Teoria psihanalitica sub aspectul personalitatii

In primele sale modelari ale psihicului uman, Sigmund Freud a definit structura personalitatii in termeni de inconstient, preconstient si constient, el a incercat sa schiteze o imagine a psihicului prin prisma nivelelor de constiinta, considerand ca viata psihica poate fi descrisa prin concepte ce reflecta gradul de constientizare a unui fenomen. Recurgand la analiza viselor, lapsusurilor, nevrozelor, psihozelor si a rituarulilor, Freud s-a straduit sa descrifreze proprietatile inconstientului. Ceea ce el a descoperit a fost un spatiu psihic in care totul devine posibil. Inconstientul, asa cum l-a definit Freud, este ilogic, atemporal si aspatial. La origini, teoria psihanalitica este o teorie motivationala a comportamentului uman care sugereaza ca cele mai multe dintre comportamentele nostre sunt initiate si sustinute de motive inconstiente. Anumite ganduri, sentimente si motive se afla in inconstient din ratiuni bine justificate, patrunderea lor in constient nu ar face altceva decat sa ne produca disconfort si suparare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din trecutul personal, recunoasterea sentimentelor de invidie, ori recunoasterea dorintei de a intretine relatii sexuale cu persoane moral interzise ar putea conduce la un real disconfort pentru cei mai multi dintre noi. Pentru a evita asemenea experiente neplacute psihicul nostru cauta sa blocheze patrunderea lor in inconstient. In 1923, Freud a dezvoltat o noua teorie, asezand structura personalitatii pe trei constructe, si anume, Id, Ego si Supraego. El atrge atentia asupra faptului ca cele trei componente nu trebuie judecate separat in mintea noastra, ele se imbina, functionand in interrelatie. Id-ul este singura componenta a personalitatii care este prezenta inca de la nastere. In conceptia psihanalitica, originea personalitatii este una biologica, fiind reprezentata de id. Id-ul reprezinta, asa cum il numea Freud, intunericul din adanc, nucleul inaccesibil al personalitatii, un cazan cu pulsiuni clocotind. Rolul sau este de a transforma trebuintele biologice in tensiuni psihice, adica dorinte. Idul este irational, ocoleste constrangerile realitatii si este strain de autoconservative; el se bazeaza pe principiul placerii. In jurul varstei de 6-8 luni, incepe sa se dezvolte Ego-ul. Formarea egoului este ajustata de experientele corporale. Egoul este singura componenta a personalitatii capabila sa interactioneze nemijlocit cu mediul, deoarece este intelept si rational, desi este si el preocupat in a obtine placerea, egoul poate totusi suspenda principiul placerii in favoarea principiului realitatii. Supraego-ul este reprezentantul intern al valorilor parentale si sociale, luptand mai mult pentru ideal decat pentru real, functionarea sa poate fi divizata in doua sfere: sfera constienta si ego-ul ideal. Sfera constienta circumscrie comportamantele corecte, prin urmare actioneaza asupra Id-ului inhiband impulsurile placerii si asupra Ego-ului persuadandu-l sa tinteasca spre scopuri mai degraba morale decat realiste. Eg-ul ideal il orienteaza pe individ spre scopuri idealiste si perfectioniste. Teoria psihanalitica descrie in detaliu modalitatea de dezvoltare a personalitatii individului, in special in copilaria timpurie. Stadiile de dezvoltare propuse de Freud mai sunt numite si stadii psihosexuale, deoarece sunt legate de manifestarea psihologica a pulsiunii sexuale. In diferitele etape de dezvoltare o anumita parte a corpului (gura, anus,zona genitala) este sensibila in mod particular la stimularea erotica. Intr-un stadiu, cea mai mare parte a libidoului este investita in comportamente ce implica zona erogena principala. Pentru a progresa la stadiul urmator, libidoul trebuie eliberat de zona erogena principala si reinvestit in zona erogena carcateristica noului stadiu. Primul stadiu este cel oral, gura reprezinta pentru bebelus cea mai importanta sursa de reducere a tensiunii sau de placere. Cel de al doilea stadiu il reprezinta cel anal, atunci cand copilul este intarcat,

libidoul se orienteaza dinspre gura spre anus. Conform lui Freud, placerea obtinut la inceput prin eliminarea fecalelor stadiul anal esadic. Mai tarziu, placerea va proveni din retinerea fecalelor stadiul anal erotic. In stadiul anal, conflictul apare intre pulsiunea sexuala, respectiv placerea copilului, obtinuta prin reducerea tensiunii odata cu eliminarea resturilor biologice, si expectatiile sociale ca acesta sa isi dezvolte auto-controlul cu privire la urinare si defecare. Cel de-al treilea stadiu este cel falic, cand copilul isi orienteaza libidoul spre zona genitala. La varsta de 4-5 ani, copiii sunt adesea observati examinandu-si organele genitale, masturbandu-se si punand intrebari cu privire la nastere si sex. Personal, nu sunt de acord cu conceptiile freudine referitoare la dezvoltarea personalitatii urmand stadiile psihosexuale si contest explicatia lor deoarece autorul acorda prea mult credit impulsurilor sexuale in viata psihica. In primul rand, dezvoltarea personalitatii este intretinuta mai mult de ereditate si mediu. De asemenea, acord si o perspectiva culturala, afirmand ca atat ereditatea cat si mediul, pot avea consecinte diferite asupra dezvoltarii si comportamentului, in functie de cultura in care copilul se dezvolta. Stadiul oral, prevazut de Freud, nu reprezinta, din punctul meu de vedere, un obiectiv de indeplinit care va contura mai departe nivelul psihic, ci doar la cel biologic. Hrana va asigura aportul necesar de energie, care va contribui la activitatea celulara glandulara, musculara sau neuronala. Cat despre stadiul anal, Caplan si Caplan (1984) notau ca un copil nu poate fi antrenat pentru control sfincterian, deoarece el invata singur sa foloseasca toaleta. Parintii ar trebui sa cunoasca semnalele care conduc spre insusirea acestui proces. La aproximativ doi ani fiecare copil vrea sa foloseasca toaleta, deoarece doreste sa arate ca este adult si vrea sa se simta curat. Controlul sfincterian ar putea fi vazut ca si o norma impusa, insa o data achizitionata aceasta deprindere, controlul nu mai este vazut ca o regula. Sunt de parere ca aceasta forma de maturizare nu lasa amprente in dezvoltarea umana sub aspect psihic. De asemenea, Freud stipula faptul ca in stadiul falic, conflictul implica dorinta inconstienta de a pune stapanire pe parintele de sex opus si in acelasi timp de a-l elimina pe parintele de acelasi sex. Freud a numit acest conflict complexul lui Oedip (in cazul baietilor) si al Electrei (in cazul fetelor). Explicatia data celor doua complexe bate mult catre fictiune, departandu-se mult de logica fenomenului. Autorul spune ca, in cadrul complexului oedipian, primul obiect al dragostei baiatului este mama. Intrucat libidoul este centrat in zona genitala, dragoste pentru mama devine erotica, si prin urmare, incestuasa. In mod natural, tatal baiatului sta in calea dorinte sexuale a acestuia, prin urmare, copilul isi vede tatal ca pe un rival care trebuie eliminat. Aceste dorinte agresive il fac pe baiat sa se sperie ca tatal se va razbuna. Faptul ca micutul stie ca femeile nu au penis il face sa creada ca tatal s-ar putea razbuna castrandu-l (ceea ce baiatul crede ca au patit femeile). Intrucat anxietatea de castrare este mai puternica decat dorintele baiatului fata de mama sa, acesta renunta in cele din urma la dorinta de a o poseda. Versiunea feminina, este si mai complexa. In cazul fetelor, primul obiect al dragostei il constituie de asemenea mama. In timplu stadiului falic, fetita descopera ca tatal si ceilalti barbati au penis, in schimb ea si mama sa nu au. Fetita crede ca odata trebuie sa fi avut si ea penis si o acuza pe mama sa pentru castrarea sa aparenta. Aceste sentimente conduc la o pierdere a dragostei pentru mama si la o sporire a dragostei fata de tata. In continuare, Freud este de parere ca dragostea fata de tata devine erotica si in acelasi timp, fetita simte invidie fata de barbat pentru ca acesta are penis. Complexul se rezolva tot prin teama de a a pierde dragostea mamei. Daca vorbim despre apartenenta la gen, teoreticienii invatarii sociale (Bandura si Mischel) sustin ca procesul identificarii nu este condus de conflicte inconstiente, ci de observatie si imitatie. Copiii isi dezvolta comportamente potrivite care sa le aduca recompensa. Parintii nu asigura doar modele pentru copii, ci si gratificari pentru acele comportamente pe care le considera corespunzatoare, ori sanctiune pentru cele necorespunzatoare. De exemplu, B. Fagot (1978), observand diverse comportamente parentale si filiale, a constatat ca multi parinti isi recompenseaza ficele cu zambete, atentie si lauda, pentru jocurile cu papusi, dansuri, vestimentatie, iar pe baieti, pentru jocurile de miscare si de constructie. Ei isi critica fetele pentru alergat, catatrat, sarit si fiii pentru jocurile cu papusi ori pentru solicitare de ajutor. In concluzie, abordarea psihanalitica a personalitatii prezinta unele idei cu privire la dezvoltarea umana care nu se preteaza intocmai cu realitatea cotidiana sau cu explicatia logica a comportamentului uman la nivel psihic.