UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

Introducere în filosofia minţii:

”Dualismul cartezian”

Anul 1, ID, Grupa 3 Mihalcea Adina-Ştefania

2018
 Dualismul cartezian

Ca fiinţă superioară , socială , ce se caracterizează prin gâ ndire, limbaj articulat,

poziţie verticală a corpului şi creier deosebit de dezvoltat1, omul a evoluat în timp,
reuşind să se dezvolte prin utilizarea resurselor oferite de natură pentru satisfacerea
nevoilor sale. Fiind înzestrat cu inteligenţă , omul – persoană integră care întruneşte
calită ţi morale deosebite şi care se remarcă prin cinste şi corectitudine2, are o
permanentă preocupare pentru a se putea cunoaşte pe sine, preocupare ce vine încă din
antichitate. Încercâ nd să ră spundă la întrebă ri referitoare la originile sau natura sa,
omul, prin capacitatea sa speculativă , a dezvoltat de-a lungul timpului forme de gâ ndire
riguroase, iar ipotezele emise s-au constituit în ştiinţe sistemice. Astfel, s-au cristalizat
discipline precum istoria, sociologia, biologia, care au ca temă de cercetare evoluţia
omului, de-a lungul timpului, în societate sau evoluţia corpului să u. Dar în timp ce aceste
discipline oferă puncte de vedere limitate, întrucâ t iau în considerare doar tră să turi
particulare ale omului, filosofia are meritul de a-şi fi concentrat atenţia asupra omului
prin încercarea de a oferi o perspectivă de ansamblu asupra problematicii ridicate de
existenţa acestuia. Filosofia s-a nă scut tocmai din nevoia permanentă a omului de a şti
cine este el in această lume şi care este specificul existenţei sale in raport cu natura şi
societatea in care tră ieste. Folosind ca surse de studiu domenii precum arta şi religia,
filosofia este singura ştiinţă care poate să pună sub semnul îndoielii tot ceea ce se
cunoaşte, fiind capabilă să reevalueze toate cunoştinţele.
Interogaţiile omului despre sensul vieţii sunt legate de cele despre natura umană .
Dacă la început omul şi-a pus întrebă ri despre Univers, despre Dumnezeu, despre natura
care îl înconjoară , abia mai tâ rziu a început să îşi pună întrebă ri despre el, despre natura
umană : cine sunt? De unde vin? Care este rostul meu? Oamenii sunt îmbinarea trup-
suflet, fiinţa umană nu este constituită numai din trupul vizibil de la naştere pâ na la
moarte, ci în fiecare corp să lă sluieşte un suflet, invizibil.
Filosofia a fost prima ştiinţă care a vă zut „dualitatea” din diferite domenii.
Dualismul este un concept filosofic care presupune folosirea a două principii
ireductibile, eterogene (fie în conflict, fie complementare) în analiza procesului
cunoaşterii sau în explicarea realită ţii3. Sensul comun, general, al dualismului face
referire la existenţa a două pă rţi, iar etimologic provine din latinescul „duo”, însemnâ nd
„doi”. La polul opus, putem aşeza monismul, care susţine că la baza fenomenelor lumii se
află un singur principiu (fie material, fie spiritual; provine din grecescul „monos”,
însemnâ nd „unul” şi reprezintă o concepţie filosofică introdusă de Christian Wolff). 4
În încercarea de a clasifica teoriile minții, putem reduce ansamblul lor la
urmă toarea schemă : (A) teoriile moniste cu (a) idealismul și (b) fizicalismul, care la
râ ndul să u este (i) reductiv (teoria identită ții și behaviorism), (ii) non-reductiv
(funcționalism și monism anomalic) și (iii) eliminativ; și (B) teoriile dualiste (a) ale
substanței și (b) ale proprietă ților. Richard Gross, în 1995, mai adaugă la cele două mari
1
Vasile Breban, Dicţionarul general al limbii româ ne, Editura Ş tiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1987
p. 707
2
Ibidem, p. 707
3
https://dexonline.ro/definitie/dualism
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monism

1
categorii încă patru, și anume pluraliste, de compromis, ale interacționismului sistemic
și ale dublului determinism, ca modele explicativ-interpretative ale relației dintre minte
și corp.5
Problema fundamentală în filosofia minţii se referă la relaţia minte-corp, cu alte
cuvinte, la felul în care minţile noastre interacţionează cu corpurile noastre. De-a lungul
timpului, această relaţie a fost şi este una dintre temele de interes pentru om. „Sunt
mintea şi corpul distincte?” reprezintă una din întrebă rile ce îi fră mâ ntă pe oameni şi la
care mulţi gâ nditori au încercat să gă sească un ră spuns.
Distincţia dintre minte şi corp a fost fă cută cu mult înainte ca ea să devină o
problemă pentru filosofie. Religiile separă adesea mintea de corp şi au în vedere
posibilitatea ca mintea să existe independent de corp sau să migreze dintr-un corp
într-altul. Filosofii au avut, de asemenea, un interes aparte pentru tot ceea ce este legat
de minte.
Urmă rindu-l pe linie istorică , cronologică , Platon (427 – 347 î.e.n.) și Aristotel
(383 – 322 î.e.n.), au fost primii filosofi care în antichitate, exprimâ ndu-și evident
interesul pentru minte, au fă cut referire la termenul de dualism. Platon a dezvoltat ideea
conform că reia substanțe distincte și imateriale precum obiectele și alte fenomene pe
care le percepem nu sunt nimic mai mult decâ t simple umbre. El a susținut că , pentru ca
intelectul să aibă acces la aceste concepte universale, mintea trebuie să fie ea însă şi o
entitate imaterială . Aristotel a susținut că , dacă intelectul ar fi fost un organ material,
atunci s-ar fi limitat doar la a primi anumite tipuri de informații. Deoarece intelectul este
capabil să recepţioneze și să reflecteze asupra tuturor tipurilor de date, rezultă că nu e
posibil să fie un organ fizic și prin urmare trebuie să fie imaterial.
Dualismul a fost prezentat si conturat cu mai multă precizie de că tre René
Descartes (1596 – 1650), în secolul al XVII-lea. Descartes a fost primul care a formulat
distincția dintre minte și corp în forma în care este dezbă tută și astă zi. Dualismul
cartezian (dualismul substanţelor), aparținâ nd gâ ndirii lui Descartes, reprezintâ nd
forma „pură " sau „extremă " a dualismului6 afirmă ideea că mintea este o substanță
imaterială cu totul distinctă de corp. Substanța, în sens filosofic, desemnează fie esența
comună și stabilă a tuturor lucrurilor, fie ceea ce există de sine stă tă tor.
Corpul este, prin natura sa intrinsecă , exact la fel ca oricare alt obiect material (de
exemplu maşinile din parcare, blocurile, etc) fiind un element în mod esenţial extins în
spaţiu – res extensa – şi caracterizat de proprietă ţi fizice (masa, înă lţimea, amplasare
spaţială , temperatura, molecule, atomi, un comportament în concordanţă cu legile fizicii,
etc).
Mintea, pe de altă parte, este un element ce ţine de gâ ndire – res cogitans. Este o
substanţă lipsită de proprietă ţi fizice, imaterială . Mintea este asociată cu conştiinţa şi îi
sunt atribuite proprietă ţi (stă ri) mentale precum opiniile, sentimentele, percepţiile, etc.
După pă rerea mea, dualismul, în concepţia lui Descartes, a dat naştere la o nouă serie de
întrebă ri - dacă mintea şi corpul sunt substanţe distincte, care este relaţia lor? Cum
interactioneaza între ele? Independent sau se influenţează reciproc?
Filosofii susţin că o tră să tură esențială a relației de cauzalitate este aceea că date
fiind două entită ți x și y, dacă x este cauza lui y, atunci x și y trebuie să fie entită ți de
5
Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 207
6
Ibidem, p. 209

2
același tip. Cu alte cuvinte, pentru ca două elemente x şi y să relaţioneze cauzal, acestea
trebuie să fie de acelaşi fel. Prin urmare, dacă stă rile mentale nu sunt fizice, cum pot
interacționa cauzal acestea?
În favoarea accepțiunii sale, Descartes a prezentat trei argumente, cunoscute în
istoria gâ ndirii filosofice drept argumentul îndoielii (sistematice sau metodice),
argumentul conceperii/separabilită ții, precum și argumentul divizibilită ții.
În lucrarea sa, Discurs asupra metodei, în 1637, Descartes enunță argumentul
îndoielii, ajungâ nd la concluzia că pentru a putea ajunge la adevă ruri certe, e nevoie ca
orice enunţ despre lume să fie pus la îndoială . Descartes se folosește în acest sens de
experimentul ”geniului cel ră u”, care încearcă să insufle supoziții false, să creeze iluzii;
experimentul avâ nd ca scop să forțeze distincția între minte și conținuturile mentale. În
fapt, geniul cel ră u nu face altceva decâ t să populeze mintea cu conținuturi mentale. Ne
face să ne îndoim de obiecte fizice precum aerul, apa, soarele, ziua și noaptea, chiar și de
propriul corp fizic. Concluzia lui Decartes, în experimentul geniului cel ră u, este: (1) eu
mă pot îndoi de existența corpului meu. Prin reducere la absurd, îmi pot imagina că mă
uit într-o oglindă și nu îmi vă d corpul, vă d alte obiecte din cameră reflectate în oglindă , a
că ror imagine ar fi în mod normal obturată de prezența corpului meu, și totuși nu îmi
vă d corpul.
Decartes considera că te poți îndoi de aproape orice cu o singură excepție, nu te
poți îndoi că gâ ndești, îndoiala reprezentâ nd o acțiune a gâ ndirii, intrâ nd astfel într-o
contradicție logică . Extinzâ nd argumentarea ajunge la concluzia urmă toare: pentru a
gâ ndi e nevoie de cineva care să gâ ndească , un gâ nditor, iar acel cineva, acel gâ nditor
trebuie să existe, dâ nd astfel naștere silogismului „gâ ndesc, deci exist“ – Cogito, ergo
sum. Această premisă (2), o vom denumi premisa Cogito.
Astfel, din premisa din experimentul geniului cel ră u – (1) eu mă pot îndoi de
existența corpului meu - și premisa din excepția Cogito – (2) nu mă pot îndoi că exist
sau, altfel spus, nu mă pot îndoi că mintea mea există , împreună cu premisa referitoare
la principiul indiscernabilită ţii identicilor (conform legii lui Leibniz) (3) – dacă x are cel
puțin o proprietate pe care y nu o are, atunci x și y nu sunt numeric identice, putem
trage concluzia, (4) – eu nu sunt numeric identic cu corpul meu.
Revenind la exemplul cu propria reflexie în oglindă pe care nu o vă d, pot continua
experimentul și afirma că , mă îngrijorez, intru în panică pentru că nu îmi vă d corpul,
mintea mea gâ ndește și se întreabă de ce nu îmi vă d corpul, deci evident mintea mea
există .
Astfel, pentru Descartes existența corpului poate fi pusă la îndoială , în timp ce
existența minții nu poate fi pusă la îndoială , deci acestea au proprietă ți diferite,
însemnâ nd că mintea şi corpul nu pot fi unul și același lucru.
Ceea ce am fă cut în exemplul cu oglinda a fost să îmi imaginez că mintea mea
există în afara corpului, în absența corpului meu.
Una din obiecțiile la acest argument se referă la faptul că premisa (1) nu este o
proprietate autentică la care se poate aplica Legea lui Leibniz, cum este de exemplu – a
avea o anumită greutate. A te îndoi nu este o proprietate autentică a obiectului, ci o
proprietate a subiectului care se îndoiește. În logica filosofică , există temenul de aberația
omului cu mască , cunoscută și ca aberația epistemică , care apare atunci câ nd Legea lui
Leibniz este aplicată unui argument în mod abuziv. Ea poate fi exemplificată astfel: la un

3
bal mascat un prieten vine și îmi spune că bă rbatul cu mască de mușchetar este
logodnicul meu, dar (1) eu știu cine este logodnicul meu și (2) nu știu cine este bă rbatul
cu masca, deci, aș putea trage concluzia că (3) logodnicul meu nu este bă rbatul cu mască .
În cazul de față premisele pot fi adevă rate, dar concluzia poate fi falsă dacă logodnicul
meu poartă masca de mușchetar, iar eu nu știu asta. Deci argumentul este fals 7. În
concluzie, ceea ce eu gâ ndesc despre o persoană , nu este o proprietate a acelei persoane,
ci o proprietate a mea, iar combinația între cele două duce la aberația omului cu mască și
aici apare eroarea pe care Descartes o avansa. El se poate îndoi de corpul să u și nu se
poate îndoi de mintea sa, dar asta e o chestiune ce ține de el, avâ nd în vedere că nu este
stabilit faptul că acestea au proprietă ți distincte. Un alt exemplu poate fi urmă torul:
cineva poate să nu se îndoiască de faptul că Pă mâ ntul are un satelit natural, dar se poate
îndoi de faptul că Luna este satelitul natural al Pă mâ ntului. De aici, după cum ştim deja,
nu reiese faptul că Luna nu este satelitul natural al Pă mâ ntului. Ba dimpotrivă , ştim prea
bine că este. Argumentul îndoielii este nevalid.
Cel de-al doilea argument adus de că tre Descartes în susţinerea dualismului este
argumentul separabilită ţii. Rezumat, acest argument afirmă că dacă poţi concepe un
obiect (X) separat de un alt obiect (Y), atunci este posibil ca X să existe fă ră să fie nevoie
să existe şi Y. Urmâ nd acest principiu, Descartes consideră că oamenii se pot concepe pe
ei înşişi, separaţi de corpurile lor, deci prin urmare oamenii nu sunt identici cu corpurile
lor.
Argumentul conceperii a fost unul dintre cele mai controversate și puse la
îndoială argumente susținute de Descartes. Antoine Arnauld (1612 – 1649) considera că
dacă cineva poate concepe un lucru ca fiind separat de altul, asta nu înseamnă că acele
lucruri pot fi separate. Arnauld oferă un exemplu folosindu-se de faptul că orică rui
triunghi dreptunghic i se aplică teorema lui Pitagora, conform că reia suma
pă tratelor catetelor este egală cu pă tratul ipotenuzei. Deci, acest argument nu
funcţionează decâ t în unele cazuri. Spre exemplu, cineva poate să conceapă că
autoturismul meu, pe care tocmai l-am vâ ndut, este încă al meu, însă în realitate nu este
aşa, pentru că nu mai este al meu, ci al altcuiva. Un alt exemplu - eu pot concepe că un
orc din filmul „Stă pâ nul inelelor” există , însă acesta nu are cum să existe.
Descartes adaugă că nu este suficient ca două lucruri să fie concepute pentru a fi
separate unul de celă lalt, trebuie să fie concepute și complet. Un lucru complet este o
substanță înzestrată cu forme și atribute suficiente pentru a recunoaște că este într-
adevă r o substanță , de sine stă tă toare. Astfel el argumentează că proprietatea dată de
enunțul propriu-zis al teoremei lui Pitagora nu este un lucru complet (o substanță ),
precum corpul sau mintea. Disputa între Arnauld și Descartes continuă cu argumente și
contrargumente, dar argumentul conceperii se dovedește în cele din urmă a fi valid, dar
nu și concludent.
În ceea ce privește argumentul divizibilită ții - pentru Descartes, toate obiectele
fizice au proprietatea de a fi dvizibile, adică de a se separa prin diviziune, în mai multe
bucă ţi ce îl alcă tuiesc. Pe câ nd mintea nu este compusă din pă rți, nu este divizibilă în
unită ți mai mici. Totuși, asta nu înseamnă că nu putem distinge între diverse aspecte ale

7
https://en.wikipedia.org/wiki/Masked-man_fallacy

4
minții – rațiune, senzații, emoții etc., care spre deosebire aspectele ce țin de obiectele
fizice, nu se pot partaja în elemente de același fel. Cu alte cuvinte, materia se poate
descompune în pă rți care sunt materiale, în schimb mintea nu se poate diviza în
elemente constituiente din aceeași substanța ca și mintea, adică imaterială .
De exemplu, fac documentare pentru un referat şi după ore de că ută ri şi lectură ,
mă simt obosită și nu mai pot acumula informații, doresc să ies din casă și să ma plimb.
Astfel eu pot simți oboseala și îmi pot dori să ies și să mă aerisesc, ceea ce nu înseamnă
că o parte a minții mele simte oboseala în timp ce o altă parte dorește să se plimbe. Este
evident că sunt stă rile minții mele, unei singuri minți, ca întreg.
Deci, argumentul divizibilită ţii considera că : (1) Toate corpurile au proprietatea
de a fi divizibile. (2) Eu nu am proprietatea de a fi divizibil. (3) Dacă X(mintea) este
identic cu Y(corpul), atunci X şi Y au exact aceleaşi proprietă ţi. (Legea lui Leibniz). (4)
Prin urmare, întrucâ t corpul meu are o proprietate pe care eu nu o am, eu nu sunt
identic cu corpul meu. Argumentul (2) se sprijină pe argumentul (4), astfel că
argumentul este circular. În sprijinul (2), Descartes arată că , dacă aş pierde un braţ sau
un picior, aş pierde o parte din corpul meu, dar nu din mine ca persoană . Această
convingere presupune deja ceea ce trebuie dovedit, anume că eu nu sunt identic cu
corpul meu. Dar chiar dacă am presupune că pierderea unui braţ nu schimbă ceva
esenţial în legă tură cu mine ca fiinţă umană , oare aş putea spune acelaşi lucru dacă aş
pierde o parte a creierului? Dacă această teză ar fi adevă rată , atunci nici mă car pă rţile
creierului meu nu sunt pă rţi ale mele, ci ale trupului meu, iar pierderea lor nu ar trebui
să mă afecteze. După cum observă m in argumentele prezentate mai sus, Descartes
foloseşte destul de des în argumentare Legea lui Leibniz. Ca să o putem explica trebuie
să vorbim despre o lege a logicii numită legea identită ţii. Acestă lege este definită în
felul urmă tor: A este A. Cei mai mulţi suntem conştienţi că aceasta este o tautologie: este
evident că eu sunt identic cu mine însumi. Însă această lege este importantă deoarece pe
baza acesteia emerge relaţia de identitate şi conform legii lui Leibniz: X este identic cu Y
numai şi numai dacă tot ceea ce este adevă rat despre X este adevă rat şi despre Y şi tot
ceea ce este adevă rat despre Y este adevă rat şi despre X. Aici există o problemă cu
utilizarea pe care în limbajul uzual o dă m identită ţii. De exemplu, unii ar spune că două
obiecte precum două maşini Mazda de aceeaşi culoare sunt identice. Dar acest lucru nu
este adevă rat pentru că nu tot ce este adevă rat despre unul este adevă rat şi despre
celă lalt obiect. De exemplu despre ele se ştie că ocupă poziţii diferite în parcare, şi
probabil şi momentul fabrică rii lor diferă . Am putea spune că identitatea dintre cele
două maşini este doar una calitativă : au aceeaşi culoare, au acelaşi fel de piese, au acelaşi
fel de specificaţii. Din punct de vedere al termenilor distingem aşadar identitatea
calitativă şi identitatea propriu-zisă . Legea lui Leibniz exprimată mai sus nu este
aplicabilă în cazul identită ţii calitative, ci doar în cazul celei propriu-zise. Legea lui
Leibniz e o lege de tip logic care se aplică universal, nu poate fi contrazisă , de aceea
Descartes se foloseşte de ea pentru a face diferenţe între minte şi corp, în scopul
separă rii lor.
Contestatarii lui Descartes contrazic acestă pretenție a indivizibilită ții minții,
aducâ nd argumente legate de funcţionalitatea creierului uman sau dispoziția între cele
două emisfere cerebrale ale diferitelor activită ți mentale. De exemplu, emisfera stâ ngă
care este responsabilă de logică şi calculele matematice, în timp ce emisfera dreaptă se

5
ocupă de procesarea sunetelor și a muzicii și de înțelegerea imaginilor vizuale, elemente
alese pur și simplu aleatoriu. Descartes combate cu ușurință acest aspect susținâ nd că
indiferent dacă anumite funcții sunt îndeplinite de anumite zone ale creierului, mintea
ră mâ ne totuși un întreg, un ansamblu, ea nefiind posibil să fie divizată în mai multe
minți de dimensiuni mai mici, asemenea posiblită ții de a diviza obiecte fizice în
componente mai mici.
Ca și în cazul argumentului separabilită ții, și cel al divizibilită ții este un argument
valid, dar nu și convingă tor, criticii apreciind că acesta presupune de la început ceea ce
ar fi trebuit dovedit. Avâ nd în vedere premisa că mintea nu este divizibilă în pă rți, se
induce cumva ideea din concluzie și anume că mintea nu este indentică cu corpul.
Pentru a-şi putea completa teoria despre interacţiunea corp-minte, Descartes
avea nevoie să localizeze partea fizică a corpului unde acesta interacţionează cu mintea.
El privea mintea ca pe un întreg, ceea ce înseamnă că această interacţiune se
concretizează într-un singur punct. Pentru acesta era evident că interacţiunea se
produce undeva în creier (fiindcă cercetă rile de pâ nă la acea dată ară tau că senzaţiile
pleacă spre creier, iar mişcă rile îşi au originea tot acolo), iar singura structură unică şi
unitară a creierului (ce nu este divizată şi nici duplicată ) este glanda pineală sau
conarium-ul, pe care Descartes l-a ales ca punctul interacţiunii. Însă , în prezent ştim că
această teorie, legată de glanda pineală (sau epifiză ), este greşită . Ea se află într-adevă r
în creier, chiar între cele două emisfere, fiind parte a epitalamusului, dar rolul să u este
acela de a secreta hormoni.
Există , totuși, o relaționare și o interacțiune între corp și minte. Mintea
reacționează atunci câ nd la nivelul corpului se produc modifică ri, acestea producâ nd
schimbă ri în minte. Spre exemplu, atunci câ nd organele de simț detectează mâ ncare în
proximitate, la nivelul minții se produce senzația de foame și chiar intenția de a mâ nca.
Deși nu interacționează în mod direct cu mintea, modifică ri ale organismului aduc
schimbă ri la nivelul minții. În sens opus, pe direcția minte-corp, folosindu-ne tot de
exemplul mâ ncă rii, putem justifica faptul că schimbă rile la nivelul minții aduc
modifică rile în organism. Atunci câ nd mâ ncă m, organismul salivează și determină
acțiunea de a mâ nca să continue, sau vice-versa, dacă la nivelul minții apare senzația de
sațietate, corpul se va opri din mâ ncat. Astfel, am ară tat faptul că cele două , mintea și
corpul se influențează în mod reciproc și nu unilateral.
Dacă problema minte-corp a reprezentat o dilemă care persistă de mai bine de
cinci sute de ani, iar filosofii și oamenii de știință încă mai dezbat pe această temă fă ră a
ajunge la o concluzie pe deplin acceptată , ne putem gâ ndi că problema a fost pusă sau
formulată în mod greșit. Chiar dacă Descartes a stabilit că mintea și corpul sunt distincte,
asta nu înseamnă neapă rat că sunt substanțe diferite, res cogitans și res extensa; este
foarte posibil ca mintea să fie parte din lumea fizică . Chiar dacă Descartes ar fi avut
dreptate în argumentele sale, dualismul ridică o serie de întrebă ri şi nu mai este acceptat
în ziua de azi. Îndoielile cu privire la acest curent au dat naștere de-a lungul timpului la
numeroase critici. Gilbert Ryle (1900–1976), a fost un filozof britanic, cunoscut în
principal pentru critica sa împotriva dualismului cartezian. Eroarea pe care o face
Descartes, în viziunea lui Ryle, este să analizeze relația între minte și corp,
considerâ ndu-le a fi termeni din aceeași categorie logică , unde obiectele de un anumit
tip sunt prezentate ca aparținâ nd unui alt tip. Ryle se foloseşte de metafora fantomei în

6
maşină , unde obiectele fizice sunt reprezentate de mașină , aceasta fiind locuită de că tre
o fantomă reprezentâ nd stă rile mentale.
Modul în care Descartes alege să prezinte teza sa şi tipul de explicație oferit
pentru acea vreme, ne oferă o imagine a informațiilor ce stau la baza teoriilor sale,
datorită limbajului şi explicațiilor oferite. Dualismul este startul, sau altfel spus,
începutul înțelegerii lumii de că tre om într-o maniera științifică . Chiar daca dualismul a
fost contestat şi combă tut cu succes de dualismul non-cartezian, care la râ ndul să u a fost
contestat de altele, succesul dualismului stă în înșiruirea logică şi constructivă a ceea ce
a urmat dupa acesta. Filosofii din generaţiile urmă toare au identificat şi subliniat defecte
ale sistemului să u (Descartes nu se raportează la întregul organism si nici la mediul
social care afectează direct omul), iar astă zi sunt puţini cei care îl susţin fă ră rezerve.

7
Bibliografie
1. Vasile Breban, Dicţionarul general al limbii româ ne, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică , Bucureşti, 1987
2. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000
3. Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minţii, vol. 1, Editura Trei, Bucureşti,
2015
4. Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minţii, Curs pentru învă ţă mâ nt la
distanţă , Editura Universită ţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005
5. Mihail Radu Solcan, Filosofia minţii şi ştiinţa cogniţiei, Editura Universită ţii
Bucureşti, 2000
6. https://dexonline.ro/definitie/dualism
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Monism
8. https://en.wikipedia.org/wiki/Masked-man_fallacy
9. https://descopera.org/