UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

SECTIA :PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR

DEZVOLTAREA COPILULUI ÎN TEORIA

PSIHANALITICĂ

Student:ANA MARIA (PETRIŞOR) POPESCU

Anul I Seria IV Sectia PPP Semestrul I

Anul universitar 2009-2010

Nr pagini 9

Disciplina: Psihologia vârstelor

Prof coord.: Lector univ. drd. BEATRICE ALMĂŞAN

Motto:

“A creste un copil este un lucru riscant ; căci reusita

depinde de multă trudă şi grijă , iar nereuşita întrece orice
altă durere”

Democrit

Dezvoltarea copilului în teoria psihanalitică

Teoria psihanalitică s-a dezvoltat în cadrul abordării psihodinamice clasice,

fiind fundamentată de Sigmund Freud, probabil personalitatea cea mai marcantă a
secolului XX. Acestă teorie pune accentul pe energia instinctuală, care se exprimă
prin sexualitate (libidou), instinctul de conservare a vieţii (foame, sete şi agresiune) şi
instinctul morţii (opus celor două). Inconştientul este ansamblul de procese care
acţionează asupra conduitei, dar care scapă conştiinţei. Freud a comparat mintea
umană cu un iceberg, în care partea de la suprafaţă, care poate fi văzută, reprezintă
experienţa conştientă. Partea cea mai mare însă, care se află sub apă, reprezintă
inconştientul, unde sunt stocate impulsurile, dorinţele, amintirile greu de evocat care
ne influenţează totuşi gândirea şi comportamentul.

În inconştient se află amintirile refulate ale primei copilării, în special

conflictele şi emoţiile puternice. Acestea se află într-una dintre cele două părţi
principale ale inconştientului, sinele şi supraeul. Ele nu pot ieşi la suprafaţă, nu pot
deveni conştiente, deoarece eul –partea în contact cu realitatea- dezvoltă mecanisme
de apărare pentru a se proteja. Totuşi, emoţiile, gândurile reprimate se pot manifesta
într-o formă deghizată, atunci când eul coboară cenzura, sub forma visurilor din
timpul nopţii, în greşelile de exprimare, în modul de interpretare a unor imagini
abstracte sau pur şi simplu uitând anumite lucruri.

Freud a folosit metoda liberei asociaţii şi analiza visului ca metode de

investigare a inconştientului şi de conştientizare a amintirilor emoţionale sau
traumelor care îl influenţează în mod inconştient pe individ. Apoi, prin procesul de
2
cataharsis (retrăirea emoţiilor asociate amintirilor), individul poate reuşi să facă faţă
conflictelor.

Teoria sexualităţii infantile postulează că aceasta este o sumă de activităţi

hedonice prin intermediul cărora copilul, spre deosebire de adult, nu urmăreşte să
obţină decât un anumit grad de plăcere. Spre deosebire de sexualitatea adultă,
sexualitatea infantilă are un alt scop (obţinerea de plăcere pură şi simplă) şi un alt
obiect, fiind în mare măsură autoerotică.

Teoria sexualităţii infantile este asociată cu teoria fantasmei şi a realităţii

psihice, unele nevroze având la bază o fantasmă inconştientă care ţine de sexualitatea
infantilă.

Investigarea îndelungată a traumelor timpurii l-a condus pe Freud la concluzia

că primii cinci ani de viaţă au un rol deosebit şi o influenţă majoră asupra dezvoltării
personalităţii. El a stabilit că există cinci stadii psihosexuale prin care trece copilul în
dezvoltarea sa: oral, anal, falic, perioada de latenţă şi stadiul genital.

Stadiul oral se desfăşoară în primul an de viaţă, sursa de plăcere a copilului

fiind gura. Plăcerea copilului provine din activităţi orale: suptul, apucatul cu gura,
sorbitul. Plăcerea autoerotică se sprijină pe funţia alimentară. Hrănirea prin supt
excită cavitatea bucală şi buzele, permite descoperirea plăcerii legată de această
zonă,care va fi cautată apoi fervent. Obiectul instinctului sexual îl constituie sânul
matern sau substitutul acestuia. La început relaţia cu obiectul,adică mama, este
parţială, copilul percepând-o ca sân. El nu face diferenţa între exterior şi interior.

După freud, manifestarea cea mai evidentă a sexualtităţii infantile în această

perioadă este suptul ne-alimentar: suptul buzei, al degetului, al suzetei.

Stadiul oral a fost împărţit de Karl Abraham în două sub-stadii:

- Stadiul oral precoce: prima jumătate de an din viaţă, caracterizat de absorbţia

pasivă a hranei şi lipsa amibvalenţei;

3
 - Stadiul oral sadic: caracterizat prin activităţi de muşcare, o dată cu apariţia
dinţilor; apare ambivalenţa faţă de mamă. În acest stadiu apare conflictul legat
de înţărcare, care marchează prima restângere a plăcerii majoră.

Din punct de vedere psihanalitic, alegerea momentului înţărcării şi modalitatea

acesteia sunt foarte importante, putând determina sau nu un eveniment traumatic. Se
consideră că perioada ideală de alăptare este între şase luni şi un an. Dacă înţărcarea
se produce mai devreme sau mai târziu, poate apărea fixaţia orală. Când înţărcarea se
produce ănainte de şase luni, există riscul de fixaţie în stadiul oral pasiv. Copilul va
ajungre tipul de om care va ţine totdeauna ceva în gură. Dacă înţărcarea se produce
prea târziu, (după vârsta de un an) copilul poate percepe înţărcarea ca pe o pedeapsă
pentru comportamentul lui agresiv, ceea ce poate conduce la o inhibare a agresivităţii
sale.

Al doilea stadiu psihosexual este stadiul anal şi este specific intervalului de vârstă
unu- trei ani. Libidoul (instinctul şi energia sexuală a individului) se concentrează
asupra anusului, copilul regăsind plăcerea în acţiunea de defecare. Activităţile
autoerotice caracterisitice acestei perioade se sprijină pe funcţia excretorie, de
eliminare a materiilor fecale, pe fondul unei pregătiri organice.

Scopul pulsional în acestă perioadă este dublu: pe de-o parte, plăcerea autoerotică
obţinută prin excitarea zonei anale, iar pe de altă parte, presiunea relaţională asupra
obiectelor şi persoanelor care încep să se diferenţieze de obiect.

Posibilitatea de a reţine sau elimina fecalele, prin controlul sfincterian dobândit

recent, transformă materiile fecale într-o monedă de schimb cu mediul. De aceea,
materiile fecale dobandesc anumite simboluri care se vor menţine toată viaţa.

Materiile fecale pot avea semnificaţia de cadou, fiind considerate o parte a

propriului corp care poate sau nu să fie oferită persoanei cu care se află copilul.
Refuzul defecaţiei apare ca o reacţie de împotrivire faţă de mediu. O altă semnificaţie
este aceea de bani, deoarece, la fel ca aceştia, fecalele constituie un mijloc de schimb
cu ceilalţi.

O altă echivalare simbolică se poate realiza între fecale şi copilul însuşi. Această
relaţie apare frecvent în vise şi îşi are rădăcina în teoria elaborată de copii, conform
căreia copiii sunt concepuţi pe cale alimentară şi se nasc prin anus.

4
 Karl Abraham vorbeşte de două sub-stadii anale. Faza sadic-anal-expulzivă se
petrece în al treilea semestru de viaţă, autoerotismul narcisic dobândeşte o nuanţă
sadică, concretizată ărin sfidarea adulţilor,expulzarea intempestivă a obiectelor
distruse. Faza a doua, anală masochistă retentivă, are loc în al patrulea semestru de
viaţă. Scopul principal este obţinerea plăcerii prin reţinerea materiilor fecale. Această
reţinere poate să aibă semnificaţia unui refuz, protest, împotrivire.

În acest stadiu se petrece a doua mare restrângere a plăcerii copilăriei. Pentru a nu

deveni patogenă, trebuie să se producă în anumite condiţii. Educaţia sfincteriană nu
trebuie să înceapă prea devreme, astfel încât copilul să-şi dea seama de puterea pe
care o are asupra celorlalţi. Aceasta nu trebuie să fie nici prea severă, pentru a nu
induce formarea unui Supraeu tiranic, care va conduce către o nevroză obsesională.

Dacă părinţii sunt prea severi, copilul poate deveni anal-retentiv, făcându-i plăcere
să reţină fecalele. El va deveni un om lacom,egoist, încăpăţânat. Dacă, în schimb,
defecaţia îi oferă o plăcere deosebită, copilul poate deveni anal-expulziv, fiind foarte
generos şi darnic.

Fixaţia anală poate apare dacă deprinderea cu oliţa se face fie prea devreme, fie
prea târziu. Această fixaţie va afecta caracterul individului, personalităţile anale fiind
obsedate de ordine şi curăţenie şi lipsite de spontaneitate.

Stadiul falic, între trei şi şase ani, are ca eveniment principal identificarea sexuală
a copilului. Pentru prima dată în dezvoltarea psihosexuală a copilului zona erogenă
dominantă devine zona genitală, independent de scopul reproductiv, ci doar ca o
căutare a plăcerii. Acest stadiu a fost denumit demult „mica pubertate”, deoarece au
loc multe evenimente similare celor din perioada pubertăţii. Însă, spre deosebire de
aceasta, în stadiul falic copiii consideră că există un singur organ sexual, penisul.

Cel mai important eveniment al acestu stadiu este apariţi, dezvoltarea şi rezolvarea
complexului lui Oedip. Rezolvarea aceasta va simboliza a treia mare restrângere a
plăcerii şi a trebuinţelor naturale ale copilului: tendinţele incestuoase.

Complexul lui Oedip porneşte de la vechea tragedie greacă în care Oedip îşi ucide
tatăl din greşeală şi se căsătoreşte cu mama sa. Pornind de la această poveste, Freud
5
consideră că în acest stadiu băiatul capătă o afinitate sexuală faţă de mama sa. El îl
vede pe tatăl său ca pe un rival, dorindu-şi să scape de el. În acelaşi timp, copilul se
teme de tată, pentru că este mult mai puternic decât el, apoi ajunge să se identifice cu
el. Freud spunea că băiatul se teme ca tatăl să nu se răzbune, castrându-l. Astfel se
formează teama de castrare, care va fi prototipul tuturor anxietăţilor provocate de
dorinţe interzise. Identificarea cu tatăl se face prin internalizarea unei imagini ideale
despre el,despre valorile şi atitudinile pe care acesta le întrupează. Această
identificare sexuală este foarte importantă din punct de vedere psihanalitic, deoarece
tatăl devine modelul patern necesar dezvoltării corecte a copilului. Freud credea că
dacă această identificare nu se produce, există posibilitatea ca băiatul să devină
homosexual. În cazul fetelor se petrece aproximativ acelaşi proces, sun denumirea de
Complexul Electra.

La fete Freud considera că apare invidia de penis,care devine apoi dorinţă de a

avea copii, fata ştiind că nu se poate să aibă un penis al ei. Această părere a fost fost
analizată şi în contextul epocii, speculându-se că de fapt Freud se referea la lipsa de
putere şi de drepturi pe care le avea femeia şi că de fapt invidia se îndrepta către
puterea pe care o aveau bărbaţii.

După rezolvarea complexului oedipian, apare perioada de latenţă, între 7-12 ani.
Interesul pentru sexualitate scade foarte mult, punându-se mai mult accentul pe latura
relaţională, socială. După această perioadă se ajunge la stadiul genital, faza adultă a
sexualităţii mature.

Cercetările lui Freud au fost continuate de fiica lui, Anna Freud, care a avut o
legătură foarte strânsă cu tatăl ei. Ea s-a preocupat mai mult de modul în care copilul
îşi dezvoltă mecanisme de apărare ale eului pentru a menţine echilibrul şi armonia.
Anna Freud indentifică cinci mecanisme de apărare: negarea prin fantasmă
(inventarea de personaje imaginare care să substituie nevoile copilului); refuzul în
cuvânt şi faptă (refuzul existenţei lucrurilor neplăcute); limitarea eului (inhibare
dezvoltării unei anumite părţi a personalităţii); identificarea cu agresorul (pentru a
reduce anxietatea, un copil poate adopta un comportament similar celui care îi

6
provoacă această temere sau anxietate); altruismul excesiv (punerea propriei persoane
pe loc secundar, în favoarea celorlalţi).

Deşi teoriile propuse de Freud au fost îndelung criticate şi controversate,acestea

au constituit o bază fertilă de dezvoltare a psihoterapiei şi mai ales a psihoterapiei
copilului. Pornind de la teoria psihanalitică s-au dezvoltat neofreudienii, cel mai
cunoscut fiind Erick Erikson. Acesta a dezvoltat teoria dezvoltării psihosociale în
anul 1959. Erikson spune că pe parcursul dezvoltării personalităţii, individul se
confruntă cu o serie de conflicte care, în urma rezolvării lor, vor conduce către
dezvoltarea sănătoasă a personalităţii. În cele opt stadii descrise de Erikson există
unele componente duale (pozitive şi negative) aflate în opoziţie.

În primul an de viaţă întâlnim relaţia încredere-neîncredere , expresie a

dependenţei copilului de mamă. Raportul stabilit va duce la dezvoltarea uneia dintre
caracteristici, fie încrederea, fie neîncrederea. În stadiul anal, de la unu la trei ani, se
dezvoltă autonomia şi emanciparea copiluui versus simţul ruşinii şi al îndoielii. Copii
sunt foarte sensibili la criticele aduse, mai ales că acest stadiu este unul în care
descoperă o mulţime de lucruri noi iar criticarea atitudinilor sau a comportamentelor
poate inhiba exprimarea. Stadiul dintre patru şi cinci ani este dominat de constituirea
iniţiativei versus vinovăţia. Copilul începe să ia iniţiativa; limitarea ei va duce la
sentimente de vinovăţie pentru acţiunile sale şi implicit, la lipsa iniţiativei.

Stadiul patru (6-11 ani) este dominat de sârguinţă versus inferiorizare. Şcoala
devine un factor important în acest stadiu, influenţând dezvoltarea intelectuală a
copilului. Stadiul cinci este cuprins între 12 şi 18 ani, este dominat de conşientizarea
identităţii eului versus confuzia rolurilor. Stabilirea unei identităţi clare întăreşte
încrederea, autonomia, stima de sine; în schimb, confuzia de roluri poate duce la
delincvenţă, neîncredere, ruşine, inferioritate.

Stadiul şase corespunde vârstei mijlocii, se constituie în jurul perechii intimitate

versus izolare. Se consolidează prin implicarea în relaţii intime, crearea unei familii,
prietenii stabile. Ciclul şapte cuprinde vîrsta adultă, dominată de altruism versus
egocentrism. Altruismul reflectă implicare în viaţa socială, ajutorarea celorlalţi,
viziune către viitor.
7
 Ultimul stadiu este reprezentat de anii bătrâneţii şi se concentrează în jurul
perechii de caracteristici realizare versus disperare. Se realizează în acest stadiu o
analiză retrospectivă a propriei vieţi, a realizărilor, a eşecurilor, o concluzie asupra
propriei vieţi.

Erikson considera să în fiecare stadiu se manifestă o criză ce implică structura

duală a caracteristicilor dominante. Traversarea acestei crize este esenţială pentru
trecerea la stadiul următor şi consolidarea personalităţii.

Teoria psihanalitică a fost una foarte controversată în momentul apariţiei, crtiticată

îndelung pentru ideile revoluţionare pe care le-a introdus în psihologia acelei epoci.
Deşi a suferit modificări, ea constituie înca o bază pentru cercetările în domeniul
psihologiei dezvoltării. Freud a fost primul psiholog care a atras atenţia asupra
importanţei etapei copilăriei în dezvoltarea umană, a relaţiilor familiale, asupra
impactului pe care acestea îl au pe termen lung şi cât de mult ne influenţeză viaţa.

Bibliografie

o Atkinson, Rita şi colab., (2005), Introducere în psihologie, Editura

Tehnică, Bucureşti

o Nicky Haeys , Sue Orrell ,( 2003 ),Introducere in psihologie, Editura

ALL, Bucuresti

o Şchiopu, Ursula; Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii;

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

o Zamfirescu, V.D, (2008), Introducere în psihanaliza freudiană şi

postfreudiană, Editura Trei, Bucureşti

8
9