Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Introducere în filosofia minții

Fizicalismul reductiv

Iordachi Iulia-Ramona
Anul I, grupa IV
 Fizicalismul reductiv este teoria care afirmă că stările mentale sunt complet reductibile la
stări fizicale, adică pot fi sau vor fi în cele din urmă explicate prin intermediul cunoștințelor
științifice ale proceselor și stărilor fiziologice.
Pentru a înțelege pretențiile acestei poziții filosofice, este necesar să înțelegem și să facem
distincția între două concepte pe care le-am și menționat mai sus. Primul concept, cel de stare
fizicala sau tip neural, se referă la o stare, o configurație sau o activitate ce are loc la nivelul
creierului, la nivelul sistemului nervos central. Al doilea concept, cel de stare mentală sau tip
mental, are o implicație mai subiectivă, se referă la ceva ce experimentăm, poate fi o senzație, o
amintire, un gând, o emoție.
Teza centrală a reducționismului poate fi formulată după cum urmează: Stările mentale
sunt numeric identice1 cu anumite stări fizicale ale creierului, în general ale sistemului
nervos central.2 Cu alte cuvinte, senzația de durere resimțită în urma unei lovituri nu este nimic
mai mult decât o serie de impulsuri electrice recepționate de creier de la nervul afectat. Sau dacă
mă gândesc la un câmp cu flori, experiența trăită de mine în timp ce am acest gând nu este nimic
mai mult decât existența, în acel moment, a unui traseu neural cu aceeași configurație sau una
similară traseului neural format în creierul meu în momentul în care chiar am văzut un câmp cu
flori. La prima vedere, pare o poziție destul de absurdă, luând în considerare evidenta diferență
dintre experiența sau sentimentul propriu-zis și simpla descriere a mecanicii corpului uman. David
Papineau spune, însă, că “Sentimentele nu sunt ceva extra. A avea sentimente înseamnă doar a ne
afla în anumite stări materiale, atunci când ne aflăm în acele stări materiale”. 3 De precizat ar fi
faptul că fizicalistul nu neagă, sub nicio formă, existența trăirilor interne. Ceea ce susține este
faptul că ele nu ar exista în absența unor activități la nivelul creierului, activități ce implică reacții
produse de neurotransmițători sau de hormoni. Altfel spus, starea produsă la nivelul creierului este
aceeași cu starea mentală sau internă pe care spunem că o resimțim. Ele sunt numeric identice.
Prin urmare, dacă mă lovesc cu degetul mic de la picior de colțul patului, va exista o singură stare,
care este atât a creierului meu, din punct de vedere fizic, cât și a mea, subiectivă, sub formă de
senzație.
În continuare, voi explica teza identității tip-tip, aparținând reducționismului tip-tip și voi
prezenta cele mai influente argumente împotriva reducționismului, împreună cu obiecțiile
fizicaliste la adresa acestora.
Reducționismul tip-tip este o formă puternică de reducționism în filosofia minții, întrucât
are la bază modelul reducerilor explicative din științele teoretice ale naturii. Se ajunge la o reducere
explicativă în urma unei investigații empirice și constă în demonstrarea că toate faptele despre x
pot fi explicate cu fapte despre y, cu alte cuvinte x este numeric identic cu y. Practic, reducerea
explicativă reprezintă cea mai simplă formă de a explica un concept sau un lucru și ne oferă o mai
bună înțelegere asupra acestora. Un exemplu de reducere explicativă îl constituie explicarea
fenomenul fulgerului. Acesta era atribuit unor diverse divinități și existau tot felul de posibile teorii

1
A spune că X este numeric identic cu Y înseamnă a spune că X și Y sunt unul și același obiect, nu două
2
Dumitru Gheorghiu, Introducere in filosofia mintii, pag. 173
3
“The feelings aren't something extra. Having feelings is just what it is to be in certain material states, when we
are in those states.”, David Papineau, Mind the Gap
menite să explice existența lui. Erau numite “sageti de foc” și se considera că este o formă prin
care divinitățile își exteriorizau stările sufletești sau o formă de pedeapsă pentru cei care le-au
stârnit, într-un fel sau altul, mânia. Au existat multe alte teorii în ceea ce privește acest fenomen,
până când Benjamin Franklin, în urma cercetărilor empirice efectuare, a reușit să demonstreze că
fulgerul nu este nimic altceva decât un fenomen electric natural. Așadar, toate teoriile existente, în
ceea ce privește acest fenomen, au fost reduse la o singură lege, simplificată dar mai plauzibilă și
general valabilă. Un alt exemplu ar fi apa. În antichitate era considerată unul dintre elementele de
bază, reprezentativ pentru toate substanțele lichide. În urma investigațiilor empirice, oamenii de
știință au descoperit că apa nu este un element, ci o combinație de 1 atom de oxigen și 2 de
hidrogen. Și mai mult decât atât, nu doar apa din paharul meu este o parte oxigen și două părți
hidrogen. Ci orice cantitate de apă va avea această structură. Având acest model de reducere la
bază, reducționismul tip-tip își dorește să stabilească adevăruri general valabile susținând faptul
că o neuroștiința a viitorului va stabili următoarea pretenție:
Orice tip mental este numeric identic cu un anumit tip neural
Această pretenție este numită teză identității tip-tip și conform acesteia, o neuroștiință a
viitorului ne va arăta că durerea este un tip mental numeric identic cu un unic tip neural, cum ar fi
stimularea fibrelor C. În analiza pretenției se va lua în considerare Legea lui Leibniz: dacă x este
numeric identic cu y, atunci x și y au exact aceleași proprietăți. În continuare, vom considera o
implicație a acesteia și anume:
Dacă un tip T1 este numeric identic cu un tip T2, atunci orice instanță a lui T1, este o
instanță a lui T2 și reciproc.
Înainte de a merge mai departe, este necesară o distincție între un tip și instanțele acelui
tip. Durerea, în general, este un tip mental. Durerea mea este o instanță a tipului mental durere și
durerea ta sau a oricărei alte ființe, este o altă instanță a tipului mental durere. Dacă tipul mental
durere ar fi numeric identic cu tipul neural stimularea fibrelor C, aplicând Legea lui Leibniz, în
mod necesar, orice instanță a tipului mental durere într-o creatură este o instanță a tipului mental
stimularea fibrelor C în acea creatură și reciproc. Pe scurt, adeptul tezei identității tip-tip susține
că durerea mea și durerea unei reptile este rezultatul aceluiași proces neural.
Voi prezenta în continuare un cunoscut argument îndreptat împotriva reducționismului tip-
tip, implicit a tezei identității, formulat de Hilary Putnam, spre sfârșitul anilor ‘60, cunoscut sub
numele de “argumentul plauzibilitatii”, care are la bază ipoteza realizabilității multiple a tipurilor
de stări mentale. Prin aceasta, el aduce în discuție diferențele din punct de vedere structural, de la
nivelul creierului, dintre mamifere, reptile, moluște și oricare altă specie. Deși recunoaște anumite
asemănări de la o specie la alta pe traiectoria evoluției, susține că este o teorie ambițioasă că
“evolutia paralelă în întregul Univers să fi condus întotdeauna la unul și același corelat fizical al
durerii”.4 În mod clar, teza identității și ipoteza realizabilității multiple sunt incompatibile. Cea din
urmă susține că un tip mental este multiplu realizabil, adică tipul mental durere poate fi realizat
atât de stimularea fibrelor C, cât și de stimularea fibrelor D sau E, să zicem, în funcție de structura
și modul de funcționare a sistemului nervos în cauză. Pe când teza identității își dorea să reducă

4
Dumitru Gheorghiu, Introducere in filosofia mintii
acest “fenomen” la o unică formulă care să fie general valabilă-așa cum chimia a reușit reducerea
apei la H2O oriunde în lume, indiferent că vorbim despre apa din ocean, cea din cană, sau cea din
baltă.
Vom considera următorul argument:
(1) Dacă tipul mental M este numeric identic cu tipul fizical F, atunci în mod necesar orice
instanță a tipului M este o instanță a tipului F și reciproc
(2) Nu este în mod necesar cazul ca orice instanță a tipului mental M să fie o instanță a
tipului fizical F și reciproc
(3) Prin urmare, tipul mental M nu poate fi numeric identic cu tipul fizical F
Este un argument valid, care se bazează pe Legea lui Leibniz. Sunt de acord cu această
argumentare, întrucât este, într-adevăr, mai plauzibil să asumăm că tipul mental durere poate fi
realizat de tipuri fizicale diferite în diferite creaturi, decât să presupunem că sistemul nervos al
tuturor creaturilor conține fibre C.
Fizicalistul reductiv încearcă să răspundă acestei obiecții prezentând la rândul lui câteva
teorii, pe care le voi dezvolta în continuare. Prima teorie care încearcă să acomodeze
reducționismul tip-tip cu ipoteza realizabilității este teoria tipurilor disjunctive. Adepții acestei
teorii sunt de acord cu faptul ca tipurile mentale sunt multiplu realizabile de tipuri fizicale, dar în
același timp încearcă o salvare a reducționismului tip-tip, introducând ideea disjuncției
neexclusivă. Aceasta ar suna cam așa: Tipul mental durere poate fi realizat de stimularea fibrelor
C sau stimularea fibrelor D sau stimularea fibrelor E sau etc. O teorie asemănătoare acesteia a fost
cea a dispozițiilor comportamentale, în cadrul behaviorismului. Așa cum behavioristul încearcă să
lase deschisă o lista pentru anumite dispoziții comportamentale care să explice un anumit tip
mental, la fel și reductionistul tip-tip recurge la aceste disjuncții. Să ne amintim, însă, că
reducționismul tip-tip dorește să urmeze modelul științelor teoretice ale naturii, prin reducerile
explicative, care nu lasă loc de interpretare și ale căror generalizări sunt, de regulă, închise. Și voi
da tot exemplul apei, care nu poate fi altceva decât o combinație de 2 atomi de hidrogen și unul de
oxigen. Având în vedere acestea, tipurile disjunctive nu constituie legi științifice autentice, și, prin
urmare, această teorie eșuează.
Un alt mod în care fizicalistul tip-tip încearcă să răspundă problemei ridicate de ipoteza
realizabilității este teoria reducerilor locale, a cărei principală pretenție este aceea că orice tip de
stare mentală este relativ la o specie sau o colecție de creaturi. David Lewis încearcă o relativizare
a tipurilor mentale, afirmând că “(..) un teoretician rezonabil al stărilor cerebrale ar anticipa că
durerea ar putea foarte bine să fie o stare cerebrală în cazul oamenilor și o alta în cazul moluștelor.
Ar putea fi chiar o stare cerebrală în cazul lui Putnam și o cazul lui Lewis”. explicarea teoriei se
iau considerare urmatoarele ipoteze:
(1) Durerea este realizată de instanțele unui unic tip neural
(2) Durerea este realizată de stimularea fibrelor C
(3) Durerea este realizată de stimularea fibrelor D
 În mod evident, mulțimea (1)-(3) este logic inconsistentă. Luând oricare două enunțuri ca
adevărate, al treilea va fi în mod natural fals. Aici intervine Lewis și a lui propunere de relativizare.
Astfel, dacă între “durerea” și “oameni” adăugăm “in fiecare tip de structura” la (1), “in oameni”
la (2) și “in reptile” la (3), inconsistența dintre cele 3 va dispărea. Așadar, conform adepților acestei
teorii, mentalul se reduce, în continuare la fizical, însă prin reduceri locale, relative la anumite
specii sau chiar relative la membrii aceleiași specii. Unul din punctele slabe ale acestei teorii este
considerat a fi faptul că prin relativizarea stărilor mentale la specii sau colecții de creaturi suntem
în pericol de a multiplica indefinit de multe tipuri de stări mentale. Și astfel, complicând lucrurile,
ne îndepărtăm de soluție. Pentru că este mai plauzibil ca varianta mai aproape de adevăr să fie cea
simplă, nu cea complexă.
În continuare, voi prezenta argumentul antireductionist considerat cel mai puternic, și
anume argumentul cunoașterii, cunoscut și sub numele de camera lui Mary. Acesta a fost formulat
de Frank Jackson și dorește să demonstreze că experiența propriu-zisă pe care o avem când
experimentăm ceva anume are proprietăți non-fizicale. Că mai presus de cunoașterea pe care o
avem din exterior despre un anumit fenomen sau lucru, există și cunoașterea pe care o dobândim
în momentul în care intrăm în contact direct cu respectivul lucru, și care este subiectivă. Cu alte
cuvinte, este vorba despre acele lucruri sau fenomene care ne fac să ne simțim într-un anumit fel.
Cum ar fi senzația pe care o avem când ascultăm o melodie care ne place mult, când simțim mirosul
unui parfum care ne amintește de cineva drag sau poate când stăm desculți pe iarbă. Toate acestea
sunt proprietăți calitative intrinseci ale unora dintre experiențele noastre conștiente, în mod tipic
ale exprientelor noastre senzoriale și perceptive, accesibile nouă prin introspecție și sunt numite în
jargonul filosofic contemporan qualia. Argumentul lui Jackson se bazează, așadar, pe faptul că în
ciuda faptului că avem cunoștințe fizicale despre o anumită experiență, nu avem de unde să știm
cum este să avem acea exprienta. Jackson consideră despre sine că este un “qualia freak”. În
lucrarea sa, “Epiphenomenal Qualia”, afirmă că “nicio explicație fizică nu poate capta felul în care
miroase un trandafir. Prin urmare fizicalismul este fals.”5 Din punctul lui Jackson de vedere acesta
este un argument suficient împotriva fizicalismului, însă tot el admite faptul că argumentul este
intuitiv și evident valid doar pentru cei care îi împărtășesc opinia și, astfel, se impune formularea
unui argument cu premise evidente pentru toată lumea.
Experimentul mental pe care ni-l propune Jackson o are pe Mary ca protagonist. Mary este
un supersavant în domeniul percepțiilor culorilor. Ea cunoaște toate faptele fizicale relevante
legate de radiația elctromagnetica și spectrul vizibil, precum și toate faptele neurofiziologice
relevante despre percepția culorilor la oameni. Mary nu a văzut, însă, niciodată vreo culoare, ea
fiind închisă într-o cameră alb-negru, unde a dobândit toate cunoștințele necesare prin intermediul
unor cărți în alb și negru și al unui monitor TV alb-negru. Presupunem că Mary părăsește camera
și i se arată un trandafir roșu. Întrebarea este: A învățat Mary ceva nou? Jackson ne spune că da, a
învățat cum este să vadă culoarea roșu. Se vor lua în considerare următoarele ipoteze:

5
Frank Jackson, Epiphenomenal Qualia
 (1) Înainte ca Mary să iasă din camera acromatică, ea cunoastea toate faptele fizicale despre
percepția culorilor la oameni
(2) După ce Mary a ieșit din camera acromatică, ea a dobândit o informație factuală nouă
despre percepția culorilor la oameni, și anume a învățat cum este să vezi roșu
(3) Prin urmare, Mary nu cunoștea toate faptele despre percepția culorilor la oameni înainte
să iasă din cameră
(4) Prin urmare, nu toate faptele despre percepția culorilor la oameni sunt fapte fizicale
Voi prezenta în continuare obiecțiile aduse acestui argument. Prima obiecție este
cunoscută sub denumirea de ipoteza capacității, formulată de David Lewis. Aceasta are la bază
distincția între cunoaștere-că și cunoaștere-cum. Cunoașterea că se referă la ceva ce învățăm, la
nivel teoretic, despre un lucru sau un fenomen și presupune că noi înțelegem sensul enunțului cu
privire la acel lucru sau fenomen. Cunoașterea-cum implică dobândirea unor abilități, precum
mersul pe bicicletă. Diferența între cele două este evidentă. Înainte să mă urc pe bicicletă știam
cum arată aceasta și care este mecanismul de funcționare, ce trebuie să fac și cum trebuie să
acționez pedalele astfel încât să avansez, aceasta reprezentând cunoașterea factuală. În momentul
în care m-am urcat pe ea am văzut cum este să merg pe bicicletă. Am dobândit cunoaștere-cum,
iar aceasta nu este cunoaștere factuală. Pe același model, Mary avea informația factuală înainte de
a ieși din cameră, ce a dobândit ea fiind cunoaștere-cum în care se pot include capacitatea de a
recunoaște roșu în viitor, de a-și imagina culoarea roșu sau de a o compara cu alte culori.
Este un argument valid care își propune să atace cea de-a două premisă pentru a-l demonta
și, la prima vedere, pare să salveze reducționismul. Lewis nu explică în niciun fel fenomenul
qualia, prin această obiecție, însă. Și consider ca acesta ar fi un prim punct slab. Ce a făcut el a fost
să redenumeasca qualia “cunoastere-cum”, o cunoaștere a cărei dobândire nu afectează
fizicalismul reductiv, pentru că nu ar fi o cunoaștere factuală, așa cum reiese din premisă (2) a
argumentului. Nu desconsider fizicalismul, însă consider că o obiecție validă și completă împotriva
argumentului cunoașterii ar trebui să ia în considerare și fenomenul qualia, așa cum este el explicat
și văzut în filosofie.
Principalul punct slab al obiecției îl constituie faptul că Lewis nu anticipează că dobândind
cunoaștere-cum, dobândim automat și o nouă cunoaștere-că, cele două fiind interconectate. Ceea
ce înseamnă că dobândim cunoaștere factuală nouă. Răspunsul la obiecția lui Lewis este formulat
de Ronald Planer, care susține că pe lângă cunoașterea-cum dobândită, Mary dobândește și
cunoaștere-că nouă, întrucât ea învață că în felul acesta este cum este să vezi roșu și afirmă că
“pare implauzibil că Mary ar putea avea abilitatea de a recunoaște viitoare apariții a culorii roșu
fără să aibă și cunoașterea factuală că a vedea roșu arată în felul acesta” 6 , cunoaștere factuală pe
care nu o are în camera acromatică. Având în vedere cele explicate de Planer, după ce Mary a
părăsit camera a dobândit atât cunoaștere-cum, cât și cunoaștere-că, ceea ce înseamnă că premisa
(2) este adevărată.

6
Dumitru Gheorghiu, Introducere in filosofia mintii, pag. 205
 Cea de-a doua obiecţie se bazează pe ipoteza cunoaştere noua/fapt vechi, ideea fiind că
“noi putem să cunoaştem un fapt sub o anumită descriere sau sub un anumit mod de prezentare,
dar să nu-l cunoaştem sub o altă descriere sau sub un alt mod de prezentare”7. Michael Tye susţine
că problema argumentului cunoaşterii este aceea că nu distinge între a dobandi cunoaştere factuală
nouă şi a învăţa un fapt nou. De exemplu, daca eu ştiu faptul că Marea Moartă conţine sare, iar la
şcoală învăţ faptul că în compoziţia minerală a Mării Moarte intră şi clorura de sodiu, am dobândit
cunoaştere factuală nouă, dar nu am învăţat un fapt nou, ci un fapt deja cunoscut de mine. Astfel,
Mary a dobândit cunoaştere factuală nouă şi anume că în felul acesta este să vezi roşu, însă aceasta
este o cunoaştere a unui fapt cunoscut deja, descris altfel. Cu alte cuvinte, înainte de a ieşi din
cameră, Mary ştia cum este sa vezi roşu sub o descriere neuroştiinţifică obiectivă, cum ar fi, să
zicem, apariţia stării neurale X4978. Când a vazut un trandafir a învăţat acelaşi fapt, dar sub o
descriere diferită, subiectivă. Astfel, fizicaliştii conchid ca apariţia stării neurale X4978 si în felul
acesta este să vezi roşu sunt co-referenţiale, întrucât descriu acelaşi fapt, şi, implicit, numeric
identice. Una dintre problemele care apare în urma acestei explicaţii, aşa cum o vede Planer, este
faptul că Mary trebuie să descopere întâi că cele două sunt co-referenţiale. Nu există nicun fel de
raţionare a priori care să o facă pe Mary să ştie încă din cameră că cele două, una ştiinţitifică
obiectivă şi cealaltă fenomenologică, sunt co-referenţiale. Astfel, ea, în continuare, pare să fi
dobandit informaţie factuală nouă la ieşirea din cameră.
Mary a dus la multe încurcături filosofice, însă ea ridică o problemă importantă şi anume
explicarea experienţelor subiective, afective şi, implicit, fenomenului conştiinţei, strâns legat de
qualia. Acestea nu au, încă, o explicaţie clară, existând destul de multe controverse, în special la
nivelul conştiinţei şi existenţa posibilităţii de a-l reduce la ceva integral fizic. Lucrarea de faţă nu
işi propune să se situeze de o parte sau alta a fenomenului, ci mai degrabă sa ofere o vedere de
ansamblu asupra principalelor teorii fizicaliste şi ale unora dintre obiecţiile lor.

7
Dumitru Gheorghiu, Introducere in filosofia mintii, pag. 206
Bibliografie:
Introducere in filosofia mintii, Dumitru Gheorghiu
https://www.sfu.ca/~jillmc/JacksonfromJStore.pdf
https://en.wikipedia.org/wiki/Knowledge_argument#Background
https://plato.stanford.edu/entries/physicalism/#RedNonRedPhy
https://www.philosophybasics.com/branch_physicalism.html
http://www.davidpapineau.co.uk/uploads/1/8/5/5/18551740/mind_the_gap.pdf

Cursuri online:
https://www.youtube.com/watch?v=O68L7TsVtiU&t=283s
https://www.youtube.com/watch?v=pFBl8TGreEc