“UNIVERSITATEA BUCURESTI”

“FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI”

PSIHOLOGIA VÂRSTELOR
ŞCOLARITATEA MICĂ

REALIZATOR: Ana Maria Petrisor

Anul …. (grupa)
 Perioada şcolarităţii mici (6/7 ani- 10/11 ani)

Perioada şcolarităţii mici este cuprinsă între vârsta de 6/7 ani şi 11/12 ani. Principala activitate care va
determina schimbări majore în regimul de viaţă este intrarea la şcoală. În această etapă a vieţii se face trecerea
de la joc, ca activitate principală a copilului, la învăţare. Această trecere îl pune pe proaspătul şcolar în faţa unei
duble cerinţe: să se conformeze regulilor mult mai stricte decât în grădiniţă (să stea cuminte în bancă, să
raspundă doar când îi este permis,etc.), şi să acumuleze cunoştinţe formale. Principalele dificultăţi şa nivelul
învăţământului şcolar apar din cauza faptului că toate problemele care apar au un nou format, mult mai abstract
decât cel cunoscut până în acest moment, sub formă scrisă, rupte de contextul concret. În acelaşi timp, relaţia cu
persoana care furnizează toate informaţiile se modifică. Aceasta nu mai are rol de ghidare îndeaproape pentru
fiecare problemă întâmpinată, ci dimpotrivă, încearcă să-l înveţe pe şcolar să se descurce singur, să devină
autonom, fără a mai oferi feedback imediat când este cerut, încurajând activitatea independentă, stimulând
simţul critic.

Modificările de comportament sunt semnificative faţă de perioada anterioară din grădiniţă. Copilul
trebuie să stea jos o perioadă strict determinată, să fie atent la ceea ce i se explică, să răspundă doar când este
numit, să ofere răspunsuri într-o formă oficială. Respectarea regulilor este mai importantă decât în grădiniţă, la
fel şi respectarea autorităţii.

Energia investită în activitatea şcolară va avea o mare influenţă asupra modului de însuşire a principalei
deprinderi dobândite acum,scris-cititul. Învăţarea are rolul de organizare a procesului de dezvoltare psihică şi va
influenţa acest proces, precum şi integrarea tuturor deprinderilor, competenţelor si abilităţilor pe care copilul şi
le va forma.

Regimul de viaţă al copilului suferă o schimbare odata cu intrarea la şcoală, tot timpul fiind organizat în
funcţie de activitatea de la şcoală. În cazul în care copilul a frecventat înainte grădiniţa, această trecere la
programul de şcoală nu va fi resimţită foarte brusc, el fiind deja obişnuit cu un anumit tip de program. Cu toate
acestea, programul devine acum mai rigid, mai stabil, respectarea lui constituindu-se într-o condiţie pentru
succesul şcolar şi pentru achiziţionarea corectă a noilor informaţii. Durata somnului este de 10-11 ore, cu
respectarea strictă a orelor de culcare. Insuficienţa somnului duce la scăderea atenţiei, a capacităţii de
concentrare, a eficienţei memoriei si a performanţelor gândirii.

Activitatea din cadrul şcolii este din ce în ce mai diferită de sarcinile de la grădiniţă, sarcinile se
diversifică, timpul este mai organizat. În acest context, şcolarul trebuie să se adapteze relativ repede la noul
spaţiu şcolar, la tipurile de activităţi şi solicitări, să stabilească o relaţie cu noul adult semnificativ din viaţa lui,
învăţătoarea, dar şi cu noii colegi cu care se va confrunta şi compara.

Învăţarea trebuie să se instituie ca o activitate clar delimitată de celelalte activităţi, să se realizeze cu

seriozitate, independent. Părinţii îl pot susţine pe şcolar în învăţare, dar nu trebuie să devină o obişnuinţă, ci
părinţii trebuie să încurajeze învăţarea independentă şi gândirea liberă. Jocul nu este înlăturat din viaţa
şcolarului, însă timpul acordat acestuia este dependent de activitatea de învăţare.

Procesul creşterii se temperează între 6-7 ani, apoi se intensifică din nou. Există o mare variabilitate
interindividuală în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea. Nu sunt diferenţe semnificative între băieţi şi fete
până în momentul “exploziei în creştere”, care apare la fete în jur de 10 ani şi la băieţi în jur de 12 ani.

Nu există diferenţe de ordin fizic între sexe la nivelul abilităţilor motorii, ci mai degrabă expectanţe
diferite şi o participare diferenţiată – deşi nejustificată - a fetelor comparativ cu băieţii la anumite activităţi.

Se dezvoltă şi mai mult abilităţile motorii, mai ales cele fine.

Osificările cele mai importante se petrec la nivelul coloanei vertebrale, deşi zona lombară este încă
instabilă, în zona bazinului, la mâini (carpiene şi falange), la nivelul dentiţiei. Rezistenţa întregului sistem
nervos creşte, fiind susţinută şi de întărirea articulaţiilor. În această perioadă este foarte importantă poziţia
şcolarului, pentru că poziţiile incorecte duc la deformări persistente. La nivel muscular cea mai mare dezvoltare
se petrece la nivelul mâinilor, proces ce va susţine activitatea de scris.

La nivelul sistemului nervos se constată o creştere a masei creierului până la 1200-1300 grame,
atingerea unui punct înalt de dezvoltare a structurilor cerebrale, asemănătoare cu ale adultului. Dezvoltarea cea
mai amplă din punct de vedere funcţional se realizează la nivelul lobilor frontali, ducînd la o creştere a vitezei
de formare a legăturilor dintre neuroni.

Copiii devin conştienţi de felul în care se reflectă în ochii celorlalţi, iar evaluarea de ordin fizic se
integrează în imaginea de sine şi influenţează stima de sine. Prieteniile se fac pe criterii de ordin fizic iar
“atipicii” sunt adesea respinşi.
Activitatea de scris-citit este strâns legată de dezvoltarea percepţiilor. La nivelul percepţiilor vizuale se
remarcă o creştere a sensibilităţii vizuale generale cu până la 60 % faţă de preşcolar şi a celei diferenţiale cu
până la 45 %. Percepţiile devin de acum mai clare, mai precise, se observă mai repede simetriile şi asimetriile.
În procesul de citire semnele grafice sunt mai bine diferenţiate şi recunoscute, se formează scheme perceptive
pentru litere mari şi mici, de mână sau de tipar.
Mişcările oculare cresc din punct de vedere al vitezei şi se realizează patru tipuri de mişcări: de fixare a
literelor citite în acel moment, de anticipare a celor ce vor urma printr-o bună funcţionare a câmpului vizual
periferic, de regresie (întoarcere la ce s-a citit pentru control şi înţelegerea sensului), de trecere de la un rând la
altul (la început se face cu ajutor, urmărindu-se cu degetul rândurile).
Percepţiile auditive se consolidează prin dezvoltarea puternică a auzului fonematic. Auzul muzical
progresează şi el, copiii pot reproduce cântece care le plac şi li se potrivesc.
 Percepţiile tactile se rafinează odată cu dezvoltarea deprinderii de scris, susţinând totodată această
deprindere.
Reprezentările şcolarilor mici sunt mai bogate, apar noi categorii de reprezentări legate de învăţarea
şcolară, încep să apară reprezentări cu un grad mai ridicat de generalitate, cum sunt figurile geometrice sau
operaţiile matematice. Dezvoltarea reprezentărilor asigură un grad mai ridicat de mobilitate al operaţiilor
mentale, ele putând acum reprezenta şi mişcări şi transformări ale obiectelor.
Dezvoltarea limbajului poate fi cel mai uşor urmărită în cadrul însuşirii scris-cititului. Procesul de
dezvoltare este influenţat de doi factori: cognitivi şi noncognitivi. Cei cognitvi sunt reprezentările fonetice şi
grafice, memoria şi înţelegerea. Printre cei noncognitivi se numără: motivaţia pentru învăţare, stabilitatea
afectivă. Încrederea în sine, atitudinea celorlalţi faţă de cel care citeşte. Progresul poate fi evaluat prin gradul
de corectitudine al citirii, cursivitate, expresivitate.
Vocabularul pasiv creşte până la 4000-5000 de cuvinte, creşte gradul de înţegere al cuvintelor şi al
sensurilor figurate, vorbirea este reglată de exigenţele gramaticale învăţate în şcoală. Limbajul intern îşi
consolidează rolul de aniticipare şi reglare a celui extern. Încă mai pot apare dificultăţi la nivelul limbajului
(dislexii, disgrafii), în aceste cazuri recomandându-se contactarea unui logoped.
În această perioadă Piaget considera că toţi copiii se află în stadiul operaţiilor concrete. În acest stadiu
apare conservarea, mai întâi a numărului, în jur de 5-6 ani, fiind urmată de conservarea greutăţii (7-8 ani) şi
apoi de conservarea volumului (11 ani). În această etapă se dezvoltă şi capacitatea de clasificare şi seriere, şi în
particular este înţeles principiul incluziunii claselor. Limitările din gândirea copilului constau în dependenţa de
mediul imediat şi în dificultatea de a opera cu idei abstracte.
Egocentrismul considerat de Piaget ca fiind tipic pentru copilul din stadiul preoperator este înlocuit cu
capacitatea de a coordona propria perspectivă cu cea a altora, şi deci de a înţelege că există o multitudine de
puncte de vedere asupra aceleiaşi realităţi concrete. Acest lucru este evident în adoptarea diferitelor roluri
sociale, precum şi în gândirea morală.
O recompensă nejustificată poate fi resimţită la fel de acut de către copil precum o pedeapsă prea aspră.
El poate deja la această vârstă să îşi evalueze corect performanţele şi înţelege când nu merită ceva. De aceea,
notele mari acordate de profesori/învăţătoare pe baza a două sau trei intervenţii iniţiale bune pot să îl
demotiveze pe elev: el ştie că va primi nota bună oricum. Copilul rămâne cu un “gust amar” pentru că aşteaptă
de la ceilalţi corectitudine. În plus, acest model parental/al profesorului nu îl învaţă să ofere în situaţii viitoare
aprecieri corecte.
Copilul înţelege şi aplică operaţiile sau principiile logice, pentru a interpreta experienţe specifice.
Înţelege conservarea masei, a lungimii, a greutăţii şi a volumului. Poate să preia mult mai uşor perspectiva unei
alte persoane. Poate clasifica, ordona şi organiza obiectele în serii. Este încă legat de experienţa concretă,
imediată, dar înăuntrul acestor limite poate să utilizeze operaţii mentale logice.

Memoria se îmbunătăţeşte, atât datorită creşterii capacităţii sale, cât şi datorită utilizării unor strategii
precum repetiţia, organizarea, elaborarea şi folosirea ajutoarelor externe. Se dezvoltă de asemenea în această
perioadă şi metamemoria – cunoştinţele legate de funcţionarea memoriei proprii.
 Atât înţelegerea structurilor sintactice, cât şi metacomunicarea – cunoştinţele legate de înţelegerea
procesului comunicării – se dezvoltă rapid, permiţându-le copiilor să se facă mai bine înţeleşi.

Memoria evoluează prin creşterea caracterului activ, şcolarii pot după un timp să extragă esenţialul din
materialul de învăţat şi încep să-şi formeze procedee mnezice care uşurează encodarea informaţiilor (scoaterea
ideilor principale, plan de lectură). Predomină memoria voluntară şi logică.

Atenţia este o condiţie pentru desfăşurarea optimă a activităţii de învăţare. În şcoală aceasta este
solicitată permanent şi sistematic, putând fi modelată după specificul sarcinilor cognitive, antrenându-se în
special atenţia voluntară. Dacă la începutul clasei I atenţia este fluctuantă, în timp ea va putea fi controlată de
copil şi va fi modelată după sarcinile specifice în care copilul va fi implicat. Va creşte stabilitatea atenţiei până
la 40-45 de minute, distributivitatea ei şi volumul.Problemele de neatenţie cronică pot avea cauză organică
(stare de boală, convalescenţă, disfuncţii hormonale) sau educaţională (alte interese mai puternice decât şcoala,
motivaţie insuficientă pentru şcoală).

Motivaţia este o premisă a adaptării şcolare precum şi a succesului şcolar. Una dintre schimbările
importante care se produce asupra motivaţiei este trecerea, în timp, de la motivaţia extrinsecă, la cea intrinsecă.
Cea din urmă va fi susţinută de curiozitatea crescândă a şcolarului şi de formarea unor interese cognitive mai
stabile şi eficiente.

Intrarea în şcoală aduce atât o schimbare semnificativă de statut social, cât şi o serie de sarcini cognitive
la care copiii se adaptează diferenţiat. Există şi categorii de copii cu nevoi speciale care ar presupune intervenţii
educaţionale specifice.

Conceptul de sine capătă o mai mare coerenţă; spre deosebire de preşcolari, la care sinele se defineşte în
principal în termeni de trăsături fizice, copiii de vârstă şcolară operează cu un concept bazat pe caracteristici
psihologice. Un alt progres al vârstei constă în dezvoltarea sinelui social. Copiii de şcoală primară încep să se
definească în termenii grupurilor cărora le aparţin şi încep să vobească despre ei înşişi în termeni de tendinţe
sociale (sunt timid, sunt prietenos, sunt drăguţ). Copiii au şi un concept de gen mult mai elaborat. Legat de
aceste progrese este şi faptul că încep să îi folosească pe ceilalţi ca sursă de comparaţie în elaborarea
aprecierilor propriei persoane.
Atitudinea pozitivă faţă de sine este esenţială pentru implicarea în diverse activităţi noi, luarea de
decizii, asumarea responsabilităţilor, comportamentul independent, autoexprimare, ajutorul oferit altora. Stima
de sine este implicată, de asemenea, în capacitatea de a face faţă presiunilor grupului, presiune care constituie
cel mai adesea cauza adoptării unor comportamente dezadaptative de către copii şi adolescenţi.

Stima de sine negativă poate fi cauzată de critici frecvente, de compararea permanentă dintre fraţi
(realizată de părinţi), de ignorarea sau ridiculizarea copiilor.

Riscurile unei stime de sine scăzute (de exemplu, anxietate, scăderea performanţelor şcolare, risc crescut
pentru consumul de alcool, tutun şi droguri).
 Grupul de prieteni capătă o greutate crescândă în viaţa copilului, având funcţii multiple, de la
influenţarea dezvoltării conceptului de sine la formarea atitudinilor şi valorilor şi adaptarea în societate.
Prietenii se aleg în funcţie de sex şi statut socio-economic. Sunt foarte puternice prieteniile de acelaşi sex.
Există şi funcţii negative ale prietenilor, întrucât ei oferă valori care nu sunt neapărat acceptate din punct
de vedere social, dar în faţa cărora copilul nu poate să reziste sau în raport cu care se exercită presiunea
grupului.
Există şi unele idei preconcepute cum ar fi că actele antisociale se fac în grup, sau că grupul anulează
identitatea socială. În legătură cu prima afirmaţie, se cunoaşte faptul că cei care manifestă cu adevărat
comportamente antisociale sunt izolaţi social.

Importanţa crescândă a prietenilor nu reduce importanţa familiei. Copiii învaţă de la fraţii lor o serie de
abilităţi sociale – cum să negocieze, cum să îşi controleze mânia fără a pune punct unei relaţii. Părinţii continuă
să aibă şi ei un puternic impact asupra copilului de vârstă şcolară. Factori parentali care influenţează profund
dezvoltarea sunt cantitatea de dragoste pe care o oferă părinţii, cantitatea de autonomie pe care i-o permit
copilului, gradul de receptivitate la părerile acestuia, anxietatea cu care se implică în viaţa copilului şi măsura
în care se bazează pe tehnici autoritare de disciplină.

Vârsta şcolară mică se caracterizează în primul rând prin dezvoltarea socială a copilului. La această
vârstă, dezvoltarea fizică este mai lentă decât în etapa anterioară sau în adolescenţă şi nu există diferenţe
marcante între fete şi băieţi. Ajustarea la mediul şcolar îl ajută pe copil atât în dezvoltarea sa pe plan cognitiv,
cât şi în dezvoltarea socială şi a personalităţii. Astfel, dobândirea cunoştinţelor formale, decontextualizate
contribuie la: dezvoltarea memoriei (strategii mnezice, metamemorie), a atenţiei (capacitate de concentrare,
independenţă tot mai mare faţă de distractori), sporirea capacităţii de rezolvare de probleme (strategii
rezolutive, reprezentări mai complexe, autoreglare).
În această perioadă se dezvoltă maximal competenţele matematice, scrisul şi cititul. Prin obişnuirea
copilului cu un program mai riguros, mediul şcolar contribuie la dobândirea monitorizării propriului
comportament. De fapt, putem afirma că întreaga dezvoltare cognitivă serveşte acum unei adaptări sociale mai
eficiente (de ex., autoreglarea datorată dezvoltării atenţiei contribuie la adecvarea comportamentului la cerinţele
sociale). Conceptul de sine dobândeşte o coerenţă mai mare, iar pe primul loc trece dezvoltarea sinelui social.
Grupul de prieteni devine la fel de important ca şi părinţii, constituindu-se în sursă de: comparaţie, valori
alternative, securitate emoţională, îmbogăţire a performanţelor cognitive, informaţii pentru o mai bună adaptare
în societate. Factorii parentali şi cei de grup se pot completa foarte bine pentru a contracara eventualele efecte
negative ale unuia dintre aceştia asupra dezvoltării personalităţii copilului.
 Bibliografie

o Butler, Gillian; McManus, Freda;(2002) Psihologia. Foarte scurtă introducere, Editura Allfa,
Bucureşti

o Creţu, Tinca, (2001), Psihologia vârstelor, Editura Credis, Bucureşti

o Sillamy, N. (2000), Dicţionar de psihologie, Editua Univers Enciclopedic, Bucureşti

o Şchiopu, Ursula; Verza, E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii; Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti