Petre Anghel

Texte pentru discuţii la cursul şi seminarul

Comunicare în asistenţa socială

Identitate socială şi identitate a sinelui

Cuvintelor pline de înţelepciune ale oracolul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”

îndrăznim să le sugerăm - cu modestia de rigoare – un addagio: pentru a putea să-i
cunoşti pe ceilalţi. Eminescu ne aminteşte de mai bine de un secol că „lumea este aşa
cum este şi ca dânsa suntem noi”. Rămâne, totuşi, întrebarea: de unde este bine să
începem: de la cunoaşterea de sine sau de la cunoaşterea celorlalţi? Altfel spus: ne
cunoaşte pe noi prin alţii sau îi cunoaştem pe alţii prin noi? Nu avem un răspuns şi, chiar
dacă nu sperăm să-l aflăm în rândurile care urmează, nu vom înceta să-l căutăm.
O primă fereastră prin care am putea privi ne deschide antropologia. În general,
această disciplină reprezintă studiul fiinţelor umane în contextul grupurilor în care trăiesc
şi interacţionează.1 Nu-i decât o încercare de definiţie dintre altele, nu mai puţin corecte.
Dar nici o societate - grup sau popor - nu a constituit (sau nu constituie) o entitate
stabilă şi omogenă. Societăţile sunt compuse din numeroşi indivizi şi grupuri, fiecare
având un anume potenţial de înţelegere, apreciere şi acţiune asupra moştenirii culturii pe
care o împărtăşesc cu toţii, într-un fel, şi fiecare dintre ei este supus schimbării apărute o
dată cu trecerea timpului.2
În plus, nu există o singură teorie cu care să fie de acord toţi antropologii.
Profesorul Stanley Barrett1, de la Universitatea din Toronto, arată că, de-a lungul anilor,
s-au dezvoltat zeci de ‘orientări teoretice’ referitoare la acest subiect şi la metodologia
acestui domeniu. Printre acestea se află:
- funcţionalismul structural (care pune accent pe structura socială care
influenţează foarte mult comportamentul individual),

1
Barret, Stanley, The Rebirth of anthropological theory, 1984, p. 14.
 - particularismul istoric (care pune accent pe anumite zone culturale), cultură şi
personalitate (care scoate în evidenţă structura de personalitate a individului drept
element cheie pentru înţelegerea unei culturi)
- materialismul cultural (care oferă o versiune modernă a teoriei evoluţioniste).
Din multitudinea variantelor care ar oferi o idee despre componentele identităţii
sociale reţinem importanţa a trei dintre ele:
- personalitatea,
- conceptul de sine
- rolul2.
În majoritatea situaţiilor aceste componente sunt puternic legate unele de altele. 3
De exemplu, dacă ai o personalitate extrovertită, probabil te vezi pe tine însuţi ca fiind
plăcut de ceilalţi şi ai încredere în abilităţile tale sociale şi îţi vei asuma roluri care
completează această imagine despre tine. Aceasta nu înseamnă că modul în care ne
comportăm este în totalitate sau în principal determinat de personalitatea noastră. Poate fi
susţinut şi faptul că acordarea anumitor roluri unor indivizi le poate afecta atât conceptul
de sine cât şi personalitatea.
Personalitatea
Majoritatea definiţiilor personalităţii umane reflectă o serie de principii generale
care par să aibă ca sursă viaţa zilnică4:
 fiecare dintre noi are un set specific de caracteristici personale
 acest set de caracteristici este relativ stabil în timp
 aceste caracteristici influenţează comportamentul şi comunicarea noastră.
În ultimii ani, câţiva psihologi au adoptat totuşi a perspectivă diferită asupra
personalităţii umane, considerând că personalitatea nu are o influenţă atât de puternică
asupra comportamentului. La baza acestei schimbări de perspectivă stau mai mulţi
factori:

2
Pervin, L. A., Handbook of personality: Theory and Research. New York: Guilford Press, 1990, p.
136.
3
Peter Hartley, Interpersonal Communication, London: Routledge, 1995, p.108.
4
Huczynski, A. şi Buchanan, D., Organizational Behaviour. 2nd edition. Prentice Hall, 1991, p. 32.
 Căutarea unei teorii adecvate. Există diverse teorii psihologice ale personalităţii
umane, dar nici una nu este universal acceptată. Toate teoriile propuse până acum au
limite importante.
Probleme de măsurare şi predicţie. Testele de personalitate sau alte instrumente
de măsurare nu par a fi foarte bune în a prezice comportamentul oamenilor. Există aici
mai multe probleme:

Conceptul de sine
Una din trăsăturile distinctive ale fiinţei umane ca specie este capacitatea de a
gândi asupra propriilor acţiuni şi reacţii.5 După Mihai Ralea, aşteptarea este trăsătura sa
esenţială. El poate şi are timp pentru meditaţie. Peste a fi şi a avea, adăugăm noi, tronează
meditaţia. Omul nu face nici un efort ca să privească în sus şi spre sine. Nu e nevoit să-şi
încline capul. Şi, evident, omul este singurul care poate să-şi analizeze comportamentul
şi să intervină asupra sinelui. Alte fiinţe reacţionează exclusiv sub influenţa nevoilor
fizice: foame, sete, teamă, climă. Omul îşi permite să reflecteze asupra experienţelor
trecute şi să facă planuri pentru viitor. Îşi permite să dezvoltăm opinii despre sine. Poate
constata cum îl văd ceilalţi şi despre cum i-ar conveni să fie văzut de ceilalţi. Aceasta este
ideea esenţială care stă în spatele conceptului de sine.
Dincolo de orice convingere personală sau teorie însuşită la cursuri sau din
lecturi, realitatea cotidiană demonstrează că relaţiile dintre oameni depind de capacitatea
indivizilor de a se face înţeleşi şi a înţelege pe alţii. Întrebarea Cine sunt eu ? este,
conştient sau nu, una din neliniştile care frământă orice persoană. Fiecare individ doreşte
să ştie cine este el cu adevărat, atât raportat la propriile-i valori, cât şi raportat la felul în
care-l definesc alţii. Vrem să ştim de ce sunte priviţi într-un fel şi nu altfel, de ce unii din
semenii noştri sunt apreciaţi, iar alţii nu, ce rol au propriile declaraţii şi care este valoare
spuselor celor din jur.
Putem, evident, să vorbim despre părinţii, copiii sau fraţii noştri, cu intenţia de a ne
prezenta familia, şi astfel să aruncăm şi o lumină asupra persoanei noastre, putem să
prezentăm un curiculum-vitae, ca să ni se citească activitatea, şi putem să anezăm copii
după diplomele de studii şi să ataşăm recomandări. Toate acestea sunt necesare, dar nu

5
Peter Hartley, Interpersonal Communication, London: Routledge, 1995, p.107-127.
suficente : ceilalţi ne vor cunoaşte doar după ce ne-au cunoscut. Iar primul impact este
oferit de relaţia inter-umană. Relaţia dintre oameni, la rândul ei, nu se realizează decât
prin comunicare, iar cuvintele joacă aici un rol nu doar important, ci primordial. Paul
Ricoeur, o autoritate în domeniul lingvisticii, dar nu numai, subliniază rolul de liant între
discipline, pe care îl are limbajul: “Cred că există un domeniu unde se întretaie astăzi
toate cercetările filosofice, cel al limbajului. Acolo se intersectează investigaţiile lui
Wittgenstein, filosofia lingvistică a englezilor, fenomenologia creată de Husserl,
cercetările lui Heidegger, lucrările şcolii bultmanniene şi ale celorlalte şcoli de exegeză
neotestamentară, lucrările de istorie comparată a religiilor şi de antropologie
referitoare la mit, rit şi credinţă, - în sfârşit, psihanaliza.”6
Deşi toate speciile animale deţin metode de comunicare, prin care transferă
informaţii de la un organism la altul, umanitatea a dezvoltat cel mai complex şi subtil
sistem de comunicaţie: limbajul. Atât de complex încât a devenit nu doar trăsătură
esenţială, ci şi obiect de studiu, de definire şi autodefinire: omul se vorbeşte pe sine,
intră în comuniune (vezi originea cumminecare a cuvântului, care are şi înţelesul de
împreună simţire), dar îşi poate şi analiza (judeca) zicerea. Căci latinecul dicere
înseamnă şi a spune, a pretinde şi chiar a rostui. Înseamnă şi a săvârşi. Iar săvârşirea cere
desăvârşire. „De la Eminescu încoace, de un veac, scrie Constantin Noica, lucrurile s-au
schimbat : limba noastră a ajuns şi ea superior lucrătoare [...] Ceea ce e impresionant, la
adevărurile lucrătoare de astăzi, este că ele au devenit lucrătoare, în parte şi prin
intervenţia conştientă a omului. In schimbul acesta de libertăţi ce s-a petrecut între om şi
universal, omul şi-ar putea închipui o clipă că el a dat mai mult". La fel te-ai gândi că s-
ar putea întâmpla şi cu lucrarea limbii: omul ar putea s-o stimuleze. Dar cine ştie dacă
noi înşine suntem altceva decât simpli agenţi ai adevărurilor devenite lucrătoare; şi dacă,
pedepsiţi întru ele, nu le cerem propria pedepsire pentru că de fapt însemnăm un simplu
strigăt de muncă în necuprinsul lucrării lor.”7
Conceptul de sine (self-concept) a fost definit de Carl Rogers8, ca :

6
Paul Ricoeur, Despre limbaj, simbol şi interpretare, in Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud, Editura
Trei, 1998, pag. 11.
7
Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, p. 128.
8
Carl Rogers şi-a dezvoltat teoria ca o parte a abordării psihoterapiei, descrisă în capitolul 10 al cărţii sale
din 1951, intitulată Client-centered therapy: Its current practice, implications and theory. Boston: Houghton
Mifflin.
 „patternul conceptual organizat, fluid, dar consistent al percepţiilor asupra
caracteristicilor şi relaţiilor între eul’ (‚I’) şi sine-ul (‚me’), împreună cu valorile ataşate
acestor concepte”.
Rogers face o distincţie între ‚eu’ şi ‚mine’. Această distincţie a fost elaborată de
George Herbert Mead ca o reprezentare a modalităţii în care indivizii îşi dezvoltă o
imagine, un concept despre ei înşişi9. ‚Eul’ reprezintă sinele ca actor, iar ‚sinele’
reprezintă reflecţiile sinelui asupra lui însuşi.
‚Eul’. Copiii foarte mici par să nu distingă între propriile corpuri şi ceea ce este în
jurul lor. Ei nu au o idee clară despre ei înşişi ca actori care pot controla obiectele din jur.
Pe măsură ce cresc, ei înţeleg că pot acţiona independent de ceea ce este în jurul lor şi
mai departe vor încerca în mod activ să devină independenţi. Puteţi observa în acest sens
determinarea copiilor în a face lucruri obişnuite, cum ar fi îmbrăcarea. Adultul care
încearcă să intervină poate primi un răspuns foarte ostil.
‚Mine-ul’. Acesta a fost descris în calitate de „componenta reflexivă şi
evaluativă” a sinelui. Pentru a-ţi evalua propriile acţiuni, trebuie să fii capabil să le
analizezi ‚dinafară’ –cu alte cuvinte trebuie să fii capabil să îţi observi propriul
comportament ca şi când ai fi o altă persoană. Trebuie să fii capabil să înţelegi cum
ceilalţi ar putea reacţiona la acţiunile tale şi să le înţelegi gândurile şi sentimentele.10
Conceptul de sine ca teorie personală
Un alt mod de a înţelege conceptul de sine este acela de a-l vedea ca o teorie pe
care individul o foloseşte în viaţa zilnică. Este vorba de o teorie pe care individul a
construit-o despre el însuşi, uneori conştient, dar alteori inconştient şi care face parte
dintr-o teorie mai cuprinzătoare a individului despre totalitatea experienţelor lui
semnificative. Că teoriile folosite de oamenii de ştiinţă, teoria sinelui este un instrument
conceptual pentru a îndeplini un scop. Două funcţii de bază, importante pentru analiza
mea, sunt:
Stima de sine. Stima de sine este o estimare individuală a propriei valori. Deşi
fiecare pare a fi motivat să dezvolte o imagine pozitivă despre sine, s-a arătat că mulţi

9
Ideile lui Mead au devenit foarte influente în psiho-sociologia socială, deşi nu au fost publicate decât
după moartea lui: Mead, G.H. (1934). Mind, Self and Society. University of Chicago.
10
Peter Hartley, Interpersonal Communication, London: Routledge, 1995, p.107-127
oameni nu reuşesc – stima lor de sine este scăzută şi viaţa poate deveni o experienţă
disperantă şi chinuitoare.
Organizarea informaţiei. Conceptul de sine facilitează organizarea informaţiei
din experienţa fiecăruia, într-o modalitate accesibilă. Suntem înconjuraţi de atât de multă
informaţie despre propriile activităţile în lume, încât am fi copleşiţi dacă am încerca să o
folosim în totalitate. Simţim nevoia să simplificăm informaţia şi conceptul de sine
acţionează ca un principiu organizator astfel încât putem gândi constructiv despre noi
înşine fără a lua permanent în considerare toate detaliile propriilor acţiuni.
Această perspectivă asupra conceptului de sine ca teorie stabileşte multiple puncte
comune cu o perspectivă influentă asupra individului, (perspectivă a fost propusă de
George Kelly) care consideră că omul, în încercarea de a rezolva problemele zilnice,
acţionează într-un mod similar cu omul de ştiinţă care încearcă să rezolve probleme
impersonale.
Cum se dezvoltă conceptul de sine?
Mead a sugerat că sinele se dezvoltă în cadrul interacţiunii sociale ca o
preocupare crescândă a individului faţă de modul în care ceilalţi reacţionează la
comportamentele sale. În ideea de a anticipa reacţiile celorlalţi pentru a se comporta
potrivit acestora, individul învaţă să perceapă lumea aşa cum o percep aceşti „ceilalţi”
oameni. Asimilând estimări despre cum „celălalt generalizat” răspunde la anumite
acţiuni, individul dobândeşte o sursă de control intern. Aceasta ghidează şi stabilizează
comportamentul în lipsa unor presiuni externe.
Alţi cercetători sociali au evidenţiat interacţiunea copilului cu alte persoane
semnificative, cum ar fi mama, mai degrabă decât societatea în general.

Comunicarea intrapersonală
Comunicarea interpersonală reprezintă un tip de comunicare ce se petrece în
interiorul fiecărui individ în parte, implicând gânduri, sentimente, modul în care ceilalţi
sunt percepuţi. « Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul
interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare, în
care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în eroare a
interlocutorului (ne referim la situaţia frecvent întâlnită a oamenilor care se mint sau se
amăgesc pe ei înşişi).11
Fiind centrat pe sine, în cazul acestui tip de comunicare, individul este atât emiţător
cât şi receptor. Este întâlnirea individului cu sine, momentele de autoanaliză, convorbirile
de seară, din ceasul de taină al fiecăruia. Este comunicarea din faţa oglinzii minşii, când
în jur este linişte şi individul s-a regăsit după o experienţă de excepţie, traumatizantă sau
creatoare de stări de beatitudine. Poate fi şi comunicarea cu sine din timpul rugăciunii,
singurătatea din biserică, momentul de reculegere din faţa unui sicriu, teama de nean
dinaintea unui mormânt gol. Este comunicarea mută cu cerul înstelat, cu tăcere nopţii, cu
susrul unei ape descoperite într-o pădure uitată. E fericirea fără de cuvinte. Comunicarea
intrapersonală, susţine dl. Mihai Dinu în volumul citat, nu presupune cu necesitatea
codificarea şi decodificarea mesajelor, deoarece acestea nu sunt nevoite să străbată un
spaţiu fizic, ci doar unul mental. « Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără
cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu e un fenomen foarte
frecvent ». Noi credem că nici în cazul comunicarii intrapersonale nu se poate renunţa la
cuvinte, iar atunci când omul crede că a stat de vorbă cu sine fără să-şi numească
gândurile sau sentimentele, planurile ori grijile s-a aflat doar într-o stare de
precomunicare sau postcomunicare, cel mult într-un câmp comunicativ, ci nu în prim
proces de comunicare. A nu comunica prin cuvinte la întâlnirea cu tine înseamnă doar a
te relaxa, în acest caz comunicarea fiind înlocuită cu odihna sau cu plăcerea, uneori chiar
cu iluzia comunicării.
Chiar dacă este lipsită de martori şi deci nu poate contribui la formarea imaginii
noastre, este important să dăm atenţia cuvenită acestei comunicări în gând, fiindcă de
felul în care ne comportăm când suntem nevăzuţi şi neauziţi depinde şi ce vom face, cum
ne vom exprima în prezenţa altora. Aşadar, este necesar să ne obişnui a vorbi serios cu
noi şi în sinea noastră, sau poate tocmai în sinea noastră. Să nu ne dispreţuim, să nu ne
adresăm nouă în gând ca nimănui, să nu credem că dacă refuzăm să numim adevărul,
acesta nu există. A termina comunicarea intrapersonală cu concluzia « mai lasă-mă în
pace » sau « văd eu ce-oi face » nu înseamnă comunicare, ci lipsă de comunicare, chiul
de la întâlnirea cu sinele.

11
Mihai Dinu, Comunicarea, Bucureşti, Ed. Algos, 2000, p. 77.
 Rolul comunicării
Convingerea noastră este că omul nu se poate cunoaşte în afara comunicării cu
sine. Abia după ce a reuşit – dacă a reuşit – să se descrie pe sine, individul va putea să se
întrebe dacă descrierea celorlalţi este corectă sau mulţumitoare pentru sine. Există două
modalităţi principaleprin care însuşesc oamenii şi-ar putea însuşi un item al descrierii
sinelui:
- training direct
- training indirect.
Ambele metode se bazează pe comunicare, iar o implicaţie importantă a acestei
abordări este gradul în care putem fi afectaţi de impresiile celorlalţi despre noi. Acesta
este motivul pentru care psihologii au accentuat importanţa comunicării cu figurile
părinteşti în dezvoltarea primelor idei despre noi înşine.
Unii cercetători disting trei tipuri de răspuns ce pot apărea în cadrul unei
interacţiuni şi care au implicaţii foarte diferite pentru conceptul de sine al persoanei spre
care se comunică: respingere, confirmare, infirmarea 12.
Confirmarea. Dacă te aprob, atunci iau în considerare ceea ce spui, sunt atent la
tine şi accept că ai dreptul să exprimi ceea ce spui în momentul respectiv.
Respingerea. Dacă te resping, atunci nu accept ceea ce spui, dar accept în mod
implicit că ai dreptul să te exprimi în acel fel.
Infirmarea. Dacă te infirm, atunci resping ceea ce spui, dar resping de asemenea
chiar prezenţa ta ca persoană. Te pot ignora sau pot trata ceea ce spui ca irelevant, sau
chiar a interpreta greşit, în mod intenţionat.
Prin confirmare şi respingere se recunoaşte în mod implicit validitatea conceptului
de sine al celeilalte persoane. Infirmarea ameninţă această validitate.
O consecinţă a dezaprobării continue poate fi scăderea stimei de sine. Şi
bineînţeles că nivelul stimei de sine se reflectă în comunicare. Un nivel înalt al stimei de
sine duce probabil la un stil de comunicare asertiv, plin de încredere; un nivel scăzut duce
la un stil ezitant, pesimist.

12
Vezi: Watzlawick, P., Beavin, J. şi Jackson, D.D. (1967). Pragmatics and Human Communication,
Norton.
 Rolurile sociale
Termenul „rol” îşi are originea în teatru. Vorbim despre diferite roluri pe care
actorii le interpretează când dau o reprezentaţie. În ştiinţele sociale s-au stabilit analogii
ale teatrului cu viaţa socială în general13. Ideea este că petrecem o bună parte a vieţii
zilnice jucând teatru, interpretând roluri predeterminate.
Ralph Linton, un sociolog american, este primul care a popularizat conceptul de
rol în ştiinţele sociale. El a încercat să dezvolte o serie de concepte care să explice cum
este organizată societatea umană. A concluzionat că fiecare societate înglobează o
varietate de poziţii. Pentru fiecare poziţie există un status, care îţi dă locul în ordinea
ierarhică a societăţii, şi un rol, care îţi prescrie atitudinile şi comportamentele aşteptate.
Oamenii ştiu cum să se comporte datorită acestor roluri. Dacă ai ocupa o anumită
poziţie în societate, ai şti cum să te comporţi pentru că ştii ce rol implică. Aceasta
înseamnă bineînţeles că ştii şi cum, şi ce să comunici. A înţelege societatea însemna a
schiţa rolurile pentru fiecare poziţie în acea societate.
Această abordare a devenit foarte influentă, dar apar anumite probleme. Oferă o
perspectivă mai degrabă „statică” a societăţii, în condiţiile în care ştim că societatea se
schimbă de-a lungul timpului. Rolurile se schimbă. Se observă de asemenea că oamenii
nu sunt neapărat de acord asupra a ceea ce implică un anumit rol. De exemplu, au avut
loc în ultimul timp multe discuţii referitoare la rolul de preot:
 Ar trebui să se implice în dezbaterile politice?
 Ar trebui să li se permită femeilor să ocupe acest rol?
Există mai multe modalităţi de a trata aceste întrebări şi toate au implicaţii pentru
comunicare.
Setul de roluri. Nici un rol social nu există izolat. Orice rol dat este întotdeauna în
relaţie cu alte roluri. Cu greu poţi fi profesor, dacă nu există elevi sau studenţi. De fapt,
pentru fiecare rol dat (rolul central) există un număr de alte roluri care au legătură cu el.
Aceste alte roluri formează setul de roluri. Referitor la setul de roluri, cel mai important
lucru este faptul că fiecare implică anumite cerinţe asupra rolului central. Aceste cerinţe
poartă denumirea de „rol trimis”.

13
Erving Goffman este cel mai cunoscut reprezentant al acestei perspective. Vezi, de exemplu: Goffman,
E. (1969). The Presentation of Self in Everyday Life. Penguin
 Conflictul de rol. Conflictul de rol apare atunci când există o discrepanţă între
aceste diferite aşteptări. Putem identifica o varietate de conflicte de rol. Probabil cel mai
puţin semnificativ este aşa numitul „conflict între emiţătorii de rol”. Întorcându-ne la
exemplul cu studenta, ea poate realiza că profesorii se aşteaptă să îşi dedice timpul liber
studiului; alţi studenţi se aşteaptă ca ea să participe deplin la activităţile asociaţiei
studenţeşti. De la alţi emiţători de rol – familie, prieteni – apar alte presiuni posibil
conflictuale, pe care ea trebuie să le reconcilieze.
Cerinţele rolului. Faptul că indivizi cu acelaşi rol se comportă relativ diferit se
explică prin ideile diferite pe care ei le au despre cerinţele rolului. Oricărui rol i se
asociază multiple cerinţe şi , pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, este posibil să
existe mai multe tipuri sau niveluri de cerinţe. Dahrendorf vorbeşte de trei niveluri ale
cerinţelor asociate cu orice rol dat14:
 Ceea ce trebuie să fac (must do). Acestea sunt activităţile pe care ocupanţii
rolurilor trebuie să le facă. În caz contrar, vor fi în mod cert sancţionaţi, probabil
legal.
 Ceea ce ar trebui să fac (should do). Indivizii cu un anumit rol ar trebui să
îndeplinească aceste activităţi, dar potenţialul de sancţionare nu este aşa de
puternic dacă nu reuşesc.
 Ceea ce pot să fac(can do). Aceste activitţăi nu sunt cerute, dar cel ce îşi
îndeplineşte eficient rolul le va include adesea.
Roluri negociate. O altă abordare susţine că rolurile sociale nu sunt în totalitate
predeterminate. Ca să revenim la analogia cu teatrul: în majoritatea pieselor, toate
replicile şi indicaţiile de scenă sunt de obicei scrise pentru actori. Totuşi, regizorii şi
actorii pot da un alt aspect piesei prin modul în care interpretează rolurile. În mod
evident, ei ştiu să lucreze împreună şi planifică modul de relaţionare a rolurilor. Cu alte
cuvinte, ei trebuie să negocieze rolurile unul cu celălalt.
Aceste procese de interpretare şi negociere au loc de asemenea în viaţa zilnică. să
considerăm, de exemplu, un rol problematic – acela de părinte. Există numeroase
modalităţi în care soţii şi soţiile pot interpreta rolul respectiv. În afara întrebării ce trebuie
să facă fiecare partener, trebuie să negocieze cum vor face şi cine ce va face. Când
14
Dahrendorf analizează în detaliu aceste distincţii în: Dahrendorf, R. (1973). Homo Sociologicus.
Routledge and Kegan Paul
această negociere nu are loc, apar probleme. Aceasta nu înseamnă neapărat că fiecare
cuplu se va aşeza şi va discuta cum să interacţioneze, aşa cum regizorii şi actorii discută
piesele. În viaţa zilnică, negocierea este de obicei o problemă de acomodare şi schimbări
treptate.
O altă implicaţie a acestei abordări este sugestia că orice interacţiune socială şi
comunicare eficientă depinde de măsura în care participanţii adoptă roluri
complementare. Această idee a fost evidenţiată în studii recente despre cum fac faţă
oamenii unor situaţii jenante.

Importanţa contextului social. Ce este contextul social şi cum afectează el

comunicarea?
Acceptând că procesul comunicării este spercific uman, vom accepta cu uşurinţă şi
rolul social al comunicării. Privită simplu, comunicare se constitue dintr-un emiţător,
unul sau mai mulţi receptori şi un mesaj. Peter Hartley constată că există o tensiune în
ştiinţele sociale între cei care privesc societatea ca o barieră împotriva alegerilor umane
şi cei care consideră că societatea creează sau determină căile în care acţionăm. Dacă
vom urma primul punct de vedere, preupune autorul, atunci cel mai probabil vom crede
că sunt trăsături ale experienţei umane comune tuturor raselor şi culturilor. Dacă vom
urma celelalte puncte de vedere, vom crede că acţiunile umane depind de societatea în
care au loc şi că nu există trăsături universale ale naturii sau experienţei umane. 15
Comunicarea între diferitele culturi depinde de capacitatea lor de a dezvolta o înţelegere
comună. Invers, dacă toată experienţa este relaţionată doar la propria noastră cultură,
atunci comunicarea este imposibilă. Cel mai bun exemplu pentru a doua opţiune este
ilustrată de anecdota cu străinii care s-au rătăcit pe un drum şi s-au întânit cu eroul
naţiona Bulă. Fericiţi, l-au întrebat în limba engleză cum pot ajunge în cel mai apropiat
oraş. Bulă şi prietenul lui au dat din umeri a neştiinţă. Străinul a repetat întrebarea în
franceză, în germană, în spaniolă, în italiană şi poate chiar în bulgară. De fiecare dată
Bulă şi prietenul lui au ridicat din umeri, ceea ce i-a determinat pe străini să plece
încotro au văzut cu ochii. Privind în urma lor, prietenul lui Bulă se minunează:
- Ai văzut, Bulă câte limbi străine cunoşteau ăia?

15
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p. 80.
 - Şi l-a ce le-a folosit?, s-a mirat Bulă.
Chiar anecdota aceasta are nevoie pentru a fi gustată de înţelegerea contextului
social în care a avut loc întâmplare. Fiindcă, există si situaţii aflate la antipod. O prietenă,
de pildă, s-a dus de curând să urmeze un curs de perfecţionare în limba engleză cu un
profesor nativ, iar după a doua lecţie mi-a spus că-şi va schimba profesorul, iar dacă
instituţia organizatoare nu-i va permite, va renunţa la curs. Motivul? Profesorul, un tânăr
de vreo 30 de ani, era intersat mai mult să înveţe el limba română decât să-i înveţe pe
cursanţi engleza, motiv pentru care o bună parte din oră se scurgea cu informaţiile
lexicale şi de pronunţie ale băştinaşilor...
Harley e de părere că nu este suficientă afirmaţia după care comunicarea este
afectată de contextul social, ci avem nevoie de o definiţie sistematică a contextului social,
la care se poate ajunge dacă ne întrebăm: Care sunt componentele relevante ? Care sunt
factorii specifici care ne afectează? Cum operăm?
Până atunci să vedem ce cred şi alţi cercetători. Prin context K. R. Popper înţelege un set
de supoziţii de bază sau de principii fundamentale, ceea ce înseamnă un context
intelectual. „Este important să distingem un astfel de context de anumite atitudini ce pot
fi într-adevăr precondiţii ale unei discuţii, cum ar fi dorinţa de a ajunge la, sau mai
aproape de adevăr, ori dispoziţia de a împărtăşi problemele şi de a înţelege scopurile şi
problemele altuia”.16 Unii cercetători consideră că orice cuvânt existent în memoria
semantică poate fi activat în trei moduri: vizual, auditiv şi contextual. De exemplu,
cuvântul scaun poate fi activat dacă este văzut, auzit sau dacă avem o propoziţie de tipul
„Scaunul pe care m-am aşezat era destul de incomod”: Şi altfel în propoziţia „Micuţul nu
a avut scaun de două zile”.
Dar contextul nu doar îmbogăţeşte sau determină alegerea sensului din mai multe
posibile. El defineşte imagini şi concepte, realităţi speciale. Considerate “produse
sociale”, reprezentările participă hotărîtor la constituirea socială a contextului.
Consistenţa lor cognitivă şi socială îşi afirmă caracterul de existenţă, nu doar ca mediatori
mentali între stimuli şi un răspunsuri, ci şi ca variabile interdependente, produse de viaţa
cotidiană, ca interfaţă între formele subiective ale socialităţii şi formele organizate ale
acesteia.Actorul social interacţionează cu contextul şi este realizatorul diferitelor fapte
16
  K. R. Popper,  Mitul contextului, (The Myth of the Framework), Editura Trei, Bucureşti, 1998 (în
colaborare cu Florin Lobonţ), p.V.
sau produse, în felul acesta dezvoltându-şi competenţa. Actorul social schimbă,
transformă, construieşte. Subiectul ia decizii şi poziţii, stabileşte relaţii, ataşează acţiunii
sale o semnificaţie cognitivă ce poate avea rol diferenţiator în construirea
reprezentărilor.17 Nu este exclus ca această transformare a contextului şi utilizarea lui să
fie atât de recente pe cât ni se par. In ultimul timp, primatologii au adunat dovezi care
arată forme de înşelatorie, cazuri în care o maimuţă ascunde sau falsifică anumite
informaţii pe care le deţine. Spre deosebire de pescaruş, de exemplu, ele nu par a-şi limita
obiceiul la un singur context. Andrew Whiten şi Richard Byrne de la Universitatea
Andrews din Scoţia, au scris că în cazurile de înşelatorie tactică, maimuţele sunt de-a
dreptul machiavellice, punând la cale zi şi noapte tot felul de strategii în speranţa că vor
obţine avantaje în interiorul grupului lor social Un scenariu tipic ar putea semăna cu
acesta: un cimpanzeu, zărind un alt cimpanzeu apropiindu-se, ascunde nişte hrană. Cel
de-al doilea cimpanzeu, în aparenţă înşelat de primul, pleaca mai departe, însă se ascunde
după un copac asteptând ca primul cimpanzeu să plece pentru a-i fura mâncarea. Într-un
un alt scenariu, un cimpanzeu mascul secundar, excitat de o femelă interzisă pentru el, îşi
ascunde penisul în erecţie de masculul dominant!18 . Nici animalele domestice nu ezită să
se poarte dependente de context: propriul meu pisoi se comportă într-un fel când lipsesc o
oră de acasă şi altfel când lipsesc o zi. La întoarcerea după absenţa îndelungată, miaună
disperat şi nu încetează dacă nu-l mângâi şi nu-l alint cu vorbe liniştitoare.

Mediul şi structura socială

Prin structură socială, Peter Hartley înţelege căile prin care este organizat
particularul la care asistăm. De exemplu, la o nuntă britanică oamenii se comporta într-
un anumit fel urmărind regulile sau codurile comportamentului şi bunelor maniere. Vei
observa că unii oameni se comportă în moduri foarte specifice ca şi cum ar fi interpretat
nişte roluri specifice. Dacă ceea ce fac ei nu este cum trebuie, atunci urmează dezordinea.
Există o secvenţă foarte bine definită de evenimente, o ordine. Toate aceste fapte variază
în funcţie de locaţia şi statutul participantului. O nuntă din înalta societate se deosebeşte
de o nuntă tipică dintr-o biserică de ţară sau cununia de la consiliul local. La fel se
17
Adrian Nicolau, Psihologie socială, Editura Polirom, 1996, p. 35.
18
Marc D.Hauser, „Games Primates Play”, in Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham
Heights, Allyn Bacon, 2001, p.56.
întâmplă cu înmormântările. Am asistat, întâmplător, la o ceremonie dintr-o biserică
pariziană şi am avut impresia că participanţii se poartă ca la prezentarea scrisorilor de
acreditare a ambasadorilor. În România, toate înmormântările la care am fost martor erau
dominate de tristeţe, de ţipete, uneori de bocete prelungi. Neagu Djuvara povesteşte cum,
la un deces din Niger, în Africa, el a fost singurul care a prezentat condoleanţe familiei,
toţi ceilalţi nu au scos nici-un cuvânt o zi întreagă. Aşadar, cu cât sunt mai diferite
culturile, cu atât sunt mai mari diferenţele. Dar punctul important este că participanţii
recunosc regulile invizibile ale jocului şi fiecare îşi face partea. 19 Oamenii se pot simţi
foarte neconfortabil dacă ei nu sunt siguri cum să se comporte, şi mult umor este bazat pe
observaţia ironiilor în unele ocazii formale.
Avem fiecare, aproape zilnic, situaţii în care ne purtăm diferit în raport de context.
Într-un fel ne comportăm în prezenţa şefilor, altfel de faţă cu persoanele familiale şi cu
colegii şi în cu totul alt fel când suntem în postura de şefi sau ... la catedră. Iar aceasta nu
înseamnă falsitate, ci respectarea contextului. De asemenea, într-un fel ne purtăm în faţa
celor de acelaşi sex şi diferit faţă de persoanele de sex opus. Avem un anume
comportament faţă de persoanele frumoase sau considerate de noi astfel, iar în prezenţa
celor urâte sau care ni se par antipatice la fel. În acest din urmă caz, o facem datorită
complexităţii frumuseţii, ea însăşi formată din mai multe componente. În ordinea
importanţei, acestea ar fi: selecţia naturală, care impune o figură comună şi o anumită
vârsta; apoi, este selecţia sexuală, care îi face pe bărbaţi să fie atraşi de o imagine
exagerat de feminină, determinată de trăsături precum maxilare mici şi buze pline. În cele
din urmă este experienţa. Această selecţie este un mecanism bine acordat care permite
oamenilor să se adapteze mai bine la propria cultură şi la mediul de viaţă. Acest
mecanism poate determina o persoană să spună “e frumoasă”, iar despre alta să spună ”nu
e chiar genul meu”.20
Componentele contextului social
Mediul fizic este o colecţie de factori fizici care ne înconjoară, cum ar fi forma şi
mărimea camerei, culoarea, lamina, căldura etc.21 Toate acestea pot influenţa

19
Peter Hartley, p. 81.
20
Brad Lemley, Isn’t She Lovely, in Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham Heights, Allyn
Bacon, 2001, p. 81.
21
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p. 84.
comportamentul nostru şi noi nu suntem conştienţi de acest lucru. De exemplu, diferitele
tipuri de neoane dau o lumină de calitate diferită influenţează atmosfera, o face mai
prietenoasă, de exemplu, sau supărătoare. La prima vedere acest lucru s-ar părea să nu
aibă nici un efect, lumina puternică poate produce iritaţie şi nervozitate, prin urmare o
atmosferă neprietenoasă, motiv pentru care designerii încearcă să creeze o atmosferă
particulară în clădiri: restaurante fast-food cu fel de fel de desene şi cu muzică,
restaurante cu lumină redusă şi muzică calmă, sau baruri cu muzică puternică şi
semiîntuneric, camere de aşteptare în cabinetele medicale particulare, dotate cu reviste şi
ăplinate care să te facă să uiţi unde te afli. Bio-antropologii ne sfătuiesc să fim... plastici.
Plasticitatea se referă la posibilitatea multor organisme, printre care se număra şi cele
umane de a se modifica, comportamental sau chiar biologic, ca răspuns la schimbările de
mediu. Avem tendinţa de a gândi ca trupurile noastre rămîn limitate în aceeasi formă de
către genele noastre, însă, de fapt, noi ne modificăm trupurile ca urmare a transformarilor
din mediu, mai ales în copilarie,când suntem în creştere. Plasticitatea, crede Barry Bogin,
este un produs armonios al evoluţiei, la fel ca fiecare altă genă şi este la fel de importantă.
În loc să fim capabili să ne adaptam unui singur mediu de viaţă, datorită plasticităţii, noi
ne putem adapta la o mare varietate de medii. In combinaţie cu genele pe care le
mostenim de la părinţi, plasticitatea este factorul datorită căruia existăm şi devenim. 22
Barry Bogin e de părere că una dintre cele mai evidente manifestări ale maleabilităţii
umane este variaţia de înalţime, iar acest subiect a fost dezbatut într-un studiu pe care l-a
efectuat timp de aproape 25 de ani. El a luat în considerare următoarele statistici: în 1850,
americanii erau cei mai înalţi oameni din lume. Aproape 150 de ani mai târziu, înalţimea
medie a americanilor a cresct, însă acum nu se mai situau pe primul loc, ci ajunseseră pe
locul trei în lume ca înalţime. Pe primul loc sunt olandezii. In 1850 ei erau cei mai scunzi
oameni din Europa, iar într-un secol şi jumătate înalţimea lor a crescut cu 10 centimetri,
în condiţiile în care şi în America şi în Olanda nivelul de trai a crescut, iar înalţimea a
crescut şi ea ca rezultat al acestui lucru. Stim aceste lucruri în parte datorită studiilor
efectuate asupra factorilor care determină creşterea în înalţime. Este un produs al

22
Barry Bogin, The Tal land the Short of It, in Anthropology. Contemorary Perspectives, Needham
Heights, Allyn Bacon, 2001, p.91.
plasticităţii care are loc în copilarie şi în copilaria mamelor noastre. Dacă o fată este prost
hranită în copilarie şi are o sănătate fragilă, creşterea corpului său, la fel ca şi sistemul de
reproducere se vor diminua. In lipsa materiei brute, ea nu poate dezvolta mai multe celule
pentru a construi un trup mai mare; în acelasi timp, ea trebuie să distribuie materialelele
pe care le are pentru a repara celulele existente şi ţesăturile de răul cauzat de boală.
Statura ei mai scundă ca adult este rezultatul unui compromis pe care corpul ei l-a făcut
in timpul creşterii. Studiile arată că se poate folosi greutatea medie a unui grup de oameni
ca un barometru al sanatăţii societăţii lor. La începutul secolului al XX-lea, şi SUA şi
Olanda au început să protejeze sănătatea cetăţenilor lor purificând apa potabilă, instaland
sisteme de canalizare, reglând sistemele de protecţie a hranei şi, cel mai important,
oferindu-le copiilor o dietă mai bună şi mai sănătoasă. Copiii au răspuns la schimbările
din mediu crescând mai mult. Astfel, schimbările din societăţile americană şi olandeză
sunt responsabile pentru modificarile din înalţimea cetatenilor. Olandezii au organizat un
sistem de ajutor public în care i-au inclus pe săraci. In SUA, între timp, sănătatea este un
bun de care se pot bucura doar cei care şi-o pot permite. Diferenţa dintre cele doua
societăţi se observă la naştere: în 1990 doar 4% dintre copiii olandezi s-au născut cu o
greutate inferioara, în comparaţie cu 7% în Statele Unite. Pentru americanii albi rata a
fost de 5.7%, iar pentru americanii negrii rata a sarit la 13.3%. Diferenţa dintre bogaţi şi
saraci din SUA se observă si la maturitate: americanii saraci sunt mai scunzi decât cei
bogaţi. Astfel, în ciuda marii afluenţe din SUA, înalţimea noastră medie a cazut pe locul
trei in lume. Aceeaşi situaţie constată şi în cazul refugiatii mayani care trăiesc in Los
Angeles si în comunitatea de agricultori Indianatown, din centrul Floridei..Cei mai mulţi
maya au ajuns in anii 1980, reuşind sa scape de un razboi civil si de un sistem politic care
le punea in primejdie vieţile lor si pe cele ale copiilor lor.In SUA ei au găsit protectie si
siguranta si au început o viaţa noua si nu după mult timp copiii lor au început sa crească
mai mult si mai repede.Informaţiile mele arata ca ei au crescut in medie cu 5
centimetri,ceea ce arata ca aceşti asa-numiti pigmei au atins cea mai mare dezvoltare in
decursul unei singure generaţii din istorie.
Un motiv al creşterii rapide a staturii este ca in SUA maya au acces la apa
potabila si la o hrană sigură. Cele mai importante sunt dejunurile de la scoala si prânzul
asigurat copiilor provenind din familii sarace, la fel ca si programele de asistenta publică
cum ar fi WIC. Nu este nici un secret ca astfel de programe contribuie la sanatâtea si la
creşterea acestor copii. Ceea ce este surprinzător este cat de repede lucrează. Mamele
mayane din SUA mi-au spus ca bebelusii lor sunt mai mari si mai sanatosi decât cei pe
care i-au avut in Guatemal, iar spusele lor sunt susţinute de datele medicale. Aceste femei
probabil ca se bucura de o asemenea imbunatâtire a sanatâtii lor fata de timpul in care au
locuit in Guatemala, încât copiii cresc mai repede in pantec. Deşigur, plasticitatea
înseamnă ca aceste modificari depind de conditiile externe, iar creşterea in înalţime a
mayanilor, din nefericire,poate deveni un pericol pentru puterea politica ce vrea sa reduca
fondurile pentru hrana ale programului WIC. Dacă se realizează acele reduceri in buget,
impactul negativ pe care il va avea acest lucru asupra americanilor saraci, la fel ca si la
maya, va fi la fel de dramatic ca si cel pozitiv.

Semnificaţia simbolică

Mediul poate avea o semnificaţie simbolică. Producătorii sunt foarte preocupaţi

de culoarea pachetelor care au o legătură strânsă cu însemnătatea simbolică. Alb şi
albastru sunt asociate cu ideea de curăţie, în timp ce roşu şi galben sunt asociate cu
entuziasmul. Verde a devenit o culoare răspândită având conotaţia unui cadre
prietenesc. Aici nu a vorba de un efect fizic direct - lumina roşie este mai „exciting"
pentru celulele nervoase decât lumina albă, dar noi răspundem diferit din cauza
semnificaţiei for simbolice.

Impactul asupra comportamentului

Mediul fizic poate face ca anumite componente să se manifeste mai uşor sau mai dificil.
Deopotrivă în UK şi USA, apartamentele de bloc au fost privite ca un răspuns la
problema urbanismului. Erau ieftine de construit şi putea locui un număr foarte mare de
persoane. Ele au fost privite ca înlocuitoare moderne pentru case. Acum cele mai multe
apartamente în blocuri imense sunt o problemă. Ele au o reputaţie proastă pentru
vandalism, huliganism şi izolare socială. Mulţi oameni preferă condiţii modeste de viaţă
decât să stea în astfel de locuinţe.
 Şi totuşi aceste probleme sociale nu au fost caracteristice pentru zonele de locuit
noi care au înlocuit acele zone în care oamenii sufereau de sărăcie şi condiţii insalubre.
Una din problemele majore ale acestor apartamente este că sunt în aşa fel concepute
încât fac dificile întâlnirile. În vechile proprietăţi de obicei întâlneai pe cineva în
minutul în care deschideai uşa din faţă. Era uşor să ai o conversaţie peste gard cu
vecinul. Magazinele erau la capătul străzii unde puteai întâlni vecinii din zonă. Era un
sentiment puternic al comunităţii. În contrast cu acestea, blocurile au distrus multe din
aceste trăsături şi le-au distrus cu compromisuri mari.
În mod ironic aceste blocuri enorme, creează probleme de izolare socială şi
privaţiune. Eşti înconjurat de oameni pe care nu-i cunoşti şi nu poţi să-ţi găseşti un loc
propriu al tău pentru că tot timpul eşti deranjat. Zidurile de despărţire sunt adesea aşa de
subţiri că poţi auzi ce este pe canalul TV de la apartamentul vecin.

Mediul social

Pot vorbi despre nişte locuri care au un mediu fizic rece sau cald, datorită felului
în care sunt construite şi concepute aceste complexe.
În acelaşi fel pot distinge diferite tipuri de mediu sau climat social. O descoperire
importantă este că noi facem judecăţi despre mediile particulare.
De exemplu, un număr de studii arată că un mediu social bun este asociat cu o
reducere a stresului şi tensiunii. Este bine în acest sens să studiem factorii sociali care
determină schimbările psihologice.
Un motiv major pentru care mediul ne afectează comportamentul este pentru că
noi căutăm în mod continue informaţii din mediu care ne ajută să facem ceva. Schatcho
ilustrează acest punct cu o serie de experienţe pe subiecţi care au primit o injecţie cu
ceea ce ei au crezut a fi o „vitamină" cu anumite efecte. Vitamina care era de fapt
adrenalină, care avea anumite efecte psihologice - îmbunătăţirea ritmului cardiac etc.
Fiecare din aceşti subiecţi au stat într-o cameră cu o altă persoană, aşteptând să vadă
efectele. Fiecare credea că şi cealaltă persoană este în aşteptarea efectului, când de fapt
aceasta era doar un agent provocator care fusese instruit să înceapă să se comporte cu
nervozitate. Subiectul real a început să experimenteze efectul psihologic al
medicamentului şi nu avea o explicaţie pentru comportamentul lui. Ei au venit practic
sub efectul psihologic al agentului şi s-au comportat la fel. Aceşti subiecţi au fost
influenţaţi în mod subconştient de mediul social şi au acţionat într-o manieră specifică.

Ilustraţia colectivă

Sherif a fost unul din primii cercetători care a demonstrat cum funcţionează
norma de grup. El a folosit cunoscuta ilustraţie vizuală - fenomenul autochinetic. Dacă
stai într-o cameră complet întunecată şi priveşti o pată de lumină fixă după un timp,
aceasta va părea că se mişcă. Persoane diferite au văzut mişcându-se la diferite
distanţe. Pentru fiecare putem găsi media spaţiului în care s-a mişcat. Sherif a
descoperit că dacă pui un grup de trei oameni într-o cameră şi îi întrebi cât de departe
s-a mişcat pata de lumină ei vor emite trei judecăţi care vor converge spre stabilirea
unei norme particulare.
Această normă de grup a reglementat situaţia când alţi trei oameni au stat în
camere individuale. Norma de grup a influenţat comportamentul for nu numai în grup
dar şi în afara grupului. Această normă nu ar fi funcţionat dacă subiecţilor li s-ar fi spus
că este doar o iluzie. Din aceste exemple putem vedea că norma există la diferite
niveluri.

Norme culturale

Acestea sunt norme care se aplică tuturor membrilor dintr-o cultură dată. De
exemplu, în cultura japoneză unde întâlnim norme culturale foarte puternice, a spune
„nu" unei persoane este considerat a fi un fapt ofensator. Dacă vrei să refuzi ceva
atunci trebuie să o faci indirect, probabil prin întârzierea răspunsului până când
persoana respectivă renunţă. Mulţi oameni de afaceri străini care au eşuat în a face
afaceri cu japonezii se plângeau de cât timp au pierdut cu negocierile. Cel mai
probabil că au eşuat în a-şi da seama de refuzul exprimat încă de la început în mod
indirect.
 Norme de grup23

Acestea se aplică doar membrilor unui grup specific. De exemplu, bandele de tineri.
Dezvoltă norme foarte puternice de comportament şi comunicare.
Într-un alt experiment al lui Sherif două grupuri de băieţi, din contexte identice de viaţă
au fost observaţi într-o tabără de vară. Un grup a dezvoltat norme ale comportamentului
agresiv incluzând înjurături şi vorbe murdare. Celălalt grup contrasta prin norme care
accentuează politeţea.
Din păcate conceptul de normă nu este întotdeauna clar definit sau la consistenţa
la care ar putea fi definit:
• Mulţi oameni par în mod conştient să calce normele şi totuşi acest lucru
este ignorat sau chiar acceptat.
• Este foarte dificil să găseşti vreo generalizare despre cum ar trebui să se
comporte oamenii într-o situaţie cu care toată lumea este de acord.
Aceasta creează problema descrierii - ce nivel de acceptare conduce la
o normă – 7o%, 80%, 90% sau cât?
• Există o discrepanţă între ceea ce spun oamenii că vor face într-o situaţie
dată şi ceea ce de fapt fac. Ce rost mai are atunci norma?

Reguli sociale

Comportamentul social este ghidat nu numai de norme de grup sau cele culturale
ci şi de reguli specifice care par să se aplice în situaţii specifice. Distincţia între reguli
şi norme este bine ilustrată folosind analogia unei echipe de fotbal. Regulile fotbalului
sunt enunţate într-un regulament care specifică câţi jucători pot participa, cât de lung ar
fi meciul, cum înscrii un gol etc. Chiar dacă fiecare echipă se supune tuturor normelor
ei vor dezvolta totuşi norme diferite.
De exemplu, în liga engleză de fotbal, Wimbledon şi-a câştigat reputaţia prin
stilul de posesie a balonului în timp ce Liverpool are reputaţia unei echipe cu pase
bune. Jucătorii din ambele echipe se supun aceloraşi norme dar ei de asemenea se
comportă în moduri diferite respectând regulile echipei.
23
89
 Relaţiile sociale

Orice comunicare între doi indivizi va fi influenţată de relaţiile care există între ei.
Această relaţie poate fi de diferite tipuri, reflectând diferite roluri (prieten, frate) dar de
calitate diferită (apropiată, informală, distantă sau formală). Relaţia poate fi de
asemenea afectată de o serie de factori culturali diferiţi: diferenţă de gen, sociale sau de
clasă. Ca să înţelegem ce se va întâmpla trebuie să luăm în calcul toţi aceşti factori.24

Roluri sociale

Orice situaţia socială încorporează nişte definiţii ale rolurilor care sunt aşteptate
de participanţi. Şi aceste roluri aşteptate influenţează cum şi ce fel de oameni vor
comunica. Uneori rolurile vor fi mai degrabă vagi sau ambigue şi va trebui să negociezi
cu alţi participanţi ce fel de rol să adoptaţi. De exemplu, dacă mergi la o petrecere ţinută
de persoane pe care nu le cunoşti foarte bine, ce rol să adopţi? E probabil neînţelept să-
ţi asumi rolul de suflet al petrecerii dacă acesta violează normele. Pe de altă parte multe
petreceri au sfârşit în moarte pentru că n-a fost cineva care să ia un rol activ. Sunt alte
situaţii unde pare să fie nevoie de o persoană puternică.
Un exemplu este Zimbardo. El a fost preocupat de efectele vieţii de închisoare.
Toţi subiecţii au fost aleşi cu grijă, fiind reprezentativi pentru tinerii din clasa de mijloc.
Aceştia au fost împărţiţi în două grupe (prizonieri şi gărzi). Gărzile au primit uniforme
americane şi şepci şi li s-a spus ce să facă. Singura regulă a fost interdicţia de a folosi
violenţa fizică. Ca să adauge realism, prizonierii au fost arestaţi de un poliţist local. Li
s-a dat apoi uniforme în dungi şi au fost puşi în paza gărzilor. Nici unuia din grupuri nu
i s-a dat nici o instrucţiune cum să se comporte. Zimbardo şi colegii lui stăteau în spate
să observe dar în curând au fost forţaţi să intervină.
În propriile lui cuvinte el descrie experienţa:
„odată ce experimentul a început, noi, ca experimentatori, am avut puţină
implicare în interacţiunea gardă-prizonier. La acel punct, noi practic puteam filma şi
observa scena care avea loc. Am intenţionat să lăsăm experimentul vreo două săptămâni

24
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p.90.
 dar patologia pe care o observam a fost atât de extremă încât am încheiat după numai 6
zile. Prin „patologie" vreau să spun că jumătate din studenţii care au fost prizonieri au
avut probleme emoţionale în mai puţin de 6 zile. Pe de altă pane, gărzile s-au comportat
brutal, sadic; singura diferenţă între ei a fost gradul de brutalitate, sadism şi
comportament inuman. Aceste rezultate nu au fost produsul minţii sadice şi crude. După
experiment „gărzile" au fost ele însele şocate de felul în care s-au comportat.
Şi totuşi în timpul experimentului erau aşa de prinşi în experienţă încât au fost
capabili să violeze normele morale normale. Rolurile au „câştigat".
Experimentul a avut rezultate pozitive - Zimbarso a început campania reformei
penale în USA şi a fost responsabil pentru mai multe proiecte de dezvoltare a poliţiei.25

Calitatea şi tipul relaţiilor26

În ultimii zece ani am înregistrat o dramatică implicare în cercetarea relaţiilor

personale. Unele din aceste studii s-au concentrat pe diferite calităţi de relaţii, de
exemplu: dragostea, prietenia, cunoaşterea. O concluzie generală a rezultat din relaţiile
între anumite tipuri de stiluri de comunicare şi anumite tipuri de relaţii. De exemplu,
autodivulgarea a fost deja menţionată ca o componentă importantă în dezvoltarea
relaţiilor. Au fost alte linii importante de cercetare pe care le menţionăm aici.

Abilităţile

Cercetătorii spun că există un număr de abilităţi sociale care au fost asociate cu

abilităţile dezvoltate de relaţii - singurătatea, de exemplu.
Singurătatea şi izolarea oamenilor tind să fie deficiente în transmiterea de semnale
nonverbale, semnale particulare de legătură pe cale facială şi vocală. Bineînţeles, aceasta
implică o întrebare importantă - care sunt cazurile originale pentru asemenea deficienţe.
Devin oamenii singuri pur şi simplu pentru că au o lipsă de abilităţi sau abilităţile for
Bunt deteriorate ca un rezultat al experienţei for şi al sentimentelor.

Reguli şi cunoaşterea socială

25
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p. 92.
26
Ibidem
 Aşa cum am spus în capitolul 4, capacitatea de a dezvolta o abilitate depinde de
cunoaşterea a ce trebuie să faci şi de abilităţile de a-ţi controla caracterul. Oamenii care
găsesc că este dificil să înceapă o relaţie au o lipsă de cunoaştere şi experienţă în
acceptarea căilor prin care aceasta a posibilă.
De exemplu, un studiu a întrebat studenţii unui colegiu cum ar încerca ei să
cunoască pe cineva. Planurile for au fort determinate de o judecată independentă bazată
pe ideea for de succes. Studenţii care erau să fie mai izolaţi social au avut tendinţa să facă
planuri care păreau să fie mai puţin efective. Lipsa for de cunoaştere socială pare să fie
factorul care a contribuit la singurătatea lor.

Diferenţele culturale

Sunt câteva diferenţe importante în felul în care diferite culturi privesc diferite
relaţii.27 Sunt diferite reguli asociate cu aceeaşi relaţie şi aceasta poate avea diferenţe
majore în ce şi cum comunică participanţii. Ca să ilustreze influenţa mediului Argyle a
ajuns la următoarea concluzie după ce a studiat mai multe diferenţe între britanici,
chinezi, italieni şi japonezi: „Se pare că noi punem mare accent pe exprimarea emoţiilor,
exprimarea opiniilor cu privire la subiecte intime şi afecţiune, în comparaţie cu chinezii
sau japonezii. Relaţiile apropiate de familie, de prietenie sunt văzute ca surse de suport. 28
Noi cerem ajutor material, împărtăşim problemele personale şi sentimentale şi cerem
sfaturi."
Diferenţele de gen29
Din nefericire, cercetătorii sociali nu au fost întotdeauna prea receptivi la diferenţele
dintre bărbat şi femeie.
Recercetările au presupus că rezultatele unui studiu, în care au fost folosiţi subiecţi
masculini, poate fi, de asemenea, aplicat în mod direct şi femeilor. Din fericire, cercetări şi mai
recente, au fost mult mai atente în examinarea diferenţelor de gen. Un număr de diferenţe au fost
găsite între bărbaţi şi femei, în comunicarea dintre ei şi asta a inclus arii precum comunicarea
nonverbală, folosirea influenţei şi puterii, strategii şi stilul conversaţional.
Diferenţele se referă la percepţii şi aşteptări:
27
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p. 93.
28
Ibidem.
29
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995,P.94.
 Diferenţele între sexe există încă. Felul în care bărbaţii şi femeile se raportează
comunicând şi felul în care bărbaţii şi femeile sunt observaţi de alţii să comunice este, de
asemenea, diferit.
Oricum, interpretările şi explicaţiile diferenţelor trebuie abordate cu mare atenţie din cel
puţin două motive fundamentale:
Stereotipia
Multe discuţii despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei per a se bizui mai degrabă pe
stereotipiile sociale decât pe observaţiile directe. Acest lucru este nepotrivit atunci când
atribuţiile tradiţionale pe sexe şi stereotipiile par a fi într-o mare schimbare, aşa cum a fost cazul
în anumite perioade. (Ne reîntoarcem la această problemă în capitolul următor unde funcţiile şi
stereotipiile sunt discutate mai detaliat).

Metodologia
Multe dintre desele studii făcute în această arie sunt foarte limitate în termenii metodelor
lor şi în alegerea subiecţilor.
De exemplu, considerând studiul „clasic” făcut de Zimmerman şi West care au
concluzionat că bărbaţii au fost responsabili, în raport de 96 procente, de întrerupere în
conversaţiile dintre bărbat şi femeie. Aceasta poate fi, bineînţeles, interpretată ca evidenţă a
dominaţiei şi a puterii sociale. Aceia care au putere şi statut vorbesc şi întrerup mai mult.
Ellis şi Beattie se întreabă până unde putem generaliza rezultatele unui studiu făcut
asupra unui număr de subiecţi:

 O mostră limitată de subiecţi: toţi erau de clasă mijlocie, sub 35 de ani, albi.
 Natură limitată a conversaţiilor: toţi erau grupuri de două persoane şi vorbeau
banalităţi.
Raportarea rezultatelor:
Numai numărul total de întreruperi a fost folosit pentru a trage concluzii. Aceasta
sugerează faptul că toate acţiunile masculine sunt asemănătoare şi ascund faptul că subiecţii
masculini se diferenţiază în mod drastic în comportamentul lor.
De fapt, unul din unsprezece bărbaţi a contribuit la aproape un sfert din întreruperi.
 Rezultatele altor studii:
Ele raportează un număr de studii conflictuale- spre exemplu, Beatti însăşi nu a găsit nici
o diferenţă în întreruperile dintr-un studiu făcute asupra unor grupuri universitare mixte.
Deci, Ellis şi Beatti trag concluzia că: probleme referitoare la dominaţia masculină sau
feminină în conversaţie prin intermediul întreruperilor este departe de a concluziona un răspuns.
Datele sunt încă contradictorii iar interpretarea datelor este încă nesigură.

Diferenţele de clasă socială

Clasa socială este una din sursele de bază în variaţiile de comportament şi stilul de viaţă
în societate. 30
Autorul acestui citat continuă să discute în mod cuprinzător despre comportamente
sociale care diferă în funcţie de diferitele clasa sociale, acoperind aproape toate tipurile de relaţii
care pot fi menţionate.
Odată cu diferenţele de gen, au avut loc dezbateri interne asupra întinderii şi explicaţiilor
acestor diferenţe. Dezbateri particulare care sunt în mod deosebit importante în comunicarea
interpersonală conchid:
- Problema limbajului
Sugestia că, clasa mijlocie şi muncitoare foloseşte coduri de limbaje diferite, a primit o
atenţie deosebită pentru importanţa ei în educaţie (unde, desigur, majoritatea profesorilor sunt de
clasă mijlocie).

- Diferenţe culturale
Dat fiind faptul că diferitele clase trăiesc în condiţii materiale diferite, nu este
surprinzător dacă aceste diferenţe se reflectă în percepţiile şi aşteptările lor.
- Percepţii şi stereotipii
Diferitele stereotipii pot foarte bine influenţa comunicarea de tranziţie în moduri în care
sunt discutate în capitolul următor.
Am încercat să mă refer la rolul diferenţelor culturale, de gen şi clasă pe cât posibil în
această carte. Oricum, aceste probleme pot umple ele însele o carte şi merită cercetări mai
profunde.

30
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995, p. 96.
 Relatând componentele
De asemenea, este folositor să identifici componentele separate ale contextului social
pentru a explica cum lucrează ei sau nu lucrează în izolare în situaţii reale.31
Cea mai bună cale de ilustrare a modurilor de interacţiune care reies este să privim la
exemple practice, deci voi dezvolta o ramură a cercetărilor care au implicaţii practice importante
pentru noi toţi - natura relaţiilor sociale.
Am sugerat deja că, contractul social e foarte important pentru fiinţele umane. Pot fi mai
la obiect – nu numai cantitatea ci şi calitatea contactului social e important.
Este foarte evident faptul că, calitatea relaţiilor pe care le avem cu ceilalţi oameni poate
influenţa sănătatea noastră şi fericirea. Relaţiile bune afectează aceste instabilităţi în sens pozitiv,
relaţiile sărace sau non-existente pot avea efecte negative (rele) serioase.
Un aspect al acestei probleme este dacă urmărim regulile pe care alţii le recunosc ca fiind
importante în relaţia particulară.
Sunt câteva diferenţe importante aici:
Diferenţele culturale
Diferitele culturi pot observa reguli diferite pentru acelaşi tip de relaţie.32
Încă o dată munca depusă de Michael Argyle şi colegii săi poate ilustra acest punct. Ei au
distribuit aceleaşi chestionare, despre regulile unei relaţii, bărbaţilor şi femeilor din Italia, Hong
Kong, Japonia şi Marea Britanie. Fiecărui chestionat i s-a cerut părerea despre cât de departe
(până unde) 33 de reguli ar putea fi aplicate unui anumit tip de relaţii, ex. soţ – soţie, doctor –
pacient.
Numai patru reguli au fost considerate ca fiind importante în toate relaţiile, în toate
culturile:
- respectă intimitatea celeilalte persoane
- priveşte în ochi cealaltă persoană pe parcursul conversaţiei
- nu discuta ceea ce ţi s-a spus în confidenţă cu altă persoană
- nu critica cealaltă persoană în public.

Diferenţele de grup
31
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995,p.97.
32
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995,p.98.
 Diferitele grupuri dintr-o societate sau o cultură vor aborda regulile diferit.
Argyle atât diferenţe de sex cât şi de vârstă în abordarea diferitelor reguli pentru a
cuprinde toate tipurile de relaţii studiate:
- au fost diferenţe de sex interesante care au condus la intimitate. Deşi în multe
relaţii femeia simte că este mai important să-ţi exprimi şi să-ţi împărtăşeşti
emoţiile, ele totuşi introduc reguli despre intimitate mai mult decât o fac bărbaţii.
Acest fapt a fost adevărat în toate cele patru culturi.
- probabil că v-aţi aştepta să găsiţi diferenţele de vârstă în adeziune cu regulile,
dată fiind rata schimbărilor sociale care au avut loc în ultimii 20-30 de ani.
Aceste schimbări au afectat relaţiile noastre aşa cum statisticile în curs de
dezvoltare şi atitudinile în căsnicie, divorţ şi locuitul împreună, vor arăta. Argyle
a găsit cele mai mari discrepanţe între subiecţii tineri şi bătrâni în Marea Britanie.
Factorul timp – cum ar trebui să se desfăşoare relaţiile
La fel de bine, cum descoperirea că diferitele comportamente ale contextului social se pot
intercala, nu trebuie să uităm că aceşti factori se pot schimba cu timpul. Din nou, studiul nostru
despre relaţii poate ilustra acest punct. Comunicarea este un ingredient esenţial în toate stadiile
unei relaţii şi majoritatea cercetărilor au sugerat că orice relaţie este probabilă de a trece printr-o
serie de stadii. Putem vedea aspecte diferite ale comunicării la fiecare dintre aceste stadii diferite.
Pentru a explica stadiile ne putem uita la câţiva din factorii pe care-i implică facerea de
prieteni:
Să fim conştienţi de existenţa celorlalţi
Înainte să poţi stabili o relaţie cu cineva, trebuie neapărat să fii conştient de existenţa lor
şi trebuie să-ţi fi făcut o impresie despre ei. Factorii pe care i-am discutat deja la „Percepţia
socială” sunt, de asemenea, relevaţi aici.
În mod deosebit, importantă este influenţa apropierii fizice, asemănării sociale şi forţa de
atracţie fizică. Dacă ne aflăm în imediata apropiere a altor persoane, cum ar fi coridorul unei
facultăţi sau un grup de colegi de muncă dintr-un departament, atunci este probabil să dezvoltăm
relaţii de prietenie cu acel grup de oameni. De asemenea, este posibil să-i observăm pe alţii care
par a venii din acelaşi mediu social şi vom căuta coduri verbale şi nonverbale, cum ar fi
îmbrăcămintea, manierismul, accentul, etc. Forţa de atracţie fizică este o influenţă foarte
puternică.
 Desigur, poţi să nu apreciezi forţa de atracţie în felul în care o fac eu, dar trebuie să fim
puternic influenţaţi de stereotipii (obişnuinţe).
Psihologii au descoperit că există o clară şi pozitivă stereotipie a persoanelor atractive
fizic care le dă un număr de avantaje faţă de noi, muritorii de rând, de exemplu, ei sunt văzuţi, în
general, ca fiind mai competenţi şi mai inteligenţi.

A realiza contactul
Sunteţi în prima dimineaţă la noul dumneavoastră loc de muncă. Şeful dumneavoastră vă
introduce unei persoane care va fi unul dintre principalii membrii de echipă. Mergeţi la cafea cu
el sau ea. Despre ce vorbiţi? Cum porniţi relaţia de la un început bun?
Primele întâlniri ca aceasta sunt dispuse de a avea un model rezonabil de comunicare cu
următoarele caracteristici:
- oamenii schimbă informaţii banale despre ei înşişi
- vorbesc despre modul lor de viaţă (trecut) şi tind să se rezume mai degrabă la
fapte decât la opinii
- primele câteva minute vor implica o discuţie destul de rapidă bazate pe secvenţe
întrebare –răspuns.
Acest model nu este foarte surprinzător: să schimbi informaţii din trecut este o cale destul
de interesantă de a face să treacă timpul şi nu este probabilă de a conduce la nici un fel de
conflict. Şi mai important este faptul că, permite fiecărei persoane să adune informaţii care le va
permite să decidă dacă vor dezvolta relaţia.
Dacă aflu de la primul contact că ai concepţii asemănătoare cu mine, atunci s-ar putea
foarte bine să decid să încerc să dezvolt o relaţie apropiată. Sau s-ar putea să decid că eşti un pic
„ud” pentru că pari a trăi conform unei stereotipii negative de ale mele.
Sunt alte câteva puncte interesante despre aceste schimbări de informaţii iniţiale:
- dacă una dintre persoana în conversaţie nu urmează modelul tipic, atunci se va
dezvolta confuzia şi conflictul
- putem fi puternic influenţaţi de stereotipii (iar stereotipiile de gen / sex pot fi în
mod special importante aşa încât să fie discutate în capitolul următor)
- contextul, poate, de asemenea, să însemne că putem în mod sigur presupune că
cealaltă persoană are anumite atitudini.
 Dacă se întâmplă să te întâlnesc îmbrăcat în faimosul costum de deghizare, Căpitan Kirk,
purtând urechile sale Spock în vestibulul unui hotel, unde o falsă convenţie este ţinută, atunci pot
începe conversaţia de la o bază destul de diferită decât dacă ne întâlnim în sala de aşteptare la
dentist.

Dezvoltarea contactului în prietenie33

Acesta este următorul stadiu în dezvoltarea unei relaţii. Există un număr de aspecte
importante în acest proces:
- avem nevoie să ne auto dezvăluim (să ne deschidem) unul altuia, aşa încât să
putem să aprofundăm înţelegerea noastră a celuilalt
- dacă mă deschid faţă de tine, atunci mă aştept ca tu să răspunzi la fel. De fapt, te
vei simţi probabil obligat să răspunzi şi mă pot folosi de asta ca să împing relaţia
înainte. Dacă nu vrei să împingi relaţia înainte în acelaşi ritm, va trebui să „mă
încetineşti”
- putem folosi strategii personale pentru a ne exprima angajamentul către cealaltă
persoană, de ex. dezvoltăm încrederea mutuală când am încredere în tine, dându-
ţi nişte informaţii pe care au le consider personale şi viceversa
- trebuie să ne adaptăm stilurilor de comunicare ale celuilalt
- sunt importante aluziile verbale cât şi cele nonverbale
- trebuie să acţionăm într-un mod care este corespunzător (potrivit) nivelului
relaţiei la care am ajuns
- trebuie să obţinem „echilibrul”.
Decât să facem relaţia satisfăcătoare „pe tăcute”, trebuie să fim de acord asupra a ceea ce
fiecare dintre noi va investi în relaţie. Acest lucru nu este, probabil, niciodată discutat în mod
conştient, dar problemele vor apărea curând, dacă unul dintre noi simte că celălalt „nu joacă
corect”.34

33
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995,p.101.
34
Hartley, Peter, Interpersonal communication, New York, Routledge, 1995,p.102.
William V. Haney, Ph.D., Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases,
ediţia a patra, 1979, Richard D. Irwin, INC, Homewood, Illinois, pag. 177-195

Comunicarea şi motivaţia

March şi Simon au citat „interesul ridicat” şi „stimulii” ca factori determinanţi ai

comportamentului uman35 pe o perioadă scurtă de timp. În termenii comportamentului
comunicaţional, vibraţiile care se aud din gura vorbitorului sau undele de lumină care
sunt reflectate din manuscrisul scriitorului pot constitui mediul principal al receptorului.
Astfel, este limpede că orice contribuţie la „interesul” celui care comunică,
transmiţător sau receptor, poate afecta întregul act de comunicare.
Vom examina mai departe rolul important pe care „nevoile” le joacă în „interesul”
influenţabil şi în stările interne, în general.36
Descoperirea nevoilor unei persoane este cel mai mare determinant al punctului
de vedere asupra lumii al acelei persoane37. Oricare ar fi aceste nevoi şi indiferent de
intensitatea lor la un moment dat, acestea pot influenţa comportamentul unui om chiar şi
la nivelul nevoilor psihologice. Cei care au efectuat studii de piaţă, de exemplu, au ajuns
la concluzia că un om cumpără mult mai multe lucruri într-un supermarket atunci când îi
este foame, decât atunci când este sătul! Un prieten al meu, burlac, mi-a spus că îşi
prepară singur micul dejun şi îşi pune la pachet masa de prânz înainte de a pleca la
serviciu. El a descoperit că trebuie să facă modificări, pentru că masa de prânz era prea
bogată, sau foarte săracă, în funcţie de momentul în care făcea pachetul: înainte sau după

35
J.G. March and H.A. Simon, Organizations, New York: John Wiley & Sons, Inc., 1958, pag. 9-11
36
nevoia este definită simplu, dar adecvat „ca ceva din interiorul individului care-l determină să
acţioneze” (Paul Hersez şi Kenneth H. Blanchard, „Management of Organizational Behavior: Utilizing
Human Resources”, ed. a treia, Englewood Cliffs, N.J. : Prentice-Hall, Inc., 1977, pag. 16)
37
H.J. Leavitt, Managerial Psychology, ed a treia Chicago: University of Chicago Press, 1972, pag. 30.
ce mânca micul dejun! Astfel, Salley şi Murphy concluzionează: „Nevoile existente într-
un anumit moment pregătesc individul pentru felul în care percepe următorul moment.”38
Puterea nevoilor în modul în care distorsionează percepţia a fost demonstrată de
multe ori. „Cu cât o nevoie este mai mare la o persoană, cu atât mai mult acea persoană
îşi va îndrepta atenţia în direcţia acelei nevoi.” 39 Primele experimente asupra foamei au
fost premergătoare unei game de studii care susţineau această afirmaţie. Sanford 40, de
exemplu, a afirmat că persoanele înfometate vor completa cuvinte întregi, cum ar fi
me ..... , mult mai frecvent, prin cuvinte despre mâncare, cum ar fi carne (meat) sau masa
(meal), decât persoanele cărora nu le este foame. Şi McClelland şi Atkinson au observat
că subiecţii cărora le era foame au „văzut ” mai multe obiecte-mâncare în stimuli foarte
nestructuraţi, în comparaţie cu cei cărora nu le era foame.41

Model motivaţional
Ne poate fi de ajutor dacă vom considera în mod specific rolul motivaţiei în
comportamentul uman. Leavitt42 ne dă un model motivaţional care porneşte de la trei
ipoteze de bază:
1.Comportamentul este cauzat. Faptele pe care le facem nu sunt „accidentale” –
există întotdeauna motive adiacente. Aceasta nu înseamnă neapărat că aceste motive sunt
cunoscute şi de individul care realizează acele fapte.
2.Comportamentul este dirijat. În concluzie, nu există comportament fără scop.
Întotdeauna urmărim un scop sau altul. Din nou, nu este necesar să presupunem că
suntem conştienţi de scopurile noastre, sau că le urmărim în modul cel mai eficient.
3. Comportamentul este motivat. La rădăcina faptelor pe care le facem sunt
motive, motoare care ne dau energia pentru a atinge obiectivele noastre sau măcar să ne
îndreptăm în direcţia obiectivelor noastre.

38
C.M. Solley şi G. Murphy, The Development of the Perceptual World, New York: Basic Books, Inc.
1960, pag. 60.
39
D. Krech şi R.S. Crutchfield, Elements of Psychology, New-York: Alfred A. Knopf, Inc. 1958, pag. 96
40
R.N. Sanford, The effects of Abstinence from Food upon Imaginal Processes: A Further Experiment,
Jurnal of Psychology, vol.3, 1937, pag. 145-59.
41
D.C. McClelland şi J.W.Atkinson, The Projective Expression of Needs. 1. The Effect of Different
Intensities of Hunger-Drive on Perception, Journal of Psychology, vol. 25, 1948, pag. 205-22.
42
Leavitt, Managerial Psychology, pag. 5-10.
 Corelând aceste trei idei, vom avea un sistem pentru a înţelege comportamentul,
spune Leavitt. (fig. 6-1).
Cu ajutorul acestor idei, comportamentul uman poate fi privit ca un joc dublu, de
la cauză la motiv, spre comportament-spre-scop. Şi ne este de ajutor dacă ne gândim la
cele trei ca şi cum ar forma un circuit închis în general.
Atingerea unui scop elimină cauza, care elimină motivul, care elimină
comportamentul respectiv.

Fig. 6-1
Persoana

Nevoie
(dorinţă)
Stimul Obiectiv
tensiune
(cauza) (scop)
disconfort

Stomacul gol al unei persoane trimite impulsuri nervoase pe care individul le

percepe ca „foame”, senzaţia de foame fiind motivul care direcţionează energia spre
căutarea de mâncare; dacă efortul este încununat cu succes, individul îşi va umple
stomacul cu mâncare, astfel, eliminând senzaţia de foame. Dacă el sau ea încetează în a
mai căuta mâncare şi astfel nu va mai reuşi să consume mâncare pentru câteva ore,
senzaţia de foame va reveni şi astfel ciclul va fi reluat.
Procesul ciclic este în mare, acelaşi indiferent de felul nevoii. Presupunând că un
om este „înfometat” la nivel psihologic (ex: are o nevoie de a fi liber de frica de libertate
fizică sau nevoia de a fi acceptat şi stimat de ceilalţi). Acum el are motiv pentru a căuta
satisfacţie pentru „apetitul” său, şi dacă comportamentul care rezultă are succes, el îşi va
umple „stomacul” psihologic şi va înceta pentru moment să-i mai fie „foame”. El este
înclinat să i se facă iar foame în acest sens, dacă apetitul său psihologic nu este satisfăcut
în mod repetat.43
În anumită măsură analogia nu mai este valabilă din acest moment, deoarece este
destul de vizibil că unele apetite psihice variază în funcţie de individ şi sunt rareori sătule.
Dar ele pot fi momentan şi parţial satisfăcute şi ciclul cauză-motiv-comportament-spre-
scop scade în intensitate dacă chiar nu încetează.
Acest proces ciclic implică conceptul de homeostază (echilibru), care presupune o
stare „normală” şi „când condiţiile pleacă din această stare, va fi o tendinţă a lor de a
reveni”44. Astfel, echilibrul este protejat sau urmărit, deoarece posibilitatea de întoarcere
este pierdută.
„... Condiţia principală ca omul să fie primit ca o condiţie de echilibru în care nu
trebuie să aibă comportament. Această condiţie va fi de nerealizat, atâta timp cât muscă
după muscă vor ateriza pe spatele omului şi vor trezi noi nevoi şi îl vor forţa să-şi mişte
coada.” 45
Se pare, după cum este scris şi mai sus, că nu este lipsă de muşte în mediul nostru
şi nici nu există pericolul dispariţiei lor.
Frustrarea
Nici o discuţie despre motivarea umană nu ar fi potrivită fără a lua în considerare
frustrarea – „orice interferenţă cu comportamentul direcţionat spre scop care are
posibilitate mare să ducă la tulburări mentale sau emoţionale”. 46 Sursa obstacolelor
frustrante include mediul, alte persoane, defectele şi limitele noastre, şi situaţiile
conflictuale.
În general, când un bărbat (sau femeie) întâlneşte un obstacol, el devine agresiv.
Dacă are încredere în el, agresiunea lui este îndreptată, în mod normal, spre acel obstacol.
43
William V. Haney, Ph.D., Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases, ediţia a patra,
1979, Richard D. Irwin, INC, Homewood, Illinois, pag. 177-195
44
Albert A. Harrison, Psychology as a Social Science, Monterey, Calif.: Brooks/Cole Publishing Co.,
1972, pag. 351.
45
Leavitt, Managerial Psychology, pag. 9.
46
Lester D. Crow and Alice Crow, General Psychology, Totowa, N.J.: Littlefield, Adams and Co., 1972,
pag. 74.
Dacă nu este sigur pe el şi este pesimist în legătură cu capacităţile sale, el are tendinţa să-
şi canalizeze agresivitatea asupra propriei persoane – se percepe ca fiind vinovat,
nelalocul lui şi aşa mai departe. Cheia direcţiei în care este canalizată agresivitatea sa este
în propriile sale concepte, aşa cum am discutat în capitolele anterioare.
„Multe din situaţiile obstacole, duc mai degrabă la lipsă, decât la frustrare,
deoarece scopurile nu par de neînlocuit sau scopurile nu sunt centrate asupra sinelui” 47.
Acel om va avea mai puţine frustrări şi prin urmare, dacă are un repertoriu mai mare de
căi alternative, sau dacă încrederea în sine este destul de mare încât să înlăture nevoia de
a-şi demonstra că poate de fiecare dată când are o problemă. În relaţie strânsă cu
experienţa sa în frustrări se află aspiraţiile sale. Dacă sunt compatibile cu abilităţile lui,
frustrările vor fi mai puţine. În cazul în care aspiraţiile sunt dincolo de capacităţi, acesta
va fi frustrat, şi poate, în cele din urmă – dacă supărarea este cronică - demoralizat. Să ne
reamintim că încrederea în sine este în general un produs al succeselor repetate, dar acel
succes este acela pe care îl percepem noi.48

Conflictul
Un tip grav de frustrare este conflictul – o frustrare aparent fără ieşire. Conflictul
[este] …tragerea în două direcţii în acelaşi timp. Obstacolele pe care le întâlneşte cineva
nu sunt ziduri de cărămidă, ci greutăţi care te trag înapoi atunci când înaintezi... situaţia
tigăii şi focului, sau a măgarului între două căpiţe de fân.
Situaţiile conflictuale implică a alege şi a lua decizii, fiind în general de trei tipuri:
apropiere-apropiere – individul se află între două alternative atractive în mod egal şi
pentru a se apropia de una se îndepărtează de cealaltă; evitare-evitare – individul se află
între două alternative la fel de neatractive sau alternative de respins, astfel încât a scăpa
presupune apropierea de cealaltăalternativă; apropiere-evitare – individul este în acelaşi
timp atras şi respinge acelaşi obiect. Toleranţa la frustrare, abilitatea de a păstra reacţii
normale sub stres, prezintă mare varietate printre indivizi. Unii sunt capabili să menţină
acţiunea pentru rezolvarea problemei şi rezolvă eficient conflictul în care se află. Alţii
47
Leavitt, Managerial Psychology, pag. 38.
48
William V. Haney, Ph.D., Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases, ediţia a patra,
1979, Richard D. Irwin, INC, Homewood, Illinois, pag. 177-195
sunt mai înclinaţi spre reacţii compensatorii, sau de subterfugiu. Unele din aceste reacţii
seamănă cu homeostaza (vezi pag. 000), o formă de activitate compensatorie ce tinde să
menţină o stare constantă. Scopul lor principal nu este acela de a rezolva probleme, ci
acela de a amortioza ego-ul unei persoane (sentimentele de respect de sine) împotriva
ameninţărilor de decădere. Aceste reacţii defensive ale ego-ului includ: fanteziile (vise că
dorinţele se împlinesc, a visa cu ochii deschişi, etc.), proiectarea (a impune gândurile şi
dorinţele unei persoane şi celorlalţi), raţionalizarea (găsirea de motive „justificative”
pentru comportamentul nostru sau să ne autoconvingem că acel scop nu este ceva ce
dorim – luând atitudinea „strugurilor acri”), a reprima (a încerca să uiţi, să negi, să ignori
lucruri care te deranjează), a regresa (întoarcerea la comportament copilăresc),
identificarea (devenind implicat la nivel de ego cu ceilalţi), a da vina pe alţii (scuzându-
ne pe noi prin găsirea altor persoane ca fiind responsabile pentru greşelile noastre – ţap
ispăşitor), exagerare (încercarea de a-şi depăşi deficienţele pentru a recupera pentru
greşelile făcute – dar într-un mod excesiv) şi idealizarea (primirea de satisfacţie indirectă,
dar social acceptabilă).
Lista nu este nici completă, nici mutual incompletă, dar sugerează câteva
răspunsuri neconstructive la frustrare.
Cum putem atunci să ne rezolvăm conflictele? Un conflict este conflict deoarece
aşa îl percepe cineva. „Frustrarea este o stare a corpului, nu o condiţie externă.” 49 „Un
conflict există pentru o persoană, deoarece pentru ea anumite nevoi par să se excludă
reciproc.”50 De aceea poţi să rezolvi conflictul prin 1) a găsi o nouă cale de a satisface
ambele nevoi simultan; 2) reducerea importanţei unei nevoi sau a celeilalte; 3)
transformarea situaţiei astfel încât să nu mai fie percepută ca un conflict important.
Şi acum să examinăm mai îndeaproape sistemul uman de nevoi care este subiectul
conflictului şi frustrărilor.
Tipuri de nevoi
Ce putem spune cu siguranţă despre motivaţie? Există oare o asemănare sau un
motiv asociat nevoilor noastre? Sunt nevoile o bază de la care să plecăm pentru a prezice
comportamentul oamenilor?

49
Krech and Crutchfield, Elements of Psychology, pag. 307.
50
Leavitt, Managerial Psichology, pag. 49.
 S-a căzut de acord că nevoile noastre sunt astfel organizate – că pot fi înscrise
într-un model.
Sunt însă mari diferenţe de opinii asupra naturii acestui model.
Nevoi primare şi secundare
Unii cercetători consideră nevoile fiziologice ca fiind primare, iar acelea care
implică satisfacţia mai târzie ca fiind secundare. Foamea, va fi astfel clasificată ca nevoie
primară, unde a pune deoparte mâncare pentru a te hrăni mai târziu, sau a păstra bani
pentru a cumpăra mâncare mai târziu ar constitui scopuri secundare. Scopurile secundare
pot depinde de frustrările anterioare, sau de ce a învăţat individul de la alţii despre nevoia
de a anticipa nevoi viitoare. Aceasta înseamnă că motivaţia oamenilor nu se bazează la
toată lumea pe nevoi fiziologice şi că este direct legată de nevoile fiziologice. Allport
spunea: motivele adulţilor sunt infinit variate, şi ca sisteme contemporane care se
autoîntreţin, se dezvoltă din sistemele premergătoare, dar sunt independente de ele. Aşa
cum un copil respinge dependenţa de părinţi gradual şi îşi dezvoltă propria gândire,
depăşindu-şi părinţii, aşa se întâmplă şi cu motivele. Fiecare motiv are definit un punct de
origine care poate fi găsit în tensiunea organică a copilăriei. Din punct de vedere
cronologic, toate scopurile adulţilor pot fi regăsite sub forma acestor seminţe din
copilărie, dar, ajunşi la maturitate, legătura se rupe. Orice legătură rămâne este istorică şi
nu funcţională.51
[…] Valoarea teoriei motivaţionale
În mare parte, discuţia despre motive are nevoie de exemple, iar conflictele pot fi
caracterizate în general ca fiind teoretice. Deci, să luăm o pauză pentru a considera
practicalitatea şi inevitabilitatea teoriei. Teoria este o problemă mai practică. Pentru că,
fără teorie - fără credinţe, presupuneri, premise ş.a.m.d.- noi nu am fi capabili să
acţionăm prin reflexele şi răspunsurile noastre autonome. „Teoria şi practica sunt
inseparabile.”52
Dacă trebuie să comunicăm cu alţii care ne sunt subordonaţi, să-i dirijăm pe alţii
sau altele asemănătoare, trebuie să avem un fel de teorie – corectă sau nu, în mod
conştient sau nu – despre motivarea oamenilor şi despre relaţiile dintre ei. Altfel nu am

51
William V. Haney, Ph.D., Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases, ediţia a patra,
1979, Richard D. Irwin, INC, Homewood, Illinois, pag. 177-195.
52
D. McGregor, The Human Side of Enterprise, New York, McGraw-Hill Book Co., 1960, pag. 6.
putea funcţiona deloc. Dacă trebuie să controlăm sau să influenţăm comportamente –
implicit pe al nostru – trebuie să putem să fim capabili să prezicem corect răspunsul
celorlalţi – şi răspunsul nostru. Acestea sunt motive principale pentru formarea de
imagini ale celorlalţi şi ale noastre, aşa cum s-a discutat în capitolul 4.
Scopul acestui capitol nu este acela de a „vinde” o teorie anume. Mai degrabă
scopul lui este acela de a determina cititorul să vină cu propria lui „teorie” la suprafaţă şi
să examineze condiţiile acelei teorii conştient şi critic – să fac asta în loc de a lua decizii,
a face ceva şi a comunica pe baza teoriilor la nivel de inconştient, neexaminate şi
probabil neconcepute.
Este probabil să existe presupuneri mai mult sau mai puţin teoretice; chiar dacă
este adecvat sau nu, nu este posibil să iei o decizie sau o acţiune managerială, fără a fi
influenţat de presupuneri. A fi cu adevărat practic înseamnă cu adevărat: „să acceptăm
presupunerea mea teoretică fără argumente sau teste. Felul des întâlnit în care se pune în
practică presupunerea teoretică fără examinare specială, duce de multe ori la
inconsistenţe majore în comportamentul managerial”.
Încheiere
Motivul pentru care am plasat acest capitol şi cel anterior într-o carte despre
comunicare, este acela că acţiunea comunicării interpersonale niciodată nu are loc de una
singură. În forma ei cea mai simplă, acţiunea este aceea prin care o persoană comunică
din lumea ei de sentimente, percepţii, valori şi nevoi, cu altă persoană din lumea ei. A
trata comunicarea doar la nivel de tehnică, obiecte şi mediu înseamnă a lua în considerare
totul simplificat, pentru un complex foarte complex. Pentru a înţelege comunicarea
umană cât se poate de bine, trebuie să încercăm să-l înţelegem pe cel care comunică,
relaţia lui cu cei cu care comunică şi locul, precum şi organizarea în care comunică.
Mason Haire concluzionează provocarea pentru cel care comunică:
Sunt trei lucruri extraordinare, de bază, pe care trebuie să le reţinem dacă dorim să
putem înţelege comportamentul uman. Primul ar fi că mediul în sine nu furnizează o
organizaţie. Dacă facem o separaţie între lumea fizică din exterior, pe de o parte, şi
mediul psihologic, sau lumea pe care o vedem, pe de altă parte, ajungem să ne dăm
seama că ordinea şi organizarea nu este în stimulul fizic, ci în cel care observă, şi una
dintre cele mai mari probleme ale omului este aceea de a da sens mediului în care
trăieşte. Al doilea ar fi că comportamentul uman nu depinde de ceea ce este în realitate
acolo, ci de ceea ce vede; nu de felul în care este lumea organizată, ci de felul în care el o
organizează. Acesta este un punct de vedere înşelător de simplu, dar se poate ca cele mai
multe neînţelegeri în relaţiile umane, să vină de aici, decât din orice alt factor. Al treilea
element este legat de celelalte două: omul are ataşat la modul în care îşi organizează
lumea foarte multă anxietate. Mediul omului nu este organizat de la sine, ci trebuie
organizat de acesta. Felul în care îl organizează determină comportamentul său.
Comportamentul său şi cât este de apropiat de mediu, determină dacă va avea sau nu
succes – în multe cazuri, dacă va supravieţui sau nu. Din aceste motive, el nu va renunţa
la o organizare care pare că merge, datorită pericolului pe care îl implică faptul de a se
pierde într-un mediu dezorganizat.53
„Comportamentul şi corespondenţa lui la mediu”, din punctul de vedere al celui
care comunică, reprezintă principalele obiective ale acestei cărţi.

CONTEXTUL DE COMUNICARE
Jacques Salomé, pornind de la propria experienţă, de persoană care vreme îndelungată
s-a lăsat definită de anturaj, care nu ştia nici să refuze nici să formuleze întrebări
adevărate, susţine că la orice vârstă putem învăţa arta comunicării într-un mod diferit. El
împărtăşeşte, câteva din etapele drumului său spiritual în capitolul Naşterile din viaţa
mea54.
Transformarea care se produce în subiect constă în dobândirea capacităţii de a
emite o opinie personală, chiar daca ezitantă şi nu prea clară, a putea face un discurs viu,
creator, izvorât din experienţa sa profundă. El introduce distincţia între "comunicare de
consum" şi "comunicare relaţională: "Numesc comunicare relaţională, scrie el, acea
comunicare ce se alimentează din capacitatea reală de a pune în comun diferenţe şi
complementarităţi, care se bazează pe posibilitatea deliberată de a avea curajul să ne
confruntam în mod lucid, prin adoptarea unei poziţii clare, în vederea unei dezvoltări mai
bune a fiecărui participant la schimb." 55

53
William V. Haney, Ph.D., Communication and Interpersonal Relations. Text and Cases, ediţia a patra,
1979, Richard D. Irwin, INC, Homewood, Illinois, pag. 177-195.
54
Salomé, Jacques, Curajul de a fi tu însuţi, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, pp. 17-27.
55
Idem, p. 135.
 Orice interacţiunie comunicativa are loc într-un context fizic si social. Cand oamenii
comunica în interiorul culturii sunt de obicei conştienţi de context si nu prea există sanse
să fie impiedicată comunicarea. Când oamenii sunt angajati în comunicarea
interculturală, contextual în care comunicarea are loc poate avea un impact deosebit.
Dacă cele doua părti ale dialogului intercultural nu sunt conştiente de modul în care
cultura lor afectează elemental contextual al comunicării, ei pot descoperi dificultăţi de
comunicare.
Context si comunicare
Incepem cu presupunerea: comportamentul comunicativ este guvernat de reguli,
principii si regulamente care conduc. Regulile de comunicare acţionează ca un sistem de
comportament moştenit care organizează interacţiuniea intre indivizi. Regulile de
comunicare sunt legate de cultură si context. Desi situaţia socială poate determina tipul de
reguli asemănătoare, cultura determină regulile. In Irak, de exemplu, o regulă contextuală
interzice femeii să primeasca vizita unui barbăţ ce nu face parte din familie; acest lucru
nu este considerat nepotrivit în SUA. Regulile dictează comportamentul stabilind
răspunsuri potrivite pentru stimuli.
Regulile de comunicare includ atât componente verbale cât si nonverbale;nregulile
determină nu numai ce trebuie spus dar si cum trebuie spus. Regulile nonverbale se referă
la gesturi, expresii ale feţei, contact vizual, proxemic, tonul vocii si mişcările corpului.
Dacă unul nu este pregătit sa acţioneze in contextual altei culturi, acela poate avea o
experianţă plină de dezamăgire. Situaţia interculturală poate fi una obositoare din punct
de vedere fizic si psihic. Efectele acestui stres sunt numite şocuri culturale. Pentru a le
evita este necesară înţelegerea in întregime a contextului de comunicare si diferenţierea
culturală. Trebuie amintit că un context cultural nu poate fi catalogat drept bun sau rău, ci
doar diferit.
Dezvoltarea regulilor ce guvernează interacţiuniea umană în contexte specifice se
face de către cultură si trebuie să mergem înainte cu un concept general asupra
conceptului. Antropologistul Edward T. Hall a scris pe larg despre context. Desi a
categorizat culturile ca fiind de un înalt nivel sau nu, contextul este o dimensiune
culturală care se intinde ierarhic. Un exemplu de culturi variate plasate de-a lungul unei
scări poate fi observat în fig.nr.3. In culturile cu un context înalt majoritatea informaţiei
apare fie în contextual fizic fie în cel interiorizat. Foarte puţine informaţii sunt codate în
mesajul verbal. In culturi cu un context jos majoritatea informaţiilor se află în mesajul
verbal si foarte puţine mascate în context. Culturile de context înalt ca cea japoneză,
coreeană, taivaneză oamenii încearcă să fie mai conştienţi de mediul inconjurator si nu se
bizuie pe comunicarea verbală ca sursă principală de informare. Limba coreeană contine
cuvântul “nunchi” care înseamnă a fi capabil să comunici prin intermediul ochilor. In
acest tip de cultură există credinţa ca informaţiile atât de valabile în mediu încât nu este
necesară o discuţie pentru ceea ce este atât de evident. Declaratiile orale ale sentimentelor
sunt rar întâlnite; când contextual spune “te iubesc” nu e nevoie de o înfăţişare orală.
Există patru mari diferenţe în modalitatea în care contextele înalte sau nu afecteaza
cadrul. Intâi, mesajele verbale sunt extreme de importante în cultirile cu un context jos. In
mesajul verbal informaţia este codată; nu este usor de înţeles din mediu pentru că oamenii
nu încearcă să înveţe cum se percep informaţiile din mediu. In al doilea rând oamenii care
nu aparţin acestui tip de cultură sunt percepuţi ca mai puţin atractivi si credibili decât cei
din cealalta categorie. In al treilea rând oamenii culturilor înalte sunt adaptaţi cititului
comportamentului nonverbal si a mediului. In al patrulea rând oamenii din cultura înaltă
asteaptă ca si ceilalti să fie capabili sa înţeleagă comunicarea nearticulată; de aici faptul
ca ei nu vobesc prea mult.56

Există trei elemente socio-culturale importante care au o influenţă directă asupra

înţelesurilor pe care le dezvoltăm pentru percepţiile noastre. Aceste elemente sunt
credinţa/valoarea/sistemele de atitudini. Când aceste trei elemente ne influenţează
percepţiile şi înţelesurile pe care le dezvoltăm din ele, acestea afectează aspectele care
aparţin fiecărui individ(subiective). Probabil noi vom vedea aceeaşi entitate socială si să
fim de acord cu termenii sai obiectivi, dar ceea ce obiectul sau evenimentul înseamnă
pentru noi(ca individ) poate fi cu mult diferit. Atât un American cât şi un chinez poate fi
de acord, într-un sens obiectiv, că un anumit obiect este un căţeluş, dar acestia pot fi în
total dezacord în ceea ce priveşte interpretarea termenului de căţel. Americanul poate
spune ca e un animal de casă drăguţ, pufos, drăgăstos, protector. Pe de altă parte chinezul
poate vedea câinele ca o specialitate potrivită pentru gratarul de dumincă. Se poate vedea
56
Larry A. Samovar şi Richard E. Porter, Intercultural Communicvation: A Reader, Wadsworth
Publishing Company Belmont, California, 1994, p.24.
că baza culturală a celui din America îl face pe acesta să vada în câine un animal de casă,
iar temelia culturală a chinezului îl determină să considere carnea de câine o delicateţe.

CREDINTA/VALOARE/SISTEME DE ATITUDINI
Credinţele, în sensul general, pot fi văzute ca păstrări individuale pe care un obiect sau
eveniment le are drept caracteristici. Credinţa implică o legătură între subiect şi
caracteristicile care-l disting. Intensitatea credinţei noastre ca un eveniment sau obiect
posedă anumite caracteristici reflectă nivelul probabilităţii noastre subiective si, în
consecinţă, intensitatea credinţei noastre. Aşadar cu cât suntem mai siguri pe ceea ce
credem cu atât intensitatea acelei credinţe este mai mare.
Cultura joacă un rol important in formarea credinţei. Indiferent dacă suntem de
acord cu articolele din “New York Times”, Biblia, frunzele de ceai, viziunile induse de
mescaline sau schimbările aparute în “I Ching” ca surse a cunoaşterii şi credinţei, totul
depinde de temelia noastră culturală si experienţele noastre. In ceea ce priveşte
comunicarea interculturală nu există judecăţi de valoare ca bun sau rău. Dacă cineva
crede că sunetele vântului pot ghida pe drumul cel bun, nu putem declara că opinia lui e
greşită (chiar dacă noi credem că aşa e); trebuie să fim în stare să recunoaştem şi să ne
împăcăm cu acea idee, dacă dorim să obţinem o comunicare plină de succes.
Valorile reprezintă aspectul valoric al sistemului de credinta/valoare/sisteme de
atitudini. Aceste dimensiuni valorice includ calităţi ca: utilitate, bunătate, estetica,
satisfacţie şi plăcere. Deşi fiecare dintre noi are un set individual de valori, există de
asemenea valorile culturale, infiltrate în cultură.
Valorile culturale sunt un set de reguli organizate pentru a face alegeri, reducând
nesiguranţa şi conflictele dintr-o societate. Aceste valori deriva de obicei din ideile
psihologice bine cunoscute, ce sunt parte integrate a unei culturi. Prin aceste valori un
membru al unei culturi este informat în legătură cu ce e bun sau nu, adevărat sau fals,
pozitiv sau negative si aşa mai departe. Valorile culturale definesc pentru ce merită să
mori, ce merită protejat, ce înfricoşează oamenii, ce este corespunzător sau ridicol pentru
a studia şi ce tipuri de evenimente conduc indivizii către solidaritatea grupului. Valorile
culturale specifică în acelaşi timp ce comportamente sunt importante şi care trebuie
evitate.
 Valorile sunt exprimate într-o cultură ca reguli ce prescriu comportamentele pe
care membrii culturii ar trebuii să le aibă. Astfel catolicii ar trebui să asiste la liturghie,
automobiliştii ar trebui să oprească la stop, iar muncitorii ar trebui să ajungă la serviciu la
timpul stabilit. Majoritate urmează comportamentele normative. A nu le respecta
înseamnă a fi sancţionat. Catolicul care evita liturghia poate primi vizita unui preot,
conducătorul auto care nu respecta regula de circulaţie poate primi o amenda si angajatul
care întârzie frecvent poate fi concediat.
Valorile normative se extind, de asemenea, în comportamentul zilnic specificând cum ar
trebui să se comporte oamenii in anumite contexte de comunicare. Aceasta parte joaca
rolul unui ghid pentru un grup sau individ, care minimalizează sau previne părţile rele ale
unei culturi.
Credinţele şi valorile contribuie la dezvoltarea şi conţinutul atitudinilor. O atitudine
poate fi definite ca o tendinţă învăţată pentru a răspunde într-o manieră consistentă la o
situaţie dată. Asta înseamnă că încercăm să evităm lucrurile care nu ne plac si să ne
folosim de cele care ne plac. Atitudinile sunt învăţate intr-un context cultural. Oricum
mediul cultural ajuta la formarea atitudinilor - pregătirea noastră pentru a răspunde – şi,
în final, a comportamentului.
Viziunea asupra lumii. Acest element cultural, oarecum abstract, este unul dintre
cele mai importante elemente întâlnite in aspectele perceptive ale comunicării
interculturale. Viziunea asupra lumii are legătură cu orientarea culturală, aproape de
probleme ca Dumnezeu, umanitate, natură, univers, şi altele ce ţin de conceptul vieţii. Pe
scurt viziunea asupra lumii ne ajută în a ne găsi locul şi rangul în univers. Pentru ca
viziunea asupra lumii e atât de complexă, deseori e dificil de izolat in timpul unei
interacţiunii interculturale. Prin această analiză noi îi căutăm substanţa şi modalitatea de
schimbare.
Aspectele privind viziunea asupra lumii nu ţin de timp şi reprezintă bazele
fundamentale ale unei culturi. Un catolic are o altă viziune decât un musulman, hindus,
evreu, taoist sau ateu. Felul în care un American vede locul individului în natură diferă de
viziunea unui euro-american. Americanii se văd ca parte din natură; ei vad o relaţie
echilibrata între fiinţa umană ş mediu, o relaţie bazată pe respect şi egalitate. Pe de altă
parte euro-americanii văd o lume centralizată în care supremaţia e deţinută de oameni, ca
parte întregată în natură. Ei tratează universul ca fiind al lor - un loc unde dorinţele se pot
împlini spre a mări puterea ştiinţei şi a tehnologiei.
Viziunea asupra lumii influenţează în profunzime o cultură. Efectele sale sunt de
obicei subtile şi nu se pot identifica în felul de a se îmbraca, gesturi sau vocabular. Ne
putem gândi la aceasta viziune ca la o pietricică aruncată într-un eleşteu. Aşa cum
creează valuri care se întind şi cuprind întreaga suprafaţă a apei, aşa şi viziunea asupra
lumii cuprinde o cultură şi pătrunde în fiecare faţetă a ei. Aceasta viziune influenţează
credinţele, valorile, atitudinile, modalitatile de a folosi timpul şi alte multe aspecte ale
culturii. In felul său subtil adduce o influenţă puternică în comunicare interculturală astfel
încât fiecare vorbitor are o viziune asupra lumii profund fixate în psihicul său si crede că
oricare alt vorbitor are aceeaşi părere.

Organizaţia socială
Felul în care o cultură se organizează, dar si instituţiile acesteia, afectează modalitatea
de percepere a lumii de către membrii unei culturi. Poate fi de ajutor a analizăm direct
două dintre capitolele sociale dominante întâlnite într-o cultură.
Familia este cea mai mică formă de organizare socială cu o mare influenţă.
Familia influenţează stadiile de dezvoltare ale unui copil, afectând aproape totul, de la
primele sale atitudini, până la selectare jucariilor si ghideaza învăţarea limbajului si
multimea de accente plasate aici. Abilitatile ce tin de construirea vocabularului si
dezvoltarea dialectelor ţin de rolul familiei. Familia, de asemenea, oferă si întreţine
imbunatăţirea, susţinerea, răsplata şi pedeapsa, având un efect marcant asupra dezvoltării
valorilor copilului si a telului pe care il urmareste. Dacă, de exemplu, copilul învaţă prin
observaţie şi comunicare ca tăcerea este cel mai preţios lucru, aşa cum fac copiii
japonezi, acelaşi aspect al culturii se va reflecta şi în comportamentul lor.
Şcoala este o altă organizaţie importantă a societăţii. Urmărind definiţia, şcolile
sunt înzestrate cu o mare parte din responsabilitatea transmiterii şi întreţinerii unei
culturi. Ele sunt legături de bază ale comunităţilor cu trecutul şi viitorul. Şcolile întreţin o
cultură prin relatarea noilor membri ce s-a întâmplat, ce este important şi ceea ce un
membru al culturii ar trebui să ştie. Şcolile pot învăţa geografie sau sculptură, matematică
sau ştiinţe ale naturii. Pot pune accentual pe evoluţia bazată pe pace sau cauzată de
violenţă. Pot prezenta o anumită versiune culturală a istoriei. Dar, orice s-ar spune, şcoala
este determinată de cultura în cadrul căreia există.

Procese verbale
Procesele verbale nu includ doar modalitatea cum vorbim unii cu alţii, ci şi
activităţile de gândire şi înţelesurile cuvintelor pe care le folosim. Aceste procese, limba
vorbită şi tiparele de gândire sunt legate în mod vital de percepţie, concepţii şi expresia
gândirii.
Limbajul
Oricare discuţie, în relaţiile interculturale, trebuie să includă o investigaţie a
problemelor de limbaj, în general, înainte de a întâmpina probleme cu limba străină. In
această introducere a diverselor feţe ale culturii, se va observa limba vorbită şi legătura
culturală.
In sensul de bază, limba este un sistem simbolic organizat şi învăţat, folosit să
reprezinte experienţele umane din interiorul unei comunităţi. Fiecare cultură îşi lasă
amprenta pe simbolurile cuvintelor. Obiecte, evenimente, experienţe si sentimente, toate
au o eticheta, un nume, pentru ca o comunitate de oameni a decis în mod arbitrar să le
acorde acel nume. Astfel, pentru că limba este un sistem inexact de simboluri,
reprezentând realitatea, înţelesurile cuvintelor au o larga varietate de interpretate.
Limba este primul aparat prin care o cultura îşi transmite credinţele, valorile,
normele şi viziunea asupra lumii. Limbajul oferă oamenilor posibilitatea de a interacţiona
cu ceilalti membrii ai culturii şi de asemenea de a-şi exprima gândurile. Astfel, limbajul
serveşte atât ca un mechanism de comunicare dar ca şi un ghid al realităţii sociale.
Limbajul influenţează perceptiile, transmite înţelesuri şi ajută la modelarea tiparelor de
gândire.

Tipare de gândire
Procesele mentale, forme de motivaţie si încercări de a găsi soluţia potrivită pentru
o problemă într-o comunitate, creează un alt component al culturii. Dacă nu a avut
experienţe cu oameni aparţinând altui tip de cultură, care urmeaza alt tipar de gândire,
majoritatea oamenilor nu poate comunica. Trebuie să fim conştienţi că exista diferenţe
culturale în ceea ce priveşte gândirea şi cunoaşterea. Această diversitate poate fi
clarificată şi adaptată comunicării interculturale, făcând o comparaţie între Orient şi
Occident. In partea occidentală există accepţia relaţiei directe între conceptele mentale si
concretul realităţii. Această orientare este bine fixată în consideraţiile logice. Există
credinta că adevarul este acolo undeva şi poate fi descoperit urmărind o succesiune logică
şi concretă. La nevoie trebuie doar să roteşti piatra potrivita in directia potrivită şi
adevărul va ieşi la iveală. Viziunea celor din Est, bine inlustrată de cea taoistă, susţine că
problemele sunt rezolvate diferit. Pentru început, oamenii nu sunt recunoscuţi raţional.
Adevărul nu se găseşte căutând si activând aplicatia modelului aristotelian de motivare.
Dimpotrivă, indivizii trebuie să se pregatească să primească adevarul asa că vor astepta.
Dacă adevărul este menit să apară, acesta va fi cunoscut. Marea diferenţă între cele două
puncte de vedere este aria de activitate. In mintea occidentală activitatea umană are rolul
principal si in cele din urmă va conduce la aflarea adevărului. In tradiţia taoista, adevărul
e agentul activ, iar dacă este menit sa fie cunoscut, totul se va întâmpla direct prin
acţiunea adevărului de a iesi la iveală.
Tiparele de gândire ale unei culturi afectează modul în care indivizii comunică si
modul în care fiecare persoană răspunde celor aparţinând altor culturi. Nu ne putem
astepta ca fiecare persoană să folosească aceleasi modalitati de gândire, dar accpetând
existenţa lor si învăţând să ne acomodăm cu ele, vom îmbunatăţi comunicarea
interculturală.

Procese nonverbale
Procesele verbale sunt primul pas pentru schimbarea gândirii şi a ideilor, dar în
strânsă legătură, procesele nonverbale le pot camufla. Multe autoritati sunt de accord că
interesul proceselor nonverbale cuprinde urmatoarele idei: gesturi, expresii ale fetei,
contact visual si privire insistenta, postura si misare, atingere, imbracaminte, obiecte,
spatiu si timp, paralimbaj. Observând procesele nonverbale relevante pentru comunicarea
interculturală, se vor lua in considerare trei aspecte: comportamentul nonverbal care
funcţioneaza ca o forma tacuta a limbajului, conceptual timpului si folosirea si
organizarea spatiului.
 Aprecierea şi utilizarea spatiului social intr-un context cultural : germani si
francezi57
Germanii, englezii, americanii si francezii impartasesc impreuna segmente
semnificative din cultura fiecaruia, dar in multe privinte, culturile lor se ciocnesc. In
consecinta, intelegerile care apar sunt, dintre toate, cele mai grave, iar diferentele
culturale neconstientizate sunt, asadar, de obicei, inregistrate cu lipsa de atitudine,
vulgaritate si lipsa de interes.

Germanii
In momentul in care indivizii din diverse tari iau in mod repetat contact, ei incep sa
generalizeze despre comportamentul fiecaruia in parte. Germanii si germanii elvetieni nu
sunt in aceasta masura o exceptie. Multi dintre indivizii intelectuali din aceste tari ajung
deseori sa comenteze folosirea de catre americani a timpului si a spatiului. Atat nemtii,
cat si germanii elvetieni au facut observatii majore cu privire la modul invariabil in care
americanii isi gestioneaza timpul, precum si la cat sunt de maniaci acestia cand vine
vorba de planuri. Ei de asemenea observa ca americanii nu isi pastreaza deloc timp pentru
ei insisi. (idee dezbatuta si de Sebastian de Grazia in`Despre timp, munca si ragaz`.)
Cum nici germanii si nici elvetienii (mai ales, germanii elvetieni), nu pot fi luati la
intamplare cand vine vorba despre timp, am scos in evidenta parerea lor cu privire la
gestionarea timpului de catre americani. Vor spune ca europenii isi planifica mai putine
evenimente decat americanii intr-o anumita perioada de timp si ca primii se simt mai
putin presati de timp decat ultimii. Cu siguranta, europenii aloca mai mult timp
activitatilor ce implica relatiile umane. Multi dintre subiectii mei europeni au observat ca
in Europa relatiile umane sunt cele importante, in timp ce in Statele Unite, planificarile au
prioritate. Astfel, cativa dintre subiectii mei au conectat gestionarea timpului cu
atitudinile referitoare la spatiu, pe care americanii il neglijeaza intr-un mod incredibil.
Dupa standardele euopene, americanii risipesc spatiul si rar il folosesc pentru nevoile
publice. De fapt, se pare ca americanii considera ca oamenii nu au nicio trebuinta asociata

57
Hall, Edward, The Hidden Dimension, New York, Editura Doubleday & Co., 1966.
cu ideea de `spatiu`. Supraestimand ideea de `planificare`, americanii tind sa
subaprecieze nevoile individuale cu referire la spatiu. Ar fi bine de mentionat aici ca nu
toti europenii ii percep asa. Multi dintre ei considera ca in Statele Unite se simt constransi
de timp si se plang adeseori ca oraselor noastre le lipseste varietatea. Totusi, avand in
vedere aceste observatii facute de europeni, s-ar crede ca nemtii s-ar arata mai deranjati
decat americanii cand vine vorba de incalcarile moravurilor ce tin de spatiu.

Germanii si intruziunile
Nu voi uita niciodata prima mea experienta, cand inca eram student, cu privire la
modelele nemtesti de apreciere si utilizare a spatiului social. Manierele mele, statutul si
egoul meu fusesera atacate si coplesite de un german : sederea mea de 30 de ani in
aceasta tara si stapanirea mea excelenta a limbii engleze nu au fost de ajuns in
schimbarea definitiilor de catre germani a ceea ce constituie o intruziune. Pentru a
intelege diversele chestiuni care erau in joc, este necesar sa ne referim din nou la cele
doua tipare americane care nu sunt puse la indoiala in aceasta tara si pe care astfel,
americanii tind sa le priveasca ca universal valabile.
In primul rand, in Statele Unite, exista o limita comun acceptata si de altfel, invizibila
in jurul oricaror 2 sau 3 persoane din cadrul unei conversatii, limita care ii separa pe
acestia de restul. Aceasta distanta are rolul de a izola un asemenea grup si de a a-l dota cu
un `perete` protector de intimitate. In mod normal, indivizii vorbesc incet pentru a evita
stingherirea celorlalti si daca glasurile sunt auzite, acestia reactioneaza ca si cum nu le-ar
fi auzit. In aceasta directie, intimitatea este asigurata chiar daca este, de fapt, prezenta sau
nu. Al doilea tipar este ceva mai subtil si se refera la situatia in care o persoana trece de
acea limita si intra intr-un anumit spatiu. Stand de vorba`de dupa gard`si ramanand in
afara casei nu este considerat de majoritatea americanilor ca fiind inauntrul casei. Daca
cineva sta pe prag tinand usa deschisa si vorbind cu cineva dinauntrul casei, acest lucru
este definit si experimentat de persoana in cauza ca fiind in afara casei. Un lucru
asemanator se intampla si atunci cand cineva aflandu-se intr-o cladire de birouri, scoate
capul dupa usa unui birou, fiind considerat tot in afara biroului. Nici una din aceste
definitii spatiale americane nu este valida in nordul Germaniei. In fiecare exemplu, in
care americanul s-ar vedea in afara spatiului, neamtul s-ar considera ca fiind deja
inauntru. Urmatoarea experienta a determinat conflictul dintre aceste doua tipare
discutate.
Era o zi calda de primavara specifica Colorado-ului, acel tip de zi care te determina sa
te bucuri de viata. Stateam pe pragul usii unei case vorbind cu o tanara care locuia intr-
un apartament de mai sus. Primul etaj fusese transformat intr-un studio pentru un artist..
Aranjamentul, totusi, era neobisnuit pentru ca aceeasi intrare servea ambilor locatari.
Ocupantii apartamentului foloseau aceeasi intrare si mergeau de-a lungul unui perete al
studioului pentru a ajunge la scarile apartamentului. Puteai spune ca au un fel
de`avantaj`de a trece prin acest studio. Cum stateam pe prag, am privit in stanga si am
remarcat ca la vreo 15 metri de mine, inauntrul studioului, artistul prusac si 2 prieteni de-
ai sai stateau de asemenea de vorba. Privea drept in fata, dar daca si-ar fi indreptat
privirea intr-o parte, m-ar fi observat cu usurinta. Nevrand sa-i par obraznic sau sa ii
intrerup conversatia, am aplicat in mod inconstient`tactica`americana si am presupus ca
discutia mea tacuta nu se amesteca cu conversatia lui. Cum aveam sa aflu mai tarziu,
acest lucru a fost o greseala, caci in scurt timp, artistul se indepartase de grupul sau,
trecuse de spatiul care ne delimita, imi impinse prietena la o parte, si cu ochii scanteind,
incepuse sa tipe la mine. Cu ce drept intrasem in studioul sau fara sa il salut? Cine imi
daduse permisiunea?
M-am simtit umilit si chiar dupa aproape 30 de ani, inca imi simt mania. Studiul meu
realizat mai tarziu m-a facut sa inteleg tiparul nemtesc si am aflat astfel ca in ochii unui
neamt, eu eram vazut ca extrem de nepoliticos. Eram deja`inauntrul`cladirii ca un intrus.
Pentru germani, nu exista a fi inauntrul spatiului fara sa fii in zona de intruziune, mai ales
daca cineva se uita la alt grup de interes, indiferent cat de departe ar fi acesta de el.
Recent, am obtinut o confirmare independenta despre modul in care germanii concep
intruziunea vizuala, investigand in acelasi timp locul in care indivizii privesc cand se
regasesc in asemenea situatii intime, personale, sociale si publice. In cadrul cercetarii
mele, am instruit cativa subiecti sa fotografieze separat atat barbati, cat si femei in fiecare
dintre contextele anterioare. Unul dintre asistentii mei (se intampla de asemenea sa fie
german), si-a fotografiat subiectii la o distanta publica, departe de a-i focaliza, spunand
:`Nu ar trebui sa ii privesti pe ceilalti de la o distanta publica pentru ca acest lucru
inseamna a-i deranja`. Aceasta poate sa explice obiceiul informal din spatele legilor
nemtilor cu privire la interzicerea fotografierii strainilor in public fara permisiunea lor.

`Sfera privata`
Germanii percep spatiul lor propriu ca pe o extindere a ego-ului lor. Am putea lua ca
punct de reper pentru aceasta idee termenul`Lebensraum`care este imposibil de tradus
pentru ca sintetizeaza atat de multe lucruri. Hitler l-a folosit ca pe un eficient punct de
sprijin psihologic pentru a-i determina pe nemti sa obtina cucerirea.
In contrast cu ego-ul arabilor, dupa cum vom vedea mai tarziu, cel al nemtilor este
expus intr-un mod nemaiintalnit si vor trece peste multe pentru a-si pastra`sfera privata`.
Acest lucru a fost observat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand soldatilor
americani li s-au oferit ocazii de a observa prizonieri nemti intr-o varietate de
circumstante. Intr-o exemplificare din Midwest, nemtii P.W.erau gazduiti cate patru intr-
o baraca. Imediat ce materialele erau disponibile, fiecare prizonier isi construise un perete
despartitor astfel incat sa aiba spatiul sau propriu. Intr-un alt context, fiecare soldat care
gasea materiale, isi construia un spatiu stramt de salasluire, cateodata nu mai mare decat
un adapost individual. I-a pus in incurcatura pe americani faptul ca nemtii nu si-au
impartit in comun eforturile si materialele rare pentru a crea un spatiu mai mare si mai
eficient, mai ales pentru noptile reci de primavara. Inca de atunci, am observat destul de
multe exemplificari ale folosirii extinderilor arhitecturale in nevoia aceasta de a feri
egoul. Casele nemtesti cu balcoane sunt construite in acelasi mod sa existe o intimitate
vizuala. Ograzile tind sa fie ingradite cu garduri, dar chiar si fara garduri, ele sunt ferite.
Conceptia americanilor ca spatiul ar trebui sa fie impartit nu a fost pe deplin preluata
si de germani; urmatoarea situatie a fost reportata de un observator si are caracteristica
obsedanta ca este deseori asociata cu gafe nechibzuite inregistrate intre culturi : se
intampla pe la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand Berlinul era in ruini. In
Berlin, in vremea aceea, lipsa locuintelor era acuta. In vederea usurarii acestei situatii,
autoritatile ocupante din zona americana le-au ordonat locuitorilor din Berlin, care inca
mai aveau bucatarii si bai intacte sa le imparta cu vecinii lor. Ordinul a fost in final
abrogat cand germanii, foarte stresati, au inceput sa se omoare intre ei pentru facilitatile
impartite.
 Mai departe, cladirile publice si private din Germania au deseori usi duble
pentru`refractarea`sunetelor, cum au multe camere de hotel. In plus, elementul`usa`este
luat foarte atent in considerare de catre germani. Acestia, venind in America, simt ca
usile noastre sunt subtiri si usoare. Semnificatiile unei usi deschise si cele ale unei usi
inchise sunt destul de diferite in cele doua tari. In birouri, americanii lasa usile deschise,
iar germanii, inchise. In Germania, usa inchisa nu inseamna ca individul de dupa ea
doreste sa fie singur sau nederanjat sau ca intreprinde ceva, nedorind ca altcineva sa vada
ce face. Pur si simplu, nemtii cred ca usile deschise sunt urate si dezordonate. Usa inchisa
pastreaza integritatea camerei si prevede o limita protectoare intre oameni. Altfel, acestia
se amesteca prea mult in viata fiecaruia. Unul dintre subiectii mei nemti sustinea :`Daca
casa, in care locuieste familia noastra nu ar fi avut usi, ar fi trebuit sa schimbam ordinea
in viata. Fara usi, am fi avut multe, multe certuri...Cand nu poti vorbi, te retragi in
spatele unei usi...`
Oricand un german incepe o discutie despre spatiul inchis al americanilor, dezvolta si
diverse comentarii pe seama zgomotului, care strabate peretii si usile. Pentru multi
germani, usile noastre condenseaza viata in stilul american. Sunt subtiri si ieftine si le
lipsesc calitatea substantiala specifica usilor germane. Cand acestea se inchid, nu se aud
si se simt solide. Clicul zavorului este nedeslusit si poate fi chiar absent.
Tactica`usii deschise`specifica birourilor de afaceri americane si tiparele `usii
inchise`ale culturii de afaceri a nemtilor cauzeaza ciocniri in sucursalele si filialele
firmelor americane din Germania. Am fost odata chemat sa consiliez o firma, care are
filiale in toata lumea. Prima dintre intrebari a fost`Cum ii convingeti pe germani sa tina
usile deschise?`. In aceasta companie, usile deschise ii faceau pe nemti sa se simta expusi
si intreaga operatiune se derula pentru acestia intr-o relaxare neobisnuita si
neprofesionala. Usile inchise, pe de alta parte, ii determina pe americani sa creada ca
exista un aer conspirativ in legatura cu locul respectiv si ca sunt lasati in afara problemei.
Ideea este ca ori ca este inchisa ori deschisa, acest lucru nu semnifica acelasi lucru in cele
doua tari.

Ordine in spatiu
 Ordinea si calitatea ierarhica a culturii germane sunt transmise si in abordarea lor cu
privire la spatiu. Germanii doresc sa cunoasca limitele situarii lor si protesteaza cu
vehementa impotriva indivizilor care `depasesc linia`sau care nu respecta semne
ca`interzis`sau`interzis cu exceptia persoanelor autorizate` s.a.
Totusi, anxietatea nemtilor cauzata de incalcarea ordinii de catre americani nu se
compara cu ceea ce experimenteaza primii din cauza polonezilor, care nu vad niciun rau
intr-o mica dezordine. Pentru ei, limitele si cozile inlocuiesc inregimentarea si autoritatea
oarba.
Nemtii devin foarte tehnici cand vine vorba despre distanta de intruziune, asa cum am
mentionat si mai devreme. Cand odata i-am intrebat pe studentii mei sa imi zica distanta
de la care a treia persoana i-ar deranja pe alti doi indivizi, care stau de vorba, nu am
primit nicin raspuns de la studentii americani. Fiecare student stia sa imi numeasca o
situatie in care putea deranja pe cineva, dar nu a putut nimeni sa defineasca intruziunea
sau sa imi spuna cand anume devenea constient de producerea ei. Totusi, dintre studentii
mei, un german si un italian care lucrase in Germania mi-au raspuns la intrebare fara
ezitare. Amandoi au declarat ca a treia persoana i-ar deranja pe alti doi indivizi daca ar
pastra fata de acestia o distanta de 2 metri.
Multi americani considera ca nemtii sunt foarte rigizi, inflexibili si formali in
comportamentul lor. Aceasta impresie este creata in parte si de miscarea scaunelor in
timpul sezutului. Americanul nu se supara daca persoanele de la masa isi ridica scaunele
pentru a se aseza intr-un loc mai potrivit-cei care se supara nu spun nimic caci, considera
ei, comentand manierele celorlalti ar fi nepoliticos. In Germania, de altfel, este o
incalcare a moravurilor sa schimbi pozitia scaunului tau. O piedica pentru cei care vor sa
schimbe pozitia scaunului si care nu stiu ca acest lucru ii supara pe nemti este greutatea
mobilei nemtesti. Chiar marele arhitect Mies van der Rohe, care adeseori s-a revoltat
impotriva dainuirii traditiei germane in cladirile sale, a creat scaune frumoase, dar atat de
grele ca si un om solid ar avea dificultate in potrivirea pozitiei sale de sezut. Pentru un
german, mobila usoara reprezinta o pacoste nu numai pentru ca este subtire, dar si pentru
ca oamenii o manevreaza usor si astfel, distrug ordinea lucrurilor, inclusiv intruziunile
din`sfera privata`. Intr-un exemplu oferit, un redactor la un ziar german care se mutase in
Statele Unite isi pastrase scaunul sau de vizitator fixat foarte aproape de podea pentru ca
nu tolera obiceiul americanilor de a si-l adjusta in functie de dorinta lor.

Francezii
Francezii care locuiesc in sudul si estul Parisului apartin in general acelui complex de
culturi care marginesc Mediterana. Membrii acestui grup se apropie intre ei mai mult
decat cei din nordul Europei, englezii si americanii. Folosirea in stil`mediteranean`a
spatiului se oglindeste in trenurile aglomerate, autobuze, terasele de pe trotuar si in casele
oamenilor. Exceptiile se regasesc, desigur, in castelele si vilele celor bogati. Francezii se
evidentiaza nu numai prin modul in care mananca, se distreaza, vorbesc, scriu, se strang
laolalta in cafenele, dar chiar si in modul in care isi realizeaza hartile. Aceste harti sunt
extraordinar de bine gandite si la fel de bine desenate incat calatorul poate sa gaseasca
cele mai detaliate informatii. Cineva care a folosit asemenea harti poate spune ca
francezii se gandesc la toate cand le concep. Ele iti arata pe unde te poti plimba, bucura
de o priveliste, unde poti intalni peisaje pitoresti sau locuri in care sa te relaxezi, sa te
odihnesti si chiar sa iei o buna masa.
Casa si familia
O posibila explicatie de ce francezilor le place sa stea afara, in aer liber, este regasita
mai degraba in conditiile aglomerate in care multi dintre ei locuiesc. Francezii se
distreaza la restaurante si cafenele. Casa este pentru intalnirea cu familia, iar exteriorul
pentru recreere si socializare. Cu toate acestea, toate casele pe care le-am vizitat si toate
cunostintele mele cu referire la acestea indica ca sunt deseori destul de aglomerate. Clasa
muncitoare si mica burghezie sunt in mod particular aglomerate, ceea ce inseamna ca
francezii sunt destul de compactati, acest lucru derivand din amplasarea birourilor,
caselor, oraselor si satelor lor.
Mai departe, cand un francez iti vorbeste, nu te scapa din ochi. Pe strazile din Paris, el
isi poate ingadui sa priveasca foarte atent femeile. Americancele, intorcandu-se in tara lor
dupa ce au stat o perioada in Franta, trec deseori printr-o perioada de privare senzoriala.
Cateva mi-au spus ca se obisnuisera pe parcursul sederii lor in Franta sa fie privite, iar
obiceiul americanilor de a nu le privi le determina sa se simta ca si cum nu ar exista.
 In plus, masinile frantuzesti sunt create ca raspuns la nevoile francezilor. Marimea lor
mica este atribuita unui anumit standard de trai si costurilor mai mari ale materialelor.
Automobilul este alaturi de limba o expresie a culturii si astfel, isi are caracteristicile in
biotopul cultural. Schimbarile cu referire la automobile vor reflecta si sunt reflectate in
oricare tip de schimbari. Circularea de-a lungul bulevardului Champs-Elysées si in jurul
Arcului de Triumf reprezinta traversarea rutei dintre New Jersey Turnpike si Indianapolis
Speedway intr-o dupa-amiaza de duminica insorita. Cu masinile americane, ce implica
dimensiuni mari, acest lucru ar insemna o sinucidere in masa. Chiar si cele compacte
americane, deplasandu-se prin traficul parizian, ar arata ca niste rechini printre plevusti.
In Statele Unite, ar arata normal pentru ca toate celelalte masini sunt similare acesteia. In
plus, daca cineva ar analiza stilul automobilelor frantuzesti, ar observa un accent mai
mare pus pe individualitate in comparatie cu masinile americane. Poti analiza un Peogeot,
un Citroen sau un Renault. I-ar lua ani intregi industriei automobilelor americane sa poata
schimba in acest sens stilul de concepere auto.

Aspecte specifice în comunicarea asistentului social cu persoanele vârstnice

instituţionalizate.
Îngrijirea vârstnicului şi, mai ales, calitatea acestei îngrijiri sunt părţi integrante
ale politicii de bunăstare şi de sănătate a fiecărei ţari, motiv pentru care profesioniştii sunt
primii chemaţi să se ocupa de această categorie de vârstă. Logica apelării la profesionişti
este foarte simplă: dacă pentru a asigura normalitatea vieţii este nevoie de profesionişti,
cu atât mai mult este nevoie de ei în situaţiile de „avarie”. Aici se aplică la modul cel mai
direct spusa Mântuitorului: nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Evident, ca
în orice activitate, nu sunt suficiente doar cunoştinţele – deşi importanţa lor nu mai are
nevoie de demonstraţie. Important este însă ca aceste cunoştinţe să fie susţinute de un
caracter caritabil, de o viziune umanistă, de o simpatie din care să rezulte relaţia de
complementaritate între eu şi celălalt. Acest fapt va duce la manifestarea sentimentelor de
respect şi de afecţiune. Adevăr etern, spre care trimite esenţa Legii: „să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”, adevăr tradus de înţelepciunea populară în formula
paremiologică simplă: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”.
Devine evident că a oferi la oră fixă medicamentul prescris de medic, a servi masa la oră
fixă, a avea grijă să nu uităm punerea perfuziei, a-l întreba în treacăt ce mai face – şi aşa
mai departe – nu este suficient. Pe acestea trebuie să le facem, dar mai este ceva care nu
trebuie uitat: empatia cu cel în dificultate. Aş face un pas mai departe: fiind alături de cel
în dificultate, suntem alături de noi înşine, fiindcă, aşa cum remarcă Marc Auge : sensul
celorlalţi ne pune în faţă cu evidenţa sensului pe care îl elaborează ceilalţi, fie ei indivizi
sau colectivităţi. Căci sensul despre care este vorba este cel social, cu alte cuvinte,
ansamblul raporturilor simbolizate, instituite şi trăite între unii şi alţii, în sânul unei
colectivităţi, acest ansamblu permiţând a fi identificat ca atare. Aceasta, pentru că nu
există societăţi care să nu fi definit, într-un mod mai mult sau mai puţin strict, o serie de
raporturi normale (instituite şi simbolizate) între generaţii, între cei vârstnici şi cei mai
tineri, între bărbaţi şi femei, între aliaţi, între neamuri, între clase de vârstă, între oameni
liberi sau nu, băştinaşi şi străini etc.58
Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, persoana vârstnică este o persoană dezavantajată la
modul general şi nu particular: propriul ei organism nu se mai află în deplinătatea
facultăţilor fizice, societatea îi dă certificat de eliminare de pe piaţa muncii prin
pensionare, copiii îi transmit semnale că i-a trecut vremea – singurul culoar pe care este
lăsată să alerge, dar pe tăcutelea, fără opinie – este bucătăria. Şi dacă apare şi boala, iar
ea, vai!, apare în majoritatea covârşitoare a cazurilor, persoana vârstnică devine o
povoară. Şi tocmai acum, resursele materiale ating cota de jos.

Abilităţi necesare asistentului social

Pentru ca interacţiunile asistenţilor sociali cu persoanele vârstnice instituţionalizate să
poată fi cât mai benefice pentru aceştia din urmă, sunt necesare anumite abilităţi şi

58
Marc Auge, Le sens des autres – actualite de l`antrhropologie, Paris, Ed. Fayard, 1994, p. 6.
atitudini ale specialiştilor din acest domeniu. 59 Unele dintre acestea au un caracter general
fiind necesare în orice domeniu al asistenţei sociale iar altele prezintă un anume grad de
specificitate, ţinându-se cont de caracteristicile particulare ale relaţionării cu persoanele
vârstnice în genere, şi cu cele instituţionalizate, în special.
Plecând de la un sistem solid de cunoştinţe teoretice şi având ca ghid valorile şi
atitudinile, asistentul social realizează împreună cu clientul o serie de activităţi, acestea
necesitând anumite abilităţi şi deprinderi. Astfel asistenţa socială apare ca o combinare a
acestora şi care transpune în practică anumite cunoştinţe teoretice şi valori.
a. Abilităţi şi deprinderi generale
Unele din aceste abilităţi sunt individuale şi aparţin asistentului social ca persoană. Este
vorba despre aşa-numitele abilităţi de relaţionare: de a asculta, de a răspunde, de a
comunica, de a clarifica, de a accepta, de a înţelege, etc. Altele sunt de natură
metodologic – profesională: de a identifica o problemă, de a evalua trebuinţe, de a
investiga, de a planifica activităţile, de a lucra în echipă.
Toate acestea, trebuie să răspundă exigenţelor de practică, care la rândul său, se
desfăşoară după următoarele principii60:
Practica în asistenţă socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său.
În activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient propria
personalitate, cu calităţile şi limitele sale.
Relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al unităţii
individuale.
În exercitarea profesiuni, asistentul social cunoaşte un proces de autodezvoltare şi
autocunoaştere.
În prim planul acţiunii trebuie să se menţină obiectivitate profesională care
implică şi un anume grad de implicare emoţională controlată.
Preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele
exprimării acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca
întreg implică abordarea în acelaşi timp a mai multor factori: problema imediată şi
efectele acţiunii pe termen lung, interesul şi bunăstarea clientului.

59
George Neamţu, coordonator, Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 912.
60
George Neamţu, coordonator, Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 31-32
Finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă
printr-un tratament care să respecte demnitatea clienţilor. Trebuie evitate judecăţile,
stigmatizările, respingerile.
Orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului dat fiind
faptul că acesta este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă umanitatea.
Asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor
unde să descopere o îmbunătăţire posibilă a situaţiei sale.
Principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat.
Această specialitate nobilă, unde trebuie găsite cele mai corespunzătoare căi şi
metode spre a te apropia de cel ce intră în cadrul de rezolvare a unor probleme de
asistenţă socială, cere ca specialistul să aibă anumite aptitudini. Ca şi abilităţi generale
mai putem aminti de asemenea următoarele:61
- înţelegere şi dăruire pentru problema pe care o ridică individul sau comunitatea şi
implicare în rezolvarea acestora ca şi cum i-ar aparţine.
- sociabilitatea, comunicativitatea şi spontaneitatea, reprezintă de asemenea, cerinţe de
bază pe care trebuie să le îndeplinească specialistul în asistenţă socială.
- capacitatea de analiză, sinteză, expunere şi decizie, este o principală caracteristică cu
care trebuie să fie dotat asistentul social.
- principialitatea şi obiectivitatea.
- pregătirea temeinică în specialitate
b. Abilităţi şi deprinderi privind comunicarea
1) Cunoaşterea principiilor comunicării
Se consideră62 că există câteva principii ale comunicării acestea necesitând a fi
clare pentru orice persoană.
Nimeni nu poate fi total inactiv. Prin activitate omul îşi realizează gândurile
privitoare la sine şi în legătură cu alţii, se adaptează condiţiilor interne şi externe iar acest
din urmă lucru este posibil printr-o bună comunicare.
Omul nu poate să nu comunice. Orice fel de comportament într-un anumit context
are un mesaj de valoare. Chiar şi tăcerea este o formă de comunicare.

61
Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Ed. ALL, Bucureşti, f.a p . 214.
62
Costin Nemţeanu, Comunicare sau înstrăinare, Ed. Gnosis, Bucureşti, 1997, p. 34 – 36.
Înţelesul comportamentului dat nu este adevărul transmis de comportament ci adevărul
personal. Orice om are o interpretare proprie a unui anume eveniment.
Continuitatea comunicări. Orice fel de comunicare se face cu participarea întregului
nostru trecut.
Dependenţa comunicării de nevoile interpersonale. Ceea ce comunicăm evidenţiază
anumite nevoi pe care le avem. Sunt luate în considerare în mod special nevoia de
incluziune, nevoia de control şi nevoia de afecţiune.
2. Ascultarea activă
Ascultarea activă presupune mai mult decât o simplă auzire a cuvintelor celorlalţi.
'”Mulţi dintre noi presupunem că ascultarea este ceva ce facem cu urechile. Urechile au o
importanţă vitală în procesul auzirii, dar, adevăraţii ascultători trec dincolo de simpla
auzire a ceea ce este spus. Mulţi oameni aud, dar nu ascultă”63.
Pentru a se realiza o bună ascultare a ceea ce pertenerul de conversaţie doreşte să
transmită este necesară evitarea unor obiceiuri greşite precum:
Întreruperea este un lucru care poate submina o bună comunicare deoarece, a
întrerupe pe cineva este echivalent cu a călca peste ideile sale iar persoana respectivă
sepoate simţi devalorizată, călcată în picioare. Asistenţii sociali trebuie să-şi controleze
impulsurile de a întrerupe persoanele vârstnice când acestea relatează ceva, indiferent cât
de plictisitor ar fi ceea ce se spune.
Evitarea contactului privirilor care poate însemna indiferenţă şi o vădită lipsă de
respect faţă de ceea ce interlocutorul afirmă.
Atitudinea ascultătorului plictisit este evidenţiată mai ales în situaţiile în care o
persoană obişnuieşte să repete acelaşi mesaj. Aceasta este o situaţie foarte des întâlnită în
cazul persoanelor vârstnice care simt nevoia de a repeta mereu şi mereu aceleaşi lucruri.
În această situaţie asistentul social poate interpreta acest obicei ca fiind o modalitate de
reactualizare o persoanei sau ca o metodă de a exprima anumite lucruri care nu sunt
întotdeauna uşor de expus faţă de persoanele străine.
Atitudinea ascultătorului selectiv este specifică celor care preferă să recepţioneze
doar o parte a mesajului în funcţie de interesele personale. În cadrul interacţiunii

63
Nancy L. Van Pelt , Secretele comunicării, Ed Pioneer, Târgu Mureş, 1999, p. 68
asistenţilor sociali cu vârstnicii instituţionalizaţi, această situaţie se poate întâlni atunci
când asistentul social nu este dispus să rezolve cererile persoanelor asistate.
Atitudinea ascultătorului insensibil se întâlneşte la persoanele care nu pot recepţiona
simţămintele sau emoţiile din spatele cuvintelor rostite.
Aşa cum se exprimă Allan Pease, ascultarea activă „este un mod excelent de a-i
încuraja pe ceilalţi să ne vorbească”64. Interesul pe care îl arătăm îi va determina pe
oameni să devină mai vorbăreţi. Faptul că nu le criticăm gândurile şi sentimentele îi va
face să se simtă mai bine şi să se destăinuie mai profund în legătură cu mai multe
probleme decât în altă situaţie. Ascultarea activă ne ajută şi la rezolvarea problemei vechi
de când lumea, ce să facem atunci când nu avem nimic de spus. Dacă ni se întâmplă să nu
putem scoate nici un cuvânt, este probabil din cauză că încercăm să ne concentrăm asupra
a două conversaţii în acelaşi timp: cea pe care o purtăm cu cealaltă persoană şi cea pe
care o avem cu noi înşine. Cea din urmă este legată mai ales de neliniştile privind
performanţa noastră. În mod paradoxal, cu cât dăm mai multă importanţă acestor griji, cu
atât mai scăzute vor fi performanţele noastre. ... Vom constata cu surprindere că atunci
când ne concentrăm nu asupra noastră, ci asupra partenerilor de conversaţie, ne vin în
minte mult mai uşor lucruri despre care putem discuta.
Să asculţi pare ceva simplu, dar să devii un ascultător priceput este infinit mai
dificil decât să devii un vorbitor elocvent. „Ascultarea implică discernământ,
recepţionarea mesajului non-verbal, interes, contact vizual, căutarea motivelor profunde,
punerea unor întrebări potrivite, darea unor răspunsuri adecvate, şi, uneori, înţelepciunea
de a păstra tăcerea”. 65

3. Valorizarea pozitivă a persoanei

În interacţiunea cu persoanele vârstnice care adesea se confruntă cu pierderi de
natură psihologică şi fizică, asistentul social trebuie să dovedească o atitudine de
valorizare a persoanei. „Orice compliment, orice laudă orice flatare îl poziţionează pe
autorul lor în ipostaza de a recunoaşte valoarea celuilalt. Apar astfel simultan constituirea

64
A. Pease, A. Garner, Limbajul Vorbirii, Ed Polimark, Bucureşti, 1996, p.66.
65
Nancy L. Van Pelt , Secretele comunicării, Ed Pioneer, Târgu Mureş, 1999, p. 72.
unei relaţii de recunoaştere şi construirea identităţii celuilalt drept persoană demnă de a fi
apreciată.”66
O astfel de atitudine va aduce un efect pozitiv în planul comunicării realizând o
mai mare disponibilitate de a împărtăşi convingeri, experienţe personale dar şi de a primi
sfaturi şi indicaţii din partea personalului. „ Este bine să facem aprecieri pozitive despre
alţii nu numai pentru că în felul acesta îi încurajăm să se comporte aşa cum am dori noi,
dar şi pentru a-i stimula să nutrească sentimente favorabile faţă de noi. Experienţa arată
că, dacă facem complimente altora, este mult mai probabil să fim consideraţi simpatici,
plini de înţelegere şi chiar mai atractivi. Atunci când alţii îşi dau seama că exprimăm
sentimente pozitive faţă de ei, vor fi mai înclinaţi să fie şi ei, la rândul lor, mai deschişi
faţă de noi.”67
Pregătirea profesională a membrilor echipei trebuie dublată de înalte calităţi
morale, fără de care activitatea lor în favoarea bătrânului este de neconceput. O persoană
care nu manifestă înţelegere şi simpatie faţă de bătrân, care nu are răbdare, blândeţe,
calm, nu trebuie să facă parte dintr-o echipă geriatrică. Departe de a avea un aport
favorabil existenţei bătrânului, ea poate deveni nocivă. În practica geriatrică, mai multe
decât în celelalte specializări, se cere o deosebită vocaţie. Politeţea distantă,
corectitudinea rece nu slujesc asistenţei geriatrice, ci o subminează, o fac nocivă şi
ineficace.

4. Evitarea duplicităţii
Erving Goffman68 surprinde faptul că atunci când două entităţi cu apartenenţe de
grup diferite se întâlnesc în vederea unei interacţiuni, fiecare încearcă să cultive impresia
că este ceea ce pretinde a fi. Ei încearcă să fie în concordanţă cu personajul lor. Fiecare
participant la această interacţiune se străduieşte, de obicei, să-şi cunoască şi să-şi păstreze
poziţia, încercând să menţină acel dozaj de formal şi informal, care a fost negociat pentru
intecţiunea respectivă.
Tratarea celui absent: Atunci când membrii unei echipe se retrag în culise, acolo
unde publicul nu-i poate vedea sau auzi, acesta este minimalizat într-un mod care se

66
Alex Mucchielli, Arta de a influenţa – analiza tehnicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 65.
67
A. Pease, A. Garner, Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Bucureşti, 1996, p. 86-87.
68
Erving Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti 2003, p. 191-199
dovedeşte a fi incongruent cu felul în care era tratat atunci când era prezent. S-a observat
că în domeniul serviciilor de exemplu, clienţii care au fost trataţi respectuos în timpul
performării sunt ulterior ridiculizaţi, bârfiţi, caricaturizaţi, blamaţi sau criticaţi atunci
când performerii ajung în spatele scenei.
Ca şi tehnică de minimalizare întâlnim de multe ori o diferenţă semnificativă între
modul în care o persoană vorbeşte despre cineva şi modul în care i se adresează acelei
persoane. În prezenţa publicului performerii au tendinţa să abordeze o formă favorabilă
de adresare faţă de acesta implicând folosirea termenilor de politeţe. În absenţa publicului
orice referire la acesta tinde să se facă apelându-se doar la numele de familie, la prenume,
la poreclă, sau printr-o pronunţare vag dispreţuitoare a întregului nume. Câteodată
referirile la membrii publicului nu se fac nici măcar prin această vagă denumire, ci printr-
un titlu codificat care-i asimilează integral unei categorii abstracte (babalâcul, tebecistul,
nebunul, etc).
O altă formă de minimalizare a publicului este cea de ridiculizare, caricaturizare a
rolului pe care celălalt îl deţine. (Ex: se pot întâlni situaţii în care asistentul social în
prezenţa colegilor săi să imite comportamentul unui asistat pentru amuzament.) Aceste
tehnici de minimalizare arată faptul că din punct de vedere verbal, indivizii sunt relativ
bine trataţi faţă în faţă şi relativ prost trataţi pe la spate. Această constatare poate fi una
din generalizările elementare care pot fi făcute în ceea ce priveşte interacţiunea. Acest
lucru se explică prin faptul “că minimalizarea de culise a publicului funcţionează ca o
formă de a menţine moralul echipei. Iar atunci când publicul este de faţă, tratarea lui
respectuoasă se impune, nu exclusiv de dragul lui ci pentru a fi asigurată continuitatea
unei interacţiuni calme şi organizate”69.
5. Planificarea timpului
Printre abilităţile asistentului social, planificarea timpului mai ales în ce priveşte
lucrul cu vârstnicii este un lucru important deoarece aceste persoane evidenţiază o nevoie
mai ridicată de a fi ascultaţi precum şi tendinţa de autoactualizare prin rememorarea unor
evenimente, realizări şi experienţe trecute.
Asistentul social ar putea să dea înapoi în faţa necesităţii de a vorbi cu bătrânii
având în vedere faptul că a comunica cu aceştia poate dura mult mai mult decât a vorbi

69
Idem, p. 199
cu tinerii adulţi. Cu siguranţă pare a fi adevărat că este necesar în apropierea de bătrâni
un pas mai lent. „Dacă ne organizăm timpul pentru a acorda bătrânilor mai mult timp,
putem evita frustrarea atât de adesea simţită de a sta să asculţi un bătrân atunci când ar fi
trebuit să fim în altă parte de o jumătate de oră.”70
2. Necesitatea adaptării modului de comunicare la specificul vârstei a treia
Comunicarea este un proces dinamic care necesită o permanentă flexibilitate şi adaptare
în funcţie de persoanele cu care interacţionăm. Cu atât mai mult când este vorba de a
interacţiona cu persoane ale căror disponibilităţi şi competenţe de comunicare sunt
negativ influenţate de înaintarea în vârstă pe de o parte şi de instituţionalizare pe de altă
parte, este necesară o continuă reglare de atitudini şi comportamente care să permită
realizarea actului comunicaţional în condiţii optime.
În continuare vom analiza două situaţii concrete în care se cere o mare capacitate a
asistentului social de a se adapta la specificul intelocutorilor săi.
a. Comunicarea cu persoanele cu deficienţe ale auzului71
În cadrul degenărărilor fizice apărute odată cu îmbătrânirea, slăbirea auzului este destul
de frecvent întâlnită. Unul din principiile de bază în comunicarea cu persoanele cu astfel
de deficienţe este acela al tratării cu demnitate. Iată câteva principii călăuzitoare:
 Atrage atenţia persoanei cu care vrei să comunici. Stabileşte un contact vizual
clar.
 Păstraţi contactul vizual direct, vorbeşte rar cu pauze între cuvinte, pronunţă cât se
poate de clar
 Vorbeşte tare dar fără a da impresia că ţipi. Pe foarte multe persoane tonul ridicat
le pune în încurcătură, comunicare fiind astfel blocată. Încearcă să vorbeşti tare dar cu
tonul vocii păstrat jos.
 Niciodată nu vorbi în urechea persoanei în cauză. Aşa nu mai poate să te observe.
 După ce ai spus ceva verifică dacă interlocutorul a înţeles corect mesajul.
 Dacă nu pricepe încearcă să reformulezi mesajul în alte cuvinte. S-ar putea să
audă dar să nu înţeleagă! Uneori este bine să foloseşti scrisul. Cuvintele mai grele scrie-
le. Desenează chiar dacă este nevoie!

70
Mary Marshall, Asistenţa socială pentru bătrâni, Ed Alternative, 1993, p. 37
71
Debra D. Desselle şi Teresa K. Proctor, Advocating for Elderly Hard-of-Hering Population: The Deaf
People We Ignore, în Social Work, vol. 45, nr. 3, mai 2000.
 Tratează persoana cu respect. Niciodată nu profita de faptul că cineva nu aude
prea bine. Fii onest şi cu astfel de persoane.
 Fii răbdător. Nimeni nu ar dori să fie ignorat fiind într-o situaţie similară.
 Ajută-ţi clienţii să accepte că pierderea auzului este o realitate în viaţa lor.
Convinge-i (unde este cazul) să poarte proteze auditive. Ajută-i să folosească simţul
umorului (autoironia) făcând haz de necaz.
Este cazul ca personalul administrativ să facă tot posibilul pentru a pune la dispoziţia
celor cu dereglări ale aparatului auditiv instrumente de semnalizare şi comunicare.

b. Persoane cu tendinţe depresive şi demenţe

În urma analizei documentelor medicale existente, în cadrul cercetării practice s-a
constatat că aproximativ o treime (0, 30) din persoanele internate în centrul de îngrijire
prezintă tulburări depresive şi diferite forme de demenţă.
Depresiile tardive72
Depresiile sunt considerate cele mai frecvente afecţiuni psihice întâlnite la
vârstnici, incidenţa lor, apreciindu-se a fi 8-15% din populaţia vârstnică. După 75 de ani
par să fie mai frecvente la bărbaţi decât la femei, spe deosebire de depresiile vârstei
adulte. Bărbatul vârstnic trăind singur este o persoană cu risc crescut pentru depresie şi
suicid. Cele mai importante forme de depresii întâlnite la vârstnici sunt:
depresiile din nevroză
depresiile pe fond psiho-organic cerebral (în boli cerebrale degenerative, vasculare,
infecţioase, toxice, tumorale)
depresiile simptomatice (în boli dureroase, infirmizante, boli endocrine, metabolice)
depresiile endogene (psihoza maniaco depresivă, melancolia de involuţie)
depresiile reactive (după traume psihice, stresuri, neadaptare socială, familială,
ocupaţională).
Se observă că în astfel de cazuri sunt frecvente sentimentele de culpabilitate, de
inutilitate, de autoacuzare. Este prezent un negativism concretizat în refuzarea
tratamentului, alimentaţiei, şi uneori mutism. „Ca semne obişnuite în depresia de
involuţie întâlnim diminuarea iniţiativei psihomotorii, sărăcirea vieţii psihice, lamentări

72
Constantin Bogdan, Elemente de geriatrie practică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992, p. 85
exagerate şi continue pentru tulburările fizice, de apetit şi somn pe care vârstnicii
nedepresivi le percep la o intensitate mai mică.” Evoluţia acestor depresii presintă
anumite particularităţi cum ar fi aceea că intervalele cuprinse între două faze depresive
tind să devină tot mai scurte. Aceste crize depresive pot avea ca factori declanşatori
anumite evenimente psihosociale precum: pierderea partenerului de viaţă, apariţia unei
noi suferinţe, schimbarea locuinţei, instituţionalizarea.

Demenţele
Sunt afecţiuni relativ frecvent întâlnite în practica asistenţei vârstnicului, cu o
pondere importantă, în creştere. În ultima perioadă s-a putut evidenţia o trecere de la
îngrijirea acestor persoane în spitalele de psihiatrie, la tendinţa de instituţionalizare a
acestora în cămine-spital deşi, o mare parte a acestor bolnavi sunt trataţi şi îngrijiţi în
familie. La 3 cazuri de demenţe instituţionalizate sunt 4 cazuri de îngrijire în familie.
Implicaţiile acestei suferinţe sever handicapante sunt deosebite, multiple pe plan
social, psihologic, familial. Ceea ce face să luăm în considerare această suferinţă este
tocmai gradul ridicat de incidenţă. Iată câteva date73 în această direcţie: Studiile
epidemiologice arată că la populaţia de peste 80 de ani, 20% dintre aceste persoane
prezintă o formă de demenţă. Din date ale OMS rezultă că 11-15% din populaţia
vârstnicilor prezintă o regresie intelectuală, iar dintre aceştia 60-70 % au demenţa
Alzheimer. Leziuni tip boală Aslzhiemer se găsesc în creierul indivizilor consideraţi
neurologic normali în proporţie de 80% la persoanele între 60-69 ani şi 100% la
persoanele de peste 70 de ani. Aceste boli constau într-o scădere progresivă şi
ireversibilă, globală a activităţii psihice, condiţionată de apariţia unor modificări organice
cerebrale de natură degenerativă, incomplet cunoscută şi de natură vasculară, a căror
evoluţie poate fi precipitată şi de acţiunile unor factori externi de natură psiho-socio-
culturală. Deteriorarea globală a funcţiilor cognitive perturbă funcţionarea socială şi
individuală a subiectului.
Demenţa vârstnicilor nu este doar rezultatul modificărilor organice, ci şi al influenţelor
unor factori psiho-sociologici, care se precipită într-o anumită perioadă în viaţa
vârstnicilor: pierderea rudelor, pierderea prietenilor, conştientizarea îmbătrâniri.

73
Constantin Bogdan, Elemente de geriatrie practică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992, p. 94
Un caz aparte este demenţa în boala Alzheimer74.
Această boală este definită ca o tulburare cerebrală degenerativă primară caracterizată
prin pierderea capacităţii performanţiale şi a funcţionării medicale, dispoziţionale şi
comportamentale, ilustrate clinic prin:
- amnezie de fixare şi evacare a datelor, faptelor şi evenimentelor.
- afazie ( pierderea capacităţii de înţelegere a limbajului verbal).
- agnozie ( pierderea capacităţii de identificare şi discriminare a obiectelor).
- aprazie ( incapacitatea efectuării unor activităţi motorii).
- deficienţe ale funcţiilor executorii ) de organizare, planificare, abstractizare ).
manifestări care perturbă semnificativ funcţionarea profesională şi socială.
cu o evoluţie deteriorativă progresivă, cu exitus după aproximativ cinci ani.
Această boală se poate clasifica după cu urmează:
Dementă în boala Alzheimer cu debut precoce
Se defineşte ca fiind o tulburare ce debutează în mod lent, insidios, înaintea vârstei de 65
de ani şi prezintă o evoluţie relativ rapidă, cu implicarea funcţiilor corticale superioare,
ceea ce determină o interferenţă a deteriorării cognitiv-comportamentale. Se evidenţiază
şi manifestări precum afazia, apraxia, agrafia sau alexia.
Demenţă în boala Alzheimer cu debut tardiv.
Aceasta este definită ca fiind o tulburare cu debut tardiv, după 65 de ani dar mai frecvent
după 80 de ani. Prezintă o evoluţie lent – progresivă care este ilustrată clinic printr-o
insidioasă deteriorare cognitivă, predominant mnezico-prasexică şi slabă afectare
neurologică .
Demenţa în boala Alzheimer de tip mixt.
Aceasta se defineşte ca o tulburare ce constă în apariţia unor manifestări vasculare
cerebrale şi interferenţa lor cu deteriorarea cognitivă, dispoziţională şi comportamentală
ale bolii Alzheimer.
Demenţa este o boală progresivă, astfel încât abilităţile de comunicare trebuie să
se adapteze stadiului în care se află bătrânul. În fazele iniţiale ea se manifestă prin mânie,
anxietate şi stări depresive. Oamenii încearcă să disimuleze diminuarea competenţei sau
chiar o neagă. Mulţi bătrâni sunt fricoşi inutil atunci când nu-şi mai pot aminti unele
74
George Ionescu, Psihiatrie clinică standardizată şi codificată, Ed Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2000, p. 20-21
lucruri pentru că le este teamă că devin demenţi. Din păcate nu se poate oferi un acces
rapid la clinici de specialitate, aşa că trebuie să oferim o abordare acceptabilă, în care
oamenii îşi pot împărtăşi teama.
Poate fi folositor să nu fie adresate întrebări suplimentare, care ar provoca o
anxietate suplimentară, atunci când răspunsul nu poate surveni imediat. Odată ce demenţa
s-a instalat şi este progresivă, bătrânul ar putea să nu-şi amintească numele şi rolul nostru,
astfel încât trebuie să ne prezentăm continuu în timpul conversaţiei. Persoanele în vârstă
a căror memorie recentă slăbeşte vor fi lipsite de capacitatea de a-şi aminti trecutul.
Aceasta subliniază importanţa de a procura cât de mult informaţie este posibil despre
experienţa lor trecută, astfel încât să putem corela discutarea prezentului cu ce a
trecutului. Ne poate ajuta de asemenea să înţelegem referinţele sau comunicările ciudate.
Oamenii cu demenţă au nevoie de o intensă stimulare mintală pentru a funcţiona
la cel mai înalt nivel posibil. Uneori, aceasta poate implica discutarea trecutului, folosind
vechi fotografii sau alţi stimuli. Este important ca bătrânii cu demenţă să aibă cât se poate
de multe stimulente pe lângă ei.
Comunicarea nonverbală este un lucru adesea neglijat de asistenţii sociali, ea
reprezentând totuşi un set de abilităţi utile pentru toţi bătrânii debili. Uneori, bătrânii
trebuie să comunice în moduri non-verbale extrem de complicate. Spun trebuie pentru că
în unele cazuri ceea ce ei doresc să spună este dureros sau neplăcut. Asistenţii sociali
acceptă această situaţie cu copii, atunci când folosesc joaca ca un mijloc de a înţelege
lucrurile pe care copii nu le pot verbaliza. Specialiştii în terapeutica familială folosesc
sculptura care îngăduie familiilor să exprime sentimente despre care nu pot vorbi.
Exemplu: Un grup de asistente sociale se străduiau să înţeleagă de ce o bătrână începu
deodată să cadă (în repetate rânduri). Nu se rănise niciodată dar cădea de mai multe ori
pe zi şi provoca sperieturi vecinei sale , celei care o îngrijea şi celei care o ajuta acacsă .
A reieşit până la urmă că atât cea care o îngrijea cât şi cea care o ajuta în casă urmau să
plece în vacanţă şi că vecina care se săturase de bătrână peste cap urma să rămână cu
toată responsabilitatea îngrijiri acestei bătrâne debile. Cum putea bătrâna să spună nu mă
părăsiţi când nu putea avea nici o pretenţie de la primele două şi probabil că de asemenea
ghicise că vecina era la capătul răbdării?! Interesant este că după ce a fost admisă într-un
cămin de bătrâni căzăturile au încetat imediat.
 Comunicarea non-verbală poate fi deosebit de importantă la persoanele cu
demenţă. Ele au nevoie de un surplus de informaţie obţinut prin atingere, tonul şi ritmul
vocii, pentru a suplimenta comunicarea verbală. Comunicarea verbală poate avea o
calitate specială cu bătrânii foarte în vârstă. De exemplu, este util ca asistenţii sociali să
înţeleagă semnificaţia amintirilor. Bătrânii îşi trec continuu în revistă amintirea a ceea ce
ei sunt. De aceea o vor face în mai mare măsură atunci când identitatea lor este supusă
riscului. Dacă un asistent social cunoaşte bine un bătrân atunci putem folosi gradul de
utilizare al amintirilor ca pe un barometru. O mulţime de sentimente despre care nu se
poate vorbi într-o modalitate mai directă, pot fi exprimate cu ajutorul amintirilor. Poveşti
despre timpuri care erau deosebit de înspăimântătoare sau îngrijorătoare pot să indice o
spaime sau griji curente.
Asistentul social ar putea să dea înapoi în faţa necesităţii de a vorbi cu bătrânii
având în vedere faptul că a comunica cu aceştia poate dura mult mai mult decât a vorbi
cu tinerii adulţi. Cu siguranţă pare a fi adevărat că este necesar în apropierea de bătrâni
un pas mai lent. Dacă ne organizăm timpul pentru a acorda bătrânilor mai mult timp,
putem evita frustrarea atât de adesea simţită de a sta să asculţi un bătrân atunci când ar fi
trebuit să fim în altă parte de o jumătate de oră.
Comunicarea cu oamenii suferind de demenţă poate fi dificilă, dar este absolut
esenţial să o facem bine, dacă vrem să le aflăm concepţiile şi dorinţele. Este de subliniat
importanţa folosirii în comunicare a unui ton cald, îngăduitor şi compătimitor, care poate
fi susţinut prin atingere şi printr-un adecvat limbaj corporal.
 Repere ale muncii sociale - abordare sistemică75
Zona de contact
Asistentul social este chemat să intervină în cadrul şi la cererea unei colectivităţi,
nu într-o zonă calmă, ci tocmai acolo unde s-a produs sau este pe cale să se producă un
conflict sau dezechilibre sociale. În aceasta zona de acţiune, există divergenţe economice,
culturale, ideologice. Asistentul nu exercită un control social, el va menţine o ordine, un
echilibru şi va veni cu propuneri care să vizeze schimbare, căi alternative pentru
ameliorarea sau echilibrarea situaţiei respective.
Asistentul social este într-o zona de contact:
a) între cei care îl mandatează să execute activitatea pe care o execută şi clienţii;
b) între clienţi şi problemele lor;
c) între clienţi şi propria sa reţea de lucru;
d) între viaţa sa personală şi profesională, contactele pe care le are cu ceilalţi specialişti.
Orice intervenţie implică riscuri. Efectele intervenţiei trebuie să ducă la o
schimbare, la întărirea poziţiei clientului său, sau la o nouă echilibrare a situaţiei.
Intervenţie „neutra” nu există. De aceea este foarte importantă formularea obiectivelor,
precum şi o bună cunoaştere a situaţiei reale şi a celei dezirabile.
Înţelegerea unei probleme nu duce întotdeauna la rezolvarea ei, însă facilitează trecerea la
o acţiune clară, cu o finalitate precisă.
Formularea unei ipoteze de lucru nu este o constatare pur şi simplu a situaţiei de
fapt (acesta este rolul observaţiei), ci face deschiderea către intervenţie, arătând ce s-ar
putea face.

Strategie şi program de intervenţie

Cadrul
Constituirea cadrului în care munca se va desfăşura presupune mai multe etape:

75
Olivier Amiguet şi Claude Julier,L’ approche sistemique dans le travaille social, Laussanne, Editura
IES, 1997.
a) identificarea stării de fapt: ce se cere, ce presiuni există, care sunt aşteptările din partea
actorilor76 sociali, ce constrângeri există? unde va avea loc desfăşurarea acţiunilor?
b) identificarea şi separarea a ceea ce vine din partea clienţilor, de ceea ce vine din partea
specialiştilor.
c) crearea unor spaţii propice intervenţiei din partea specialiştilor.
Parcurgerea acestor etape se face după anumite reguli:
asistentul aparţine unei instituţii cu o anumită structură, care are deja obiective stabilite,
un mandat social, o finanţare, nu îşi poate permite să intervină oricum, la întâmplare, el
trebuie să „dea socoteală” de ceea ce face, să-şi justifice timpul de lucru, contactele pe
care le-a stabilit, banii pe care i-a alocat; din alt punct de vedere, colaborarea 77 cu alţi
specialişti din domeniu şi din afara domeniului său de activitate, colaborarea cu alte
instituţii sau organizaţii este esenţială în anumite puncte ale intervenţiei sociale, ca cele
culminante; termenii intervenţiei sunt legaţi de ceea ce face asistentul social, de rolul
său, de poziţia sa în acest cadru: realizează anchete? oferă sprijin material clienţilor?
sprijină un proces de educaţie? sprijină un proiect de interes comunitar? Aceasta pe de o
parte, iar pe de cealaltă parte, care este, modalitatea de raportare a sarcinilor de lucru: se
fac rapoarte în scris, se întocmeşte dosarul cu acte. Important de ştiut este: cui se
adresează întregul raport, cine mai este implicat şi cine va avea acces la aceste
documente, iar un aspect important care priveşte întotdeauna clientul este: ce se va
întâmpla cu datele şi rezultatele problemei, după încetarea intervenţiei.
Coerenţa şi compatibilitatea pe tot parcursul desfăşurării întâlnirilor, stăpânirea
acestor abilităţi ce aparţin comunicării.
contractul trebuie să conţină: stabilirea obiectivelor comune, definirea
problemelor, a scopurilor care trebuie atinse, precum şi structurarea temporală a planului
de lucru.
Angajarea şi mobilizarea clienţilor, motivarea, descurajarea dependenţei,
încurajare şi încredere în ceea ce pot realiza pe parcursul paşilor făcuţi.

Contextul
Contextul se referă la mediul în care se petrece acţiunea.
76
F.G.M. Alders, op. cit., p.37
77
idem, pg.77
 În etapele procesului de rezolvare a problemelor, sunt folosite explicaţiile şi se
încearcă variantele de rezolvare, ce este de dorit şi cum? Se va obţine definirea cât mai
completă a spaţiilor, a condiţiilor, a personajelor implicate în proces. Trebuie aflat ce se
întâmplă? Cui i se întâmplă? În ce măsură şi câţi sunt afectaţi de problema respectivă?
Deoarece, contextul neclarificat duce la imposibilitatea construirii unui sens coerent,
neputându-se acţiona la nivel de stabilire de scopuri de lucru, se pot preciza doar
scopurile generale, nu şi cele specifice de lucru.

Cererea
Formularea cererii este importantă, uneori o cerere nu este corect formulată
datorită unor dificultăţi de comunicare şi exprimare, necesitând muncă de epurare, de
clarificare, din partea asistentului social.
Întrebările care apar în munca socială din comunitate:
Cererea este o condiţie a muncii de într-ajutorare sau, absenţa cererii este o cerere
ascunsă? putem ajuta prin constrângere? cine ne solicită? din partea cui vine cererea?
cererea este cea directă, care vine din partea clientului, sau indirectă prin terţe persoane,
sesizare telefonică…
Cererea este o plângere? care este semnificaţia ei? cererea este legată de
problemă, este problema însăşi, sau are o altă natură...
dacă apare o cerere, este semn de criză? prevesteşte că o să se întâmple ceva, ameninţă,
sau se doreşte ceva anume: o schimbare, transformare, aderare etc.
Aceste întrebări sunt esenţiale pentru definirea problemei şi repartizarea cererii
spre soluţionare unui compartiment competent.
Cererea, în munca socială se formulează în funcţie de oferta de ajutor. Asistentul trebuie
să decodifice şi să adopte limbajul clienţilor. Cererile care se adresează unui serviciu
social sunt în general în termeni materiali: bani, loc de muncă, locuinţă - ele pot fi
interpretate astfel: aceste persoane sunt obişnuite să vorbească doar în termeni concreţi şi
nu în termeni abstracţi (de relaţie, de grijă, de tandreţe), ci totul se rezumă la ce dau, sau
ce primesc. Cererea lor nici nu poate fi formulată în alţi termeni decât materiali, pentru că
nici nu îşi imaginează că problema lor ar putea fi de altă natură sau în alte condiţii mai
speciale aceştia nu îndrăznesc să comunice de teamă sau ruşine…
Cererea astfel analizată, împreună cu analiza situaţiei sociale, duc la identificarea
problemelor şi nevoilor clienţilor.

Jocul relaţiilor
Statusul reprezintă poziţia relaţională ocupată de o persoană care o caracterizează
printr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii care îi reglează interacţiunea cu ceilalţi.
Statutul este traducerea juridică a statusului care determină drepturile şi obligaţiile
persoanei care se găseşte într-un anume status - statutul funcţionarului public, al
poliţistului, soţului, refugiatului. Poate exista status fără statut ca de exemplu soacră,
artist, schior. De la o persoană care are statusuri şi statuturi se aşteaptă o sumedenie de
roluri.
Rolul este un model de conduite relative, la o anumită poziţie a individului într-un
ansamblu de interacţiuni.
Surse de probleme: structura de rol instabilă ce generează tensiuni; definirea
ambiguă a aşteptărilor; lipsa de complementaritate între roluri, dezacord între actori, la
nivel de percepţii, la nivel de expectanţe, la nivel de asumare şi implicare în roluri, la
nivel de valoare culturală etc.
În sens larg jocul relaţiilor se referă la ceea ce vrea clientul, adică ce urmăreşte, ce
speră şi unde vrea să ajungă, pe de o parte, iar pe de altă parte ce face asistentul, care îi
este poziţia în acea situaţie? cum ar trebui să reacţioneze şi ce atitudini ar trebui să aibă,
faţă de client şi în faţa problemelor acestuia. După Lebbe-Berrier, jocul este „derularea
unor tranzacţii ascunse, complementare şi care progresează către un rezultat bine definit,
previzibil”.

Presiunile
După identificarea problemei şi a persoanelor de influenţă sau ajutor, intervine
referentul care are rolul de a trimite clientul către persoane competente spre a rezolva prin
diferitele mijloace şi metodologii de intervenţie, problema sesizată.
Presiunile sunt asupra asistentului social şi vin fie din partea clienţilor sau familiilor
acestora, fie din partea instituţiei la care este salariat, fie din partea altor organisme sau
persoane. Însă, există presiuni şi asupra clienţilor cam tot din aceeaşi sferă de acţiune.
Simpla reformulare a ceea ce spune clientul este o presiune ca el să se asculte şi să-şi
poată urmări efectul celor spuse. Asistentul acţionează sub mandat administrativ sau
judiciar, el trebuie să gireze situaţiile de ajutor, făcând diferenţa între contextul de
ajutorare şi contextul de constrângere. Trebuie identificat cine este pro şi cine contra?
Care sunt resursele şi potenţialul clienţilor pentru a putea soluţiona singuri problemele
semnalate. Contactul cu cei afectaţi şi informarea despre cum trăiesc aceşti oameni, din
partea asistentului social, sunt indispensabile. Este necesar contactul direct, folosirea unui
ghid de interviu pe bază de întrebări deschise.

Timpul
Raportarea la timp se referă la capacitatea unui sistem de a trăi în prezent,
înglobând trecutul şi orientându-se către viitor.
Timpul este o noţiune subiectivă, individuală, grupală, familială, societală sau
culturală. Evaluarea unei perioade de timp ca problematică, de către un client, poate fi
considerată altfel de către o altă persoană.
În anumite situaţii, când nu este dorită evoluţia sistemului către un anumit
deznodământ, timpul poate fi „blocat”, adică se încearcă împiedicarea schimbării sau
tergiversarea.
De la o generaţie la alta se transmit misiuni, tipuri de relaţionare, datorii, în cazul
în care ceva este neclar sau nefinalizat, ambiguu, acestea devin subiecte de tensiuni,
dezechilibre, disfuncţionalităţi la nivel micro şi macrosocietal.
Refugierea poate fi nu numai în trecut ci şi în viitor „mâine va fi mai bine...” -
refuzul de a accepta dificultăţile prezente azi.
Antrenarea comunităţii la asociere în vederea soluţionării unor probleme de
interes comun, îi proiectează pe aceştia în faţa unor proceduri de organizare 78, planificare
şi acestea se fac după un orar - planificarea activităţilor funcţie de timpii necesari...
Antrenarea lor în demararea unor proiecte.

Concluzii:

78
F.G.M. Alders, op. cit., p.87
 Având în vedere elementele enunţate mai sus, nu ne putem dispensa de rolul jucat
de comunicare în orice tip de intervenţie socială, chiar dacă vorbim doar de strategie si
programe… Deoarece nu putem comunica orice şi oricui după cum ne vine, am gândit
adaptarea comunicării la fenomene, relaţii, tipuri de oameni, după cum urmează:
a) comunicarea adaptată statutului şi clasei sociale
b) comunicarea adaptată etniei
c) comunicarea adaptată religiei
d) comunicarea adaptată sexului
f) comunicarea adaptată vârstei
g) comunicarea adaptată tipului de personalitate şi educaţie
h) comunicarea adaptată culturii
i) comunicarea adaptată coeficientului de inteligenţă
j) comunicarea adaptată abilităţilor şi hobbyurilor.
Cum procedăm:
ascultând; să nu criticăm; să nu judecăm; să nu ne amestecăm; să cunoaştem realitatea;
să înţelegem; să respectăm; să fim alături; să nu constrângem; să avem răbdare, să nu ne
grăbim; să nu minţim; să nu acuzăm; să fim obiectivi; să nu fim indiferenţi; să păstrăm
confidenţialitatea; să nu promitem; să nu fim ostentativi, întrebători, miraţi sau curioşi…
să ne cunoaştem pe noi, înainte să ne grăbim să-i cunoaştem pe alţii; să ne ascultăm
înainte de a spune ceva; să auzim pentru a înţelege; să fim calmi şi raţionali, lista rămâne
deschisă…

* sursa informaţiei: «Sociopedagogie Teoretica», curs Abordarea sistemică în munca

socială, profesor formator Alina Dumitru