1. Psihologia socială: definiții, domenii.

DEFINIȚII:

Psihologia socială este ştiinţa ce se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale omului ca
fiinţa socio-culturală şi ale conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cât şi cu
studiul particularităţilor psihologiei de grup, collective şi de masă.

“Psihologia socială examinează (studiază) şi explică modul în care gândirea, sentimentele

şi comportamentul indivizilor sunt influenţate de prezenţa actuală, imaginată sau implicată a
altora”(Allport, 1968, p.3);

“Psihologia socială este ştiinţa care studiază modul în care gândirea, sentimentele şi
acţiunile individului sunt influenţate de ceilalţi” (Feldman, 1985, p.5)

“Psihologia socială este disciplina care studiază în mod sistematic interacţiunea umană şi
bazele sale psihologice” (Gergen, Gergen, 1985, p.24)

DOMENII:

Psihologia socială şi sociologia - interes comun fata de multe probleme, precum violenta,
discriminarea, diferentele culturale sau familia

Psihologia socială şi psihologia personalităţii

- Ambele au ca obiect de investigatie ideile, sentimentele si comportamentele

indivizilor

Relatia cu antropologia culturală

Obiceiurile, modelele culturale, credintele, tot ceea

ce face obiectul antropologiei culturale, difera de la un spatiu cultural la altul.
2. Persoana în context social: individ-individualitate, persoana-personalitate.
Termenul de individ vizează apartenenţa la specie, sub raport statistic, biologic;
semnalează caracterul indivizibil al organismului.
Prin termenul de individualitate se introduc diferenţierile, caracteristicile
specifice şi aprecierile de valoare.
Termenul presupune deja o intervenţie a socialului.
Termenul vine din latinescul persona, care derivă din grecescul prosopon însemnând,
pe rând, în teatrul grec din antichitate:
1. masca pe care o purta actorul în timpul interpretării rolului
2. rolul interpretat (prin extensie se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru
sau în viaţă, la funcţiile si obligațiile sociale pe care cineva si le asumă (exteriorizarea,
manifestarea publică a persoanei).)
3. actorul ce joacă rolul (individualitatea corporală si psihică a celui care îndeplinește
rolul).
4. personaj cu sens de valoare socială adaugă conceptului de persoană un atribut
valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social.
Comună acestor accepţiuni este o anumită caracteristică a omului ca persoană – rolul
său, funcţia sa socială.
Persoana desemnează sistemul de însuşiri, relaţii şi calităţi psiholosociale ce
dau identitate socială individului.
Deci, avem în vedere fiinţa concretă cu o identitate socială determinată (nume,
familie, loc şi dată de naştere, statut social ş.a.) având o anumită poziţie în cadrul
sistemului social (familie grup, organizaţie, instituţie), având anumite determinaţii de
ordin sociocultural (statut, etnie, religie) cât şi o individualitate conştientă de sine şi
recunoscută de ceilalţi în cadrul relațiilor sociale ale grupurilor şi comunităţii.
Persoana în act, obiectivată, devine personaj. Personajul implică adoptarea unor
atitudini şi a unor conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând
caracterul unor măşti sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj.
La nivelul persoanei, stabilim potenţialităţile psihosociale ale cuiva, iar la
nivelul personajului se realizează obiectivarea acestor potenţialităţi, în funcţie de
împrejurările concrete specifice situaţiilor speciale în care se găseşte persoana.
3. Statutul și rolul persoanei.
Statutul = poziţia socială a persoanei.
Rolul = îndeplinirea funcţiilor statutului.
Aşa cum am văzut, statutul exprimă poziţia socială a persoanei. Rolul
reprezintă îndeplinirea statutului, intrarea persoanei într-o activitate prin care se
asigură realizarea funcţiilor statutului.
Desigur, ocupând o anumită poziţie, persoana este influenţată de solicitările,
prescripţiile si obligaţiile asociate poziţiei respective, însă interpretarea rolului
decurgând din statut se face în funcţie de complexul însuşirilor psihice ale persoanei.
 4. Construcția socială a personalității: eul social, dimensiunile eului social.

a. EUL social

In studiul relației reciproce societate – persoana, un rol important îl are conceptul de ‘EU’,
pentru ca principial concepția privind eul mediază relația societate – comportament.

Pentru a se putea comporta in mod organizat si coerent, o persoana trebuie sa definească:

§ situația

§ cine sunt ceilalți in aceasta situație

§ cine e el/ea, persoana care analizează aceasta situație

Personalitatea fiecărui individ este o construcţie unică. Pornind de la moștenirea genetică,

individuală si irepetabilă (de reţinut că nici măcar gemenii nu sunt identici), fiecare dintre noi
va parcurge în viaţă un itinerar absolut diferit de al oricărui alt individ, va traversa situaţii,
experienţe de viaţă unice, va întâlni anumite persoane, în anumite contexte, care-l vor
influenţa în mod particular.

O formă a conflictului dintre individ şi societate o constituie problema definiri de sine şi a

identităţii sociale care, conform aprecierii lui Codol (1979) este o preocupare majoră a
specialiştilor în domeniul socio-uman, „este pur şi simplu un conflict între afirmarea şi
necesitatea individuală şi afirmarea şi necesitatea colectivă, între căutarea identităţii personale
şi căutarea identităţii colective”

Începând cu preadolescenţa, pe tot parcursul vieţii fiecare din noi „aspiră la cunoaşterea de
sine şi de altul”, dorind să se împlinească în viaţă fiecare caută răspunsul la multe întrebări:
cine este? care este locul şi rolul lui în lume? cum se poate afirma şi trăi printre oameni?

La aceste întrebări psihologii sociali au căutat soluţii formulând ipoteze, testându-le elaborând
teorii.

Conceptul de Eu a fost pus în centru edificiului personalităţii ca factor integrator care asigură
interpretarea şi sinteza informaţiilor despre propria persoană şi despre lume într-un ansamblu
de reprezentări, credinţe şi idei ce conduce la formarea imaginii de sine şi a imaginii de altul,
contribuie la generare şi cristalizarea sentimentului identităţii de sine, la înţelegerea
continuităţii şi unităţii propriei existenţe.
 Dimensiuni ale eului social

Psihologii delimitează trei aspecte, componente ale Eului social (social self):

· concepţia de sine sau latura cognitivă - care include suma credinţelor si convingerilor pe
care persoana le are despre sine, inclusiv atribuirile privind propria persoană în sistemul de
percepţii, reprezentări şi aşteptări pe care alţii se presupune că le-ar avea în raport cu aceasta;

· stima de sine sau latura afectivă incluzând sinteza autoevaluărilor pozitive şi negative trăite
într-un anumit registru emoţional ce alimentează iubirea de sine, autoîncrederea şi calitatea
imaginii de sine;

· autoprezentarea sau componenta comportamentală, rezultat direct al procesului prin care

oamenii încearcă să influențeze asupra a ceea ce gândesc alţii despre ei.
5. Sinele social: sursele și formele cunoașterii de sine: introspecția și influența
celorlalți.

Introspecţia

- Pentru cei mai multi dintre noi, introspectia – autoobservarea propriilor noastre
gânduri, sentimente si motivatii – reprezinta calea cea mai sigura si cea mai directa
spre cunoasterea de sine.
- Cine altcineva decât noi însine poate sa stie cu precizie si cu deplina certitudine ce se
petrece în sufletul nostru?
- Indiscutabil, introspectia reprezinta un mijloc important de autocunoastere.
Introspecţia contribuie în mod substantial la conturarea Eului, dar numai daca
îndeplineste anumite conditii:
1. Atunci când încearca sa-si explice propriul comportament, oamenii invoca fie motive
rationale, fie sentimente; daca actiunile sunt determinate în primul rând de factori
cognitivi (o investitie, un parteneriat de afaceri etc.) analiza introspective a motivelor
rationale poate spori acuratetea cunoasterii de sine; dar daca un anumit comportament
este determinat afectiv (relatii erotice, placeri estetice etc.), e mai bine sa ne
concentram pe autoobservatia propriilor înclinatii si sentimente.
2. Utilitatea introspectiei depinde si de timpul disponibil pentru autoanaliza, precum si de
resursele cognitive ale subiectului.

Influenţa celorlalţi
- Conform teoriei comparatiei sociale experimentele arata ca oamenii au tendinta de a
se descrie întotdeauna în asa fel încât sa se deosebeasca de ceilalti din anturajul foarte
apropiat.
- Eul este un construct social si ca noi ne definim, cel putin partial, folosindu-i
pe ceilalti drept etalon.
- Atunci când oamenii nu sunt siguri de capacitatile si de opiniile lor (pentru ca
informatiile obiective nu le sunt la îndemâna), ei se autoevalueaza prin comparatie cu
alti indivizi asemanatori.

Cercetatorii au vrut sa verifice aceasta teorie, concentrându-si atentia asupra

urmatoarelor doua întrebari:
1. Când ne orientam spre ceilalti pentru informatii comparative?
2. Cu cine preferam sa ne comparam?
- Raspunzând la întrebarea „când?“, cercetarile arata ca indivizii prefera sa se
autodefineasca prin comparatie cu altii chiar si atunci când le sunt accesibile standarde
obiective de evaluare.
- La întrebarea „cu cine ne comparam?“, studiile arata ca de obicei ne
comparam cu cei apropiati noua, evitând sa facem comparatii cu altii mult mai
performanti.
 6. Sinele social: percepția propriului comportament. Autopercepția.

În 1972, Daryl Bem emite self-perception theory – teoria perceptiei de sine sau, mai scurt,
teoria autoperceptiei, potrivit careia oamenii se cunosc pe ei însisi la fel cum îi cunosc si
observatorii din exterior, adica urmarindu-si propriul comportament.

Atunci (dar numai atunci) când starile launtrice sunt de mica intensitate ori greu de
interpretat, oamenii infera ceea ce gândesc sau ceea ce simt pornind de la observarea
propriului comportament si a situatiei în care se produce acesta.

De exemplu

- câteodata ne dam seama cât suntem de irascibili si de suparati abia dupa ce ne

surprindem certându-ne foarte artagosi cu cineva;

- alteori, abia dupa ce am înfulecat un sandwich sau am sorbit pe nerasuflate un pahar

de apa remarcam cât eram de înfometati sau de însetati etc.

- Autoperceptia emotionala

- E bine stiut si confirmat experimental ca starile noastre emotionale se exprima

prin mimica, gestica, postura sau prin ritmul si tonalitatea vorbirii. Observarea lor ne
poate ajuta sa ne constientizam anumite stari afective.

Autoperceptia motivatiei

Motivatia actelor noastre ramâne de cele mai multe ori partial misterioasa, fiind greu
de constientizat si de explicat.

- Psihanaliza ofera o cheie universala, dar speculativa de descifrare a motivatiei noastre

inconstiente, prin intermediul conceptelor sale specifice de libido, pulsiune, refulare,
cenzura, acte ratate, simptom nevrotic etc.

-Teoriile behavioriste (B. F. Skinner) sustin, dimpotriva, ca toate actele noastre se bazeaza
pe formarea prin învatare a unor reflexe conditionate de rasplata si pedeapsa.
 7. Elementele percepției sociale: observația.

Observatia
Perceptia sociala se refera la procesele prin care oamenii ajung sa se înteleaga unii pe
ceilalti privindu-se ca entităţi distincte faţă de observatori şi unii faţă de ceilalţi.
Întelegerea celorlalti poate fi dificila, dar constituie o parte vitala a vietii de zi cu zi.
Cum se realizeaza? Pe ce fel de indicii ne bazam? Nimeni nu poate ‘vedea’ starile de spirit
launtrice ale altcuiva, gândurile, sentimentele si intentiile sale elementele perceptiei sociale.
Acestea provin din trei surse: persoanele observate, situatiile în care se afla si comportamentul
lor.

a. Persoanele observate:
În viata cotidiana suntem influentati de înfatisarea exterioara a diferitelor persoane cu
care avem de -a face; conteaza talia, culoarea tenului, a parului, alura corporala,
îmbracamintea (criminalii în negru sunt considerati mai agresivi decât cei în culori deschise),
ba chiar si numele traditionale
Îndeosebi figura atrage atentia:
- Oamenii ar fi genetic programati sa se comporte protector fata de trasaturile infantile.
- Învatam sa asociem trasaturile infantile cu însusiri precum neaju torare, slabiciune, candoare
etc., pe care le generalizam apoi si la adulti.
- Poate ca exista o legatura între aparenta si comportament.
În orice caz, încrederea noastra în aparentele chipului omenesc este atât de mare, încât
suntem socati ori de câte ori aparentele sunt contrazise de fapte.

b. Situatiile: scenarii de viata

- Fiecare dintre noi poseda notiuni prestabilite despre anumite tipuri de situatii –
adevarate ‘scenarii‘ care ne permit sa anticipam scopurile, comportamentele si rezultatele
probabile ale unei situatii particulare.
- Bazându-se pe experienta lor trecuta, oamenii îsi pot închipui cu usurinta succesiunile
de evenimente care sunt de asteptat sa aiba loc la supermarket sau la o cina.
- Cunoasterea acestor scenarii sociale ne ajuta sa întelegem comportamentul verbal si non-
verbal al celorlalti.
 - Aceasta cunoastere ne face sa ne asteptam ca un individ oarecare sa fie politicos la un
interviu, glumet la un picnic si scandalagiu la o betie generala.
Scenariile influenteaza perceptia sociala în doua modalitati:
- Uneori vedem ceea ce ne asteptam sa vedem.
- Oamenii folosesc ceea ce stiu despre situatiile sociale ca sa explice cauzele
comportamentului celorlalti; un comportament atipic ne spune mai multe despre cineva decât
un comportament standard.

c. Indicii comportamentali:
- comportamentul nonverbal
- Un pas esential în perceptia sociala consta în a recunoaste ce face cineva la un
moment dat.
Identificarea actiunilor dupa natura miscarilor efectuate este foarte usoara.
- Limbajul tacut al comportamentului nonverbal.
- Indicii comportamentali sunt utilizati nu numai pentru identificarea actiunilor cuiva, ci
si pentru determinarea starilor sale interioare.
- A cunoaste sentimentele altei persoane poate fi o sarcina dificila, pentru ca oamenii
cauta adeseori sa-si disimuleze adevaratele emotii.
- Câteodata oamenii ne spun de-a dreptul ceea ce simt, alteori nu ne spun, fie pentru ca
ei însisi nu sunt prea siguri, fie pentru ca încearca sa-si ascunda sentimentele.
- Din aceste motive, ne bazam adesea pe limbajul tacut al comportamentului nonverbal.
- Darwin sustine ca expresiile faciale ale emotiilor sunt înnascute si întelese de oamenii
din întreaga lume.
 8. Enumerați și descrieți factorii personali implicați în percepția celuilalt.

Încă din 1938 Allport arăta că extistă zece factori/variabile care facilitează
capacitatea de evaluare a celorlalţi, perceptivul şi epistemicul acţionând conjugat în procesul
pe care îl analizăm:
□ experienţa interpersonală;
□ asemănarea;
□ inteligenţa;
□ complexitatea cognitivă;
□ cunoaşterea de sine adecvată;
□ abilităţi de adaptare socială;
□ detaşarea;
□ atitudinea estetică;
□ pasiunea pentru subiectiv;
□ genul (sexul).

Cercetările ulterioare au nuanţat şi îmbogăţit schema lui Allport.

a. Motivaţia. În percepţia interpersonală - caz particular, dar mai complex al
percepţiei - fiecare individ vine cu „zestrea” sa psihologică - trebuinţe, motive, preferinţe,
atitudini etc. Ori, nu există considerente de ordin logic şi nici experimental pentru a limita
influenţa factorilor motivaţionali doar asupra percepţiei ambianţei fizice, ci deopotrivă;
studiul acestor influențe și a consecințelor lor în acurateţea percepţiei interpersonale
constituie fondul teoriei percepţiei motivate (Gergen,
83 Gergen, 1985, p. 88). Motivaţia
exercită asupra percepţiei interpersonale influenţe puternice şi numeroase, astfel:
• imprimă percepţiei o desfăşurare orientată şi selectivă;
obiectul - aici persoana umană - este perceput ca purtător al unei semnificaţii şi utilităţi
concrete. În conformitate cu motivele sale, persoana care percepe se va orienta către
anumite aspecte ale celor din jur, pe care va încerca să le cunoască în mod preponderent; ea
va căuta să recunoască anumite particularităţi, anumite comportamente, care să constituie
mijloace de satisfacere a motivaţiei sale;
• cu cât cealaltă persoană prezintă o importanţă, o valoare mai mare pentru subiect, cu
atât acesta din urmă tinde să supraestimeze
anumite aspecte şi invers; efectul se amplifică dacă subiectul întrevede o satisfacere apropiată
a motivelor sale. Fenomenele de supraestimare şi subestimare se referă atât la cunoaşterea
celorlalţi cât şi la aprecierea modului în care suntem cunoscuţi de ei.

Concluziile unei cercetări (în lucrarea de faţă nu vom reproduce experimentele şi

cercetările laborioase, ci vom prezenta doar concluziile cu valoare deosebită de
argumentare) sunt edificatoare în acest sens:
Subiecţii - elevi - au trebuit să aprecieze care dintre persoanele din ambianţa
şcolară îi cunoaşte mai bine. Elevii cu rezultate şcolare bune au apreciat că profesorii
sunt aceia care-i cunosc mai bine, în timp ce elevii mai slabi la învăţătură au apreciat că
sunt mai bine cunoscuţi de către prieteni sau colegii de clasă, nu de cadrele didactice
(Radu, 1988, p. 25). Fiecare din cele două categorii de elevi a indicat, deci, că este mai
bine cunoscută de către sursa sa de satisfacţie - cadrele didactice pentru elevii buni,
având în vedere satisfacţia pe care o realizează nota bună; pentru elevii slabi la
învăţătură - apreciaţi cu note mici - cadrele didactice nu reprezintă o sursă de satisfacţie
interpersonală, aceasta fiind căutată în rândul colegilor, prietenilor etc.

• în perceperea celorlalţi, motivaţia acţionează şi printr-un mecanism de

generalizare a valorilor personale: persoana care
percepe atribuie tuturor celor percepuţi şi faţă de care are sentimente pozitive valorile sale
importante. De exemplu, considerând că pentru observator o valoare foarte importantă este
punctualitatea, el va atribui această calitate şi acelora cu care se află în relaţii
interpersonale amicale. De remarcat că nu întotdeauna generalizarea valorilor personale
duce la erori de apreciere. Aceasta pentru faptul că o relaţie preferenţială pozitivă se
instaurează şi se dezvoltă pe baza unor valori mutual împărtăşite; eroarea se produce atunci
când generalizarea se refera la alte valori decât acelea pe baza cărora s-a instaurat relaţia
interpersonală, iar cel care percepe nu ştie nimic despre poziţia celuilalt faţă de aceste valori;
• persoana care percepe va căuta să identifice la ceilalţi valorile de care este ataşată
ea însăşi; atunci când primeşte sau culege
informaţii conform cărora celălalt aderă la aceleaşi valori, impresia (imaginea) sa despre
celălalt va fi mult mai puternic influenţată de aceste informaţii. Când informaţiile primite
nu au relevanţă pentru sistemul propriu de valori, impresia va fi vagă;
• tendinţa de a-i percepe celuilalt sistemul de valori
 reprezentative, corelată cu tendinţa spre consonanţă, spre echilibru a sistemului cognitiv
alcătuieşte modelul explicativ al balanţei cognitive (Heider, 1958). Acesta este deosebit de
important, având în vedere că permite elaborarea de predicţii privind evoluţia relaţiilor
interpersonale dintre cel care percepe şi cel perceput. Deşi modelul este cognitiv, explicaţia
sa şi implicaţiile cele mai puternice sunt de ordin motivaţional, aşa cum se va vedea mai
jos. Modelul balanţei cognitive poate fi simplu explicat : notând cu P persoana care percepe,
cu O persoana percepută şi cu X o valoare, un lucru faţă de care fiecare din cei doi poate
să se afle într-o relaţie preferenţială pozitivă sau negativă, se poate spune că în măsura în care
O este văzut de P ca având o relaţie pozitivă (preferinţă, aderenţă, identificare) cu acele
valori X, cu care şi P are relaţii pozitive, O având şi alte atribute pe care P le percepe
favorabil, atunci este mai probabil ca P să intre în re- iaţii mai profunde cu O, inclusiv să-i
supraestimeze o serie de calităţi. Practic, modelul balanţei explică faptul că ne împrietenim
cu cei cărora le plac lucrurile care ne plac şi nouă, cu cei care au, majoritar, opinii similare
cu ale noastre etc.

Cercetările au demonstrat că nici cei foarte sociabili - sau hipersociabilii - nu sunt

buni cunoscători ai altora (Newcomb, Turner, Converse, 1970, p. 198-200). Una din
explicaţii rezidă în faptul că număr foarte mare de contacte interpersonale atrage după sine,
adesea, superficialitatea acestora, lipsa lor de profunzime cu efecte similare în planul
cunoaşterii reciproce.
Individul care percepe este deci influenţat în acest proces de o multitudine de variabile
personale:
• scopurile şi motivele pentru care percepe, de fapt întregul său sistem motivaţional;
• stările sale afective;
• calitatea de membru al grupului şi poziţia sa în grup;
• relaţiile interpersonale în care se află angrenat;
• caracteristicile sistemului său cognitiv;
• cunoştinţele mai mult sau mai puţin sistematizate, riguroase de psihologie;
• trăsăturile de personalitate etc.
Chiar şi analiza sumară a rolului acestor variabile demonstrează elocvent, că
percepţia interpersonală este în cel mai înalt grad personalizată.
Având în vedere factorii enumeraţi, care influenţează percepţia interpersonală şi
relativizează foarte mult corectitudinea acesteia, se poate ridica, în mod firesc, întrebarea: în
cazul nivelului empiric al cunoaşterii personalităţii nu se pot obţine rezultate autentice,
corecte? Cercetările au demonstrat că aptitudinea de a percepe corect pe alţii este general
umană, însă nu este uniform distribuită, nu o au toţi dezvoltată în egală măsură ;
capacitatea de cunoaştere adecvată a ambientului psihosocial este puternic stratificată.
După cum s-a văzut, corectitudinea percepţiei interpersonale variază chiar la acelaşi individ,
în funcţie de situaţie, stările sale afective, relaţia dintre el şi cel perceput etc.
Totuşi, experienţa noastră relevă faptul că marea majoritate a oamenilor consideră că
posedă abilităţi superioare în cunoaşterea şi aprecierea corectă a celorlalţi chiar şi fără o
pregătire corespunzătoare în acest sens “iluzia competenţei psihosociale”. Această convingere
se pare că se bazează pe unele reuşite din experienţa personală, pe o cultură psihologică
naivă, accidental validată (confirmată), pe faptul - deja menţionat - al familiarităţii obiectului
cunoaşterii pentru subiectul cunoscător. Este adevărat că unele persoane pot ajunge, destul
de repede, la o cunoaştere foarte bună a celorlalţi, altele, după numeroase încercări şi erori,
după cum alte peroane nu pot ajunge, aleator, la formarea unor capacităţi superioare de
cunoaştere interpersonală.
Tot atât de adevărat este însă şi faptul că deplasarea unui individ de la nivelul
empiric la nivelul ştiinţific al cunoaşterii personalităţii este perfect posibilă printr-un
program de formare psihosocială (lideri, manageri, educatori etc.).
 9. Erorile percepției interpersonale: enumerare, descriere 4 erori la alegere.

1. Efectul hallo constă în exagerarea personalităţii unui individ atunci când se emit
aprecieri asupra acesteia. Oamenii tind să facă o evaluare globală despre o persoană:
dacă au o primă impresie favorabilă despre ea, vor exagera trăsăturile sale pozitive şi le
vor minimaliza pe cele negative şi invers. Sau, dintr-o primă trăsătură evaluată, le
vor deduce pe celelalte, astfel încât aprecierile asupra celorlalţi sunt făcute în termeni
globali : bun sau rău. Pe scurt, valoarea unei trăsături este extinsă şi asupra celorlalte.
În realitate, „băiatul bun” este bun, valoros în raport cu unul sau mai multe criterii (una
sau mai multe trăsături de personalitate) şi nu la toate, şi invers - cel apreciat poate avea
una sau mai multe trăsături negative,- dar nu pe toate.
2. Eroarea prin valori semnificative este generată de trăsăturile şi calităţile personalităţii,
care, având o mare importanţă sau semnificaţie pentru cineva (trăsături sau valori centrale),
îi deformează acestuia imaginea despre cealaltă persoană.
Persoana ce percepe va căuta să identifice la celălalt tocmai acele trăsături sau
calităţi puternic semnificative şi, în funcţie de prezenţa sau absenţa acestora, îşi va forma
despre cel perceput o imagine globală, pozitivă sau negativă.
De exemplu, dacă o astfel de valoare semnificativă este punctualitatea, toţi cei
care sunt punctuali vor fi percepuţi global favorabil, iar cei care sunt, în general,
nepunctuali, global nefavorabil.
3. Analogia cu propria persoană este o eroare ce decurge din tendinţa spre
similaritatea presupusă. Cel care percepe consideră pur şi simplu că ceilalţi sunt la fel
ea el. Această eroare este cu atât mai frecventă, mai persistentă în timp şi mai rezistentă
la încercările de modificare a imaginii despre celălalt, cu cât cel care percepe poate
identifica unele aspecte comune ale personalităţii sale cu personalitatea celui perceput,
fenomen foarte posibil. Se produce apoi, printr-un mecanism de generalizare pripită - pe
care-l vom analiza mai jos - extinderea similarităţii la întreg ansamblul personalităţii
celuilalt.
4. Eroarea prin generalizarea de la persoana semnificativă. Când cel perceput
seamănă, printr-o trăsătură oarecare, cu o persoană cunoscută şi importantă,
semnificativă pentru cel care percepe, atunci acesta îi va atribui primului o serie de
calităţi importante ale persoanei semnificative. Precizăm că celuilalt i se atribuie atât
aspectele pozitive, cât şi negative din personalitatea persoanei semnificative.

5. Proiecţia. În acest tip de eroare cel care percepe atribuie, proiectează asupra celuilalt o
serie de caracteristici pe care, evident, acesta din urmă nu le are.

Dintre tipurile cunoscute de proiecţie amintim:

- proiecţia clasică (negativă): celuilalt îi sunt atribuite numai trăsături negative
(indezirabile), pe care persoana ce percepe nu şi le atribuie şi sieşi, deşi, în mod real, numai
ea le are („paiul şi bârna”).
Explicaţia constă în faptul că, indiscutabil, este mai uşor să se considere că defectul -
de exemplu, într-o relaţie conflictuală - stă în altul şi nu în propria persoană. Este un
mecanism foarte răspândit de protecţie a imaginii despre propria persoană, aproape
întotdeauna mai favorabilă decât imaginea despre altul;
- proiecţia similarităţii: cel care percepe presupune că cel perceput i se aseamănă şi, în
 consecinţă, îi atribuie o mare parte dintre calităţile şi defectele proprii.
6. Eroarea de situaţie. După cum am văzut în analiza mecanismelor de structurare a
imaginii despre celălalt, cel care percepe, uneori, se concentrează cu precădere asupra
determinanţilor situaţionali ai comportamentului celui perceput. Astfel, situaţia pare a
iradia, a contamina ceilalţi determinanţi, împrumutându-le din caracteristicile sale şi dând
naştere la erori:
- un subiect perceput într-o ambianţă fizică sau socială plăcută este, în general,
caracterizat mai favorabil decât unul perceput într-o ambianţă sau situaţie dezagreabilă;
- contrastul dintre comportamentul celui perceput şi caracteristicile situaţiei
duce la aprecieri defavorabile: o persoană care surâde într-o atmosferă sobră este, de regulă,
caracterizată ca neserioasă; când o persoană surâde doar într-o atmosferă foarte veselă este
caracterizată drept ursuză, deşi - referindu-ne doar la ultimul exemplu - persoana în cauză
poate avea probleme personale deosebite, poate fi îngrijorată sau mai greu adaptabilă la
situaţie etc.
2. Prejudecata constă într-o reprezentare fixă, imagine schematică despre o persoană -
despre manifestările comportamentale sau calităţile sale personale - ori despre
grupuri socioprofesionale, căreia îi sunt proprii un înalt grad de generalizare
neverificată şi neverificabilă, precum şi o mare rigiditate, rezistenţă faţă de realitate
şi cunoaştere, fiind în afara acestora şi neţinând cont de ele.
Prejudecata are trei componente:
□ componenta cognitivă - percepţiile despre o persoană sau grupul respectiv, mai mult sau mai
puţin eronate;
□ componenta afectivă - sentimentele faţă de persoană sau grup;
□ componenta conativă sau acţională - orientarea acţiunii individului faţă de persoana
sau grupul respectiv.
Ţinând cont de aceste trei componente, prejudecata a fost definită şi ca instrument de
observare şi interpretare a altora şi de comportament faţă de ei.

3. Stereotipia cognitivă se aseamănă, într-o anumită măsură, cu prejudecata,

deosebindu-se însă de aceasta prin detaşarea de factorii emoţionali. Din punct de
vedere cognitiv, deşi există o oarecare corespondenţă cu realitatea, stereotipia se
menţine la nivelul unor generalizări prea puţin fondate, subestimându-se sau
supraestimându-se anumite aspecte ale unor persoane sau grupuri, operând cu date
neprecise.
Stereotipul cognitiv se formează printr-o experienţă personală generalizată abuziv, pe
baza teoriei implicite asupra personalităţii etc. O categorie cognitivă devine deci stereotip
când membrii unui (sub)grup consideră, în mod indiscutabil, că un concept particular ar
caracteriza pe toţi membrii unui alt grup sau grupul propriu; la rândul său, stereotipizarea
referitoare la un alt grup poate constitui un mecanism în apariţia prejudecăţilor.
Oamenii pot avea stereotipuri asupra lor înşişi şi asupra altora. Totuşi, rezultatele
stereotipizării sunt diferite în cele două cazuri:
stereotipul asupra propriei persoane (propriului grup) este, de obicei, complex şi puternic
diferenţiat de stereotipul faţă de alţii.
Stereotipul are consecinţe deosebite asupra corectitudinii percepţiei interpersonale:
• hipergeneralizarea (reprezintă şi un mecanism constitutiv al stereotipului) - în
tratarea unui alt grup decât cel propriu, grup faţă de care există deja un stereotip, lumea
tinde să generalizeze comportamentul unui singur membru, extinzând semnificaţiile la
întregul grup. De exemplu, dacă un tânăr acţionează într-o manieră mai puţin politicoasă,
grupul adulţilor poate considera că „tinerii din ziua de azi sunt libertini, nepoliticoşi” (se pare
că acesta este unul din cele mai vechi stereotipuri cunoscute), deşi dacă acelaşi
 comportament ar fi manifestat de un adult, foarte probabil că nu s-ar trage concluzii aşa de
generale;
• memoria negativă - stereotipiile asupra unui alt grup/individ pot crea distorsiuni
negative ale memoriei. Cercetările arată că, adesea, lumea îşi aminteşte, în principal, faptele
care confirmă propriul stereotip. Mai mult decât atât, oamenii tind să-şi amintească mai uşor
faptele care discreditează celălalt grup decât pe cele care îl favorizează;
• polarizarea evaluărilor - evaluarea membrilor unui alt grup poate varia puternic de
la caz la caz, astfel încât, în funcţie de ceea ce ştim despre ei, îi evaluăm fie exagerat pozitiv,
fie exagerat negativ.

Exemplele de stereotipii pot fi numeroase:

- cel care nu te priveşte în ochi când îi vorbeşti este un om rău;
- persoanele cu fruntea lată au o inteligenţă superioară;
- persoanele cu riduri la colţul ochilor sunt agreabile, prietenoase;
- buzele subţiri semnifică viclenie;
- părerea elevilor slabi despre cei buni ca fiind tocilari;
- stereotipul profesorilor despre elevii aşa-zişi „cuminţi” etc.

4. Erorile de vârstă. Am văzut că printre factorii personali ce influenţează

corectitudinea percepţiei interpersonale vârsta ocupă un loc important, aceasta dând naştere
însă şi unor erori:
• cu cât diferenţa de vârstă dintre cei ce se apreciază este mai mare - bătrânii despre
tineri şi invers - cu atât se pare că aprecierile sunt mai subiective;
• în domeniul activităţii profesionale (Pitariu, 1983) vârstnicii sunt notaţi mai favorabil
decât tinerii;
• atunci când distribuţia tinerilor şi adulţilor se face pe un interval mai mare de vârstă,
cei până la 30 de ani sunt notaţi mai slab, între 30 şi 35 de ani sunt notaţi mai bine, iar
peste 35 de ani din nou mai slab.

5. Inerţia percepţiei sociale constă în perceperea şi aprecierea comportamentului

actual al unui individ sau grup prin prisma comportamentului său anterior şi nu în funcţie
de valoarea prezentă, actuală a acestuia (Mamali, 1973). Cu alte cuvinte, cel care a fost în
trecut apreciat pozitiv (negativ) este predispus şi acum să fie apreciat ca atare, deşi, în
realitate, valoarea lui s-a schimbat.
În afară de consistenţa percepţiei interpersonale, la baza acestei erori se află şi
valoarea mai puternică - pentru o anumită perioadă - a primelor impresii; acordând un
credit mare acestora, oamenii nu mai trebuie să-şi modifice unele elemente din sistemul
cognitiv, modificări pe care, după cum am văzut, le acceptă destul de greu.
Ca urmare, datorită inerţiei percepţiei sociale, presupunând că un individ a fost iniţial evaluat
negativ sau că are un statut coborât în cadrul unui microgrup, se manifestă rezistenţă în
admiterea, acceptarea unor acte (comportamente) valoroase ale individului în cauză. Când
actele sunt reţinute (considerate valoroase), se preia în primul rând, soluţia şi abia apoi
autorul, existând şi destule situaţii în care acesta din urmă este neglijat sau depreciat.
 10. Stima de sine: definiție, formarea și dezvoltarea conceptului de sine, clasificarea
stimei de sine.

• Stima de sine

Stima de sine reprezintă a doua dimensiune a sinelui, considerată, în general, drept o

componentă evaluativă şi afectivă a conceptului de sine sau o reprezentare mai largă a sinelui
ce include atât aspecte cognitive şi comportamentale cât şi aspecte evaluative şi afective.

- se referă în sens larg la sentimentul valorii autopercepute a unei persoane, la măsura în

care o persoană se valorizează, se aprobă, se apreciază, se laudă sau se place pe ea
însăşi

- Branden (1998) defineşte stima de sine ca fiind dispoziţia de a te cunoaşte pe tine ca

fiind capabil de a face faţă provocărilor de bază ale vieţii şi de a merita fericirea.

Formarea şi dezvoltarea conceptului de sine

În urma studiilor realizate s-au identificat o serie de factori care influenţează

determinarea conţinutului părerii de sine a unei persoane: evenimentele majore ale vieţii,
cultura, poziţia socială, comparaţiile sociale, feedback-ul social, experienţele importante de
succes-eşec (ascensiunea profesională sau pierderea locului de muncă) etc., la unii dintre
aceştia referindu-ne pe scurt în cele ce urmează:

Statutul social

Rezultatele obţinute au arătat că bărbaţii şi femeile, oamenii de diferite vârste şi etnii sau
oamenii din diferite clase sociale nu diferă semnificativ din punctul de vedere al nivelului
stimei de sine

O clasificare a stimei de sine în patru categorii, la fiecare identificându-se manifestările şi

cauzele/ factorii determinanţi, cu referire la perioada de început a constituirii stimei de
sine:

1.Stimă de sine înaltă şi stabilă: circumstanţele externe şi evenimentele normale de viaţă au o

mică influenţă asupra stimei de sine a persoanei.
2. Stimă de sine înaltă şi instabilă: chiar dacă este ridicată stima de sine a acestor persoane
poate suferi şocuri majore, în special dacă se află într-un context competitiv sau destabilizator.
Ele reacţionează energic la critică şi la eşec, pe care le percep ca pe un pericol şi încearcă să
se pună în valoare afişând excesiv succesele sau calităţile lor.

3. Stimă de sine scăzută şi instabilă: stima de sine a acestor persoane este, în ansamblu,
sensibilă şi reactivă la evenimentele exterioare, pozitive şi negative. Ea poate creşte ca urmare
a succeselor sau satisfacţiilor, dar nivelul sau se reduce imediat ce apar noi dificultăţi.
Subiecţii ce intră în această categorie fac eforturi pentru a oferi, lor şi celorlalţi, o imagine mai
bună.

4. Stimă de sine scăzută şi stabilă: stime de sine este mai puţin mobilizată de evenimentele
exterioare, chiar şi favorabile.

Persoana pare a depune puţin efort pentru promovarea imaginii şi stimei sale de sine, al cărei
nivel scăzut îl acceptă.
 11. Grupul: definiție, clasificarea grupurilor sociale, funcțiile grupului.

Grupul:

- joacă un rol crucial în evoluţia persoanei, constituie cel mai important mijloc de socializare
şi integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor unei societăţi;

- oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare;

- Răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă ale fiinţei umane.

- prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu şi mijloc de învăţare a

unor roluri sociale, formează competenţe de evaluare a altora şi poate contribui la
dezvoltarea conştiinţei de sine a membrilor săi.

- 1. După criteriul numărului de indivizi care le compun:

- - Grupuri mici (primare) – 2-30 membri

- - Grupuri mari (secundare) – 30 în sus

- Grupurile mici au fost numite si grupuri de tipul face to face întrucât dimensiunile
microgrupului oferă posibilitatea fiecărui membru de a avea o percepție individuală
asupra oricărui alt membru al grupului.

- 2. După criteriul gradului de instituŃionalizare:

- Există grupuri formale – grupul de muncă, de ex., cu un set de

- norme instituționale, comportamente prescrise si o rețea prestabilită de status – roluri

si grupurile informale – grupul de prieteni, de exemplu.

- 3. După criteriul gradului de participare efectivă si afectivă:

- – grupul de apartenență – cel căruia individul îi este integrat cu adevărat si grupul de

referință – la standardele căruia se raportează, pe care îl ia ca reper si etalon, al cărui
 membru speră să devină (factor motivațional foarte important, astfel un grup poate
avea influență asupra unui individ chiar dacă acesta nu este membru al său).

- 4. După criteriul scopului activității:

- – grupuri de muncă, de joacă, de suport (terapie) etc.

- FUNCŢIILE GRUPULUI

Prima funcţie este cea de integrare socială

Funcţia de diferenţiere
 12. Relațiile interpersonale-forma principală a relațiilor sociale.

Omul trebuie privit ca organism integral şi ca individ social, deci ca persoană care
percepe, gândeşte, simte şi acţionează, precum şi ca ansamblu de relaţii sociale.
El poate fi tratat simultan dintr-un punct de vedere substanţial care înseamnă ce este
omul şi care sunt componentele sale structurale şi, în acelaşi timp, dintr-un punct de vedere
situaţional, ceea ce înseamnă modul în care se comportă într-o situaţie sau alta. Aspectul
situaţional se concretizează în relaţia dintre statut, rol, aspiraţii şi comportament, care exprimă
dinamismul situaţional al persoanei.
Cercetarea persoanei sub acest aspect implică urmărirea ei din perspectiva acţiunii
care o exercită asupra altora şi a influenţei pe care o suportă din partea altora, ceea ce
reprezintă perspectiva interacţiunii. În forma ei primordială, interacţiunea psihosocială se
realizează în cadrul relaţiilor interpersonale.
Relaţii interpersonale desemnează acele interacţiuni nemijlocite şi reciproce între
persoane, în care există o implicare psihologică conştientă şi directă. Datorită caracterului
nemijlocit, bilateral şi de impregnare psihologic emoţională, relaţiile interpersonale (r.i.) se
constituie ca o categorie distinctă şi fundamentală de relaţii sociale, cu manifestări şi influenţe
la toate nivelurile existenţei sociale:
(a) La nivel psihoindividual
(b) La nivel psihosocial

(c) La nivel sociocultural

 13. Factorii relaționali ai atracției interpersonale.

Similaritatea

Similaritatea poate fi sau nu, un factor definitoriu in evolutia unei relatii.

Daca pana acum,in proximitate exista doar jocul de priviri, zambetele discrete aruncate
intamplator, recunoasterea instantanee si cresterea gradului de familiarizare numai prin
intermediul prezentei fizice, acum similaritatea reprezinta un nivel mai profund.
Asadar, dupa cateva saptamani in care proximitatea isi incepe jocul, intervine acest al
doilea
factor, ce explica faptul ca vom incepe sa urmarim reactiile, comportamentul celeilalte
persoane pentru a observa daca avem atitudini similare.
Cu cat ne vom recunoaste propriile gesturi in comportamentul celeilalte persoane, cu
atat este
mai posibil ca relatia sa evolueze. Este exact cum spune proverbul din batrani “Cine se
aseamana, se aduna!”.
Problema acestei evaluari este data de evaluarile pozitive sau negative facute de
individ asupra celuilat.
Stima de sine este o variabila foarte importanta, intrucat ea afecteaza in mod
semnificativ
estimarile indivizilor asupra evaluarilor celorlati (cei cu o stima de sine scazuta vor crede ca
ceilalti ii apreciaza negativ si invers).
Unele dimensiuni ale similaritatii interpesonale sunt mai importante decat altele.
Cu cat acordam mai multa importanta atitudinii similare cu celalalt, cu atat atractia
fata de el
creste.
Acelasi individ este perceput mai similar sau mai putin similar in functie de expunerea
anterioara a subiectului la o persoana cu un anumit grad de similaritate.
Invidia ne poate face sa-l simpatizam mai putin pe celalat din cauza unor comparatii
sociale
care ne afecteaza stima de sine.
Atractia reciproca se explica prin aceea ca similaritatea structurilor psihice faciliteaza
comunicarea.
Astfel, similaritatea opiniilor stimuleaza schimburi verbale, iar acestea au un aport
insemnat
la amplificarea pozitivitatii atitudinilor interpesonale.
Atractia poate sa apara si din pricina trasaturilor pozitive si nu a similaritatii in sine.
Opusa similaritatii este nevoia de complementaritate, ce sustine ca atractia
interpersonala
se bazeaza pe diferentele dintre doua persoane, urmand zicala “extremele se atrag”.
Teoria nevoii de complementaritate in relatiile interpesonale este opusa teoriei
similaritatii si
sustine ca atractia poate rezulta din combinarea complementara a nevoilor membrilor.
Doua persoane sunt complementare atunci cand:
- sunt de tip diferit dar au aceeasi intensitate
- sau nevoile sunt de acelasi tip dar intensitatile difera. – oamenii cauta sa
gaseasca la ceilalti ceea ce ei nu au.

Exemplu:
- Este adevarat ca daca sunteti o femeie independenta va doriti un barbat ce va poate oferi
libertatea necesara, in detrimentul unuia posesiv, gelos, precum si a unuia submisiv
(slugarnic, supus, umil), insa totusi, aceasta nevoie de complementaritate se imbina armonic
cu similaritatea, deoarece in orice relatie trebuie sa exista atitudini, pasiuni, obiceiuri comune
ale persoanelor implicate, insa este absolut necesar sa exista si anumite diferente pentru ca
relatia sa poata evolua, pentru ca partenerii sa detina ocazia de a invata unul de la celalalt.

Reciprocitatea

Un alt factor important al atractiei interpersonale este reciprocitatea.

Astfel, probabil ca ati simtit cu totii asta la un moment dat pe pielea vostra, ca in cazul
in care
o persoana oarecare va antipatizeaza, inevitabil sentimentele dumneavostra vis-à-vis de acesta
vor fi identice si viceversa.
Dar aceasta reciprocitate depinde insa de situatia in care se intampla interactiunea,
precum si
stima de sine a fiecaruia dintre participantii la respectiva interactiune.
In acest sens, spre exemplificare, poate ca nu ne simtim tocmai in largul nostru
atunci cand
circulam cu un mijloc de transport in comun, pentru ca aglomeratia, mai ales la ora de varf
marcata de dimineata, ne ofera senzatia ca ne sunt violate intimitatea, fapt ce desigur, se va
imbiba pe expresia noastra, atat cea faciala cat si corporala.
Aceasta expresie, la randul ei, le poate induce celorlati calatori sentimentul de
inaccesibilitate,
transmis de dumneavostra.
Unul dintre secretele atractiei interpersonale este insasi Atractia fizica.
- Oamenii sunt in general atrasi unul de celalalt atunci cand considera ca
au caracteristici similare. Cu cat mai multe atitudini si opinii doi oameni impartasesc,
cu atat exista o probabilitate mai mare sa se placa unul pe celalalt.
Una dintre cele mai importante pareri este cea cu privire la preferinta fata de unele
persoane.
Impartasirea aceleiasi pareri in aceasta privinta, duce la crearea unei legaturi puternice intre
cei doi indivizi.
 De asemenea, legatura dintre similaritati si atractie este mai complexa, sau
bidirectionala,
deoarece atunci cand doi oameni devin prieteni incep sa se se influenteze unul pe celalalt in
pareri si atitudini. S-a mai aratat, de asemenea, ca neintelegerile in privinta unor chestiuni
importante duce la descresterea atractiei.
Fiecare cultura are anumite standarde in legatura cu caracteristicile fizice, care sunt
indicatori
pentru noi si in perceperea caracterului celuilalt.
Bunatatea, inteligenta, modestia si sociabilitatea sunt atribuite in general celor care au
un
aspect fizic placut.
Unele studii arata ca este foarte important aspectul fizic chiar si in cazul interviurilor
pentru
un job.
În timp ce barbatii apreciaza calitatile fizice ale unei femei in primul rand, pentru
acestea sunt
importante si alte aspecte precum statutul social, respectiv cel economic, personalitatea, ce
reiese deseori din vestimentatie si modul in care sunt ingrijite unghiile, mainile, parul, etc.
Studiile din acest domeniu au aratat faptul ca barbatii, desi aparent apreciaza femeile
atragatoare, acestia nu ar opta pentru o femeie cu un grad mult mai ridicat de atractivitate fata
de al lor, pentru ca simt ca nu ii pot acoperi toate nevoile.

Un alt factor al atractiei interpersonale este  Competenta 

- Oamenii graviteaza in jurul celor care sunt asemanatori lor in aceasta privinta. 
- Mai exact, tindem sa fim atrasi de persoane care au aceleasi calitati pe care le posedam
si noi, cum ar fi inteligenta, putere, abilitati sociale, acelasi nivel al educatiei.
- Pe de alta parte, oamenii care par "prea competenti”, ar putea sa exercite o atractivitate
scazuta deoarece cei din jurul lor se vor simti inferiori in comparatie cu ei si nu vor
“indrazni” sa-i abordeze.

Tipul de personalitate  - este un alt determinant in atractia interpersonala. 

- In arii ca si controlul, cum ar fi dominanta si stima de sine, oamenii tind sa se alature
celor care sunt opusi lor.
Exemplu: perechile complementare dintre o persoana supusa si una
dominanta.
- De asemenea, multi dintre noi suntem atrasi de o persoana care se apropie de self-ul
nostru ideal. 
- Daca ne-am dori sa fim mai rabdatori, mai binevoitori si mai sociabili, aceste calitati
fiind foarte importante pentru noi, exista o mare probabilitate sa fim atrasi de cineva
care este caracterizat de aceste trasaturi.
- De asemenea, unii dintre noi mai suntem atrasi de persoane care detin unele
caracteristici foarte asemanatoare cu cele ale parintilor nostri.
 14. Comportamentul prosocial: definiție, factori ai comportamentului prosocial.

comportament prosocial

- acel comportament cu consecinţe sociale pozitive, care contribuie la bunăstarea fizică

şi psihică a unei alte persoane

- se referă la actele evaluate pozitiv în societate

- comiterea unor acte voluntare, cu intenţia de a face un bine altei persoane - altruismul,
ajutorarea, atracţia, intervenţia trecătorului (ajutorul oferit unui necunoscut aflat în
dificultate), actele de caritate, cooperarea, prietenia, salvarea, sacrificiul, simpatia şi
încrederea)

I. FACTORI EVOLUŢIONIŞTI
1. „Gena egoistă“
- pentru a se reproduce, individul trebuie să supravieţuiască suficient de mult pentru a se
putea împerechea
- A fi ajutat de către ceilalţi sporeşte şansele de supravieţuire

2. Altruismul reciproc

- ajutorul acordat altei persoane poate fi în interesul personal deoarece sporeşte şansele
ca acea persoană să te ajute la rândul ei atunci când vei avea nevoie
Exemplu:
Dacă Ion îl ajută pe Vasile şi Vasile îl ajută pe Ion, atât Ion, cât şi Vasile au şanse
sporite de supravieţuire şi de succes reproductiv
3. Grupul cooperativ
- Fiinţele umane îşi pot mări uneori şansele de succes reproductiv apărându-şi propriile
interese în relaţiile lor cu alţi indivizi, dar şi apărând interesele grupului din care fac
parte în relaţiile acestuia cu alte grupuri
 - este o formă a selecţiei grupale, ce are loc numai în cadrul grupurilor de indivizi
înrudiţi genetic.

15. Comportamentul agresiv. Definiție, explicații sociale și bio-sociale ale

comportamentului agresiv.

Agresivitatea – comportament destructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau

spre sine, ea semnificând atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie.

Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv

Psihologii nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care pun accentul
pe procesul de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de agresivitate.
Frustrare şi agresivitate
Teoria frustrare-agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a
fost propusă în 1939 de un grup de psihologi de la Universitatea din Yale. În esenţă, este
foarte simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are
la bază o frustrare.
Frustrarea a fost definită ca fiind orice eveniment ce interferează cu atingerea
scopului.
Dacă vrem să cumpărăm o carte, dar nu avem destui bani, vom resimţi lipsa banilor ca
frustrantă.
Dacă dorim să luăm o notă mare la examen, dar nu avem suficient timp să ne
pregătim, ne vom simţi frustraţi. Dacă suntem obişnuiţi să luăm cina la ora 19, dar nu e gata
nici până la ora 20, vom fi frustraţi.
Toate aceste surse de frustrare pot produce furie, ostilitate şi comportament agresiv.
Furia este emoţia aflată în strânsă legătură cu agresivitatea, dar şi cu frustrarea. Furia
apare atunci când individul apreciază anumite evenimente ca ilegitime sau nejustificate. Când
frustrarea este justificată, persoana nu devine furioasă.
Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot
determina comportamentul agresiv. De altfel, imediat după publicarea teoriei în 1939 s-au
găsit critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte
reacţii posibile: apatia, strigătul de neputinţă etc. În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor
cauzal în toate cazurile de agresiune: de exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel
frustrat de victimă.
Învăţarea socială
Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare influentă în psihologie, ce explică
procesele prin care:
1) se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament;
2) se iniţiază comportamentele;
3) se menţin modelele de comportament.
Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a
aplicat teoria învăţării sociale şi în studierea agresivităţii. Potrivit lui Bandura,
comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate (de la părinţi, de la
fraţii mai mari etc.). Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care pot fi
directe sau indirecte. Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucât este
recompensat direct (învăţare directă) ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite
agresive (învăţare indirectă).
Dacă de exemplu, o fetiţă îi ia alteia ciocolata şi nimeni nu intervine,
prima este recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum ciocolata. Învăţarea prin
experienţă indirectă se referă la achiziţionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează
observaţiei că un act făcut de altul conduce la o recompensă. Am putea folosi în locul
conceptului de învăţare indirectă pe cel de imitaţie. S-a arătat că oamenii nu imită decât
comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe
colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală.
În plus, ei imită – şi nu numai ei, dar şi adulţii – comportamentele de pe ecranul
televizorului. Bandura a numit învăţarea indirectă modelare. El a efectuat multe experimente
asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce acţiuni, atitudini şi răspunsuri
emoţionale ale unor modele reale ori simbolice) reliefând uşurinţa cu care copiii repetă actele
agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru copii, dat fiind că sunt
percepuţi ca responsabili şi autoritari.
 16. Violența domestică. Agresiunea fizică în cadrul cuplurilor.

Violenţa domestică

Orice fel de violenţă este şocantă, însă agresarea persoanelor apropiate este
cea mai tulburătoare. Cu toţii dorim să ne simţim în siguranţă alături de cei pe care îi
iubim şi (credem că) îi cunoaştem bine. Şi totuşi, mult prea adesea, acest sentiment
de siguranţă este distrus de violenţă. Statistici din toată lumea atestă că un mare
număr de omucideri, violuri şi abuzuri sexuale sunt comise de către agresori
cunoscuţi şi mai mult sau mai puţin apropiaţi de victimele lor.
Deşi problema violenţei domestice preocupă în cel mai înalt grad societatea civilă,
factorii de decizie politică şi cercetătorii din diferitele domenii ale ştiinţelor sociale,
estimările statistice pe care ne putem baza sunt cel puţin aproximative, dacă nu chiar
irelevante, întrucât oamenii se feresc adeseori să declare agresiunile la care au fost supuşi
de către persoane apropiate. Motivele acestei reţineri pot fi variate: mândrie; teama de
represalii – îndreptate fie asupra victimei, fie asupra altor membri ai familiei; teama de
ridicol şi de blam social; sentimentul şi credinţa că instituţiile statului nu pot oferi cu
adevărat protecţie şi sprijin. Datorită acestor motive, un mare număr de agresiuni
domestice nu sunt reclamate niciodată şi, prin urmare, nu pot fi luate în calculele statistice,
pentru a estima în mod realist amploarea şi dinamica fenomenului. În cele ce urmează,
vom privi ceva mai atent două din tipurile majore de violenţă domestică: conflictele dintre
parteneri familiali şi supunerea copiilor la diferite abuzuri.

Agresiunea fizică în cadrul cuplurilor

În Statele Unite, aproximativ o treime dintre femeile ucise au fost omorâte de către soţi
sau prieteni. În 1996 s-au înregistrat peste o mie de crime interparteneriale şi apropate patru
sute de bărbaţi au fost ucişi de către soţii sau amante. Fireşte că astfel de crime şi tot felul de
alte abuzuri nu se petrec numai în SUA, ci reprezintă un fenomen întâlnit pretutindeni în
lumea de azi; şi nu numai în cea de azi, ci parcă de când lumea. Nouă este numai preocuparea
instituţională de monitorizare cât mai atentă a violenţei din cadrul cuplurilor.
Un rezultat surprinzător al anchetelor efectuate în SUA la scară naţională, în 1975 şi
1985, este nivelul ridicat al agresivităţii soţiilor faţă de soţi. În termeni de violenţă severă
(cum ar fi lovirea cu pumnii sau cu picioarele, bătaia, ameninţarea cu o armă sau atacul
armat), numărul abuzurilor comise de către soţii asupra soţilor s-a dovedit sensibil mai mare
decât numărul agresiunilor comise de către soţi asupra soţiilor. Cercetările prospective privind
agresivitatea în primii ani de mariaj au constatat de asemenea rate mai ridicate ale abuzării
soţilor de către soţii. E greu de crezut că statisticile româneşti ar evidenţia tendinţe similare.
Suntem încă o lume pronunţat patriarhală, în care modelele sociale şi principiile educaţionale
au tendinţa să inhibe în mare măsură agresivitatea feminină în cadrul cuplului, ceea ce nu
înseamnă că astfel de fenomene de inversare a rolurilor tradiţionale între sexe nu s-ar produce
şi la noi din ce în ce mai frecvent. Ceea ce rezultatele statistice nu scot în evidenţă este faptul
că femeile recurg cel mai adesea la violenţă aflându-se pe poziţii defensive, în scopuri de
autoapărare şi nu ca să intimideze. Statisticile nu arată nici consecinţele abuzului între soţi. De
regulă, acestea se soldează cu daune mult mai mari pentru femei, care sunt mai frecvent ucise,
grav rănite sau forţate sexual de către parteneri decât se întâmplă cu aceştia din urmă. Dacă îi
dăm crezare Barbarei Morse, femeile sunt mai des victimele unor atacuri cu consecinţe severe
„nu pentru că barbaţii lovesc mai des, ci pentru că aceştia dau mai tare“.
Constatări similare s-au făcut în urma studiilor asupra violenţei în cadrul unor cupluri de
parteneri necăsătoriţi. Dar gradul de violenţă diferă în funcţie de forma de asociere a
cuplurilor. Nivelul mediu de violenţă fizică este cel mai scăzut în cuplurile care nu locuiesc
împreună (dating partners), are valori medii în cuplurile căsătorite şi este maxim în cadrul
cuplurilor care trăiesc în concubinaj. Cauzele asocierii dintre violenţa fizică extremă şi
concubinaj nu sunt stabilite cu precizie, dar se poate presupune că este un rezultat al stressului
şi tensiunii pe care le generează convieţuirea ce nu se bazează pe un angajament solid.
Ca mai toate actele de agresiune, şi violenţa între partenerii de cuplu este multiplu
determinată. Între factorii asociaţi cu o agresivitate interpartenerială ridicată se numără unele
caracteristici individuale (vârsta, atitudinea faţă de violenţă, abuzul de alcool şi droguri, tip de
personalitate), statusul socioeconomic (care include veniturile şi educaţia), conflictele
interpersonale, stressul, izolarea socială şi, nu în ultimul rând, experienţa dobândită în
copilărie în cazul indivizilor care au crescut în sânul unor familii violente.