Sunteți pe pagina 1din 266

UNIVERSITATEA HYPERION, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

SUPORT TEORETIC PENTR CURSUL DE


PSIHOLOGIE COGNITIVA
Traducere si adaptare dupa E. Bruce Goldstein,
Cognitive Psychology, third edition (2011)

Cu multumiri echipei de studenti la Psihologie, promotia 2016


2015-2016

1
UNIVERSITATEA HYPERION, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

UNIVERSITATEA HYPERION, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTELE EDUCATIEI

Contents
CAPITOLUL I ............................................................................................................................................ 12
Psihologia congnitiva : studierea mintii ...................................................................................................... 13
Ce este mintea? ........................................................................................................................................... 13
Experimentul de pionierat Donders : ―Cât timp iti ia pana iei o decizie?‖ ................................................. 15
Experimentele de memorie ale lui Ebbinghaus : Ce este evoluția în timp a uitării?.................................. 16
Laboratorul lui Wundt de psihologie: Structuralism si introspectie analitica ............................................. 17
William James: Principiile psihologiei ....................................................................................................... 17
Abandonarea Studiul minții ........................................................................................................................ 18
WATSON DESCOPERA BEHAVIORISM-UL ........................................................................................ 18
Condiționarea operantă a lui Skinner .......................................................................................................... 19
PREGATIND SCENA PENTRU REAPARITIA MINTII IN PSIHOLOGIE ........................................... 20
RENASTEREA STUDIULUI MINTII ...................................................................................................... 21
INTRODUCEREA COMPUTERULUI DIGITAL .................................................................................... 21
Diagramele de flux pentru calculatoare digitale ......................................................................................... 21
Diagramele de flux pentru minte ................................................................................................................ 22
NEUROSTIINTA COGNITIVA ................................................................................................................ 23
NEURONII: ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE SISTEMULUI NERVOS ................................... 24
MICROSTRUCTURA CREIERULUI: NEURONII .................................................................................. 24
SEMNALELE TRANSMISE PRIN NEURONI ........................................................................................ 25
LOCALIZAREA FUNCTIEI ..................................................................................................................... 27
LOCALIZAREA PENTRU PERCEPTIE .................................................................................................. 27
METODA : Imagistica cerebrala ................................................................................................................ 28
LOCALIZAREA LIMBAJULUI................................................................................................................ 29
METODA : Potential evocat ....................................................................................................................... 30
PROCESAREA DISTRIBUITA IN CREIER ............................................................................................ 31
REPREZENTAREA IN CREIER............................................................................................................... 32
REPREZENTAREA UNUI COPAC : DETECTORI DE TRASATURI ................................................... 33

2
CODUL NEURONAL PENTRU FETE ..................................................................................................... 34
CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE ........................................................................................... 35
*DE LUAT IN CONSIDERARE ............................................................................................................... 35
―CITIREA GANDURILOR‖ PRIN MASURAREA ACTIVITATII CREIERULUI ................................ 35
Percepția începe de la receptori: Bottom-Up Processing ............................................................................ 38
(procesare de jos in sus) .............................................................................................................................. 38
BOTTOM-UP PROCESSING: Fiziologic.................................................................................................. 38
BOTTOM-UP PROCESSING: BEHAVIORAL (comportamental) .......................................................... 39
Mai departe de Bottom-Up Processing ....................................................................................................... 39
Dimensiunea perceptiei:.............................................................................................................................. 40
Luarea distantei in considerare ................................................................................................................... 40
Demonstrarea cu doua monede ................................................................................................................... 41
Perceptia intensitatii unui miros: Luarea mirosului in considerare ............................................................. 41
Folosindu-ne de ceea ce am invatat: Procesarea de sus in jos .................................................................... 42
TEORIA HELMHOLTZ DE DEDUCȚIEINCONȘTIENTĂ .................................................................... 43
Teoriile gestaltioniste de organizare ........................................................................................................... 43
―Legile‖ gestaltioniste sunt ―euristice‖ ....................................................................................................... 44
LUÂND REGULARITĂȚILE DIN MEDIU ÎN CONSIDERARE ........................................................... 45
DEMONSTRAȚIE Forma De la umbrire ................................................................................................... 46
Neuronii si cunoasterea ............................................................................................................................... 47
Despre mediu .............................................................................................................................................. 47
Proiectarea unui MECANISM DE PERCPETIE ........................................................................................ 47
Plasticitatea dependenta de experiență ........................................................................................................ 48
Interacțiunea dintre perceptie și actiune...................................................................................................... 49
ATENTIA ................................................................................................................................................... 54
ATENTIA SELECTIVA ............................................................................................................................ 55
ATENȚIA SELECTIVĂ CA FILTRU ....................................................................................................... 56
DEMONSTRAȚIE – Concentrarea pe un singur mesaj ............................................................................. 56
METODA - Ascultarea dichotică ............................................................................................................... 56
RESURSELE COGNITIVE, NECESARUL DE RESURSE COGNITIVE ȘI STIMULII
INDEPENDENȚI DE SARCINĂ ............................................................................................................... 59
METODA – Sarcina de compatibilitate cu stimuli laterali ......................................................................... 60

3
DEMONSTRAȚIE Efectul Stroop ............................................................................................................. 61
Atenția distributivă...................................................................................................................................... 62
ATENȚIA DISTRIBUTIVĂ POATE FI OBȚINUTĂ PRIN EXERCIȚIU: ............................................. 62
PROCESAREA AUTOMATĂ ................................................................................................................... 62
ATENȚIA DISRIBUTIVĂ CU SARCINA MAI DIFICILĂ: PROCESAREA CONTROLATĂ ............. 63
FACTORI DE DISTRAGERE A ATENȚIEI ÎN TIMPUL CONDUSULUI ............................................ 64
ATENȚIA ȘI PERCEPȚIA VIZUALĂ ...................................................................................................... 66
ORBIREA ATENȚIEI ................................................................................................................................ 66
DETECTAREA SCHIMBĂRII .................................................................................................................. 67
DEMONSTRAȚIE Detectarea schimbării.................................................................................................. 67
Atenția vizibilă: Urmărirea prin mișcarea ochilor ...................................................................................... 68
MIȘCĂRILE OCHILOR, ATENȚIA ȘI PERCEPȚIA .............................................................................. 69
DETERMINANȚII DE JOS ÎN SUS (BOTTOM-UP DETERMINANTS) AI MIȘCĂRILOR OCULARE
.................................................................................................................................................................... 69
DETERMINANȚII TOP-DOWN AI MIȘCĂRILOR OCULARE ............................................................ 70
Atenția ascunsă: Direcționarea atenției fără mișcarea ochilor .................................................................... 71
ATENȚIA PE BAZA POZIȚIEI ................................................................................................................ 71
METODA - Precedare ................................................................................................................................ 71
ATENȚIA PE BAZA OBIECTULUI ......................................................................................................... 71
Teoria integrării trăsăturilor ........................................................................................................................ 72
Fiziologia atenției........................................................................................................................................ 75
ATENȚIA ASCUNSĂ ÎNTĂREȘTE RĂSPUNSUL NEURAL ............................................................... 75
PROCESAREA ATENȚIEI ESTE DISTRIBUITĂ PE SUPRAFAȚA CORTEXULUI .......................... 75
Aspecte de luat în considerare .................................................................................................................... 76
ATENȚIA ÎN SITUAȚII SOCIALE – CAZUL AUTISMULUI ............................................................... 76
MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ ȘI MEMORIA DE LUCRU ........................................................... 77
Importanța memoriei în viața noastră ......................................................................................................... 78
Memoria de studiu ...................................................................................................................................... 79
Memoria senzorială..................................................................................................................................... 80
Memoria de scurtă durată............................................................................................................................ 80
Metoda reamintirii ...................................................................................................................................... 81
CARE ESTE DURATA MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ? .............................................................. 82

4
CARE ESTE CAPACITATEA MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ? ................................................... 83
Memoria de lucru ........................................................................................................................................ 84
EXECUTIVUL CENTRAL ........................................................................................................................ 86
BUFFERUL EPISODIC ............................................................................................................................. 87
DE LUAT ÎN CONSIDERARE ................................................................................................................. 88
AVANTAJELE UNEI MEMORII DE LUCRU MAI EFICIENTE ........................................................... 88
NEUROSTIINTA COGNITIVA ................................................................................................................ 89
NEURONII: ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE SISTEMULUI NERVOS ................................... 90
MICROSTRUCTURA CREIERULUI: NEURONII .................................................................................. 90
SEMNALELE TRANSMISE PRIN NEURONI ........................................................................................ 92
LOCALIZAREA FUNCTIEI ..................................................................................................................... 93
LOCALIZAREA PENTRU PERCEPTIE .................................................................................................. 94
METODA : Imagistica cerebrala ................................................................................................................ 94
LOCALIZAREA LIMBAJULUI................................................................................................................ 96
METODA : Potential evocat ....................................................................................................................... 97
PROCESAREA DISTRIBUITA IN CREIER ............................................................................................ 98
REPREZENTAREA IN CREIER ............................................................................................................... 99
REPREZENTAREA UNUI COPAC : DETECTORI DE TRASATURI ................................................... 99
CODUL NEURONAL PENTRU FETE ................................................................................................... 101
CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE ......................................................................................... 102
*DE LUAT IN CONSIDERARE ............................................................................................................. 102
―CITIREA GANDURILOR‖ PRIN MASURAREA ACTIVITATII CREIERULUI .............................. 102
METODA Potentialului de actiune ......................................................................................................... 104
PROCESAREA DISTRIBUTIVA IN CREIER ....................................................................................... 106
REPREZENTAREA IN CREIER ............................................................................................................. 107
REPREZENTAREA UNUI COPAC: DETECTORI DE TRASATURI .................................................. 107
CODUL NEURONAL PENTRU FETE ................................................................................................... 109
CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE ......................................................................................... 110
CEVA DE LUAT IN CONSIDERARE.................................................................................................... 110
―Citirea Mintii‖ prin Masurarea Activitatii Creierului.............................................................................. 110
Memoria pe termen lung: Structura .......................................................................................................... 112
Diferentierea dintre memoria pe termen lung si memoria pe termen scurt............................................... 113

5
Procesele memoriei pe termen lung si memoriei pe termen scurt ............................................................ 113
Curba de pozitie in serie a lui Murdoch .................................................................................................... 115
Codarea in memoria pe termen lung ......................................................................................................... 116
Metoda: Memorie de identificare.............................................................................................................. 116
Demonstratie: Citirea unui pasaj ............................................................................................................... 116
Localizarea memoriei pe termen scurt si a memoriei pe termen lung in creier ........................................ 117
Imagistica cerebrala .................................................................................................................................. 118
Tipuri de memorie pe termen lung............................................................................................................ 119
Memoria semantica si episodica (Explicit) ............................................................................................... 120
Diferentierea dintre memoria episodica si memoria semantica ................................................................ 120
Separarea memoriei episodice si memoriei semantice.............................................................................. 120
Dovezi neuropsihologice .......................................................................................................................... 121
Dovezile imagistici cerebrale .................................................................................................................... 121
Legaturi intre memoria episodica si semantica ......................................................................................... 122
Pregatirea, Memoria procedurala si Conditionarea (implicit)................................................................... 123
Pregatirea .................................................................................................................................................. 123
Metoda : Ocoliti reamintirea explicita intr-un experiment de pregaire..................................................... 124
Memoria procedurala ................................................................................................................................ 126
Demonstratie: Desenarea in oglnida ......................................................................................................... 126
Conditionarea clasica ................................................................................................................................ 127
Un lucru de luat in considerare ................................................................................................................. 127
Pierderea memoriei in filme...................................................................................................................... 127
Encodare si Reactualizare ......................................................................................................................... 129
Encodarea: Trimiterea informatiilor in memoria de lunga durata............................................................. 130
Repetiția de întreținere si repetiția de elaborare ........................................................................................ 131
Teoria Nivelurilor de Procesare ................................................................................................................ 131
DEMONSTRATIE Amintiti-va lista de cuvinte ....................................................................................... 131
METODA Variatiuni in profunzimea procesarii ...................................................................................... 133
Dificultatea definirii profunzimii procesarii ............................................................................................. 133
CERCETARI CARE DEMONSTREAZA CA ENCODAREA INFLUENTEAZA REACTUALIZAREA
.................................................................................................................................................................. 134
Plasarea cuvintelor într-o propoziție complexa......................................................................................... 134

6
Formarea unor imagini vizuale ................................................................................................................. 134
Encodare prin auto-referinta ..................................................................................................................... 135
Generarea informatiilor ............................................................................................................................. 135
Organizarea informațiilor.......................................................................................................................... 135
Indici de reactualizare ............................................................................................................................... 136
Reactualizarea ........................................................................................................................................... 136
METODE DE REACTUALIZARE.......................................................................................................... 136
Conditii similare la encodare si reactualizare ........................................................................................... 137
Specificitatea encodarii ............................................................................................................................. 137
Invatarea functie de stare .......................................................................................................................... 137
Procesarea prin transfer corespunzator ..................................................................................................... 138
Cum sa invatam mai eficient? ................................................................................................................... 139
ELABORAREA ........................................................................................................................................ 139
GENERAREA SI TESTAREA ................................................................................................................ 140
ORGANIZAREA ...................................................................................................................................... 140
PAUZELE DE INVATARE ..................................................................................................................... 141
ADAPTAREA CONDITIILOR DE INVATARE SI TESTARE ............................................................. 141
EVITAREA "iluziei de invatare" .............................................................................................................. 141
MEMORIA SI CREIERUL ...................................................................................................................... 142
EXPERIENTELE PRODUC MODIFICARI IN SINAPSE ..................................................................... 142
UNDE ESTE LOCALIZATA MEMORIA IN CREIER? ........................................................................ 143
FORMAREA AMINTIRILOR IN CREIER: PROCESUL DE CONSOLIDARE ................................... 145
Aspecte de considerat ............................................................................................................................... 147
Natura multidimensionala a AM ............................................................................................................... 152
Memoria de-a lungul vietii........................................................................................................................ 152
Memoria si emotiile .................................................................................................................................. 154
Amintirile de tip flash ............................................................................................................................... 155
Metoda repeated recall .............................................................................................................................. 155
Natura constructiva a memoriei ................................................................................................................ 159
Experimentul ―Razboiul fantomelor‖ al lui Bartlett ................................................................................. 159
―Source monitoring‖ si erorile ei .............................................................................................................. 160
Experimentul ―Devenind faimos peste noapte‖ : identificarea sursei si familiaritatea ............................. 161

7
Cand iti aduci aminte cine ce a spus : identificarea sursei si stereotipurile de gen ................................... 162
Cum afecteaza memoria cunostintele despre lumea reala (generalitatile, stereotipurile) ......................... 163
Scenarii si scheme ..................................................................................................................................... 164
Falsa Amintire si Recunoastere. Incercati urmatoarea demonstratie. ....................................................... 166
DEMONSTRATIE Memoria pentru o Lista ............................................................................................. 166
EVALUAREA CRITICA: PLUSURILE SI MINUSURILE CONSTRUCTIEI ...................................... 166
Memoria Poate Fi Modificata sau Creata prin Sugestie............................................................................ 168
EFECTUL DE INFORMARE GRESITA ................................................................................................ 169
METODA. Prezentarea Informatiilor gresite dupa un eveniment. ........................................................... 169
CREAREA AMINTIRILOR FALSE PENTRU EVENIMENTELE TIMPURII DIN VIETILE
OAMENILOR........................................................................................................................................... 171
De ce gresesc oamenii in marturiile martorilor oculari? ........................................................................... 172
ERORI DE IDENTIFICARE DE CATRE MARTORI CHEIE ............................................................... 173
SCENA CRIMEI SI MAI DEPARTE ...................................................................................................... 173
Erori cauzate de familiaritate .................................................................................................................... 174
Efectul intervievarii post-eveniment ......................................................................................................... 175
CE SE FACE? ........................................................................................................................................... 177
Ceva de luat in considerare ....................................................................................................................... 178
Amintiri ale abuzurilor din copilarie ......................................................................................................... 178
IMAGISTICA ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI ........................................................................................... 180
IDEI TIMPURII DESPRE IMAGISTICĂ ............................................................................................... 181
IMAGISTICA ȘI REVOLUȚIA COGNITIVĂ ....................................................................................... 181
IMAGISTICĂ ȘI PERCEPȚIE: ÎMPART ELE ACELAȘI MECANISM? ............................................. 182
EXPERIMENTELE DE SCANARE MENTALĂ ALE LUI KOSSLYN ................................................ 182
DEZBATEREA IMAGISTICII: ESTE IMAGISTICA SPAȚIALĂ SAU PROPOZIȚIONALĂ? .......... 183
COMPARAȚIA DINTRE IMAGISTICĂ ȘI PERCEPȚIE ...................................................................... 185
INTERACȚIUNI ALE IMAGISTICII ȘI PERCEPȚIEI .......................................................................... 186
EXISTĂ VREO CALE DE A REZOLVA DEZBATEREA IMAGISTICĂ? .......................................... 186
Imagistică cerebrală .................................................................................................................................. 187
Stimulare magnetică transcraniană (SMT) sau TMS (Transcranial magnetic stimulation) ...................... 189
Metoda stimularii magnetice transcraniană (SMT)................................................................................... 189
Studii de caz neuropsihologice ................................................................................................................. 190

8
Disocierile în formarea imaginilor mentale și percepție ........................................................................... 191
Clarificând rezultate din Neuropsihologie ................................................................................................ 192
Concluzii legate de controversa formării imaginilor mentale ................................................................... 193
Plasarea imaginilor în locații .................................................................................................................... 194
Demonstrație: Metoda lui Loci ................................................................................................................. 195
Asocierea imaginilor cu cuvinte ............................................................................................................... 195
Aspecte de luat în considerare .................................................................................................................. 196
Reprezentarea mentală a sistemelor mecanice .......................................................................................... 196
Demonstrație: Probleme mecanice............................................................................................................ 196
LIMBAJUL ............................................................................................................................................... 198
SINTAXA - PRIMA ABORDAREA A ANALIZEI ................................................................................ 198
DEMONSTRATIE – LATE CLOSURE .................................................................................................. 199
ABORDAREA INTERACTIONISTA A ANALIZEI.............................................................................. 199
FACAND DEDUCTII .............................................................................................................................. 202
DEMONSTRATIE: Inventarea unei povesti ............................................................................................ 202
DEDUCTIE ANAFORICA (RELUATA, REEXPRIMATA) .................................................................. 202
DEDUCTII INSTRUMENTALE ............................................................................................................. 203
DEDUCTIA CAUZALA .......................................................................................................................... 203
MODELE DE SITUATIE ......................................................................................................................... 204
REPREZENTARI MENTALE CA SIMULARI ...................................................................................... 204
FIZIOLOGIA STIMULARILOR ............................................................................................................. 206
PRODUCEREA LIMBAJULUI : CONVERSATII ................................................................................. 207
COORDONAREA SEMANTICA ............................................................................................................ 207
COORDONAREA SINTACTICA ........................................................................................................... 208
METODA – ARANJAREA SINTATCTICA........................................................................................... 209
CEVA DE LUAT IN CONSIDERARE.................................................................................................... 210
REZOLVAREA PROBLEMELOR .......................................................................................................... 211
Ce este o problemă? .................................................................................................................................. 212
Abordarea Gestalt: Rezolvarea problemelor ca reprezentare şi restructurare .......................................... 212
Reprezentarea mentală a unei probleme ................................................................................................... 212
Restructurarea şi perspicacitatea ............................................................................................................... 213
Demonstrațíe – două probleme bazate pe intuiție ..................................................................................... 214

9
Problema triunghi...................................................................................................................................... 214
Problema lanț. ........................................................................................................................................... 214
Obstacole în rezolvarea problemelor ........................................................................................................ 215
Demonstrație problema lumânării ............................................................................................................. 215
Cercetarea modernă în rezolvarea problemelor: ....................................................................................... 217
Abordarea Informații-procesate ................................................................................................................ 217
Abordarea NEWELL și SIMON ............................................................................................................... 217
Demonstrație Problema Turnul Hanoi ...................................................................................................... 217
Importanța prezentării/explicitării unei situații ......................................................................................... 221
Problema acrobat ...................................................................................................................................... 221
Reversul problemei acrobat ...................................................................................................................... 221
Demonstrația problemei Tabla de șah ....................................................................................................... 222
Metoda gândirii cu voce tare..................................................................................................................... 223
Experimentator: Continuă să încerci. ........................................................................................................ 223
Problema Casniciei Rusesti....................................................................................................................... 224
Transfer analogic ...................................................................................................................................... 225
Rezolvarea problemelor analogic.............................................................................................................. 225
Si Problema Radiatiei Duncker ................................................................................................................. 225
Povestea Fortaretei .................................................................................................................................... 226
Problema becului ...................................................................................................................................... 227
Versiunea sticlei fragile ............................................................................................................................ 228
Problema Intensitatii Insuficiente ............................................................................................................. 228
Codare analogica....................................................................................................................................... 229
Analogia in lumea reala ............................................................................................................................ 230
Metoda: Cercetarea rezolvarii problemelor in vivo .................................................................................. 230
Cum rezolva expertii problemele .............................................................................................................. 230
Diferente intre cum rezolva problemele expertii si cum rezolva problemele novicii ............................... 231
Expertiza este doar un avantaj in specialitatea expertului ........................................................................ 232
Rezolvarea problemelor Creativ ............................................................................................................... 232
Demonstratie: Creearea unui obiect .......................................................................................................... 234
Ceva de luat in considerare ....................................................................................................................... 235
Rationamentul si de luarea deciziilor ........................................................................................................ 237

10
Rationamentul deductiv: Silogisme si Logica .......................................................................................... 237
VALIDITATE SI ADEVAR IN SILOGISME ......................................................................................... 238
SILOGISMUL CONDITIONAL .............................................................................................................. 240
RATIONAMENT CONDITIONAT: PROBLEMA PATRU CARTI A LUI WASON ........................... 241
Demonstratie Problema celor patru carti a lui Wason .............................................................................. 242
Rolul "Regulilor", in testul Wason ........................................................................................................... 242
Rolul ―Permisiunilor‖ in testul Wason...................................................................................................... 243
O abordare evolutiva a problemei patru carti............................................................................................ 244
Ce ne-a invatat Problema Wason? ............................................................................................................ 246
Rationament inductiv: Concluzionare pe baza dovezilor.......................................................................... 246
NATURA RATIONAMENTULUI INDUCTIV ...................................................................................... 246
REPREZENTATIVITATEA EURISTICA .............................................................................................. 250
Luarea unei decizii bazata pe asemanare .................................................................................................. 250
DEMONSTRATIE Judecarea ocupatiilor .............................................................................................. 250
Luarea unei decizii fara a lua in considerare Regula Corelarii ................................................................. 251
DEMONSTRATIE Descrierea unei persoane ....................................................................................... 252
Presupunerea incorecta ca esantioanele mici sunt reprezentative ............................................................. 252
DEMONSTRATIE Nasterea de femei si barbati .................................................................................... 252
Confirmarea prejudecatii .......................................................................................................................... 253
Luarea deciziilor: Alegerea dintre alternative ........................................................................................... 254
ABORDAREA UTILITATII LA DECIZII .............................................................................................. 254
Cum afecteaza emotiile, luare deciziilor ................................................................................................... 257
Oamenii isi prezic inexact emotiile ........................................................................................................... 257
Emotiile accidentale afecteaza deciziile ................................................................................................... 258
Deciziile pot depinde de modul in care alegerile sunt prezentate ............................................................. 259
DEMONSTRATIE Ce ai face? ................................................................................................................. 260
Justificarea in luarea deciziilor ................................................................................................................. 261
Fiziologia gandirii ..................................................................................................................................... 262
Efectul leziunilor cortexului prefrontal ..................................................................................................... 262
Planificarea si Perseverenta ...................................................................................................................... 263
Rezolvarea problemelor ............................................................................................................................ 263
Intelegerea povestilor ................................................................................................................................ 263

11
Rationamentul ........................................................................................................................................... 263
Neuroeconomia: baza neuronala in luarea deciziilor ................................................................................ 264
Ceva de luat in considerare ....................................................................................................................... 265
DEMONSTRATIE O decizie medicala personala ............................................................................... 265

CAPITOLUL I

Cum Raphael se plimba prin campus si vorbea cu Susan, la telefonul mobil, sa se intalneasca la
uniunea studentilor, mai tarziu in acea dupa amiaza, el isi aminteste ca a uitat cartea pe care ea i-o
imprumutase, la el in camera.(fig 1.1)‖Nu pot sa cred‖ a spus el, ―Parca o si vad cum sta pe biroul meu,
unde am lasat-o. Ar fi trebuit sa o pun in rucsacul meu de aseara de cand m-am ganditi la ea‖. Imediat
cum termina de vorbit la telefon cu Susan si isi trece prin filtrul mintii sa ajunga la timp la intalnire,
gandurile sale sar la faptul ca nu va sti cum va supravietui dupa ziua de miercuri, deoarece masina sa este
programata sa fie vanduta. A avea o maisna insemana mobilitate foarte mare dar este foarte scumpa.
Plimbarile primite de la colegul sau de camera sunt ieftine, dar limitate.‖Poate am sa iau un program al
autobuzului de la uniunea studentilor‖ se gandeste el, in timp ce isi pune telefonul mobil in buzunar. In
timp ce intra la ora lui de antropologie, si-a adus aminte ca va avea examen cat de curand.

Din pacate el mai are foarte mult de citit, asa ca se decide ca nu va putea sa o duca seara pe Susan
la film , asa cum planuise, deoarece are nevoie de timp pentru a studia. Imediat ce incepe sa citeasca,
Raphael anticipeaza, cu o oarecare anxietate, intalnirea lui cu Susan.

Aceasta scurta felie de viata a lui Raphael merita notata deoarece este obisnuita, dar in acelasi
timp se intampla foarte multe lucruri intr-un interval foarte scurt de timp. Raphael face urmatoarele
lucruri care sunt legate de materialul acoperit in capitolele din aceasta carte:

 Percepe mediul lui - vede oamenii din campus si o aude pe Susan cum vorbeste la
telefon(Capitolul 3-Perceptia)
 Acorda atentie lucrurilor unul dupa altul - persoana care se apropie de el in stanga lui, conversatia
sa cu Susan, cat timp i-a mai ramas sa ajunga la cursul sau.(Capitolul 4-Atentia)
 Isi aminteste ceva din trecut - i-a spus lui Susan ca ii va returna cartea in acea zi(capitolul 5-8:
Memoria)
 Distinge elementele dintr-o categorie, cand se gandeste la diferitele metode de transport pe care le
poate folosi - inchirierea masinii, masina colegului de camera, autobuz (Capitolul 9:Cunoastere)

12
 Vizualizeaza cartea de pe biroul sau care era acolo cu o seara in urma (capitolul 10: Imagini
Vizuale)
 Intelege si vorbeste chiar in timpul conversatiei sale cu Susan(Capitolul 11:Limbaj)
 Functioneaza pentru a rezolva o problema, se gandeste cum va putea sa se deplaseze in diferite
locuri dupa ce masina lui va fi vanduta. (Capitolul 12:Rezolvarea problemelor)
 Ia o decizie,- cand decide sa amane iesirea la film cu Susan, deoarece are foarte mult de
invatat.(Capitolul 13: Motivarea si luarea deciziilor)

Lucrurile pe care Raphael le face nu numai ca sunt studiate in aceasta carte dar de asemnea au
ceva foarte important in comun: toate sunt incluse in minte. Psihologia cognitiva este o ramura a
psihologiei ce are ca specific studiul mintii. Pe masura ce cititi povestea despre incercarea de a intelege
mintea, vei invata ca mintea este: cum anume a fost studiata si ce anume au descoperit in legatura cu
functionarea mintii de catre cercetatori. In acest prim capitol vom descrie in detaliu mintea, apoi vom lua
in considerare putin din istoria psihologiei cognitive si in final introducem cateva din modurile in care
psihologia moderna cognitive au deposit limitele studiind mintea.

Psihologia congnitiva : studierea mintii


Poate ati observat ca am folosit termenul de minte dar fara a o defini intocmai. Pe parcurs, vom
vedea ca mintea ca si alte concepte din psihologie, cum ar fi inteligenta sau emotia, poate fi definita in
numeroase moduri.

Ce este mintea?
O modalitate de a aborda intrebarea : ―Ce este mintea?‖ este sa se ia in considerare cum este
―mintea‖ folosita in fiecare conversatie. Iata cateva exemple:

1. ―El a fost capabil sa apeleze la minte pentru a-si aminti ce anume facea in ziua
accidentului‖(Mintea a fost intodusa in memorie)‘
2. ―Daca iti pui mintea la contributie sunt sigur ca poti rezolva acea problema la
matematica‖(Mintea : cea care rezolva problemele)
3. ―Nu m-am hotarat inca‖ sau ―Sunt intre doua decizii‖ (Mintea este cea care trebuie sa ia decizii
sau sa ia in considerare anumite posibilitati)
4. ―Este in discordanta‖ sau ― Cand vorbeste despre intalnirea lui cu extraterestrii, suna ca si cum nu
este in toate mintiile (O minte sanatoasa este asociata cu o functionare normala, iar o minte nefunctionala
este asociata cu o fuctionare anormala)

13
5. ―Are o minte frumoasa‖ (Din cartea Sylvia Nasar –―O minte minunata‖, despre Nobel Prize
,castigatorul John Nash, carte ce a fost transpusa intr-un premiu Oscar –filmul lui Russel Crowe)

Aceste declaratii ne spun anumite lucruri foarte importante despre ceea ce inseamna mintea.
Declaratiile 1, 2 si 3 subliniaza rolul mintii in memorie, rezolvarea problemelor si luarea deciziilor si sunt
strans legate de urmatoarea definitie a mintii: Mintea creeaza si controleaza functionarile mentale, cum
sunt perceptia, atentia, memoria, emotiile, limbajul, decizia, gandirea si rationamentul. Aceasta definitie
reflecta rolul central al mintii in determinarea variatelor noastre abilitati, abilitati ce sunt reflectate in
titlurile capitolelor din aceasta carte.

Declaratia 4 se refera la o alta definitie a mintii: mintea este un sistem care creeaza reprezentari
ale lumii, asfel ca putem actiona pentru a ne indeplini scopurile. Aceasta definitie arata importanta mintii
in functionare si supravietuire si de asemenea ofera un inceput al descrierii mintii , cum anume ajunge ea
la aceste concluzii. Ideea de a crea reprezentari este un lucru cu care ne vom intalni pe tot parcursul cartii.

Aceste doua defintii ale mintii nu sunt compatibile.Prima indica diferite tipuri ale cognitiei-
procesului mental , cum ar fi perceptia, atentia, memoria si asa mai departe - ceea ce reprezinta ceea ce
face mintea. A doua definitie indica anumite lucruri despre modul in care functioneaza mintea (isi creaza
reprezentari) si functia sa (ne permite sa actionam pentru a ne atinge scopurile). Nu este o coincidenta ca
toate cognitiile din prima definitie joaca roluri importante in atingerea scopurilor.

Finalul celor doua declaratii de zi cu zi subliniaza importanta si frumusetea mintii.Mintea este


ceva ce trebuie folosit, si unele idei ce ies din mintile unor oameni sunt considerate a fi extraordinare. Dar
unul din mesajele acestei carti este ca "frumusețea" minții nu este rezervata pentru mințile
"extraordinare", deoarece chiar si pana cele mai rutiniere lucruri-recunoscand o persoana ce are o
conversatie, decizia de a face sau nu anumite cursuri semestrul viitor - devin uimitoare in sine atunci cand
luam in considerare proprietatile mintii care ne permit sa realizam aceste activitati atat de familiare.

Care sunt mai exact proprietatile mintii? Cum anume opereaza ea? Care sunt caracteristicile ei?
Spunand ca mintea creeaza cunoastere si este importanta pentru functionare si supravietuire, definitia ne
indica ceea ce face mintea, dar nu cum realizeaza ceea ce face. Determinand proprietatile si mecanismele
mintii este ceea ce psihologia congnitiva reprezinta. Scopul nostru in restul acestui capitol este de a
descrie modul in care s-a dezvoltat psihologia cognitiva, de la inceputurile ei pana unde a ajuns astazi si
sa incepem sa descriem cum psihologia cognitive se apropie de specificul studiului mintii.

14
Ideea că mintea poate fi studiata științific este o idee moderna. În 1800, ideile despre minte au
fost dominate de convingerea că nu este posibil sa fie studiata. Un motiv invocat a fost că nu este posibil
ca mintea să se studieze, dar au existat alte motive, inclusiv ideea că proprietățile minții, pur și simplu nu
se pot măsura. Cu toate acestea, unii cercetători au sfidat înțelepciunea și au decis sa studieze mintea
oricum. Una dintre aceste persoane a fost olandezul fiziolog Franciscus Donders, care în 1868,
unsprezece ani înainte de înființarea primul laborator de psihologie științifică, a făcut unul dintre primele
experimente care astăzi ar fi numit experiment cognitiv psihologic. (Este important de notat că termenul
de "psihologie cognitivă" nu a fost inventat până în 1967, dar primele experimente vor fi descries ca fiind
experimente psihologice cognitive).

Experimentul de pionierat Donders : “Cât timp iti ia pana iei o decizie?”


Donders a fost interesat sa stabileasca cât timp este nevoie pentru ca o persoană să ia o decizie. El
a stabilit acest lucru prin măsurarea timpului de reacție, cât timp este nevoie pentru a răspunde la
prezentarea unui stimul. În prima parte a experimentului său, el a cerut participantilor sai să apese un
buton la prezentarea unei lumini. Aceasta se numeste timp de reactie simplu. În partea a doua a
experimentului, el a făcut sarcina mai dificilă, prin prezentarea a două lumini, una pe partea stângă și una
in partea dreapta . Sarcina participanților în acest parte a experimentului a fost de a apasa un singur buton
când a fost luminata partea stânga și un alt buton când era luminata partea dreapta. Aceasta se numește o
alegere adica timpul de reactie in functie de alegere.

Explicatia timpului de reactie simplu este prezentat în fig 1.3. Prezentarea stimulului (lumina)
provoacă un răspuns mental (percepe lumina), ceea ce conduce la un comportament( răspuns - apasarea
sau nu a butonului). Timpul de reacție (linia punctată) este timpul între prezentarea stimulul și răspunsul
comportamental.

Diagrama pentru timpul de reactie in functie de alegerea unei sarcini( Figura 1.3b) arată că
raspunsul mental nu include numai perceperea luminii dar, de asemenea, decide si ce buton trebuie
apasat. Donders a motivat, ca timpul de reacție in functie de alegere ar fi mai mare decât timpul de reacție
simplu, deoarece este nevoie de timp suplimentar pentru a lua decizia, și că diferența timpului de reacție
dintre condițiile simple și de alegere ar indica cât de mult dureaza luarea deciziei. Deoarece timpul de
reacție in functie de alegere a luat o zecime de secundă mai mult decât timpul de reacție simplu, Donders
ajuns la concluzia că a fost nevoie de o zecime de secunda pentru a decide ce buton trebuie apasat.

Experimentul ― Donders "este important, atât pentru că a fost unul dintre primele experimente
psihologice cognitive și pentru că ilustrează ceva extrem de important despre studierea mintii:
răspunsurile mentale (perceperea luminii și decizia apasarii butonului, în acest exemplu) nu poate fi

15
măsurat direct, ci trebuie să fie dedusă din comportament. Putem vedea acest lucru observând liniile
punctate din figura 1.3. Aceste linii indică faptul că atunci când Donders a măsurat timpul de reacție, el a
măsurat relația dintre prezentarea stimulului și răspunsul participantului. El nu a masurat răspunsul
mental direct, a masurat raspunsul participantului de la prezentarea stimulului. Faptul că răspunsurile
mentale nu pot fi măsurate direct, dar trebuie deduse observand comportamentul, este un principiu care
este valabil nu numai pentru experiment lui Donders, dar pentru toate cercetările în psihologia cognitivă.

Experimentele de memorie ale lui Ebbinghaus : Ce este evoluția în timp a uitării?


O alta abordare inovatoare pentru măsurarea proprietăților minții a fost conceputa de către
Hermann Ebbinghaus (1885/1913). Ebbinghaus a fost interesat sa determine tipul memoriei si al uitarii -
specificul, cum informatia pe care o memoram cu timpul se uita. Ebbinghaus determinase acest lucru prin
testarea propriei lui persoane, utilizând procedura prezentată în Figura 1.4. El si-a prezentat silabe fără
sens, cum ar fi DAX, QEH, LUH și ZIF , folosind un dispozitiv numit tambur de memorie (in psihologia
cognitivea moderna s- ar numi calculator). El a folosit silabe fără sens, astfel încât memoria lui nu a putut
fi influențată de sensul vreunui cuvânt.

Prima oara s-a uitat la fiecare silabă și a încercat să le învețe în ordine (figura 1.4a). A doua oară,
sarcina lui era să înceapă sa isi aminteasca prima silabă de pe lista, sa verifice daca este corect, apoi sa isi
aminteasca a doua silaba si sa verifice daca si ea era corecta , si asa mai departe. (Figura 1.4b). El a
repetat procedura, sa treaca prin lista si sa incerce sa isi aminteasca fiecare silaba in ordine, pana cand a
fost capabil sa repete toata lista fara sa mai faca nici o eroare. El a menționat numărul de încercări pe care
l-a acumulat pana a reusit sa faca acest lucru.

După ce a invatat o listă, Ebbinghaus a așteptat 31 de zile. Apoi el a repetat procedura de mai sus
pentru fiecare listă și a remarcat câte repetari i-a luat să-și amintească toate silabele, fără nici o eroare
(Figura 1.4c). El a folosit metoda retinerii pentru a analiza rezultatele sale, calculând ―retinerea‖ prin
scăderea numărului de procese necesare pentru a învăța lista după o întârziere de la numărul de încercări
pe care l-a acumulat pana a spus lista fara erori. Apoi a calculat scorul retinerii pentru fiecare interval de
întârziere, folosind următoarea formulă:

retineri = [(repetiții inițiale) - (repetitiile pentru memorare,verificare) / repetari inițiale] × 100

Ebbinghaus a constatat că retinerile au fost mai mari pentru intervale scurte decât pentru
perioadele mai lungi de timp. Ca de exemplu, după un interval scurt ar putea sa redea lista fara erori doar
dupa trei repetari. Daca i-ar fi luat 9 repetari pentru memorarea listei prima oara atunci retinerile ar trebui

16
sa fie de 67% ([(9-3)/9]x100=67%). Dacă după un interval de timp mai lung i-a luat a doua oară 6
repetari pentru a reda lista, scorul sau de retinere ar fi in proporție de 33 %.

"Curba retinerii" a lui Ebbinghaus (● Figura 1.5) prezintă retinerile în funcție de intervalul de
retentie. Curba indică faptul că memoria scade rapid pentru primele doua zile dupa invatarea initiala si
apoi ramane oarecum constanta. Această curbă a fost importanta pentru că a demonstrat că memoria ar
putea fi cuantificata și că functii cum ar fi curba uitarii ar putea fi folosita pentru descrierea unei
proprietati a mintii, in acest caz - capacitatea de a reține informații. Observați că deși metoda retinerii a lui
Ebbinghaus a fost foarte diferita de metoda lui Donders - "Metoda de timpului de reacție, ambii au
masurat comortamentul pntru a determina o anumita proprietate a mintii.

Laboratorul lui Wundt de psihologie: Structuralism si introspectie analitica


In 1879, Wilhelm Wundt a fondat primul laborator de stiinte psihologice la Univesitatea din
Leipzig din Germania, cu scopul de a studia mintea din punct de vedere stiintific. Abordarea lui, care a
dominat psihologia la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900, a fost numita structuralism. Potrivit
structuralismului, experiența noastră în general este determinată prin combinarea elementelor de bază ale
experienței noastre pe care structuraliștii le numesc senzații. La fel ca și in chimie unde a fost creat un
tabel periodic al elementelor care a organizat elementele pe baza greutatii lor moleculare și a
proprietăților sale chimice, Wundt a vrut să creeze un "tabel periodic al minții", care ar include toate
senzatiile de bază implicate în crearea experienței. Wundt a crezut că ar putea realiza acest lucru prin
utilizarea introspectiei analitice, o tehnică în care participanții instruiti au descris experiențele lor și
procesele de gândire ca răspuns la stimuli. De exemplu, într-un experiment Wundt a cerut participantilor
sa descrie experiența lor auditiva in momentul in care au auzit 5 note cantate la un pian. Wundt a fost
interesat dacă au auzit cele cinci note ca o singură unitate sau dacă ar putea să audă notele individual.
Deși Wundt nu si-a atins scopul, acela de a explica comportamentul in termeni de senzatii, el a avut un
impact major asupra psihologiei prin stabilirea primului laborator de psihologie și infiintarea altor
laboratoare de psihologie in alte universitati, incluzand multe chiar si in SUA.

William James: Principiile psihologiei


William James, unul dintre primii psihologi americani timpurii (deși nu a fost un student al lui
Wundt ), a urmat initial cursurile de psihologie de la Harvard si a facut observații semnificative despre
mintea în manualul său, Principii de psihologie (1890). Observațiile lui James s-au bazat nu pe rezultatele
experimentelor, ci pe introspecții despre funcționarea mintii lui. Avantajul acestui lucru este acela ca
multe din observațiile sale sunt inca in picioare si adevarate si in prezent, și cartea sa este importanta

17
pentru gradul de complexitate atins. În ea, James acoperă o gamă largă de subiecte cognitive, inclusiv
gândire, conștiință, atenție, memorie, percepție, imaginație și raționament.

Activitatile lui Donders, Ebbinghaus, Wundt, James și altele au format un inceput promitator al studiului
mintii. Cu toate acestea, cercetarea asupra minții a fost redusa , datorita evenimentelor aparute la
inceputul secolului 20, ceea ce a facut sa se schimbe accentul de pe cercetarea mintii si a proceselor
mentale.Una dintre marile cauze ce au determinat psihologia sa rejecteze studierea proceselor mentale a
fost raspunsul negativ la tehnica introspectiei analitice.

Abandonarea Studiul minții


Cercetarea timpurie în multe departamente ale psihologiei a fost realizata în spiritul laboratorului
lui Wundt, folosind intospectia analitica pentru a descoperi procesele mentale ascunse.

WATSON DESCOPERA BEHAVIORISM-UL


Poveste lui John Watson despre cum a fondat o abordare a psihologiei numita behaviorism este
bine cunoscuta si pentru studentii primului an la psihologie . Vom revizui pe scurt aici datorita
importantei sale la istoria psihologiei cognitive.

Ca student absolvent al Universitatatii din Chicago, Watson a devenit nemulțumit de metoda


introspecției analitice. Problemele sale cu această metodă au fost:

(1) producea rezultate extrem de variabile de la o persoană la alta

(2), aceste rezultate au fost dificil de verificat pentru că acestea au fost interpretate în termeni de procese
mentale interioare invizibile. Ca raspunsa la ceea ce el a perceput a fi deficiențe în introspecție analitica,
Watson a propus o noua abordare numita behaviorism. Intr-unul dintre documentele lui Watson -
―Psihologia asa cum o vede behiaviorism-ul‖, el stabileste obiectivele acestei abordări in psihologie în
acest citat celebru:

―Psihologia asa cum behaviorism-ul o vede, este o ramură pur obiectiva, experimentala a naturii
științifice. Scopul său teoretic este de predicție și control al comportamentului. Formele introspective, nu
sunt parte esențială a metodelor sale, nici nu este valoarea științifică a datelor sale, depinde de gradul de
pregătire cu care se pretează la interpretări în ceea ce privește conștiința. . . ce trebuie să facem este
înceapem studierea psihologiei, facand comportamentul, nu constiinta, obiectivul nostru de atac.‖
(Watson, 1913, pp 158, 176; Sublinierea noastră)

18
Acest pasaj are două puncte cheie: (1) Watson respinge introspecția ca metodă, și (2)
comportamentul observabil, nu constient (care ar implică procese neobservabile, cum ar fi gândirea,
emoțiile, și raționamentul), este subiectul principal de studiu. Într-o altă parte a acestei lucrări, Watson, de
asemenea, a proclamat că "psihologia. . . nu trebuie sa se mai amageasca crezand ca obiectul
obsevat/analizat atrage stari mentale "(pag. 163). Scopul lui Watson a fost de a elimina mintea ca un
subiect de studiu în psihologie și de o inlocui cu studiul direct al comportamentului observabil.

Cum behaviorismul a devenit forta dominanta in psihologia americana, atenția psihologilor s-a
mutat de la intrebarea "Ce anume ne spune comportamentul despre minte? "la inrebarea" Care este relația
dintre stimulii din mediul înconjurător și comportament?" Astfel, accentul s-a mutat de la minte - ca
subiect central a studiului -la comportament (fără nici o referire la minte) ca subiect.

Experimentul cel mai faimos al lui Watson a fost"Experimentul Micul Albert", în care Watson și
Rosalie Rayner (1920) l-au supus pe Albert, un băiat de 9-luni, la un zgomot puternic de fiecare data cand
un soarece (lucru care i-a placut initial lui Albert) a fost aproape de copil. După câteva repetari a
zgomotului cu șobolanul, reactia lui Albert a fost sa fuga cat mai departe si mai rapid de soarece.

Ideile lui Watson sunt asociate cu conditionarea clasica, asocierea unui stimul (cum ar fi
zgomotul puternic prezentat lui Albert) cu altul, stimulul neutru anterior (cum ar fi șobolanii) determinand
modificări ale răspunsului la stimulul neutru. Inspiratia lui Watson pentru experimentul său a fost de la
cercetarea lui Ivan Pavlov, din anul 1890, care a demonstrat conditionarea clasica la câini. În acest
experiment (● Figura 1.6), Pavlov a asociat alimentele (care au făcut câinele sa saliveze), cu un clopot
(stimul neutru inițial), provocand cainele sa saliveze la sunetul clopotului (Pavlov, 1927). Watson a
folosit condiționarea clasica pentru a argumenta că un comportament poate fi analizat fără nici un fel de
referire la minte. Pentru Watson, ceea ce se întâmplă în capul lui Albert, fie fiziologic sau mental, a fost
irelevant. Pe el l-a interest numai cum un stimul asociat cu altul au afectat comportamentul lui Albert.

Condiționarea operantă a lui Skinner


În mijlocul dominatiei psihologiei behavioriste in America, B. F. Skinner, un tânăr student
absolvent la Harvard, a adus un nou instrument in behaviorism,care a asigurat ca această abordare ar
domina psihologia zeci de ani de acum încolo. Skinner a introdus condiționarea operantă, care s-a axat pe
modul în care comportamentul este întărit de prezentarea recompensei pozitive, cum ar fi produsele
alimentare sau de aprobare socială (sau negative cum ar fi un șoc sau respingere socială). De exemplu,
Skinner a arătat că recompensarea unui soboloan cu alimente pentru apasarea unei bare, creste rata de
apasare a acesteia de catre șobolan. Ca Watson, Skinner nu a fost interesat de ceea ce se întâmplă în
minte, dar s-a concentrat exclusiv pe determinarea relației dintre stimuli și răspunsuri (Skinner, 1938).

19
Ideea că un comportament poate fi înțeles prin studierea relațiilor stimul-răspuns a influențat o
întreagă generație de psihologi și psihologia dominanta în Statele Unite ale Americii de la 1940, pana in
anii 1960. Psihologii au aplicat tehnicile de condiționare clasică și operantă pentru lucruri cum ar fi
predarea la clasă, tratarea tulburărilor psihice, și testarea efectelor medicamentelor asupra animalelor. ●
Figura 1.7 este o dovada cronologica ce arată ca studiile inițiale ale minții au crescut datorita
behaviorismului. Acum vom trece de la aceasta perioda in anii 1950, cand a început să apară schimbări în
psihologie care în cele din urmă au condus la o scădere a influenței behaviorismului.

PREGATIND SCENA PENTRU REAPARITIA MINTII IN PSIHOLOGIE


Chiar daca behaviorismul domina psihologia americana de mai multe decade, au fost si cativa
cautatori care nu acceptau behaviorismul. Unul dintre acestia a fost Eduard Chance Tolman. Tolman,care
din 1918 pana in 1954 a fost la Universitatea din California, la Berkeley,se autoproclama un behaviorist
pentru ca se concentra pe masuratul comportamentului. Dar in realitate el a fost unul dintre primii
psihologi cognitivi, deoarece el folosea comportamentul sa deduca procesele mentale. In unul dintre
experimentele lui, Tolman (1938) a pus un sobolan intr-un labirint, care fugea de sus in jos pe fiecare
dintre alei. Dupa o perioada initiala de explorare, sobolanul a fost pus in punctul A si mancarea in punctul
B, sobolanul a invatat imediat sa faca dreapta la intersectie\rascruce pentru a obtine mancarea. Exact asta
au prezis behavioristii, pentru ca doar intorcandu-se la dreapta era rasplatit cu mancare (fig.1.8b). Cu
toate astea,cand Tolman a pus sobolanul in punctul C, ceva interesant s-a intamplat. La intersectie
sobolanul s-a intors la stanga ca sa ajunga la mancarea din B (figura 1.8c). Explicatia lui Tolman cu
referire la acest rezultat a fost ca atunci cand sobolanul a explorat labirintul el dezvolta o harta cognitiva,
un concept al schemei labirintului (Tolman,1948). Asadar, chiar daca sobolanul invatase sa se intoarca
spre dreapta, cand a fost pus in punctul C , a folosit harta sa se duca la stanga ca sa ajunga la mancarea
din punctul B. Cuvantul pe care Tolman l-a folosit, cognitiv, si ideea ca ceva mai mult decat un raspuns la
un stimul aduce conexiuni in mintea unui sobolan, l-a plasat pe Tolman in afara obisnuitului
behaviorism. Alti cercetatori erau constienti de munca lui Tolman, dar pentru multi dintre psihologii
americani ai anilor 40‘, folosirea cuvantului ―cognitiv‖ a fost dificil de acceptat pentru ca incalca ideea
behavioristilor ca procesele interne, cum ar fi ganditul sau hartile mentale, nu erau subiecte de studiu
acceptate. Abia dupa aproape o decada de la ideea de harti cognitive a lui Tolman, au aparut dezvoltari ce
au dus la ―renasterea mintii‖ in psihologie. In mod ironic, una dintre aceste dezvoltari a fost publicatia din
1957 a cartii de B.F.Skinner, numita ―Verbal Behavior‖. In aceasta carte Skinner sustinea ca copiii invata
sa vorbeasca prin conditionare operanta. Potrivit acestei idei, copiii imita vorbirea pe care o aud si repeta
vorbirea corecta deoarece sunt rasplatiti. Dar in 1959 Noam Chomsky, un lingvist de la institutul de

20
Tehnologie Massachauttes, a publicat o analiza nimicitoare asupra cartii lui Skinner, in care scotea in
evidenta ca ei spun multe propozitii pentru care nu au fost niciodata rasplatiti de parinti (―te urasc,mama‖
spre exemplu), si ca in timpul dezvoltarii limbii, ei trec prin etape in care folosesc gramatica incorecta
chiar daca aceste greseli nu au fost niciodata auzite. Chomsky vedea dezvoltarea limbii ca fiind
determinata nu de imitatie, ci de un program biologic innascut ce tine la toate culturile. Idea lui Chomsky
ca limba este un produs al modului in care mintea este construita, in opozitie cu ideea de a fi cauzata de
imitare sau intarire, i-a facut pe psihologi sa reconsidere ideea si alte comportamente complexe cum ar fi
rezolvarea problemelor si gandirea, ce pot fi explicate de conditionare operanta. In loc de asta, ei au
inceput sa realizeze ca pentru a intelege comportamentele cognitive complexe, nu e necesar doar sa
masori comportamentul observabil, ci si luarea considerare a ceea ce iti spune acest comportament despre
cum functioneaza mintea .

RENASTEREA STUDIULUI MINTII


Decada lui 1950 este in general recunoscuta ca fiind inceputul revolutiei cognitive - o schimbare
in psihologie, de la idea de stimul –raspuns a behavioristilor la o abordare a carei intentii principale era sa
inteleaga operatiile mintii. Critica lui Chomsky cu privire la cartea lui Skinner a fost unul din multele
evenimente din 1950 care au reintrodus mintea in psihologie. Aceste evenimente asigurau o noua cale de
a studia mintea, numita abordarea de procesare a informatiilor - o abordare care traseaza succesiunea
operatiilor mentale incluse in cunoastere/perceptie.Unul dintre aceste evenimente care a inspirat
psihologii sa se gandeasca la minte in termeni de procesare a informatiei a fost un dispozitiv numit
computer digital.

INTRODUCEREA COMPUTERULUI DIGITAL


Primele calculatoare digitale, create la sfârșitul anilor 1940, au fost niste mașini uriașe care
ocupau clădiri întregi, dar în 1954, IBM a introdus un calculator care a fost disponibil la publicul larg.
Aceste calculatoare erau încă extrem de mari în comparație cu laptop-ul de astăzi, dar si-au gasit rolul în
laboratoarele de cercetare universitară, în conditiile în care acestea au fost utilizate atât pentru analiza
datelor, cat și, cel mai important pentru scopurile noastre, pentru a sugera un nou mod de gândire despre
minte.

Diagramele de flux pentru calculatoare digitale


Unul dintre caracteristicile de calculatoarelor care a atras atentia psihologilor din anii 1950 a fost
că ele prelucreaza informațiile în etape. De exemplu, diagrama din ● Figura 1.9 prezinta structura unui
calculator în care informații sunt primite de către un "procesor de intrare" și apoi sunt stocate într-o

21
"unitate de memorie" înainte de a fi procesate de către o "unitate aritmetică", care apoi creează output-ul.
Folosind această etapă ca sursă de inspirație, unii psihologi au propus ideea revoluționară că atunci
funcționarea minții ar putea fi, de asemenea, descrisa ca având loc într-un număr de etape. Aplicarea
aceastei idei in abordarea mintii i-a facut pe psihologi sa-si puna noi întrebări și să elaboreze răspunsuri
la aceste întrebări în moduri originale. Unul dintre primele experimente influențate de acest nou mod de a
te gandi la mintea omeneasca includea studiul a cat de bine pot fi atenti oamenii la o singura informatie
atunci cand le sunt date mai multe in acelasi timp.

Diagramele de flux pentru minte


Începând cu anii 1950, cercetatorii au devenit interesati în a descrie cât de bine poate mintea sa
se descurce cu informațiile primite. O întrebare de care au fost interesati era: Când un număr de mesaje
auditive sunt prezentate deodata (care s-ar putea să apară la o petrecere galagioasa, de exemplu), poate o
persoană se se concentreze pe doar unul dintre aceste mesaje (ca atunci când aveți o conversație cu unul
dintre oamenii de la petrecere)? Intr-un experiment, facut de psihologul britanic Colin Cherry (1953),
participantilor le- au fost prezentate două mesaje simultan, unul la urechea stângă și unul la dreapta (●
Figura 1.10), și li sa spus să-și concentreze atenția pe unul dintre mesajele (numit mesajul receptionat) și
de a ignora celălalt (denumit mesajul nereceptionat).

Rezultatele acestui experiment, pe care il vom descrie în detaliu când vom discuta în capitolul 4,
este că oamenii si-au putut concentra atentia pe mesajul prezentat unei urechi, si cand au facut-o, nu au
mai fost atat de atent si la mesajul prezentat celeilalte urechi. Rezultatul acesta l-a facut pe psihologul
britanic, Donald Broadbent(1958), sa propuna prima diagrama de flux a mintii. Aceasta diagrama
reprezenta ce se intampla in mintea unei persoane in timp ce aceasta isi concentra atentia pe un stimul
specific din mediu. Aceasta diagrama, pe care o vom descrie mai detaliat in capitolul 4, este remarcabila
deoarece a fost prima care a descris mintea in timpul procesarii informatiei in mai multe etape in ordine.
Aplicata la experimentele de atentie,‖input‖(intrare) ar fi sunetul ce intra in urechea persoanei, ‖filtrul‖
lasa sa intre doar partea de intrare la care persoana participa; si ―detectorul‖ inregistreaza informatia ce
trece prin filtru. Aplicata atunci cand vorbesti cu un prieten la o petrecere galagioasa, filtrul lasa doar
conversatia prietenului tau sa treaca, filtrand celelalte convorbiri si zgomote. Asadar, chiar daca esti
constient ca alti oameni vorbesc, nu poti sa te concentrezi pe informatii detaliate, cum ar fi despre ce
vorbesc ceilalti oameni. Diagrama lui Broadbent a oferit o metoda de analiza a operatiile efectuate de
minte in ordine si a propus un model ce a putut fi testat de mai multe experimente.Veti vedea mult mai

22
multe diagrame ca aceasta in carte pentru ca au devenit una dintre metodele standard de a infatisa
operatiile facute de minte.

CAPITOLUL II

NEUROSTIINTA COGNITIVA
La ora 7 dimineata, ca raspuns la auzul familiar dar iritant al alarmei, Juan isi arunca bratul intr-
un arc bine exersat, simte contactul mainii cu butonul de snooze si, in linistea pe care a creat-o, se
intoarce pe cealalta parte pentru inca 10 minute de somn. Cum poate fi explicat comportamentul lui Juan
in termeni de fiziologie? Ce se intampla in creierul lui Juan care face posibil ca acesta sa auda alarma, sa
ia masuri pentru a o opri, si sa stie ca mai poate dormi putin fara sa intarzie la curs?

Putem da un raspuns general acestei intrebari prin a lua in considerare cativa din pasii pe care i-a
urmat Juan in actiunea sa de a inchide alarma. Primul pas in auzirea alarmei se petrece atunci cand undele
sonore propagate de alarma intra in urechile lui Juan si stimuleaza receptori care transforma energia
sonora in semnale electrice (Fig. 2.1a). Aceste semnale ajung apoi in zona auditiva a creierului lui Juan,
care il fac pe acesta sa auda soneria (Fig. 2.1b). Apoi semnalele sunt trimise prin mai multe zone ale
creierului la zona motora, care controleaza miscarea. Zona motora trimite semnale catre muschii bratului
si mainii lui Juan, care executa miscarea care inchide alarma.

Dar totul nu se rezuma la acest sir de evenimente. Spre exemplu, decizia lui Juan de a apasa
butonul snooze al ceasului desteptator este bazata pe cunostinta faptului ca acest lucru va opri alarma
temporar, si ca alarma va suna din nou in 10 minute. De asemenea, stie ca desi mai sta in pat 10 minute,
va avea totusi timp sa ajunga la curs. O imagine mai completa a ceea ce se intampla in creierul lui Juan
cand alarma suna va trebui ca atare sa includa procesele implicate in extragerea informatiei din memorie
si luarea deciziilor bazate pe acea informatie. Deci, un comportament aparent simplu, ca acela de a opri o
alarma dimineata, implica o serie complexa de evenimente fiziologice.

Studentii se intreaba adeseori de ce trebuie sa cunoasca principiile functionarii sistemului nervos


pentru un curs de psihologie cognitiva. Un raspuns la aceasta intrebare ar fi acela ca tehnologia de scanare
a dezvoltarii creierului din ultimele decade a plasat creierul in centrul cercetarii actuale in psihologie
cognitiva. Astazi, studiul psihologiei cognitive consista atat in experimente pur comportamentale cat si in
experimente care iau in considerare legatura dintre comportament si creier.

Scopul acestui capitol este acela de a introduce neurostiina cognitiva, studiul bazei fiziologice a
cunoasterii. Acest capitol asigura cunostinte de baza de care veti avea nevoie pentru a intelege materialui
fiziologic in perceptie, atentie, memorie, limbaj, luare de decizii si solutionare de probleme, subiecte ce
vor fi acoperite in capitolele urmatoare. Vom descrie cateva principii de baza ale functionarii sistemului
nervos incepand cu structura si modul de functionare a celulelor numite neuroni, care sunt elementele
constructive si liniile de transmisie ale sistemului nervos. Ne concentram apoi pe colectia de 180 de

23
miliarde de acesti neuroni care formeaza creierul. Facand asta, vei vedea ca pentru a intelege creierul
avem nevoie sa intelegem cum sunt organizati neuronii si cum semnaleaza informatii despre mediul
inconjurator si despre actiunile noastre in acesta.

NEURONII: ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE SISTEMULUI NERVOS


Cum este posibil ca structura de 1.5 kilograme numita creier sa fie locasul mintii? Pana la urma
este doar un tesut static. Nu are parti mobile (ca inima). Nu se dilata si nu se contracta (ca plamanii), si
observand cu ochiul liber pare aproape solid. Dar, pentru a intelege relatia dintre creier si minte este
necesar sa privim inauntrul creierului si sa observam unitatile mici care formeaza structura acestuia si
semnalele electrice care trec prin aceste unitati.

MICROSTRUCTURA CREIERULUI: NEURONII


Pentru multi ani, natura tesutului creierului a fost un mister. Privitul in interiorul creierului cu
ochiul liber nu a indicat ca este format din miliarde de unitati mai mici. Natura semnalelor electrice in
creier si caile pe care le parcurg abia incepeau sa fie descoperite in secolul al IX-lea.

Pentru a observa structura creierului, anatomistii din secolul al IX-lea aplicau colorant special pe
tesutul cerebral pentru a creste contrastul dintre diferitele tipuri de tesut din creier. Cand au observat acest
tesut colorat la microscop, au vazut o retea pe care au numit-o reteaua nervoasa. Aceasta retea era
considerata a fi continua, ca un sistem de autostrazi, in care o strada este conectata in mod direct cu o alta,
dar fara indicatoare de oprire sau semafoare. Vazuta astfel, reteaua nervoasa oferea o platforma complexa
pentru transmiterea de semnale in mod neintrerupt prin retea (Fig. 2.2a).

Un motiv pentru a descrie microstructura creierului ca pe o retea continuu interconectata a fost


aceea ca metoda de colorare si microscoapele vremii nu puteau arata micile detalii, iar fara aceste detalii,
reteaua nervoasa parea a fi continua. Totusi, in anii 1870, anatomistul italian Camillo Golgi a elaborat o
tehnica de colorare care implica scufundarea in solutie de nitrat de argint a unei felii subtiri de tesut
cerebral. Aceasta tehnica a creat imagini ca aceea din Fig. 2.2b, in care celule individuale au fost colorate
in mod aleatoriu. Ce a facut ca aceasta tehnica sa fie folositoare a fost faptul ca mai putin de 1% din
celule erau colorate, asa ca se puteau distinge de restul tesutului. (Daca toate celulele ar fi fost colorate, ar
fi fost greu sa se distinga o celula de cealalta, pentru ca sunt foarte inghesuite). De asemenea, celulele
colorate erau colorate complet, vazandu-li-se astfel structura.

Ajungem astfel la Ramon y Cajal, un fiziolog spaniol, interesat in a investiga natura retelei
nervoase. Cajal a folosit doua tehnici pentru a-si atinge scopul. Mai intai a folosit metoda lui Golgi, care
colora doar cateva dintre celulele dintr-o felie de tesut cerebral. Apoi, s-a hotarat sa studieze tesutul din
creiere de animale nou-nascute, pentru ca densitatea celulelor este mai mica in comparatie cu cea a
creierelor adulte. Aceasta proprietate a creierelor nou-nascute impreuna cu faptul ca metoda lui Golgi
afecteaza mai putin de 1% din neuroni, a facut posibil pentru Cajal sa vada in mod clar ca celulele
colorate erau unitati individuale (Kandel, 2006). Descoperirea lui Cajal ca unitatile individuale denumite
neuroni erau caramizile de baza ale creierului a fost piesa centrala a doctrinei neuronale - ideea ca celule
individuale transmit semnale in sistemul nervos si ca aceste celule nu se continua cu alte celule, conform
teoriei retelei nervoase.

24
Fig. 2.3a arata partile de baza ale unui neuron. Corpul celulei contine mecanisme ce tin celula in
viata. Dendritele se extind din corpul celulei pentru a primi semnale de la alti neuroni, iar axonul sau fibra
nervoasa trimite semnale catre alti neuroni. Astfel, neuronul are un capat care transmite si unul care
primeste, iar rolul sau, ca vizualizat de Cajal, era sa transmita semnale.

Cajal a ajuns si la alte concluzii despre neuroni: (1) Pe langa neuronii din creier, exista de
asemenea neuroni care preiau informatia din mediul inconjurator, cum ar fi neuronii din piele, ochi si
ureche. Acesti neuroni, numiti receptori(Fig. 2.3b), sunt similari cu neuronii creierului, avand corp celular
si axon, dar au receptori specializati sa preia informatia din mediul inconjurator. (2) Pentru toti neuronii,
exista un mic spatiu intre capatul axonului unui neuron si dendritele sau corpul celulei altui neuron. Acest
spatiu se numeste sinapsa (Fig. 2.4). (3) Neuronii nu sunt conectati in mod indiscriminant cu alti neuroni,
ci formeaza conexiuni doar cu neuroni specifici. De obicei, multi neuroni sunt conectati si formeaza
circuite neuronale.

Ideea lui Cajal, conform careia neuronii individuali comunica cu alti neuroni pentru a forma
circuite neuronale, a reprezentat un imens pas inainte pentru a intelege cum functioneaza sistemul nervos.
Toate conceptele introduse de Cajal – neuroni individuali, sinapse si circuite neuronale - sunt principii de
baza folosite astazi pentru a explica cum creeaza creierul procese cognitive. Aceste descoperiri i-au adus
lui Cajal un Premiu Nobel in 1906, iar astazi este recunoscut ca ―persoana care a facut posibil acest studiu
celular al vietii mintale‖ (Kandel, 2006, pag. 61).

SEMNALELE TRANSMISE PRIN NEURONI


Cajal a descris cu succes structura neuronilor individuali si ce relatie au cu alti neuroni, si a stiut
ca acesti neuroni transmit semnale. Cu toate acestea, determinarea naturii exacte a acestor semnale a
trebuit sa astepte dezvoltarea unor amplificatoare electronice care erau indeajuns de puternice pentru a
face vizibile aceste semnale electrice rxtrem de mici generate de neuroni. In anii 1920, Edgar Adrian a
reusit sa inregistreze semnale electrice de la neuroni senzitivi singulari, realizare pentru care a primit
Premiul Nobel in 1932 ( Adrian, 1928, 1932).

Adrian a inregistrat semnale electrice de la neuroni singulari folosind microelectrozi - mici tuburi
de sticla umplute cu solutie salina conductoare care receptioneaza semnale electrice la capatul
electrodului si conduc aceste semnale catre un dispozitiv de inregistrare. Fiziologii moderni folosesc
microelectrolizi metalici. Electrolidul este coborat in tesut pana cand capatul electrodului este pozitionat
langa un neuron. Acest electrod, electrodul de inregistrare, este conectat la un dispozitiv de inregistrare si
la un alt electrod, electrodul de referinta, care este localizat in afara tesutului (Fig. 2.5a).

Principala cheie pentru a intelege cum sunt inregistrate semnalele electrice din neuroni este aceea
ca masuram mereu diferenta in incarcatura dintre inregistrare si electrolidul de referinta. Diferenta de
incarcatura dintre acesti doi electrolizi este expusa pe un osciloscop, care indica diferenta in incarcatura
prin pozitia verticala a unui mic punct care creeaza o linie dupa cum se misca pe ecran. De exemplu,
raportul din Fig. 2.5b arata ca diferenta in incarcatura dintre inregistrare si electrodul de referinta este de
-70mV(mV=milivolt=1/1000 volti) si punctul continua sa se miste pe langa aceasta linie de -70 mV atata
timp cat nu sunt transmise semnale electrice in neuron. Totusi, cand un semnal electric, numit impuls
nervos sau potential de actiune, este transmis prin axon, punctul este deviat in sus (neuronul devine
pozitiv) si apoi din nou in jos (incarcatura revine la nivelul original), toate acestea intr-o milisecunda

25
(1/1000 secunde), ca in Fig. 2.5c. Fig. 2.5d arata potentialul de actiune pe o scara a timpului comprimata,
astfel un potential de actiune ca cel din Fig. 2.5c parand a fi o linie vertical. Fiecare linie din acest raport
este un potential de actiune, deci seria de linii indica faptul ca un numar de impulsuri nervoase calatoresc
mai departe de acest electrod. Exista si alte semnale electrice in sistemul nervos, dar ne concentram pe
potentialul de actiune, deoarece este mecanismul prin care informatia este transmisa prin sistemul nervos.

Pe langa faptul ca a inregistrat potentialul de actiune din neuroni singulari, Adrian a facut si alte
descoperiri. A observant ca fiecare potential de actiune trece prin axon fara a-si schimba marimea.
Aceasta proprietate face potentialul de actiune ideal pentru a transmite semnale pe o anumita distanta,
pentru ca aceasta inseamna ca, atata timp cat potentialul de actiune a inceput la un capat al unui axon ,
semnalul va ramane la fel atunci cand va ajunge la celalalt capat.

Cam in aceeasi perioada cand Adrian inregistra din neuroni singulari, alti cercetatori aratau ca
atunci cand semnalele ajungeau la capatul unui axon, un produs chimic numit neurotransmitator este
emis, care face posibil ca semnalul sa fie transmis prin spatiul sinaptic care separa un capat al axonului de
dendrite sau de corpul celulei unui alt neuron (vezi Fig. 2.4).

Desi toate aceste descoperiri despre natura neuronilor si semnalele care trec prin ei erau extrem
de importante (si le-au adus un numar de Premii Nobel celor care le-au descoperit), principalul nostru
interes nu este cum transmit axonii semnale, ci cum aceste semnale contribuie la modul in care opereaza
mintea. Pana acum, descrierea modalitatii in care aceste semnale sunt transmise este analoaga descrierii
modalitatii prin care internetul transmite semnale electrice fara a descrie cum aceste semnale sunt
transformate in cuvinte si imagini pe care le putem intelege. Adrian a fost extreme de constient de faptul
ca era importanta nu doar descrierea semnalelor nervoase, asa ca a realizat o serie de experimente pentru a
lega semnalele nervoase de stimulii din mediul inconjurator si astfel de experienta oamenilor.

Adrian a studiat relatia dintre excitatia nervului si experienta senzoriala prin masurarea modului
in care excitatia unui neuron de la un receptor din piele se schimba cand se aplica mai multa presiune pe
piele. A observat ca forma si inaltimea potentialului de actiune au ramas aceleasi cand a marit presiunea,
dar ca rata excitatiei nervului – numarul de impulsuri nervoase care trec prin axon pe secunda- a crescut (
Fig.2.6).

In termeni cognitivi, asta inseamna ca intensitatea unui stimul poate fi reprezentata de rata
excitatiei nervului. Deci, spre exemplu, a mari presiunea pe piele face ca neuronii din zona specializata sa
fie excitati mai rapid, ceea ce determina experienta unei presiuni marite. Sau marirea intensitatii luminii
prezentate receptorilor vizuali din retina creeaza excitatia mai rapida a neuronilor din sistemul vizual si o
perceptie a lumini mai intensa. Ca atare, rata excitatiei neuronale este legata de intensitatea stimulatiei
care, la randul ei, este legata de magnitudinea unei experiente ca aceea de a simti presiune pe piele sau
stralucirea unei lumini.

Daca amplitudinea experientei – perceptia unui bec de 100 de wati ca fiind mai puternica decat
unul de 40 de wati – este legata de excitatia nervului, de ce este legata calitatea experientei? Pentru
simturi, calitate se refera la experienta diferita asociata cu fiecare din simturi – perceperea luminii pentru
vedere, sunetul pentru auz, mirosul pentru olfactie, si asa mai departe. Putem de asemenea intreba de
calitate intr-un anumit simt. Cum percepem diferite forme, diferite culori, si diferite directii ale miscarii,
spre exemplu.

26
Un mod de a raspunde la intrebarea cum potentialul de actiune determina diferite calitati este de a
spune ca potentialul de actiune pentru fiecare calitate poate arata diferit. Totusi, Adrian a eliminat aceasta
posibilitate cand a determinat ca toate impulsurile nervoase sunt in principiu la fel.

Daca toate impulsurile nervoase sunt in esenta la fel, indiferent ca sunt cauzate de vederea unei
masini de pompieri sau de aducerea aminte a ce ai facut saptamana trecuta, cum pot aceste impulsuri sa
sustina diferite calitati? Raspunsul la aceasta intrebare este ca neuronii care sunt implicati diferite functii
cognitive transmit semnale catre diferite zone ale creierului, un principiu numit localizarea functiei.

LOCALIZAREA FUNCTIEI
Unul dintre principiile de baza ale organizarii creierului este localizarea functiei – anumite functii
sunt realizate de anumite zone ale creierului. Majoritatea functiilor cognitive sunt efectuate de cortexul
cerebral, care este strat de tesut de aproximativ 3mm care acopera creierul (Fischl & Dale, 2000).
Cortexul este invelisul incretit pe care il vezi atunci cand te uiti la un creier intact (fig. 2.7). Localizarea
functiei a fost demonstrata pentru multiple functii cognitive. Mai intai vom vorbi despre perceptie.

LOCALIZAREA PENTRU PERCEPTIE


Una dintre demonstratiile de baza a localizarii functiei este reprezentata de principalele zone de
receptie aratate in Fig. 2.7. Acestea dunt primele zone ale cortexului cerebral care primesc semnale de la
fiecare dintre simturi. De exemplu, cand sunetul stimuleaza receptorii din ureche, semnalele electrice
rezultate ajung la zona de receptie auditiva din lobul temporal.

Principala zona de receptie pentru vedere ocupa mare parte din lobul occipital, iar zona pentru
simturile pielii – atingere, temperatura si durere – este localizata in lobul parietal. Zonele pentru gust si
miros sunt localizate in partea inferioara a lobului temporal (miros) si intr-o mica zona din lobul frontal
(gust). Lobul frontal primeste semnale de la toate simturile si joaca un rol important in perceptii care
implica coordonarea informatiei primite prin doua sau mai multe simturi.

Zonele principale de receptie au fost identificate initial prin observarea efectelor cauzate de
trauma craniana. Spre exemplu, a fost observat faptul ca lezarea lobului occipital cauzata de rani de pe
frontul de batalie duce la orbire. O alta sursa a traumei craniene este atacul cerebral – oprirea fluxului
sanguin catre creier, de obicei din cauza unui cheag de sange. Iar cand vine vorba de rani de pe campul de
lupta, efectele de perceptie ale atacului vascular cerebral sunt legate de fiecare din zonele principale de
receptive senzoriala.

Pe langa zonele primare de receptie, mai exista si alte zone care servesc functii senzoriale
specifice. Oameni care au suferit traume intr-o anumita zona a lobului temporal, in zona dreapta de jos a
creierului (nu zona auditiva, care este mai sus in lobul temporal) sufera de o conditie numita
prosopagnozie – inabilitatea de a recunoaste fete. Oamenii cu prosopagnozie realizeaza ca o fata este o
fata, dar nu pot recunoaste a cui fata este, chiar si cand vine vorba de oameni cunoscuti, ca prieteni si
familie. In unele cazuri, cei care sufera de prosopagnozie se uita in oglinda si, vazandu-si propiul chip, se
intreaba cine e acel strain care se uita la ei! Ce este special la aceasta conditie este ca problema este
limitata de folosirea simtului vazului pentru a recunoaste fete. Persoana poate recunoaste obiecte, poate
recunoaste oameni dupa voce sau manierisme, si poate avea o memorie normala si functionare cognitiva
generala (Burton et al., 1991; Hecaen & Angelergues, 1962; Parkin, 1996).

27
Localizarea functiei a fost de asemenea demonstrata prin inregistrarea neuronilor in diferite zone
ale creierului animalelor (in special maimute). Neuronii din lobul occipital raspund la stimularea ochiului
cu lumina neuronii din lobul temporal la sunet, neuronii din alta zona a lobului temporal la fete, si asa mai
departe. In plus, o tehnica numita imagistica cerebrala a fost folosita pentru a demonstra localizarea
functiei in cortexul uman.

METODA : Imagistica cerebrala


O tehnica des folosita pentru a masura activitatea cerebrala la oameni este imagistica cerebrala,
care permite cercetatorilor sa creeze imagini care arata ce zone ale creierului sunt activate cand oamenii
lucizi efectueaza diverse sarcini cognitive. Una dintre aceste tehnici, tomografia cu emisie pozitronica
(PET), a fost introdusa in anii 1970 (Hoffman et al., 1976; Ter-Pogossian et al., 1975). PET profita de
faptul ca fluxul sanguin creste in zonele creierului care sunt activate de o sarcina cognitiva. Pentru a
masura fluxul sangelui, o mica doza de trasor radioactiv este injectat in sistemul circulator. ( Doza este
indeajuns de mica incat sa nu fie daunatoare persoanei.) Creierul persoanei este apoi scanat de aparatul
tomograf, care masoara semnalul de la trasor la fiecare locatie din creier. Semnale ridicate indica un nivel
mai ridicat de activitate cerebrala(Fig. 2.8).

Tomagraful cu emisie pozitronica a permis cercetatorilor sa urmareasca schimbari in fluxul


sanguin, si sa determine ce zone ale creierului erau activate. Pentru a folosi aceasta unealta, cercetatorii au
creat tehnica de substractie. Activitatea cerebrala este masurata mai intai in starea de control, inainte sa fie
prezentata stimularea, si apoi din nou in timp ce stimulul este prezentat. De exemplu, intr-un studiu
realizat pentru a determina ce zone ale creierului sunt activate cand o persoana manuieste un obiect, prima
data este masurata activitatea generata pur si simplu prin plasarea obiectului in mana. Aceasta este starea
de control(Fig. 2.9a). Apoi activitatea este masurata in timp ce persoana manuieste obiectul. Aceasta este
starea de stimulare( Fig.2.9b). In final, activitatea datorata manuirii obiectului este determinata prin
scaderea activitatii de control din activitatea de stimulare (Fig. 2.9c).

Dupa introducerea PET, o alta tehnica neuroimagistica, rezonanta magnetica nucleara (RMN), a
fost introdusa. Ca si PET, RMN se bazeaza pe masurarea fluxului sanguin. Un avantaj al RMN este acela
ca fluxul sanguin poate fi masurat fara trasori radioactivi. RMN profita de faptul ca hemoglobina, care
poarta oxigen in sange, contine o molecula feroasa (fier), si are astfel proprietati magnetice. Daca un
camp magnetic este prezentat creierului, moleculele de hemoglobina se aliniaza, ca niste mici magneti.

RMN indica prezenta activitatii cerebrale pentru ca moleculele de hemoglobina din zone cu
avtivitate cerebrala ridicata pierd o parte din oxigenul pe care il transporta. Aceasta face ca hemoglobina
sa fie mai magnetica, asa ca aceste molecule raspund mai puternic la campul magnetic. Aparatul RMN
determina activitatea relativa din diferite zone ale creierului prin detectarea schimbarilor in raspunsul
magnetic al hemoglobinei. Tehnica de substractie descrisa mai sus pentru PET este folosita si pentru
RMN. Pentru ca nu are nevoie de trasor radioactiv si pentru ca este mai precis, RMN a devenit principala
metoda folosita pentru a determina ce zone are creierului sunt activate de catre diferite functii cognitive.

Fig. 2.10 arata locatia zonei din creierul uman care raspunde la fete, ca determinata de RMN.
Aceasta zona, numita ―zona fetei fusiforma‖ (ZFF) pentru ca se gaseste in girusul fusiform in zona
inferioara a lobului temporal, corespunde zonei de obicei deteriorata in cazul pacientilor cu prosopagnozie
(Kanwisher et al., 1997).

28
Pe langa ZFF, inca alte doua zone specializate din cortexul temporal au fost identificate. Girusul
parahimpocampic este activat de imagini reprezentand scene din interior si de afara ca cele din Fig. 2.11
(Aguirre et al., 1998; R. Epstein et al., 1999). S-ar parea ca pentru aceasta zona este importanta informatia
despre planul spatial, pentru ca activitatea cerebrala creste la vederea imaginilor care prezinta atat camere
goale cat si camere complet mobilate (Kanwisher, 2003). Cealalta zona specializata, zona corpului
extrastriat (ZCE), este activata de corpuri si parti ale corpului (dar nu de fete), ca in Fig. 2.11b (Downing
et al., 2001).

Dupa cum vom vedea in aceasta carte, tehnica de imagistica cerebrala a identificat de asemenea
multe alte conexiuni intre functionarea cognitiva si zone specifice ale creierului. De fapt, aceasta idee a
devenit atat de proeminenta ca un nou termen, modularitate, este adeseori folosit pentru a se referi la
localizare. Un modul este o zona specializata pentru o functie specifica. Folosind aceasta terminologie,
am spune ca zona fetei fusiforma, zona corpului extrastriat si girusul parahipocampic sunt module pentru
a percepe fete, corpuri si, respectiv, locuri.

LOCALIZAREA LIMBAJULUI
Dovezi timpurii au fost aduse pentru localizarea functiei de catre studiile lui Paul Broca si Carl
Wernicke, studii cu pacienti a caror dificultate de a produce si de a intelege limbajul era datorat traumei in
diferite zone ale creierului.

In 1861, neurologul francez Paul Broca a propus existenta unei zone in lobul frontal specializata
in producerea limbajului. Broca si-a bazat ideea pe studiul unor pacienti care suferisera atacuri vasculare
cerebrale si care vorbeau intr-o maniera inceata si greoaie, deseori cu o sintaxa incurcata. Ce urmeaza este
un exemplu al unui pacient modern cu simptome similar. Aceasta persoana incearca sa descrie momentul
in care a facut atac vascular cerebral, ce s-a petrecum cand acesta era in cada.

In regula…uh…atac si…uh…eu…c…c…cada si…cele…doua zile cand… uh…sp…uh…spital


si… uh… ambu… am… ambulanta. (din Dick et al., 2001, pg. 760)

Desi pacientii lui Broca aveau dificultati in a se exprima, nu aveau probleme in a intelege ce spun
alti oameni. Dupa ce pacientii au murit, Broca a efectuat autopsii si a determinat ca o anumita zona din
creier era afectata (Fig. 1.12). Aceasta zona, in lobul frontal, a ajuns sa fie numita aria Broca, iar
afectiunea pe care a descries-o afazie Broca.

In 1879, Carl Wernicke a studiat un alt grup de pacienti care aveau o zona afectata in lobul frontal
care se numeste acum aria Wernicke. Limbajul acestora era fluent si correct din punct de vedere
grammatical, insa tindeau sa fie incoerenti. Ce urmeaza este un exemplu modern de limbaj al unui pacient
asemanator cu cei studiati de Wernicke:

Brusc avea un ?? si tot acest ?? plecase cu acesta. A calcat chiar pe claxonul meu. Le-au luat din
pamant, stii? Imi fac favoritul noua sa ?? si acum am fost ?? de catre ?? al ?? al anularii mele care este
acum pentru totdeauna. (din Dick et al., 2001, pg. 761)

Astfel de pacienti nu doar ca au produs limbaj fara sens, dar nici nu au putut intelege scrisul si
limbajul. Aceasta afectiune a fost denumita afazia Wernicke.

29
Legatura evidenta dintre producerea limbajului si aria Broca si intelegerea limbajului si aria
Wernicke a fost pentru multi ani acceptata ca model de procesare a limbajului. Dar, dupa cum am descris
in introducerea noastra de modele in capitolul 1 (pg. 17), modelele sunt deseori revizuite in lumina
informatiei actuale, iar modelul Broca/Wernicke nu reprezinta o exceptie.

Incepand cu anii 1970, cercetatorii au inceput sa aduca noi dovezi cu privire la procesarea limbii
si creier. O noua linie de dovezi arata cat de important este sa fim atenti la cum este testat
comportamentul pacientilor cu traumatism cranian. Ideea lui Broca ca pacientii cu afazie Broca inteleg
limbajul dar nu il pot produce a fost contestata de catre studii care arata ca acesti pacienti au, intr-adevar,
probleme in a intelege limbajul. Sa luam in considerare, spre exemplu, urmatoarele doua propozitii:

(1) Marul a fost mancat de fata.


(2) Baiatul a fost impins de fata.

Pacientii cu afazia Broca nu au avut probleme in a intelege prima propozitie, insa au avut
probleme cu a doua. Problema pe care au avut-o cu cea de-a doua propozitie a fost in a decide cine a
impins si cine a fost impins. L-a impins fata pe baiat, sau baiatul pe fata? Desi pare evident ca fata l-a
impins pe baiat, pacientii cu afazia Broca au o dificultate in a procesa cuvinte de legatura ca ―a fost‖ si
―de‖, iar aceasta creaza probleme in a determina cine a fost impins (observati ce se intampla cu propozitia
cand aceste doua cuvinte sunt omise). In contrast, prima propozitie nu poate fi interpretata in doua feluri.
Este clar ca fata a mancat marul. Nu este posibil, in afara unui improbabil scenariu stiintifico-fantastic, ca
marul sa o manance pe fata(Dick et al., 2011; Novick et al., 2005).

Faptul ca pacientii lui Broca au defapt o problema in a intelege limbajul indica faptul ca afazia
Broca nu este o simpla problema de producere a limbajului. Rezultatele multor experimente
comportamentale si fiziologice au facut ca unii cercetatori sa nu faca diferenta dintre probleme de
producere a limbajului si intelegerea acestuia, ci intre probleme de forma si inteles. Problemele de forma
implica dificultati in a determina relatia dintre cuvinte intr-o propozitie (ca problema pacientilor cu afazia
Broca in legatura cu propozitia 2 de mai sus). Problemele de inteles implica diferente mai vaste in a
intelege, ca cele traite de pacientii cu afazia Wernicke, pacienti care ar avea probleme si cu propozitia 1.

O metoda de a inregistra raspunsuri electrice rapide ale creierului uman, pe care l-a numit
potential evocat, care a adus probe in plus pentru distingerea dintre forma si inteles in limbaj.

METODA : Potential evocat


Electromiografia(EMG) este inregistrata cu mici electrolizi in forma de disc plasati pe scalpul
unei persoane (Fig. 2.13a). Fiecare electrolid preia semnale de la grupuri de neuroni care sunt activati
impreuna. Fig. 2.13b arata un potential evocat inregistrat in timp ce persoana asculta fraza ―Pisicile nu vor
manca‖. Observati ca semnalele sunt foarte rapide, petrecandu-se in fractiuni de secunda. Acest lucru face
EMG sa fie ideal pentru a investiga un proces ca acela al intelegerii unei conversatii, in care cei care
vorbesc spun, in medie, trei cuvinte pe secunda (Levelt, 1999). Raspunsul rapid al EMG contrasteaza cu
raspunsul lent al tehnicilor de imagistica craniana ca RMN, care dureaza secunde. Un dezavantaj al EMG
este dificultatea de a indica de unde din creier provine raspunsul. Exista modalitati de estimare, insa nu
este la fel de exact ca RMN, care evidentiaza structurile specifice care au fost activate. Totusi, abilitatea
unui EMG de a oferi un raport aproape continuu a ceea ce se intampla in creier dintr-un moment in altul

30
in face foarte potrivit pentru studiul proceselor dinamice, ca limbajul(Kim @ Osterhout, 2005; Osterhout
et al., in presa).

EMG este folositor in a distinge intre forma si inteles pentru ca EMG consista dintr-un numar de
unde care se petrec cu intarzieri diferite dupa ce un stimul a fost prezentat si care poate fi legat de diferite
functii. Doua component care raspund la diferite aspecte ale limbajului sunt componenta N400 si
componenta P600, unde N reprezinta ―negative‖ (nota: negativ e in sus in registru EMG), iar P reprezinta
―pozitiv‖. Numerele 400 si 600 reprezinta timpul in care raspunsul ajunge la maximum, in milisecunde.

Fig. 2.14 arata raspunsul la ―Pisicile nu vor manca‖, plus la doua versiuni modificate ale frazei. In
Fig. 2.14a, fraza ―Pisicile nu vor gati‖ rezulta intr-un raspuns N400 mai mare. Aceasta component a
raspunsului este senzitiva intelesului cuvintelor in propozitie, si e mai mare atunci cand cuvintele nu se
potrivesc frazei. In Fig. 2.14b, fraza ―Pisicile nu vor mananca‖ rezulta intr-un raspuns P600 mai mare.
Acest raspuns este senzitiv formei propozitiei, si e mai mare cand forma este gresita.

Important la aceste rezultate este faptul ca ilustreaza raspunsuri fiziologice diferite la doua
aspecte diferite ale limbajului: forma si inteles. Alte experimente au arata ca raspunsul N400 este asociat
cu structuri din lobul temporal. Spre exemplu, traumatisme in zone ale lobului temporal reduc raspunsul
N400 mai mare care se petrece cand intelesuri nu se potrivesc intr-o fraza. Raspunsul P600 este asociat cu
structuri din lobul frontal, mai spre partea din fata a creierului. Traumatisme in acea zona reduc raspunsul
P600 mai mare care se petrece cand forma unei fraze este incorecta (Osterhout et al., in presa; Van Petten
& Luka, 2006).

Studiile efectuate despre efectele traumatismelor craniene si rezultatele EMG descrise ca exemple
de cercetare moderna legate de Broca si Wernicke sunt doar doua rezultate din multe. Sute de
experimente au aratat ca fiziologia procesarii limbajului este mai complexa decat cea propusa de Broca si
Wernicke, atat pentru ca ideea de separare stricta a ―producerii‖ si ―intelegerii‖ este prea simpla, cat si
pentru ca numeroase arii, pe langa aria Broca si aria Wernicke, sunt implicate in procesarea limbajului
(Binder et al., 1997; Dick et al., 2001; Dronkers et al., 2004; Friederici, 2002, 2009; Friederici et al.,
2006).

Imaginea care reiese din aceasta cercetare este aceea ca (1) functiile specifice limbajului sunt
localizate in zone specifice ale creierului, deci localizarea functiei este o parte importanta in procesarea
limbajului; si (2) procesarea limbajului este distribuita pe o mare parte a creierului. In urmatoarea sectiune
vom vedea ca aceasta distributie de procesare este un principiu important care ajuta nu doar limbajul, dar
si alte functii cognitive.

PROCESAREA DISTRIBUITA IN CREIER


Ideea de procesare distribuita este ca functii specifice sunt procesate de mai multe zone din creier.
Desi pare a contrazice ideile de localizare a functiei si de module prezentate mai sus, vom vedea de fapt
ca aceste idei se complementeaza un ape cealalta.

Putem descrie procesarea distribuita prin a incepe cu localizarea perceptiei fetei in creier. Am
vazut ca experimente de imagistica craniana au identificat o zona (ZFF) care este activata de fete si are
raspunsuri slabe la alti stimuli. Insa doar pentru ca e o zona specializata sa raspunda la fete nu inseamna
ca fetele activeaza doar acea zona. Fetele activeaza si ZFF, dar si alte arii.

31
Ce este significant in privinta fetelor este ca, desi mai multe zone ale creierului participa la
perceptia unei fete, alte zone raspund la varii reactii la o fata. Spre exemplu, cand vezi pe cineva mergand
pe strada, uitandu-te la fata persoanei respective se activeaza neuroni in ZFF, dar si neuroni din alte zone
care raspund la forma fetei. Insa raspunsul tau la fata unei persoane poate fi mai mult decat un simplu
―Aceea e fata unei persoane‖. Poti de asemenea fi afectat de cat de atractiva ti se pare persoana respective,
daca se uita la tine, ce emotii transmite, si reactiile la expresia faciala a persoanei. Asa ca, diferite zone
ale creierului sunt activate de fiecare din aceste raspunsuri la fata (Fig. 2.15). Uitandu-te la o fata, se
activeaza zone implicate in perceperea fetei, dar si cele asociate cu reactiile provocate de fata respective.

Dar ce se intampla in cazul unei intalniri cu un stimul mai simplu – unul care nu se uita la tine,
care nu are expresii emotionale, si care nu provoaca raspunsuri emotionale? Cum percepem o bila rosie
care se rostogoleste (Fig. 2.16)? Chiar si acest stimul simplu, neutru, creaza o distributie larga de
activitate in creier, pentru ca fiecare din calitatile bilei –culoarea (rosie), miscarea (catre dreapta), forma
(rotunda), adancimea, locatia- este procesata intr-o zona diferita a creierului.

Este un mesaj important, si anume ca aceste calitati, care sunt procesate in zone diferite ale
creierului, se intalnesc pentru a rezulta in perceptia bilei rosii care se rostogoleste. Mesajul e Acela ca
pana si experientele simple, de zi cu zi, rezulta in activarea unor arii extinse ale creierului, dar ca
experienta noastra nu contine vreo proba a acestei distributii. Noi pur si simplu vedem obiectul!
Importanta acestei observatii se extinde mai departe de perceptia unei bile rosii care se rostogoleste, catre
alte functii cognitive, ca memoria, limbajul, luarea de decizii, si rezolvarea de problem, dintre care toate
implica activitatea distribuita in creier.

Spre exemplu, cercetarea in fiziologia memoriei, descrisa in detaliu in capitolele 5 si 7, a scos la


iveala faptul ca multiple zone din fiecare lob al creierului sunt implicate in stocarea amintirilor pentru
fapte si evenimente si apoi readucerea lor aminte mai tarziu. Evocarea unui fapt sau aducerea aminte a
unui eveniment nu doar provoaca asociatii cu alte fapte si evenimente, dar poate de asemenea provoca
perceptii vizuale, auditive, oflactive sau de gust asociate cu acea amintire, emotii provocate de amintire, si
alte procese de gandire. In plus, exista diferite tipuri de memorie –memorie de scurta durata, memorie de
lunga durata, despre evenimente din viata unei persoane, memorie pentru fapte, si asa mai departe- dintre
care toate sunt activate diferit, si uneori se suprapun in anumite zone ale creierului.

Ideea ca principiul de procesare distribuita se mentine pentru perceptive, memorie si alte procese
cognitive reflecta generalitatea mecanismelor responsabile pentru cunoastere. Desi aceasta carte contine
capitole separate despre diverse tipuri de cunoastere, aceasta separare nu se petrece mereu in minte sau in
creier. Mintea nu este, pana la urma, un manual; nu subdivide, in mod necesar, experientele noastre in
categorii explicite. In schimb, mintea creaza procese cognitive care pot implica mai multe functii diferite.
La fel cum o simfonie este creata de mai multe instrumente, care lucreaza impreuna intr-o orchestra
pentru a crea armoniile si melodiile dintr-o anumita compozitie, la fel procesele cognitive sunt create de
mai multe zone specializate ale creierului, care lucreaza impreuna sa creeze un model de activitate
distribuita, care creaza toate componentele diferite ale respectivei cunoasteri.

REPREZENTAREA IN CREIER
Pana acum am explicat conexiunea dintre fiziologie si cunoastere in termini de (1) potential de
actiune, (2) zone specializate ale creierului, si (3) activitate distribuita in creier. Putem descrie ce se

32
intampla cand vedem pe cineva cunoscut ca implicand activarea zonei fetei fusiforma, plus alte zone, care
ne permit sa recunoastem si poate sa reactionam la persoana respectiva. Dar aceasta descriere, desi
corecta, este prea generala. Vrem sa stim cum ai fost capabil sa raspunzi ―Acesta e Bill‖, spre deosebire
de a identifica persoana ca Roger sau Sally. Ce se intampla cu activitatea electrica din creier care merge
peste ―aceasta e o fata‖ pana la a reprezenta o anume fata, cum ar fi cea a lui Bill? Aceasta este intrebarea
reprezentarii, si, pentru a incepe sa raspundem, trebuie sa consideram ce se intampla cand percepem un alt
stimul –un copac.

REPREZENTAREA UNUI COPAC : DETECTORI DE TRASATURI


Luand in considerare faptul ca un copac este reprezentat in sistemul nervos, ne adduce cu gandul
la una din definitiile mintii prezentata in capitolul 1, care spunea ca mintea este un system care creaza
reprezentatii ale lumii, deci putem actiona inauntrul ei pentru a ne obtine scopurile. Aplicata creierului,
ideea generala din spatele acestei afirmatii este ca un copac, si orice altceva mai percepem, este
reprezentat in creier. Putem aprecia ce inseamna aceasta daca luam in considerare ce se intampla cand ne
uitam la un copac. Vedem copacul pentru ca lumina reflectata de la copac patrunde in ochi si imaginea
unui copac este focusata pe retina, stratul de neuroni de la spatele ochiului (Fig. 2.17). cuvantul important
aici este imagine, pentru ca este imaginea creata de lumina reflectata de copac cea care patrunde in ochi,
si nu insusi copacul. Ideea ca nu copacul patrunde in ochi poate parea ridicola, pentru ca este evidenta,
insa este important urmatorul lucru : ce patrunde in ochi este o reprezentare a copacului, ceva care sta in
locul copacului.

O proprietate a acestei reprezentari este ca, desi arata ca un copac, este totusi diferita de un copac.
Nu e doar mai mica, dar poate fi distorsionata sau incetosata din cauza opticii ochiului. Diferenta dintre
copac si reprezentarea sa devine mai dramatica dupa cateva miimi de secunda, cand receptorii din retina
transforma imaginea copacului in semnale electrice , care calatoresc prin retina, parasesc ochiul prin
nervul optic, si ajung la principala zona de primire a semnalelor vizuale din creier. Perceptia noastra
despre copac nu este deci bazata pe contact direct cu acel copac, ci prin modul in care copacul este
reprezentat de potentialul de actiune din creier. Cercetari timpurii cu privire la natura acestei reprezentari
a dus la propunerea ca aceasta reprezentare ar putea implica neuroni numiti detector de trasaturi, care
raspund la trasaturi care formeaza obiecte.

Doi cercetatori care au jucat un rol important in descrierea detectorilor de trasaturi sunt David
Hubel si Thorsten Wiesel, care si-au inceput carierele la Universitatea Johns Hopkins si si-au stability
apoi un laborator la Harvard, unde si-au continuat cercetarea despre sistemul visual si au obtinut un
Premiu Nobel in 1981. Tactica lor a fost sa monitorizeze semnalele generate de neuroni in cortex la pisici
si maimute si sa determine ce stimuli vizuali au cauzat excitatia fiecarui neuron. Hubel si Wiesel au
observat ca fiecare neuron era excitat doar de un anumit tip de stimulare prezentata intr-o mica zona a
retinei. Fig. 2.18 cativa dintre stimulii care au determinat neuronii din si de pe langa zona vizuala sa
raspunda (Hubel, 1982; Hubel & Wiesel, 1959, 1961, 1965).

Stiind ca neuronii din sistemul vizual raspund la anumite tipuri de stimuli, cercetatorii au propus
ca fiecare dintre miile de neuroni care raspund cand ne uitam la un copac raspunde la diferite trasaturi ale
copacului. O parte dintre neuroni raspund la trunchiul orientat vertical, o parte la crengi, o parte la o
combinatie mai complexa de trasaturi. Putem chiar descrie raspunsurile tuturor neuronilor impreuna ca
formand un ―cor‖ de semnale neuronale, cu o parte raspunzand viguros (Fig. 2.19a), altii incet (Fig.

33
2.19b), unii constant (Fig. 2.19a si b), unii in mod irregular ( Fig. 2.19c), unii in cascada (Fig. 2.19d), iar
unii putin sau chiar deloc (Fig. 2.19e). Ce este important la acesta ―cor neuronal‖ este faptul ca reprezinta
copacul. Alte obiecte din mediul inconjurator isi creaza propriile coruri de raspuns. Astfel, putem descrie
copacul la care ne uitam, sau alti stimuli din mediu, cum ar fi ciripitul pasarilor sau mirosul acelor de pin,
ca fiind reprezentati de un anumit model de raspuns al unui numar de neuroni. Modul in care aceste
modele de raspuns neuronal reprezinta stimuli ai mediului inconjurator este numit cod neuronal.

Descoperirea detectorilor de trasaturi in aria principala de receptare a vazului a fost primul pas in
determinarea codului neuronal. Cercetarea aditionala in alte zone decat cea principala de receptare a
vazului a aratat neuroni care raspund la stimuli mai complecsi decat liniile de orientare. Mai multi
cercetatori, inregistrand din neuroni din lobul temporal, au observat neuroni care raspund la obiecte
geometrice complexe si neuroni care raspund la stimulul acum bine cunoscut –fata (Fig. 2.20). Pentru ca
fata este un stimul atat de comun, si pentru ca s-au descoperit neuroni senzitivi la fata, vom lua mai
departe in considerare cateva idei despre codul neuronal despre fata.

CODUL NEURONAL PENTRU FETE


Cum poate fi o anumita fata reprezentata prin excitatia neuronilor in cortexul temporal? Desi vom
folosi fete ca exemplu, raspunsul nostrum se aplica tuturor experientelor, nu doar vederii unor fete. O
modalitate prin care fetele pot fi reprezentate este prin specificitatea codarii –reprezentarea unui stimul
specific, cum ar fi fata unei anumite persoane, prin excitatia unor neuroni specifici, specializati in a
raspunde la acea fata. Acest lucru este ilustrat in Fig. 2.21, care arata ca fata lui Bill ar fi semnalata de
excitatie neuronului 1, care raspunde doar la fata lui; fata lui Mary este semnalata de excitatia neuronului
2, iar fata lui Ramon de cea a neuronului 3. Astfel, specificitatea codarii propune existenta unor neuroni
care sunt acordati in asa fel in cat sa raspunda la un singur stimul specific.

Ideea ca exista neuroni singulari care raspund doar la stimuli specifici a fost propusa in anii 1960
de catre Jerzy Konorski (1967) si Jerry Lettvin (vezi Barlow, 1995; Gross, 2002; Rose, 1996). Lettvin a
inventat termenul de celula bunica pentru a descrie acest foarte specific tip de celula. O celula bunica,
dupa Lettvin, este un neuron care raspunde doar la un specific stimul. Acest stimul ar putea fi o imagine
anume, cum ar fi o poza a bunicii tale; un concept, cum ar fi ideea de bunici in general; sau chiar bunica
ta (Gross, 2002).

Insa exista probleme cu aceasta idee : (1) exista prea multe fete si obiecte diferite in mediul
inconjurator pentru a desemna neuroni specifici pentru fiecare in parte; si (2) desi exista neuroni care
raspund doar la un anumit tip de stimuli, cum ar fi fetele, chiar si acesti neuroni raspund la mai multe fete
diferite. Astfel, un neuron care raspunde la fata lui Bill ar raspunde si la fata lui Roger si a Samanthei. Din
cauza acestor problem, ideea unui neuron extreme de specific, de tip bunica, nu poate fi acceptat de
cercetatori.

Solutia general acceptata la problema codarii neuronale este ca o anumita fata este reprezentata
nu de excitatia unui singur neuron, ci a unui grup de neuroni. Spre exemplu, sa luam in considerare cum
cei trei neuroni din Fig. 2.22 raspund la un numar de fete diferite. Fata lui Bill cauzeaza excitatia tuturor
celor trei neuroni, neuronul 1 avand raspunsul cel mai puternic si neuronul 3 raspunsul cel mai slab. Fata
lui Mary provoaca de asemenea raspuns in toti cei trei neuroni, neuronul 3 raspunzand cel mai puternic,

34
iar neuronul 1 cel mai slab. La fel se intampla si cu fetele lui Ramon si Roger, dar fiecare cu modelul sau
individual.

Astfel, fiecare fata este reprezentata de un model de raspuns de la un numar de neuroni. Aceasta
solutie la codarea neuronala este practic la fel ca acel ―cor‖ pe care l-am descris cand am considerat cum
detectorii de trasaturi pot reprezenta un copac. Aceasta este numita codare distribuita deoarece codul care
indica o anumita fata este distribuit la un numar de neuroni. Unul din avantajele codarii distribuite este ca
excitatie unor neuroni poate semnala un numar mare de stimuli. In exemplul nostru, excitatia a trei
neuroni semnaleaza patru fete, dar acesti trei neuroni pot semnala si alte fete, care ar avea modelul lor
individual de raspuns. (Similaritatea dintre termenii codare distribuita si procesare distribuita poate crea
confuzie. Codarea distribuita se refera la modelul de excitatie a unui numar de neuroni individuali, iar
procesarea distribuita se refera la activarea unor arii diferite ale creierului.)

Toate acestea inseamna ca abilitatea noastra de a identifica si recunoaste un numar enorm de


obiecte diferite din mediul nostru inconjurator este rezultatul final al cooperarii distribuite de catre mai
multi neuroni. Aceasta se intampla chiar si pentru stimuli ca fetele care sunt serviti de neuroni specializati
care raspund doar la fete. Nu e nevoie de multi neuroni pentru a sti ca vezi o fata, dar e nevoie de un
numar de neuroni care sa lucreze impreuna pentru a semnala prezenta unei anumite fete.

CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE


Amintirile sunt si ele reprezentate in creier, si aceleasi principia se aplica in cazul memoriei ca si
in cazul perceptiei –experientele sunt reprezentate de excitatia nervilor, diferite experiente fiind
reprezentate de diferite modele de excitatie nervoasa. Astfel, daca dupa cateva saptamani de la vederea
copacului iti amintesti ca l-ai vazut, poate chiar vizualizand cum arata, aceasta amintire este provocata de
un anumit model de excitatie a unor neuroni din creier. Exista, totusi, o diferenta importanta intre
excitatie neuronala cauzata de perceptie si cea cauzata de memorie.

Excitatie neuronala asociata cu experienta perceptiei este cauzata de stimularea receptorilor


senzoriali. In contrast, excitatia neuronala asociata cu experienta unei amintiri este cauzata de stimularea
unor structuri care contin informatie despre ce s-a intamplat in trecut. Astfel, in timp ce excitactia asociata
cu perceptia este legata de ce se intampla atunci cand te uiti la un copac, cea asociata cu memoria este
legata de informatia care a fost stocata in creier. Stim putine despre forma acestei informatii stocate
pentru memorie, dar este posibil ca principiul de baza al codarii distribuite sa opereze si pentru memorie,
cu amintiri specifice fiind reprezentate de modele particulare ale informatiei stocate, care rezulta intr-un
model specific de excitatie a nervilor atunci cand avem o amintire. Vom discuta procesele fiziologice
implicate in memorie in capitolele 5 si 7.

*DE LUAT IN CONSIDERARE

“CITIREA GANDURILOR” PRIN MASURAREA ACTIVITATII CREIERULUI


Ideea ca procesele cognitive sunt reprezentate prin activitatea distribuita in creier ridica o
intrebare interesanta : Este posibil sa determinan ce anume vede o persoana, ce gandeste sau ce isi
aminteste prin masurarea activitatii cerebrale? Pentru a obtine acest lucru, ar trebui sa stim exact ce model

35
de activitate este asociat cu fiecare obiect posibil, fiecare gand sau amintire, si suntem departe de a realiza
asa ceva. Totusi, studii recente folosind programe computerizate care pot fi antrenate sa recunoasca
modelele activitatii cerebrale asociate cu a vedea si a se gandi la un obiect ne-au adus mai aproape de
acest tel. Au fost create programe computerizate care pot, cu surprinzatoare acuratete, sa identifice, dintr-
un grup de obiecte, obiectul specific la care se uita persoana.

Vom descrie un experiment al Svletlanei Shinkareva si a colegilor ei (2008). In prima parte a


experimentului, in computer a invatat modelele activitatii neuronale asociate cu anumite obiecte. Primul
pas a fost ca participantii sa se uite la o serie de imagini ca cea din Fig. 2.23. Aceste imagini erau desene
liniare ale unor unelte si cladiri. Participantii s-au uitat imaginile a cinci unelte diferite si a cinci cladiri
diferite in timp ce se aflau intr-un dispozitiv de scanare a creierului, care masura raspunsul la fiecare
imagine. Participantii au fost intrebati ce cred despre proprietatile obiectului in timp ce se uitau la
imagine. Spre exemplu, uitandu-se la burghiu, s-ar putea gandi la a gauri un panou. Fiecare imagine a fost
prezentata pentru 3 secunde, urmat de un interval de 7 secunde de pauza. In timp ce participantii vizionau
imaginile, activitatea cortexului lor era inregistrate de aparatul RMN.

Cheia succesului acestui experiment a fost programul computerizat, care a analizat raspunsurile
creierului cu fiecare voxel, unde un voxel este o zona mica, in forma de cub, a creierului, de 2 sau 3 mm
pe o parte. (Marimea unui voxel depinde de rezolutia scannerului RMN. Sunt dezvoltate scanere care vor
fi capabile sa descompuna volume de mai putin de 2-3 mm pe o parte). Pentru a determina ce voxeliau
fost activati pentru fiecare imagine si cat de puternic au fost activati, computerul a creat un profil de
raspuns, sau o ―semnatura neuronala‖, pentru fiecare obiect, care a inclus mai multe zone ale creierului. In
final, dupa ce au fost colectate modele de la 12 participanti, computerul a determinat modelul neuronal
asociat cu fiecare clasa de obiecte (unelte vs. cladiri) si asociat cu fiecare obiect in parte (ciocan,
apartament , surubelnita, etc.)

Computerul a fost apoi testat prin a analiza activitatea cerebrala a unei persoane in timp ce
viziona o imagine. Bazandu-se pe acest model, computerul a prezis ce vedea persoana. Cand sarcina
computerului era sa determine daca o persoana se uita la o unealta sau la o cladire, acuratetea pentru 4 din
cei 12 participanti a fost de 97%; pentru restul grupului, de 87%( performanta de sansa fiind de 50%
pentru ca erau doua posibile raspunsuri). Media acuratetei pentru identificarea obiectelor specifice a fost
de 78% ( sansa fiind 10%, pentru ca erau 10 obiecte diferite).

Aceasta este o performanta impresionanta, dar ceea ce este si mai impresionant este faptul ca acel
computer a facut predictii corecte chiar si pentru oameni a caror date nu fusesera analizate anterior.
Imaginati-va ce inseamna acest lucru. Intri in edificiul in care se studiaza imagistica cerebrala, pentru
prima oara, esti pus in scanner, si te uiti la o imagine a unei cladiri de apartamente. Computerul iti
analizeaza activitatea cerebrala si conclude ca te uiti la o cladire, si apoi prezice ―cladire de apartamente‖.
Acuratetea medie pentru determinarea categoriei este de 82%. Abilitatea de a determina ce anume vede o
persoana bazata pe informatia luata de la o alta persoana este posibila deoarece modelele de activare ale
creierului sunt similare pentru oameni diferiti. Cu alte cuvinte, oameni diferiti au semnaturi neuronale
similare pentru tipuri specifice de obiecte. Aceasta categorie este ilustrata in fig. 2.24, care arata locatia
acelor voxeli care au dat informatia pe care a folosit-o computerul pentru a determina ca doi participanti
diferiti se uitau la ―unelte‖.

36
Inseamna aceste rezultate ca un computer poate afla la ce te gandesti prin a-ti analiza activitatea
cerebrala? Pana in acest moment, abilitatea de a determina daca cineva se uita la un apartament sau la un
igloo este departe de capacitatea de a sti ca te gandesti la ce ai facut in vacanta de vara. Totusi, abilitatea
de a face predictii despre ce categorie de obiect priveste o persoana este un mare pas inainte, mai ales
daca luam in considerare ca acum doar 50 de ani, descoperirea de ultima ora erau neuroni care raspund
prompt la bare orientate (Fig. 2.18).

CAPITOLUL III

CRYSTAL ÎNCEPE alergarea de-a lungul plajei odata cu rasaritul soareluipeste ocean. Ea
iubește aceast moment al zilei, atât datorită faptului că este racoare cat și pentru că ceața ce se ridica din
nisip creează un efect de mistică. Uitandu-se în jos pe plaja, observa ceva la aproximativ 100 de metri
distanță, care nu era acolo ieri. "Ce bucata interesanta de lemn adus de mare," crede ea, deși este dificil sa
vada, din cauza ceții și a iluminarii slabe (figura 3.1a •). În timp ce se apropie de obiect, ea începe să se
îndoiască de percepția ei inițială, și deindata ce realizeaza ca nu ar fi un lemn, își dă seama că aceasta
este, de fapt, o umbrela de plaja veche, care statea sub standul salvamarului ieri (Figura 3.1b). Când își dă
seama de acest lucru, ea este uimita de ceea ce s-a întâmplat. "Lemnul s-a transformat într-o umbrelă,
chiar în fața ochilor mei", crede ea.
Continuand pe plajă, ea trece pe langa o funie încurcata care pare a fi parasita (Figura 3.1c). Ea se
oprește pentru a verifica aceasta funie. Apucand un capăt, ea trage frânghia și vede că, asa cum a si
suspectat, este un fir continuu. Dar ea trebuie să continue alergarea, pentru că trabuie sa intalneasca o
prietena la Beach Java, o cafenea departe pe plajă, la sfârșitul alergarii ei. Mai târziu, stând în cafenea, ea
ii spune prietenei ei despre bucata de lemn care prin magie a fost transformata într-o umbrelă.
Experiența lui Crystal ilustreaza un număr de lucruri despre percepție, pe care noi le definim ca
experiențele rezultate din stimularea simțurilor. Experiența ei ilustrează modul în care percepțiile se pot
schimba, pe baza informațiilor adăugate (vederealui Crystal a devenit mai bunape masura ce ea a ajuns
mai aproape de umbrela), și modul în care percepția poate implica un proces similar cu rationarea sau
rezolvarea problemelor (Crystal si-a dat seama de ce a stat la baza obiectului parțial amintindu-și că a
văzut umbrela cu o zi înainte). (Un alt exemplu de percepție eronată inițial, urmată de o corecție este
expresia "E o pasăre. E un avion. E Superman!")
Experiența lui Crystal, de asemenea, demonstrează ca modul în care se ajunge la o percepție
poate implica un proces. A fost nevoie de ceva timp pentru ca Crystal să înțeleagă că ceea ce părea a fi un
lemn adus de mare a fost de fapt o umbrelă, deci este posibil să se descrie perceptia ei ca implicând un
proces de "raționament". Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri percepția are loc atât de rapid și lipsita
de efortincat pare să fie automată. Dar, așa cum vom vedea în acest capitol, percepția este departe de a fi
automata. Aceasta implică un proces complex, și, de obicei invizibil, ce seamana cu unrationament, deși
el apare mult mai repede decât realizarea lui Crystal că lemnul a fost de fapt o umbrelă.
În cele din urmă, experiența lui Crystal ilustrează, totodata, modul în care percepțiase afla in
conjunctura cu acțiunea. Crystal alearga și percepe în același timp; mai târziu, ea apuca cu usurinta
ceașca cu cafea, un proces care implică o coordonare între văzând ceașca de cafea, stabilirea locației sale,
intinzadu-se dupa maner (fizic), și apucând mânerul. Acest aspect al experiențelor lui Crystal este la fel ca
ceea ce se întâmplă în percepția de zi cu zi. De obicei suntem în mișcare, și chiar și atunci când stam doar
într-un singur loc uitandu-ne la TV, un film, sau un eveniment sportiv, ochii noștri sunt în mod constant
în mișcare pe masura ce ne scimbam atenția de la un lucru la altul pentru a percepe ceea ce se întâmplă.
De asemenea, apucam și ridicam lucrurile de mai multe ori pe zi, fie că este o ceașcă de cafea, un stilou
sau creion, sau aceasta carte. După cum vom vedea în acest capitol, percepția implică procese dinamice
care însoțesc și sprijină acțiunile noastre.

37
Înainte de a descrie aceste procese, este important de menționat că importanța percepției se
extinde dincolo de identificarea obiectelor sau in a ne ajuta să luam măsuri în mediul nostru. Putem
aprecia acest lucru amintindu-ne că psihologia cognitivă are la baza dobândirea de cunoștințe, stocarea
acestor cunoștințe în memorie, si recuperarea lor mai târziu pentru a realiza diferite sarcini, cum ar fi
amintirea unor evenimente din trecut, rezolvarea problemelor, comunicarea cu alte persoane,
recunoastereaunei persoane întâlnita săptămâna trecută, precumsi raspunderea intrebarilor la un examen
de psihologie cognitivă. Fără percepție, este puțin probabil ca aceste instrumente de cunoaștere ar fi
posibile.
Gândiți-vă la asta pentru un moment. Cat de conștient ați putea fi de lucrurile care se intampla
chiar acum, și cât de bine ati putea realiza aceste abilitățile cognitive menționate mai sus, dacă ati fi
pierdut toate simturile si, prin urmare, capacitatea de a percepe? Considerati în acest fel, percepția este
poarta de acces la toate celelalte cognițiipe care le vom fi descris în celelalte capitole din această carte.

Scopul acestui capitol este de a explica mecanismele responsabile pentru percepție. Vom face
acest lucru in primul rand prin a descrie modul în care percepția începe când receptorii sunt activati de
stimulii din mediu. Vom arăta atunci că alți factori, în plus față de stimularea receptorilor, sunt de
asemenea implicati în crearea percepțiilor. Așa cum vom face acest lucru, veți vedea că, deși percepția
pare să apară în mod automat, aceasta este de fapt rezultatul unor procese complexe care seamănă, într-o
anumită măsură, proceselor implicate în rezolvarea problemelor. În cele din urmă, vom descrie modul în
care are loc percepție în legătură cu acțiunea, ca atunci când Crystal percepe un obiect cand alearga pe
plajă și cum ea combina percepția și acțiuneapentru a ajunge la ceașcă ei de cafea.

Percepția începe de la receptori: Bottom-Up Processing

(procesare de jos in sus)


Primul pas în percepție este stimularea receptorilor de catre stimulii din mediu. Să considerăm
mai întâi semnalele generate în receptorii vizuali ai lui Crystal. Crystal vede umbrela, deoarece lumina
reflectata de pe umbrela intră ochii ei, stimulează receptorii, și initiaza semnalele electrice care călătoresc
spre zona de receptie vizuală a cortexului. Prelucrarea care începe cu stimularea receptorilor se numește
prelucrare de jos în sus (bottom-up). Toate experiențele noastre senzoriale, cu excepția situațiilor în care
s-ar putea sa ne imaginam ceva sau "a vedea stele verzi" de la o lovitura la cap, începe cu procesarea de
jos în sus. Putem descrie prelucrarea de jos în sus, atât fiziologic cat și comportamental.

BOTTOM-UP PROCESSING: Fiziologic


Putem descrie abordarea fiziologica a prelucrarii de jos în sus pe scurt, pentru că am descris deja,
în capitolul 2, succesiunea de evenimente care au loc dupa ce lumina reflectata de pe un copac stimulează
receptorii vizuali din ochi (vezi pagina 38). Am văzut că stimularea receptorilor declanseaza o serie de
evenimente, în care semnalele electrice sunt transmise de la receptorii spre creier. Perceperea unui copac
sau a unui ciripit de pasărele are loc după ce semnale electrice care încep în receptorii ajung la creier.

Efectul inițial a acestor semnale din cortexul a fost determinat prin înregistrarea semnalelor
electrice de la neuroni individuali. Așa cum am descris în Capitolul 2, neuronii din cortex care raspund
cel mai bine la forme simple, cum ar fi linii sau bare cu orientări specifice sunt numite detectoare de
caracteristici, pentru că ei răspund la caracteristicile simple.
Perceperea unui copac, sau a oricarui alt obiect, depinde de o activitate dincolo de cortexulul
vizual, dar răspunsul detectoarelor de caracteristica este primul pas in raspunsul creierului la obiecte.
Astfel, atunci când te uiți la un obiect, cum ar fi un copac, neuronii din cortexul vizual care răspund
specific la orientarideclanseaza către caracteristicile arborelui, cum ar fi trunchi și ramuri, așa cum se
arată în Figura 3.2 •.

38
BOTTOM-UP PROCESSING: BEHAVIORAL (comportamental)
Ideea ca neuronii se declanseaza la caracteristicile individuale ale unui copac sugerează că,
probabil, percepția noastră a arborelui este creata prin combinarea informațiilor furnizate de declansarea a
mai multor detectoare decaracteristica. O abordare comportamentala la această idee, conform careia
percepțiile pot fi create prin combinații de caracteristici individuale a fost propusa de Irving Biederman
(1987). Ideea lui, numita, recunoașterea prin componente[recognition-by-components (RBC)] , propune
ca noi percepem obiectele prin perceperea caracteristicilor lor elementare, cum ar fi cele din figura • 3.3a ,
denumit ―geon‖. ―Geonii‖ sunt blocuri perceptuale care pot fi combinate pentru a crea obiecte, așa cum se
arată în figura 3.3b.
Una dintre caracteristicile de percepție ale unui obiect, potrivit RBC, este că putem recunoaște un
obiect dacă suntem capabili să percepem din acel obiect doar câtiva dintre geonii sai. De exemplu,
Biederman a arătat că un avion care are un total de nouă geoni (• figura 3.4a) a fost recunoscut în mod
corect in circa 78 la sută din cazuri, chiar dacă numai trei geoni au fost prezenti (figura 3.4b), și 96 la sută
din cazuri în cazul în care șase geoni au fost prezenți.
Putem percepe, de asemenea, obiecte, chiar dacă porțiuni de geoni sunt ascunse, așa cum se arată
în figura 3.5a •. Motivul pentru care va dati seama ca este o lanternă, dupa cum formuleaza RBC, este că
sunteți în stare să recunoasteti geonii sai. Acesta este un exemplu al principiului recuperare a
componentelor- dacă putem recupera (vedea) geonii unui obiect, putem identifica obiectul-.
Figura 3.5b prezintă un exemplu în care colțurile și intersectiile geonilor lanternei sunt acoperite,
astfel încât geonii nu pot fi identificati. Acesta este reversul principiului de recuperare componentiala;
dacă nu putem vedea fiecare geon individual al unui obiect, nu putem recunoaște obiectul.
RBC oferă un exemplu de prelucrare de jos în sus, deoarece unitatea sa de bază -Geonul-este
simplu și, pentru că perceperea obiectelor geometrice simple, cum ar fi cele din figura 3.3 pot fi legate de
modele de stimulare pe retină. Acest lucru este similar cu modul în care neuronii corticali din figura 3.2
pot fi legati de stimulii care sunt prezentatipe retina. Dar, deși perceperea obiectelor începe cu stimularea
receptorilor ce duce la activarea caracteristicilor determinante fiziologic sau comportamental, modul de
percepere este mai complex decat a fost prezentat aici

Mai departe de Bottom-Up Processing


Dacă percepțiile ar fi fost fost determinate exclusiv de catre procesarea de jos în sus, atunci am
putea înțelege percepția prin luarea în considerare numai a informațiile prezentate catre receptorii. Dar
percepția depinde si de informații în plus față de faptele ce se prezintareceptorilor, inclusiv cunoștințele
pe care o persoană le aduce situației.
Luați în considerare obiectele din Figura 3.3b. Deși geonii individuali care alcătuiesc aceste
obiecte ar putea fi determinate prin prelucrarea de jos în sus, o prelucrare suplimentară este implicata în
cazul în care geonii sunt combinati pentru a crea obiecte. De fapt, aceiasi geoni pot fi combinati pentru a
crea diferite obiecte, cum ar fi găleata și cupa. Suntem capabili să recunoastem aceste obiecte diferite,
bazadu-ne pe aranjamentul geonilor lor, precum și de a da acestor obiecte nume precum "găleată" sau
"cupa", datorita cunoștințelor pe care le aducem situației. Prelucrarea care începe cu cunoștințe sau
asteptari anterior ale persoanei se numește prelucrare de sus în jos (top-down processing). Prelucrarea de
sus în jos este de asemenea implicata în capacitatea noastră de a recunoaște obiectele pe baza adoar
cativadintre geonii sai, ca în Figura 3.4, sau atunci când porțiuni mari ale obiectului sunt ascunse, ca în
Figura 3.5. În ambele cazuri, cunoștințe anterioare despre avioane și lanterne, probabil, ajută o persoană
sa percepe aceste obiecte.
Un alt exemplu de cum functioneaza prelucrarea de sus în jos este implicat în perceperea
obiectelor ilustrate în Figura 3.6 •, care se numește "multiplele personalități ale unui punct de cerneală"
(Oliva & Torralba, 2007). Punctul de cerneala prezentat în (a) este perceput ca un obiect diferit, în funcție
de orientarea sa și contextul în care se vede. Pare a fi un obiect pe o masă în (b), un pantof al unei

39
persoanece se apleaca la litera (c), precum și o mașină plus o persoană ce traversează strada în (d). Chiar
dacă pata are aceeași geoni în toate imaginile, noi o percepem ca diferite obiecte, din cauza cunoștințelor
noastre de diferitele tipuri de obiecte care sunt susceptibile de a fi găsit în diferite scenarii.
Ideea că percepția implică mai mult decât procesare de jos în sus, devine evidenta când ne
întoarcem la discuția noastră despre fiziologie. Am văzut că semnalele care călătoresc de la receptori la
creier furnizeaza informații despre caracteristicile de bază ale unui obiect. Cu toate acestea, asa cum
aceste semnale calatoresc spre creier, alte semnale pe lângă cele generate de caracteristicile obiectului
intra de asemenea in discutie. Unele semnale furnizeaza informații despre alte părți ale scenei. De
exemplu, semnale de la arborele (săgețile verzi din • Figura 3.7) sunt însoțite de semnale de la iarba din
jurul copacului și de la cer (săgețile albastre).

În plus, alte semnale, care sunt asociate cu cunoștințele și așteptările unei persoane, sunt
transmise în jos de la niveluri mai ridicate ale creierului (sageata punctată). Semnale, cum ar fi acesta,
care călătoresc în jos de la centrii superiori ce potsa influenteze semnalele de intrare, se numesc semnale
de feedback (Di Lollo, 2010).
Dintr-un punct de vedere fiziologic, percepția unui obiect se bazează pe semnale care reprezintă
obiectul plus semnale reprezentând alte aspecte ale mediului și semnale de feedback ce reprezintă
cunoștințele anterioare sau așteptările (Figura 3.7). Privind percepția în acest fel, putem face o analogie
între perceptie și coacerea pâinii. Ingredientele de bază pentru pâine sunt făină și apă, plus ingrediente
suplimentare, cum ar fi semințe de mac sau sare, în funcție de rețetă. Dar daca ai amesteca numai aceste
ingrediente, pâinea nu ar crește. Un pic de drojdie este de asemenea necesarapentru creșterea pâinii.
Adăugați drojdia la aceste ingrediente, coaceti, și veți obține o bucată de pâine. (Fără drojdie, ar iesi
pâinea nedospită sau tortilla.)
La fel precum crearea unei bucati de pâine necesită ingredientele de baza, plus drojdie, percepția
depinde de informațiile furnizate de stimularea receptorilor, cu informații suplimentare, cum ar fi
informații despre mediul înconjurător și cunoștințele anterioare ale unei persoane. Aceste informații sunt
purtate în semnalele fiziologice suplimentare pe care le-am descris, dar putem folosi, de asemenea,
exemple perceptuale pentru a demonstra modul în care sistemul perceptual ia informații suplimentare în
considerare. Vom face acest lucru prin a descrie două tipuri diferite de percepții: percepție de
dimensiunea unui obiect și percepție a intensității unui miros.

Dimensiunea perceptiei:

Luarea distantei in considerare


Imaginați-vă că mergeti pe jos pe sinele de cale ferata, si atunci valoviti de scena din • Figura
3.8.Creatura mica aproape de tine pare inofensiva, dar ești un pic îngrijorat de cel mai mare! Ai percepe
cele două creaturi a fi foarte diferite în mărime, dar ambele acoperă aceeași distanță pe campul
dumneavoastra vizual și, prin urmare, dau aceeași dimensiune pe retină (• Figura 3.9). (Verificați acest
lucru prin măsurare!) Aceasta înseamnă că ceva în plus față de dimensiunea imaginii creaturii pe retină
determină percepția ta de dimensiunea sa.
Ce alta informațieeste disponibila? Poate cel mai evident este faptul că aceste creaturi se află la
distanțe diferite. Un timp indelungat de cercetare a arătat că, dacă două obiecte sunt percepute a fi la
distanțe diferite dar dau aceeași imagine pe retină, sistemul perceptual ia distanța obiectului mai

40
indepartat în considerare, de aceea este perceput ca adevărat, de dimensiuni mai mari. Acest lucru are
sens, pentru că în experiența noastră de zi cu zi un obiect îndepărtat poate duce la aceeași imagine pe
retină ca un obiect mult mai mic, care este mai aproape (a se vedea figura 3.10 •), astfel încât modul în
care sistemul perceptual ține cont si de adâncime ne ajută percepem mai exact dimensiunea obiectului
îndepărtat.
In plus fata de adâncime, sistemul perceptual ar putea lua, de asemenea,în considerare mărimea
obiectului relativ la alte obiecte din mediu. Revenind la creaturile noastre de pe sinele de cale ferata,
putem vedea ca creatura din apropierea noastra se incadreaza in cele doua piese si mai aresi spațiu de
rezervă, în timp ce cea mai indepartata se suprapune sinelor. Astfel, relația dintre creaturi pe șinele de cale
ferată oferă informații cu privire la dimensiunile lor relative. Utilizare sistemelor perceptuale pentru
informații despre distanță a creaturile și dimensiunea lor relativa pentru sine ilustrează modul în care
informațiile în plus față de dimensiunea imaginii pe retina ajută la determinarea percepția de mărimea lor.

Iată o demonstrație care arată modul în care informațiile furnizate de imaginea retinei nu corespunde
neapărat cu ceea ce percepem.

Demonstrarea cu doua monede


Țineți două monede așa cum se arată în figura 3.11a •, cu una departe și una mai aproape (la
aproximativ jumatatea distantei). Apoi închideți un ochi și uitati-va la cele doua monede, tinandu-le la
aceleași distanțe și poziționati-le astfel incat muchiile lor par a se atinge (Figura 3.11b). Observați modul
în care percepeti dimensiunile celor două monede în aceste condiții. Apoi deschideți celălalt ochi și
vizualizatimonedele cu ambii ochi, astfel încât acestea nu mai par a fi chiar una lângă cealalta. Cum
afectează percepția dvs. dimensiunile celor două monede?

Este probabil ca în prima parte a demonstrației, atunci când vizualizatimunedele una lângă
celălalta cu un ochi, moneda maiindepartata apărut mai mica. Această percepție corespunde faptului că
moneda mai departe creaza o imagine mai mica pe retină (Figura 3.11c). De asemenea, este posibil ca, în
a doua parte a demonstrației, cu ambii ochi deschisi, monedele au apărut mai asemănătoare în mărime.
Acest lucru se întâmplă pentru că deschiderea ambilor ochi mărește capacitatea de a percepe adâncimea,
sau distanța relativă a celor două monede. Sistemul perceptiv poate lua apoi în considerare distanța
monedelor ", iar această informație in plus vă permite să perceapeti dimensiunile lor cu mai multă
precizie.
Luarea distanței in considerare apare tot timpul în viața reală. De exemplu, o persoană aflata aproape de
tine incepe sa plece, ea nu pare să scadă odată cu creșterea distanței. O persoană care pare a fi de 6 metri
atunci când ea se află în apropiere, de asemenea, pare a fi de 6 metri atunci când sta langa noi in camera,
chiar dacă dimensiunea imaginii sale pe retina dumneavoastră (asemenea monedei indepartate în
demonstrație) este mult mai mică atunci când ea este mai departe. Acest fenomen se numeste consistenta
marimii-avem tendința de a percepe obiectele ca avand aceeași dimensiune chiar și atunci când se
deplasează la distanțe diferite. Toateexemplele de mai sus, care sunt rezumate în Tabelul 3.1,conduc la
aceeași concluzie: Percepția de mărimea unui obiect nu depinde numai de dimensiunea imaginii
obiectului asupra receptorilor

Perceptia intensitatii unui miros: Luarea mirosului in considerare


Imaginați-vă că vă sunt prezentate următoarele instructiuni: "Sarcina ta este de a mirosi această
floare și de a evalua intensitatea mirosului sau pe o scară de la 1 la 10. Flori cu mirosuri foarte puternice,
cu un parfum ce poate fi mirosit de la distanță, ar primi un rating aproape de 10. Flori cu mirosuri mai
subtile, care pot fi mirosite numai de la aproape, vor primi o evaluare mai aproape de capătul de jos al
scarii. Mirosul de flori pe care urmează să-l mirosi este undeva între aceste două extreme. "În urma
acestor instrucțiuni, iti duci floarea la nas și mirosi . Începi cu unadulmecat slab, iar apoi adulmeci mai

41
puternic. Întrebarea este, ați aprecia intensitatea de miros a florii diferit in functie de aceste două
adulmecări diferite?
Într-un experiment clasic, Robert Teghtsoonian și colaboratorii (1978) au cerut participantilor
într-o situație de laboratorsa evalueze intensitatea mirosului a unor diferite odorizante (soluții chimice cu
mirosuri), si a constatat ca participantii lor au dat ratinguri aproape identice pentru adulmecări slabe și
pentru adulmecări puternice . Gândiți-vă la ce înseamnă asta. Chiar dacă adulmecatul puternic provoacă
mai multe molecule de miros sa stimuleze receptorii, acest lucru nu a influențatratingurile participanților
pentru intensitate mirosului (Figura 3.12) •. Teghtsoonian și colaboratorii au concluzionat din acest
rezultat ca participantii lor au fost luat si puterea inspiratiei lor în considerare pentru a da ratingurile.
Suna cumva familiar? Așa cum sistemul perceptual ia distanța și, probabil, alți factori în considerare
atunci când o persoană percepe dimensiunea, sistemul perceptual ia si intensitate adulmecarii în
considerare atunci când o persoană percepe intensitatea mirosului.

Este clar din aceste două exemple foarte diferite ca in timp ce perceptia poate începe de la
receptori, aceasta depinde de surse suplimentare de informații. Scopul sistemului de percepție, la urma
urmei, este de a furniza informații exacte cu privire la ceea ce este în mediul înconjurător. Acest lucru este
evident important pentru supraviețuire. De exemplu, vom ști să avem grijă atunci când vom vedea o
creatură mare, chiar dacă este departe șiimprima o imagine mică pe retina noastra, precum și de a mirosi
doar foarte slab atunci când am putea lucra cu o substanță chimică potențial periculoasa.

Folosindu-ne de ceea ce am invatat: Procesarea de sus in jos


Vom lua acum în considerare câteva exemple suplimentare de modul în care percepția depinde
mai mult decat simpla stimularea a receptorilor. În această secțiune vom lua în considerare rolul
prelucrarii de sus în jos, procesarea ce depinde de cunoștințele sau asteptarile prealabile ale unei persoane.
Am descris deja două exemple de prelucrare de sus în jos: numirea obiectelor create din diferite
aranjamente de geoni, și pata de cerneala cu multiple personalități.
Un alt exemplu de prelucrare de sus în jos este ilustrată de ceva care se întâmplă atunci când, caut
canale pe televizor, ma opresc la Telemundo, un canal care are de multe ori programele dramatice în care
acțiunea pare extrem de interesanta. Problema mea, însă, este faptul că Telemundo este o stație de limba
spaniolă și nu înțeleg limba spaniolă. Astfel, în timp ce oamenii din regia emisiunii se înțeleg reciproc,
pentru mine dialogul de multe ori sună ca un șir neîntrerupt de sunet, cu excepția ocazionala când apare
un cuvânt familiar ca gracias. Percepția mea reflectă faptul că semnalul de sunet pentru exprimare este în
general continuu, iar atunci când există întreruperi în sunet, nu se manifestă, în mod necesar între cuvinte.
Puteti vedea acest lucru în Figura 3.13 • prin compararea locului în care fiecare cuvânt din propoziție
începe cu modelul de semnal sonor.

Dar când prietenii mei vorbitori de spaniolă se uita Telemundo, ei percep acest șir neîntrerupt de
suneteprecum cuvinte individuale, semnificative. Datorită cunoștințelor lor de limba, ei sunt capabili să
spună atunci când un cuvânt se termină și începe următoarul, un fenomen numit segmentare a discursului.
Faptul că un ascultător familiarizat doar cu limba engleză și un alt ascultător familiarizat cu limba
spaniolă pot primi stimuli de sunet identice, dar intelegaceste percepții in moduri diferite înseamnă că
experiența fiecarui ascultător cu limba (sau lipsa de ea!) influențează percepția lui sau a ei.
Acest exemplu ilustrează modul în care cunoștința adusa de o persoană la situație poate influența
percepția. În exemplul nostru, această cunoaștere este cunoașterea prealabilă a spaniolei, ceea ce face
posibilă înțelegerea cuvintelor individuale și, prin urmare, să identifice în cazul în care un cuvânt se
termină și cealalalt începe. Ideea că percepția depinde de cunoaștere nu este una noua. Fizicianul și
fiziologul Hermann von Helmholtz din secolulal 19-lea (1866/1911) a propus o teorie bazată pe această
idee.

42
TEORIA HELMHOLTZ DE DEDUCȚIEINCONȘTIENTĂ
Helmholtz a propus un principiu numit teoria dedeuctie inconștienta, care prevede că unele dintre
percepțiile noastre sunt rezultatul unor ipoteze inconstiente pe care le facem despre mediul înconjurător.
Această teorie a fost propusă pentru a ține cont de capacitatea noastră de a crea percepții de la informațiile
primite de la stimul, care poate fi văzut în mai mult de un fel. De exemplu, ce vezi pe ecran în figura
3.14a •? Cei mai mulți oameni percep un dreptunghi albastru în fața unui dreptunghi roșu, așa cum se
arată în figura 3.14b. Dar, ca în figura 3.14c indică, că acest display ar fi putut fi cauzat de o formă roșie
cu șase laturi situata fie în fața fie în spatele dreptunghiului albastru.
Teoria de deductie inconștienta include principiul probabilitatii, care prevede că noi percepem
obiectul care este cel mai probabil să fi cauzat modelul de stimuli pe care i-am primit. Astfel, deducem că,
probabil in figura 3.14 este un dreptunghi care acoperă un alt dreptunghi, din cauza experiențelor pe care
le-am avut cu situații similare în trecut. Prin urmare, Helmholtz a descris procesul de percepție ca fiind
similar procesului implicat în rezolvarea unei probleme. Pentru perceptie, problema este de a determina
care obiect a provocat un anumit model de stimulare, iar această problemă este rezolvată printr-un
procedeu în care observatorul aplică cunoștințele sale ale mediului, în scopul de a deduce ceea ce ar putea
fi obiectul. În cazuri cum ar fi formele ce se suprapun în figura 3.14, acest proces este inconstient, prin
urmare, termenul de deductie inconstienta. (A se vedea Rock, 1983, pentru o versiune modernă a acestei
idei.)
Putem aplica această idee că percepția implică un proces similar pentru rezolvarea problemei
similare lui Cristal de a identifica forma îndepărtată de pe plajă. Bazat pe ceea ce a văzut la început, ea
presupune "un lemn adus de apa", bazat pe imaginea receptorilor ei și cunoștințele ei de obiectele ce sunt
adesea găsite pe plajă. Dar ea s-a apropiat, ea a decis că era mult mai probabil ca imaginea sa fi fost
cauzata de umbrela văzuta cu o zi înainte. Deși în acest exemplu Crystal foloseste un proces de
raționament conștient careeste mult mai lent decât deducția inconștientă a lui Helmholtz, principiul de
bază este similar cu propunerea sa ca perceptia implică un proces deductional care seamănă cu procesul
implicat în rezolvarea unei probleme.

Teoriile gestaltioniste de organizare


La aproximativ 30 de ani dupa ce Helmholtz a propus teoria sa de deductie inconștienta, un grup
numit psihologii Gestaltionisti a propus o altă abordare. Scopul acestui demers a fost la fel ca Helmholtz-
a explica modul în care percepem obiectele-, dar accentul a fost diferit. Psihologii Gestaltionisti au fost
preocupați de organizarea perceptuala, modul în care elementele sunt grupate pentru a crea obiecte mai
mari.
Punctele de plecare pentru legile Gestalt sunt lucruri care apar, de obicei, în mediul inconjurator.
Luați în considerare, de exemplu, coarda în figura 3.16a • pe care Crystal a vazut-ocand alerga pe plajă
(Figura 3.1c). Amintiți-vă că, atunci când ea a apucat un capăt al corzii și a tras de el, ea nu-i surprinsă ca
fost un singur fir continuu (pagina 48). Motivul pentru care acest lucru nu o surprinde este faptul că, deși
au existat multe locuri unde o parte din funie s-a suprapus peste o altă parte din funie, ea nu a perceput
coarda ca fiind alcatuita dintr-un număr de piese separate, dar a perceput-o continuu. Ea a perceput în
acest fel, pentru că, atunci când un obiect se suprapune altuia în mediu, cel suprapus (sub), de obicei,
continuă neîntrerupt sub obiectul de pe partea de sus. Acest lucru este ilustrat de segmentul colorat de
frânghie din figura 3.16b.
Observațiile, cum ar fi acest lucru aucondus psihologii Gestalt să propună legea de continuare
buna, care prevede: Puncte ce, atunci când sunt conectate, rezultat în linii drepte sau curbate lin sunt
considerate ca aparținând împreună, iar liniile au tendința de a fi văzut într-un modca urmando calea
uniformă. De asemenea, obiectele care sunt suprapuse de alte obiecte sunt percepute ca în continuare în
spatele obiectului de suprapunere. Modelul nod celtic în figura 3.17 • ilustrează acest efect de
suprapunere, în care continuarea buna asigură că vom vedea un model întrețesut continuu ce nu pare să fie
rupt în bucăți mici de fiecare dată cand un fir suprapune altuia.

43
Motivul din spatele legeii de continuare afirma urmatoarele: Se estimează că ceea ce noi
percepem este bazat pe ceea ce se întâmplă de obicei în mediul înconjurător. Acest lucru înseamnă că,
dacă percepția urmează legile Gestalt, este probabil ca percepția rezultată va reflecta cu exactitate ceea ce
se întâmplă în mediul înconjurător. Acest lucru este similar cu principiul probabilitatii lui Helmholtz:
percepția noastră corespunde obiectului care este cel mai probabil să fi cauzat modelul de stimulare pe
care l-am primit. Iată câteva alte legi Gestalt care fac predicții suplimentare cu privire la percepția noastră,
bazate pe ceea ce se întâmplă de obicei în mediu.
Pragnanz,tradus aproximativ din limba germana, înseamnă ". figură bună" Legea pragnanz,
numit, de asemenea, legea figurii bune sau legea simplitatii, prevede: Fiecare model de stimul este văzut
în așa fel încât structura rezultată este la fel de simplu posibila. Simbolul olimpic familiar în figura 3.18a •
este un exemplu al legii simplitatii. Vedem acest afișaj ca cinci cercuri, și nu ca un număr mai mare de
forme mai complicate, cum ar fi cele din figura 3.18b. (Legea privind continuarea buna contribuie de
asemenea la perceperea celor cinci cercuri. Poți vedea de ce acest lucru este așa?)

Similitudine- Cei mai mulți oameni percep • Figura 3.19a fie ca rânduri orizontale de cercuri,
coloane verticale de cercuri, sau ambele. Dar când am schimba culoarea unora dintre coloane, ca în figura
3.19b, cei mai mulți oameni percep coloane verticale de cercuri. Această percepție ilustrează legea
similitudinii: lucruri similare par să fie grupate. Legea similitudine ne face să percepem un număr în
figura 3.20 •, și în scenele de mediu ajută la definirea obiecte individuale.
Pentru a înțelege cum similitudine ajută la definirea obiectelor, uita-te la scena de mediu din •
Figura 3.21. Alege un punct de pe scena (cum ar fi A), apoi trece ușor de la acel punct la B. Dacă culoarea
la acest al doilea punct este la fel ca la culoarea A, atunci este foarte probabil ca aceste două puncte sunt
pe aceeași obiect. Dacă, totuși, vă mutați la un punct care este o culoare diferită, cum ar fi punctul C,
atunci este probabil că ați trecut peste un contur într-un alt obiect. În timp ce va uitati la această scenă,
vedeti dacă puteți găsi, de asemenea, exemple de buna continuare și figura buna.
Unii oameni consideră că este dificil in a percepe fețele la început, dar apoi dintr-o dată reușesc.
Schimbarea percepției de la "pietre într-un parau" sau "copacii dintr-o pădure" pentru "fețe" este o
schimbare în organizarea perceptuale a rocilor și a copacilor. Cele două forme pe care le percep la început
ca două pietre separate, în parau devintreptat grupate atunci când acestea devin ochii feței. De fapt, odată
ce percepem un anumit grup de pietre ca o fata, este adesea dificil să nu le percepem în acest fel, ele au
devenit permanent organizate într-un chip. Deși este puțin probabil ca elementele dintr-o scenă reală ar fie
aranjate pentru a crea atât de multe fețe, aranjamente apar în mediul care devine perceptiv organizat în
"obiecte". Luați în considerare, de exemplu, modelul în • Figura 3.23. În cazul în care zona albastră
imediat deasupra muntelui este percepută ca un cap de pasăre care se uita la dreapta, micul nor alb devine
ochiul păsării și așa devin treptat grupate cu capul.

“Legile” gestaltioniste sunt “euristice”


Deși psihologii Gestaltionisti si-au numit principile legi de organizare perceptive, nu sunt
intocmai legi, deoarece acestea nu prezic întotdeauna exact ceea ce este în mediul înconjurător. De
exemplu, ia în considerare situația următoare în care legile Gestalt ar putea duce la o percepție greșită: Pe
măsură ce mergi în pădure, te oprești inghetat de frica, deoarece nu prea departe veți vedea ceea ce pare a
fi un animal ascuns în spatele unui copac ( • Figura 3.24a). Legile Gestalt ale organizatiei joacă un rol în
crearea acestei percepții. Veti vedea cele două forme la stânga și la dreapta de copac ca un singur obiect,
din cauza legii Gestalt de similitudine (deoarece ambele forme sunt de aceeași culoare, este posibil ca ele
fac parte din același obiect). De asemenea, continuarea buna leagă aceste două părți într-un intreg,
deoarece linia de-a lungul părții superioare a obiectului se extinde lin dintr-o parte a arborelui la alta. În
cele din urmă, imaginea seamana cu animalele pe care le-ați văzut înainte. Pentru toate aceste motive, nu
este de mirare că percepem cele două obiecte, ca parte a unui animal.
Pentru că va temeti că animalul ar putea fi periculos, luați o altă cale. Cum ocolisul
dumneavoastră vă duce în spatele copacului, observați că formele întunecate nu sunt un animal la urma

44
urmei, dar sunt două buturugi în formă ciudata (Figura 3.24b). În acest caz, legile Gestalt v-au indus în
eroare. Observați, totuși, că motivul pentru care legile Gestalt nu au "functionat" a fost din cauza unui
aranjament neobișnuit de obiecte care ar avea loc în mod normal doar rareori în mediul înconjurător.
Faptul că legile Gestalt pot duce uneori la percepții incorecte înseamnă că este mai corect să le
numim euristice,reguli de ghidare, care oferă o soluție ghicita la o problema . Putem înțelege ce este
euristica comparându-ocu un alt mod de rezolvare a unei probleme, denumit algoritm.

Un algoritm este o procedură care este garantata pentru a rezolva o problemă. Un exemplu de
algoritm sunt procedurile pe care le invatam pentru adunare, scădere, și imartire repetata. Dacă aplicăm
aceste proceduri corect, vom primi răspunsul corect de fiecare dată. În schimb, o euristică nu poate duce
la o soluție corectă de fiecare dată. De exemplu, să presupunem că doriți să găsiți cheile pe care vi le-ați
pierdut undeva în casă. Un algoritm pentru a face acest lucru ar fi căutarea sistematica a fiecarei camere
din casă.Daca faceti acest lucru, cautand in fiecare camera, intr-un final veti gasi cheile, cu toate ca ar
dura mai mult timp. O idee euristica de gasire a cheilor ar fi aceea de a va uita in primul rand in locul
unde va lasati de obicei cheile si in locul in care v-ati dus imediat dupa ce ati deblocat usa.Acest lucru nu
poate duce întotdeauna la găsirea cheile, dar dacă o face, ea are unavantaj de obicei, fiind mai rapida
decat algoritmul.Noi spunem principiile Gestalt sunt euristice, deoarece acestea sunt reguli bune, de
ghicit, bazate pe modul în care este organizat mediul, ce functioneaza de cele mai multe ori, dar nu
neapărat tot timpul. Faptul că principiile euristice sunt de obicei mai rapide decât algoritmi explică de ce
sistemul perceptual este proiectat să funcționeze într-un mod care produce uneori erori. Luați în
considerare, de exemplu, ceea ce ar fi algoritmul pentru determinarea formei în figura 3.24(a). Aceasta ar
implica mers pe jos în jurul valorii de copac, astfel încât să puteți vedea din unghiuri diferite și, probabil,
de a aunca o privire mai atentăla obiectele din spatele copacului.Deși acest lucru poate rezulta intr-o
perceptie acurata, este potential lent si de aici si riscant (poate obiectul chiar este un animal periculos)
Ideea de a descrie funcționarea principiilor Gestalt ca euristica surprinde unii oameni, pentru că
euristica este cel mai adesea asociata cu raționamentul, rezolvarea problemelor, și luarea deciziilor. De
fapt, in multe carti nu se discută despre euristică până la capitolul deicat pe rezolvarea a problemelor. Dar
a face asta ar insemna sa ratam o șansă de a introduce unul dintre principalele mesaje ale acestei cărți,
care este că diferite tipuri de cunoaștere, cum ar fi ca perceptia, atenția, memoria, limbajul, raționamentul,
rezolvarea problemelor, și luarea deciziilor, implica mecanisme similare .
Pentru ca toate aceste cogniții împărtășesc același sistem nervos și sunt rezultate ale funcționării
aceleiași idei, nu ar trebui să fie surprinzător că au unele principii de operationare în comun. Vom vedea,
de exemplu, atunci când discutăm despre memoria pe termen lung în capitolul 8, ca cunoștințele
dobândite din experiențele anterioare pot influența memoria. Astfel, atunci când o persoană este rugata să-
și amintească un pasaj scris care descrie o situatie familiara, cum ar fi vizitarea un cabinet stomatologic,
raportul de memorie este adesea influențat de experiențele anterioare persoanei care a fost in vizita la
dentist. Uneori, aceste experiențe ajuta memoria, și, uneori, pot duce la erori, la fel cum sa întâmplat în
exemplul nostru perceptual când formele din figura 3.24 au fost confundate cu o creatură.

În capitolele 7 și 8, vom avea mai multe de spus despre modul în care cunoștințele noastre
anterioare afecteaza memoria. Pentru a continua discuția noastră cu privire la rolul cunoștințelor în
percepție, considerăm acum ideea că percepția este influențată de regularități în mediul înconjurător.

LUÂND REGULARITĂȚILE DIN MEDIU ÎN CONSIDERARE


Psihologi perceptuali moderni au introdus ideea că percepția este influențată de cunoștințele
noastre in regularitățile aparute in mediu-caracteristicile mediului care apar frecvent-. De exemplu,
albastru este asociat cu cerul clar, peisajele sunt de multe ori de culoare verde și regulate, precum și
verticalele și orizontalele sunt adesea asociate cu clădiri. Putem distinge două tipuri de regularități,
regularități fizice și regularități semantice.

45
Regularități fizice regularitățile fizicearata de obicei proprietățile fizice ale mediului. De
exemplu, există mai multe orientări verticale și orizontale în mediu decât oblice (unghi). Acest lucru se
întâmplă în medii construie de catre om (de exemplu, clădirile conțin o mulțime de orizontale și verticale)
și, de asemenea, în medii naturale (copacii și plantele sunt mai susceptibile de a fi pe verticală sau
orizontală decât înclinate) (Coppola și colab., 1998). Prin urmare, este o coincidență faptul că oamenii pot
percepe orizontale și verticale mai ușor decât alte orientări, un efect numit efectul oblic (Appelle, 1972;.
Campbell și colab, 1966, Orban, 1984 și colab.). Un alt exemplu de regularitate fizica este că atunci când
un obiect acoperă parțial un altul, conturul obiectului parțial acoperit "iese de altă parte," așa cum se
întâmplă pentru coarda din figura 3.16 și nodul celtic în figura 3.17.
O alta regularitate fizica este ilustrată prin următoarea demonstrație.

DEMONSTRAȚIE Forma De la umbrire


Ce percepi în figura • 3.25a ? Arata unele dintre discuri ca si cum ar iesi in evidenta, ca părți de
sfera tridimensionala, și altele par să fie crestături? Dacă vezi discurile în acest fel, observa că cele care
ies in evidenta sunt aranjate într-un pătrat. După observarea aceasta, rotiți pagina astfel incat punctul mic
este sub discuri (fig 3.25 (d)). Asta schimba perceptia ta?
Figurile 3.25b și c arată că, dacă presupunem că lumina vine de sus (care este de obicei cazul in
mediu), apoi modelele cercurilor care sunt deschise la culoare pe partea de sus ar fi creata de către un
obiect care iese in afară, așa cum este ilustrat în figura 3.25b, dar un model ca cercurile care sunt
iluminate pe partea de jos s-ar fi creat de către o inscriere într-o suprafață (a se vedea figura 3.25c).
Presupunerea că lumina vine de sus a fost numita euristica luminii-de-deasupra(Kleffner &
Ramachandran, 1992). Aparent, oamenii presupun aceasta teorie, deoarece de cele mai multe ori lumina
în mediul nostru vine de sus. Acest lucru este valabil pentru soare, precum și mai multe surse de lumină
artificială.
Un alt exemplu de euristica luminii de-sus la locul de muncă este asigurată de cele două imagini
în • Figura 3.26. Figura 3.26a prezinta adâncituri create de oameni în nisip. Dar când întoarcem această
imagine cu susul în jos, așa cum se arată în figura 3.26b, adânciturile în nisip deveni movilite rotunjite.

Astfel, un motiv pentru care suntem capabili să percepem și să recunoastem obiectele și scenele
este din cauza cunoștințelor noastre de caracteristicile fizice ale mediului nostru. De asemenea, avem
cunostinte despre regularitățile mediului care indică ce tipuri de obiecte apar de obicei în anumite tipuri
de scene.
Regularități semantice -in limba, semantica se referă la sensul cuvintelor sau alfrazelor. Aplicată
la perceperea scenelor, semantica se refera la sensul unei scene. Aceasta referindu-se de obicei la ceea ce
se intampla intr-o scena. De exemplu, prepararea alimentelor, gătitul, și, probabil, mancatul se intampla
într-o bucătărie; așteptatul, cumpăratul biletelor, verificarea bagajelor, și trecerea prin punctele de control
de securitate se întâmpla în aeroporturi. Regularitățile semantice sunt caracteristici asociate cu funcțiile
realizate în diferite tipuri de scene.
O modalitate de a demonstra că oamenii sunt conștienți de regularitățile semantice este pur și
simplu sa le cerem să-și imagineze un anumit tip de scene sau obiecte, la fel ca în următoarea
demonstrație.

DEMONSTRATIE Vizualizarea Scenelor si a Obiectelor


Sarcina ta în această demonstrație este simplă. Închide ochii și apoi vizualizeaza sau pur și simplu
gandeste-te la următoarele scene și obiecte:

1. Un birou (camera)

46
2. Secțiunea de îmbrăcăminte a unui magazin
3. Un microscop

4. Un leu

Cei mai mulți oameni care au crescut într-o societate modernă nu au probleme in vizualizarea
unui birou sau în sectiunea de îmbrăcăminte a unui magazin. Ceea ce este important despre aceasta
capacitate, pentru scopurile noastre, este faptul că o parte din această vizualizare implică detalii în aceste
scene. Cei mai mulți oameni isi imagineaza un birou ca având o masa cu un calculator pe ea, rafturi, și un
scaun. Scena magazin contine rafturi de haine, o cameră de schimbare, și, probabil, o casa de marcat.

Ce vezi când vizualizeziun microscop sau un leu? Mulți oameni declară că văd, nu doar un singur
obiect, ci un obiect într-un cadru. Poate că percep microscopul așezat pe o bancă de laborator sau într-un
laborator și leul într-o pădure, intr-o savana, sau într-o grădină zoologică. Cunoașterea regularități
semantice a functionat, atunci când Crystal utilizează cunoștințele din lucrurile care sunt de obicei găsite
pe plaja când ea a perceput în primul rând "lemnul" și apoi "umbrela de plajă."
Un exemplu de cunoștințele pe care le avem de lucruri care de obicei aparțin anumitor scene este
asigurat de un experiment în care Andrew Hollingworth (2005) a avut observatori ce au studiat pentru 20
de secunde o scenă, cum ar fi imaginea in sala de sport în • figura 3,27, care conținea un obiect țintă, cum
ar fi greutatea de pe saltea, sau aceeași scenă, dar fără obiect țintă. Observatorii apoi au văzut o imagine a
obiectului țintă singur în centrul ecranului, urmată de un ecran gol, și au fost rugați să mute cursorul pe
ecranul gol la locul în care obiectul țintă pe care tocmai il văzusera (dacă au văzut fotografia scenei care
conține obiectul țintă) sau în cazul în care s-ar aștepta să vadă obiectul țintă în scenă (în cazul în care au
văzut poza de pe scena, dar fără obiectul țintă).
Rezultatele, care au inclus datele medii pentru multe obiecte și scene diferite, a indicat că
observatorii care au văzut obiectele țintă au putut arata pozițiile lor exacte în scenă (cerc mic), dar
observatorii care nu au văzut obiectele țintă au fost încă în măsură să prezică unde ele ar fi (cerc mai
mare). Ce înseamnă acest lucru pentru scena salii de sport este faptul că observatorii erau aparent capabili
să prezică unde ar putea fi greutateabazadu-se pe experiența lor anterioară în a vedea obiecte în săli de
sport.

Neuronii si cunoasterea

Despre mediu
Discuția noastră despre modul în care percepția este legată de cunoaștere si de modul de percepe
al mediului s-a concentrat până acum pe exemple de comportament. Dar există activitate neuronala în
spatele fiecarui comportament, și activitatea de cercetare a demonstrat ca între activitatea
neuronala,natura mediului și percepția arătând că există neuroni care sunt reglati pentru a răspunde cel
mai bine la lucrurile care apar în mod regulat în mediul înconjurător. Putem înțelege de ce acest lucru este
important daca luam în considerare faptul ca se poate pune prblema proiectarii unui aparat care este
capabilöa sa perceapa.

Proiectarea unui MECANISM DE PERCPETIE


Imaginați-vă că exista un program informatic prin care se rezolva sistemul de proiectare care ar
putea scana o cameră și care poate determina configurația acesteia. (ai la dispozitie un calculator
performant, un expert programator, și o înaltă tehnologie de detectare a dispozitivelor din camera).

47
O abordare a acestei probleme ar fi să avem senzori de scanare a mediului, determinarea
modelelor de lumină și întuneric într-o cameră, și apelam la analiza aceastei informații pentru a determina
structura camerei.
Din moment ce știm că îi ajută o anumită cunoaștere a mediului, aceasta ar avea sens pentru a
proiecta un program de calculator care a fi în stare să recunoască elemente care în mod frecvent apar in
interiorul camerelor.

Unul dintre ele ar fi un program conceput pentru a ridica verticale și orizontale. Acestea sunt
caracteristici care sunt, de obicei,găsite în camere; acestea sunt asociate cu granițele dintre pereti,
plafoane,și podele. Ar fi, de asemenea interesant, sa programezi computerul să poată simți suprafețe, cum
ar fi fl podelele, plafoanele și pereți. Cu alte cuvinte, pe bază de computer
Sistemul ar putea funcționa mai eficient dacă ar fi programat pentru a „intelege‖ omul.
Unul dintre principiile de bază de funcționare ale creierului uman este că acesta conține neuroni
care răspund cel mai bine la lucruri care apar cu regularitate în mediul înconjurător.
Când am descris regularități fizice în mediul înconjurător, am menționat că orizontale și verticale
sunt caracteristici comune ale mediului, și experimentele de comportament au aratat ca oamenii sunt mult
mai sensibili la aceste orientări decât alte orientări care nu sunt la fel de frecvente Nu este o
coincidență,prin urmare, faptul că, atunci când cercetătorii au înregistrat activitatea neuronilor unici în
cortexul vizual al maimuțelor și dihorilor, au găsit mai multi neuroni care raspund cel mai bine la
orizontale și verticale, comparativ cu neuronii care raspund cel mai bine la alte orientări, cum ar fi
planurile înclinate (Coppola și colab, 1998;.. DeValois colab, 1992).
Există dovezi privind experientele realizate pe creierul uman ( prin scanare) că aceasta se
întâmplă si la om
De ce sunt mai multi neuroni care raspund la orizontale și verticale?
Un posibil răspuns este faptul că, in procesul de evolutie a creierului uman acesta a evoluat pentru
a răspunde cel mai bun la situații sau stimuli care sunt de obicei găsiti în mediul înconjurător.

Potrivit teoriei selecției naturale, caracteristicile pe bază genetica, reprezinta


capacitatea de a supraviețui, și, prin urmare, de a (se) reproduce, vor fi transmise generațiilor viitoare.
O persoană a cărei sistem vizual conține acest tip de neuroni (cu verticale și orizontale, care ar
putea interveni în mod frecvent în pădure, de exemplu) mult mai probabil va supravietui fata de o
persoană al cărei vizual sistem nu conține acesti neuroni. Prin acest proces evolutiv, sistemul vizual poate
sa conține neuroni care raspund la lucrurile care se găsesc frecvent în mediu.
Deși nu există nici o îndoială că funcționarea perceptuala a fost modelată de evoluție, este dificil
sa dovedesti dacă o anumită capacitate a creierului este, de fapt, "construit în" sau dobândita prin
învățare (Kanwisher, 2003). Există, totuși, o mare parte din dovezi că învățarea poate modela proprietățile
de răspuns de neuroni printr-un proces numita plasticitate dependenta de experiență.

Plasticitatea dependenta de experiență


Creierul este schimbat, sau este "o formă" prin expunerea sa la mediul astfel încât să poată
percepe mediul mai eficient. Mecanismul prin care structura creierului poate fi modificata prin experiență,
numita plasticitate dependenta de experiență, a fost demonstrată în multe experimente pe animale. Aceste
experimente au arătat că, dacă un animal este crescut într-un anumit anumitmediu, neuronii din creier se
schimba la acel animal astfel încât aceststia să devină reglati pentru a răspunde mai puternic la aspectele
specifiice ale acestui mediu. De exemplu, atunci când se naște un pisoi, cortexul vizual contine neuroni
care răspund la toate orientările, variind de la orizontal la vertical inclinat la, dar s-a constatat că o
creștere a un pisoi într-un mediu constând numai din verticale a dus la remodelarea cortexului vizual al
pisoiului.

48
În mod similar, pisoii crescuti într-un mediu format numai din orizontale s-a încheiat cu un cortex
vizual care conținea neuronii care au răspuns în principal la orizontale. Astfel, creierul pisoiului fost
modelat pentru a răspunde cel mai bine la mediul la care au fost expusi.
Plasticitatea dependentă de experiență a fost demonstrata, de asemenea, la oameni,. Aceste
demonstrații arată că funcționarea creierului poate fi "reglat" pentru a opera cel mai bine într-un mediu
specific. Lucrurile care apar în mod regulat în mediul respectiv pot provoca neuronii creierului uman
pentru a se adapta, pentru a răspunde cel mai bine la aceste regularități. Privit acestei teorii nu este
nerezonabil să spunem că neuronii pot refl ecta cunoștințe despre proprietăți ale mediului.

Interacțiunea dintre perceptie și actiune


Discuția noastră de până acum a luat in considerare relația dintre stimuli și ceea ce se percepe.
Această abordare a dat informații valoroase despre modul în care funcționează percepția, dar ar putea fi
numit modul "stând pe un scaun" de a studia percepția situațiilor pe care le-am descris ar putea să apară
ca o persoană care stă într-un scaun de vizionare

MISCAREA facilitează PERCEPȚIA


Mișcarea, de asemenea, ne ajută să percepem obiectele din mediul inconjurator cu mai multa
acuratețe. Un motiv pentru care se întâmplă acest lucru este faptul că în mișcare obiectele nu sunt privite
dintr-un singur punct de vedere. Astfel, văzând un obiect din diferite puncte de vedere, acesta ofera
informatii adăugate care rezultă în percepția mai precisa, în special pentru obiecte care sunt iesite din
comun, cum ar fi cele distorsionate.

Interacțiunea dintre perceptie si actiune


Preocuparea noastră referitoare la mișcare se extinde dincolo de faptul că aceasta (miscarea) ne
ajută să percepem obiectele prin dezvăluirea de informații suplimentare despre ele. Mișcarea este de
asemenea importanta, deoarece activitatea de coordonare are loc continuu.

FIGURA 1 - Ridicarea unei cești de catea:


(a) perceperea și recunoașterea cestii;
(b) ajungerea la ea;
(c) apucarea. Această acțiune implică o coordonare între percepere și acțiune care se realizează prin două
fluxuri separate in creier, așa cum s-a descris în text.
Luați în considerare, de exemplu, ceea ce se întâmplă atunci când ajunge o persoana ajunge afară
și doreste sa preia o ceașcă de cafea.
Prima identificare este ceașca de cafea în rândul care contine flori și celelalte obiecte de pe masă.
Odată ce ceașca de cafea este perceputa, persoana va ajunge la ea, ținând cont de poziția sa pe masă. La
ea ajunge, evitând florile, si isi poziționează degetele astfel incat să atinga ceasca de mâner. Această
acțiune simplă necesită perceperea continua a poziției a paharului, a mâinii și ale degetelor în raport cu
cana.
Toate acestea doar pentru a ridica o ceașcă de cafea !!

Ce este uimitor despre această secvență este că se întâmplă aproape în mod automat, fără prea mult efort,
totdeauna.
Aceasta actiune are loc mecanic si este de o mare simplitate aparentă ,

49
Efectele insa sunt atinse cu ajutorul unor mecanisme complexe.
Fiziologia din spatele acestor mecanisme este urmatoarea: psihologii si-au dat seama de mult de
legătura strânsă existenta între obiecte perceperea și interactiunea cu ele, dar detaliile acest legatura între
percepție și acțiune au deveni mai clare, ca urmare a cercetaiie fiziologice care a început în anii 1980.

Aceasta cercetare a arătat că există două curente de prelucrare în creier, cel implicat cu
perceperea obiectelor, și altul implicat în localizarea și luarea de măsuri față de aceste obiecte.
In descrierea acestei cercetări fiziologice, vom introduce două metode: creier-ablatia studierea
efectului de îndepărtare a partilor creierului la animale, și neuropsihologia-studiul comportamentului
persoanelor cu leziuni ale creierului. Ambele metode demonstrează cum ca studierea funcționării
creierului cu leziuni la animale si oameni poate dezvalui principii importante cu privire la funcționarea
normală a creierului.

METODA Brain Ablation


Scopul unui experiment ablatie a creierului este de a determina funcția pe o anumită zonă a
creierului. Acest lucru este realizat in primul rand prin determinarea capacității unui animal prin testarea
comportamentala.
Cele mai multe experimente de ablatie au folosit maimuțe din cauza similitudinii
sistemul lor vizual cu cel a oamenilor și pentru că maimuțele pot fi instruite pentru a determina perceptiile
cum ar fi acuitate, viziune de culoare, perceptia adancimii, si perceptia obiectelor.
Odată ce percepția animalului a fost măsurata, o anumita zona a creierului este ablated
(Îndepărtata sau distrusa, fie prin interventie chirurgicala, fie prin injectarea unei substante chimice in
zona pentru a fi eliminata).
In mod ideal, o anumită zonă este îndepărtată și restul creierului rămâne intact.
După ablatie,maimuța este testata pentru a determina care capacități perceptive raman și care au
fost afectate de operatie.
Deoarece majoritatea cercetarilor fiziologice au fost realizate pe pisici și maimuțe, elevii de multe
ori isi exprima preocupările legate de modul în care sunt tratate aceste animale. Principiul central al
acestor orientări este faptul că trebuie depuse toate eforturile pentru a se asigura că animalele nu au de
suferit.
Cercetarea pe animale a furnizat informații esențiale pentru ajutorul persoanelor cu dizabilități
senzoriale, cum ar fi orbire si surzenie, pentru a dezvolta tehnici pentru a ușura dureri severe, precum și
pentru îmbunătățirea înțelegerii noastre a unor deficiente , cum ar fi amnezia și orbirea, care sunt cauzate
de deteriorarea creierului.
Ungerleider si Mishkin a prezentat maimute, cu două sarcini:
un obiect discriminare problemă
și
(2) o problemă de discriminare reper.

În discriminarea obiectului problemă, unei maimuțe i-a fost prezentat un singur obiect, cum ar fi
un solid dreptunghiular,și a fost apoi prezentat cu obligatia de o a doua alegere -figura 2a ●, care a inclus
obiectul "țintă" (solidul dreptunghiular) și un alt stimul, solidul triunghiular. În cazul în care maimuț a
împins deoparte obiectul țintă, a primit
recompensa alimentara care a fost ascunsa bine sub obiect.

50
Discriminarea reper problemă este prezentată în figura 2b ●.
Aici, sarcina maimutei este de a elimina alimentele care sunt mai aproape de cilindrul înalt.
În partea de ablatie a experimentului, o parte din lobul temporal a fost îndepărtat în unele
maimuțe. Testarea comportamentală a arătat că problema discriminării obiectului a fost foarte dificila
pentru maimute cu lobi temporali scoasi.

Acest rezultat indică faptul ca lobii temporali sunt responsabili pentru determinarea
identitatii unui obiect.
Prin urmare, Ungerleider și Mishkin au numit calea care duce de la cortexul striat la lobul temporal What
pathway (● Figura 3).

Alte maimute, care au avut lobii parietali îndepărtati, au avut dificultati in rezolvarea problemei
discriminării reper. Acest rezultat indică faptul că drumul care duce la lobul parietal este responsabil
pentru determinarea locației unui obiect.

Percepția și acțiunea, curente.


O altă abordare, care pune in evidenta două fluxuri, unul care implică lobul temporal și alte
implicând lobul parietal, este comportamentul-studiat de neuropsihologie pe persoanele cu leziuni
cerebrale.
Una dintre procedurile centrale din neuropsihologie este metoda disocierii.

Disocierea metodă in neuropsihologie


Unul dintre principiile de bază ale neuropsihologiei este că putem înțelege efectele existentei unor
leziuni ale creierului prin studierea disocierii-situație în care o funcție este absenta în timp ce o altă
funcție este prezentă. Există două tipuri de disocieri: disociere singulara, care pot fi studiata la o singură
persoană, și disocieri duble, pentru care este nevoie de două sau mai multe persoane.
Pentru a ilustra o disociere singulara, să ia în considerare o femeie care a suferit
deteriorarea lobului temporal. Ei ii este prezentat un obiect, apoi i se cere sa il numeasca si sa indice
pozitia acestuia pe masa. Când i s-a dat această sarcină,
persoana nu a putut numi obiectul, dar a putut arata locul unde se afla pe masa
(● Figura 4a).
Nume obiect Indicarea locului obiectului

Femeie Femeie
Nu Da
Barbat Barbat
Da Nu

Putem ilustra o dubla disociere prin găsirea unei alte persoane care are o funcție prezenta și o alta
absenta, dar într-un mod opus persoanei de sex femin prezentate mai sus.
De exemplu, un barbat, care are lobul parietal distrus, poate identifica obiecte, dar nu pot spune
exact unde se află (Figura 4b).
Cheia pentru a înțelege cazurile prezentate este că acestora li s-au dat aceleași două sarcini, dar
femeia poate reyolva o singură sarcină (atingerea) și nu celălalt (denumire), în timp ce rezultatul opus
apare pentru barbat. Cazurile prezentate, luate împreună, reprezintă o dubla disociere. Acest exemplu ne

51
permite să concluzionăm că funcțiile sunt deservite de mecanisme diferite și că aceste mecanisme
funcționează independent unul de celalalt.
Exemplu-introducerea unei scrisori in cutia postala

Se considera o persoana de sex feminin care a suferit un accident prin care i-a fost afectat lobul
temporal, urmare a unei scurgeri de gaye in locuinta personale care a dus la intoxicare cu monoxid de
carbon.
Acestei persoane i s-a cerut sa introduca scrisoarea in cutia postala din diverse unghiuri.
Aceste rezultate demonstrează o disociere singulara, ceea ce indică faptul ca
a judeca orientarea și a exista o coordonarea vizuala și de acțiune implica mecanisme diferite.

Pentru a arăta că aceste două funcții nu sunt servite doar prin mecanisme diferite, dar sunt, de
asemenea, independente unul de altul, trebuie să se demonstreze o disociere dubla.
Așa cum am văzut în exemplul anterior, aceasta implică găsirea unei persoane ale cărei simptome
sa fie opuse celei ale persoanei de sex feminin prezentata, și astfel de oameni, de fapt, există.
Aceste persoane pot avea orientare vizuală, dar nu pot realiza sarcina care combina viziualizarea
și acțiunea. Așa cum ne-am aștepta, în timp ce pentru persoana de sex feminin aleasa am constatat ca
lobul temporal este deteriorat, alte persoane au leziuni ale lobului parietal.
Pe baza acestor rezultate, Milner și Goodale sugerat că calea din cortexul vizual pentru a lobului
temporal (care a fost deteriorat în creierul persoanei de sex feminin) să fie numit calea percepției și calea
de la cortexul vizual a lobului parietal (care a fost intact în creierul acesteui subiect) sa fie numit calea de
acțiune.
Calea percepția corespunde ce cale am descris în legătură cu experimentele maimuță,
și calea de acțiune corespunde calea unde. Astfel, unele cercetari se refera la caile de perceptie ce și unde
(cai de percepție si cai de actiune).

Dar indiferent de terminologie, aceasta cercetare demonstreaza că percepția și acțiunile sunt


procesate in doua cai distinct.

Ridicand o ceasca de cafea si alte comportamente.


Prin notiunea cum ca perceptia si actiunea implica doua mecanisme separate, putem adauga
conotatii fizice descrierilor despre ridicarea unei cesti precum :
Primul pas in procesul ridicarii unei cupe este identificarea acesteia printre vaza de flori si
paharul de suc de portocale de pe masa (poteca perceptiei). Odata ce a fost perceputa ceasca de cafea,
intindem mana dupa aceasta (poteca actiunii), luam in considerare perceptia manerului cestii (poteca
perceptiei), si ridicam ceasca cu forta exact necesara (poteca actiunii), luam in considerare estimarea
mentala a cat de grea este ceasca in functie de perceptia a cat de plina este ea (poteca perceptiei).
Asadar, chiar si o actiune simpla precum ridicarea unei cesti de cafea implica un numar mare de
arii ale creierului ce coordoneaza activitatea lor pentru a crea perceptii si comportamente. De asemenea o
coordonare similara intre diferite arii ale creierului apare pentru sensul auzului. Asadar, cand ne auzim
numele strigat de cineva si ne intoarcem sa vedem cine ne-a strigat activeaza doua poteci separate in
sistemul auditiv--unul ce activeaza procesul auditiv si ne permite sa auzim sunetul (poteca auditiva ce) si
unul ce ajuta la localizarea sounetului (poteca auditiva unde) (Lomber & Malhotra 2008).

Descoperirea diferitelor poteci ale perceptiei, determinarea locatiilor si luarea unei actiuni in acest
sens ilustreaza cum studierea fiziologiei perceptiei a ajutat la expansiunea conceptiei noastre mult peste

52
metoda "stand pe scaun". Aceste descoperiri fiziologice, combinate cu experimente comportamentale ce
s-au focusat pe aspecte active ale perceptiei (Gibson, 1979), inseamna ca putem spune perceptiei
"dinamica" nu numai pentru ca implica procese precum deductia si luarea cunostintelor in considerare,
dar si pentru cat de apropiata este perceaptia fata de actiune. In sectiunea urmatoare vom arata cum
aceasta idee a fost dusa mai departe prin descrierea neuronilor care se activeaza nu doar cand o persoana
face o actiunea , ci si cand o persoana vede pe alcineva actionand.

Ceva de luat în considerare

Neuronii in oglinda
Noi nu doar luam măsuri noi, dar privim cu regularitate alti oameni ce iau măsuri. Aceasta
"vizionarea acționarii altora" este cel mai evident atunci când privim alte acțiuni ale oamenilor la TV sau
la un film, dar, de asemenea, apare in orice moment cand suntem în jur cuiva care face ceva.
Una dintre cele mai interesante rezultate ale cercetării studierii legăturii dintre percepție și acțiune
a fost descoperirea de neuroni în cortexul premotor (● Figura 3.39), denumiti neuroni oglindă.
La începutul anilor 1990, Giacomo Rizzolatti și colaboratorii (2006; De asemenea, a se vedea di
Pellegrino și colab., 1992; Gallese colab., 1996) investigau cum neuronii cortexului premotor ai maimutei
functionau in timp ce maimuta facea anumite actiuni precum ridicarea unei jucarii ori unei bucati de
mancare. Scopul lor era de a determina cum actioneaza neuronii maimutei in functie de actiunea specifica
luata dar au observat ceva la care nu s-au asteptat. Au gasit neuroni in cortexul premotor al maimutei ce
se aprindeau nu doar cand ridica mancarea ci si cand maimuta vedea observatorul ridicand o bucata de
mancare.
Această observație inițială, urmată de numeroase experimente suplimentare, au dus la
descoperirea neuroni oglinda-neuroni care raspund in acelasi timp când o maimuță observă pe altcineva
(de obicei experimentatorul) apucand un obiect, cum ar fi produsele alimentare pe o tavă (Figura 3.40a
●), si când maimuta culege ea insasi obiecte alimentare (Figura 3.40b) (Rizzolatti colab., 1996).
Acești neuroni sunt numiti neuroni oglinda, deoarece răspunsul neuronilor la vizionarea
experimentator apucand un obiect este similar cu răspunsul care ar apărea dacă maimuța ar fi realizay
acțiunea ea insaisi. Uitatul la produsele alimentare cauzeaza nici un răspuns, iar vizionarea
experimentatorului ridicand mâncarea cu o pereche de clești în loc de mâini, la fel ca în Figura 3.40c,
provoacă doar un răspuns mic (Gallese ș.a., 1996;. Rizzolatti et al., 2000).
Cei mai multi neuroni oglinda sunt specializati in a răspunde la un singur tip de acțiune, cum ar fi
apucarea sau plasarea unui obiect undeva. Deși s-ar putea crede că, probabil, maimuța a răspuns la
anticiparea primirii produselor alimentare, tipul de obiect folosit a facut o diferență mică. Neuronii au
răspuns la fel de bine atunci când maimuta a observat experimentatorul ridicand un obiect ce nu era
mâncare.
Luați în considerare ceea ce se întâmplă atunci când un neuron oglinda se aprinde ca raspuns la a
vedea pe altcineva facand o actiune. Aceasta actionare a neuronilor ofera informatii despre caracteristicile
actiunii, deoarece raspunsul neuronilor la a vedea pe altcineva actionand este acelasi ca atunci cand
observatorul face actiunea. Asta inseamna ca o functie a neuronilor oglinda ar putea fi de a ajuta sa
intelegem actiunile altor oameni si de a reactiona corect fata de acestea (Rizzolatti & Arbib,1998;
Rizzolatti colab., 2000, 2006).
Care este dovada cum că acesti neuroni sunt implicati de fapt în a ajuta "înțelegerea" unei acțiuni?
Faptul că apare un raspuns puternic în cazul în care experimentatorul preia alimentele cu mâna dar nu
atunci când experimentatorul utilizeaza cleștele ne spune că neuronii nu răspund doar la tiparul mișcarii.
Alte dovezi ce ne arata ca neuronii oglinda fac mai mult decat sa răspunda la un anumit model de
stimulare ar fi neuronii ce au fost descoperiti ca raspund la sunete care sunt asociate cu acțiuni.

Acesti neuroni, aflati tot în cortexul premotor, numiti neuroni oglindă audiovizuali, răspund când
o maimuță efectuează o acțiune manuala și când aude sunetul asociat cu această acțiune (Kohler și colab.,
2002). De exemplu, rezultatele din ● Figura 3.41 arată răspunsul unui neuron care se activeaza
(a) atunci când maimuta vede și aude experimentatorul spargand o aluna,

53
(b) atunci când maimuța doar vede experimentatorul rupand aluna,
(c) când maimuta aude doar sunetul spargerii alunei, și

(d) în cazul în care maimuță rupe arahida.


Ce înseamnă acest lucru este că doar ascultarea spargerii unei alune sau doar a vedea o arahida
fiind sparta cauzeaza o activitate asociata cu actiunea perceptorului asupra spargerii unei alune.Prin
urmare acești neuroni, răspund la caracteristicile actiunilor observate-in acest caz, cum arata si cum suna
actiunea spargerii unei alune.
Inca de la primele descrieri ale neuronilor oglinda din anii 1990 a creat o sumedenie de cercetari
ce au dovedit existenta lor atat in maimute cat si in oameni. Cercetatorii au propus alte functii in plus
pentru intelegerea actiunilor unei persoane inclusiv intelegerea limbii (Rizzolatti & Arbib,1998),
imitatia(Iacoboni, 2009), deficientele in autism(Dapretti et al., 2006), si determinarea intentiilor altor
persoane (Iacoboni et al.,2005). Nu toti cercetatorii sunt de acord cu totalitatea functiilor atribuite
neuronilor oglinda, dar cu siguranta nu exista indoiala ca acesti neuroni ofera o un exemplu impresionant
de legatura intre preceptie si actiune.
Cu toate ca am descris multe principii si experimente diferite in acest capitol putem rezuma acest
capitol notand ca perceptia este rezultatul proceselor ce sunt implicate in alte functii cognitive. In comun
cu memoria, rezolvarea problemelor si luarea deciziilor, perceptia implica in fond procese ―inteligente‖
precum deducerea, luare in calcul a mai multi factori si folosind cunostintele anterioare.Precum memoria,
uneori poate fi failibila, dar de multe ori corecta si foarte adaptativa. Dar impartasind proprietati cu alte
procese cognitive este doar o parte a intregii povesti. Cealalta parte este ca perceptia precum si celelelalte
procese cognitive interactioneaza unele cu celelelaltele. Aceasta interactiune va fi descrisa in urmatorul
capitol, unde vom vedea ca ceea ce percepem este de multe ori determinat de cum suntem atenti, si cum
atentia aceasta este influentata de calitatile perceptive ale mediului.

CAPITOLUL IV

ATENTIA
PENTRU ÎNCEPUT, SĂ NE DUCEM ÎNAPOI LA CRYSTAL, PE CARE AM TRIMIS-O SĂ
ALERGE PE PLAJĂ ÎN CAPITOLUL 3.

O urmăm pe Crystal în alergare pentru a introduce câteva fenomene perceptuale. Percepția unui
obiect inițial ca pe un lemn plutitor pentru ca, apoi, să realizăm că era o umbrelă, ilustrează natura
creativă și orientată spre rezolvarea de probleme a percepției. Perceperea frânghiei ca fiind continuă, arată
organizarea perceptuală. Ridicarea mai târziu a ceștii de cafea arată conexiunea existentă între percepție și
acțiune.

Dar Crystal nu și-ar fi putut conștientiza percepțiile fără un alt mecanism cognitiv, atenția –
abilitatea de a se concentra asupra unor stimuli și locuri specifice. Ideea de concentrare este deseori
asociată cu atenția selectivă – concentrarea atenției asupra unui loc, obiect sau mesaj specific. Asta făcea
Crystal atunci când privea umbrela și este ceea ce facem și noi în mediul nostru, pentru că putem gestiona
doar o mică parte din ceea ce ne înconjoară – obiecte și întâmplări. Gândiți-vă, de exemplu, la toți stimulii
prezenți când vă plimbați pe stradă sau prin campus. Sunt oameni, clădiri, poate păsări, semne, mașini,
diverse sunete și, poate, chiar câteva sute de furnici al căror univers este într-o firidă de pe trotuarul de
sub picioarele voastre. Ar fi copleșitor să încercați să recepționați toți acești stimuli și, de aceea, vă

54
concentrați doar asupra celor care sunt importanți la un moment dat și schimbați direcția privirii dinspre
un loc, obiect sau sursa unui sunet, spre altul.

În cazul atenției vizuale, schimbarea atenției dinspre un loc spre altul mișcând ochii se numește
atenție evidentă, mișcarea ochilor reprezentând un indicator observabil asupra modului în care se schimbă
atenția pe parcursul timpului. Dar sunt și alte feluri de atenție. Este atenția ascunsă, care apare atunci când
ne schimbăm atenția fără a ne mișca ochii, se spune că vedem ceva „cu colțul ochiului‖ (ca atunci când
încercați să urmăriți pe cineva fără a privi direct spre el /ea); și atenția divizată, câmd sunteți atenți la
două sau mai multe lucruri deodată, așa cum crystal făcea, probabil, în timp ce privea umbrela fiind, în
același timp, atentă să nu calce pe pietrele care se aflau din loc în loc pe plajă. Atenția divizată poate fi
evidentă, ascunsă sau o combinație a lor. Privind când la unul când la altul din souă obiecte sau
evenimente (ambele evidente) este un tip de atenție divizată; a acorda atenție unui lucru privindu-l
(evident) și, în același timp, a acorda atenție unui obiect care nu se află în câmpul vizual (ascuns) este, de
asemenea, atenție divizată (Fig.4.1).

Pe măsură ce vom descrie aspecte ale atenției în cadrul acestui capitol, va fi din ce în ce mai clar
faptul că atenția nu este un proces singular. Vom arăta acest lucru atât prin exemple comportamentale, cât
și luând înn considerare psihologia atenției, care implică numeroase procese diferite distribuite pe creier.

Începem povestea despre atenție concentrându-ne asupra atenției selective. Începem cu atenția
selectivă pentru că ea a reprezentat prima preocupare a cercetătorilor care, la începutul revoluției
cognitive descrisă în Capitolul 1 (vezi pag. 12), au făcut experimente legate de atenția selectivă pentru a
demonstra modul în care abordarea care presupunea procesarea informației poate fi folosită în studierea
minții.

ATENTIA SELECTIVA
Interesul arătat de psihologi atenției selective este viu ilustrat de următoarea declarație a lui
William James (1890) din lucrarea Principiile psihologiei:

Milioane de lucruri … sunt prezente în simțurile mele fără să ajungă în experiența mea.
De ce? Pentru că nu mă interesează. Experiența mea este cee ce sunt de acord să trăiesc, lucrurile
la care sunt de acord să particip… Toată lumea știe ce este atenția. Este luarea în posesie de către
minte, într-o formă clară și vie, a unuia dintre ceea ce pare a fi o multitudine de obiecte și gânduri
care se întâmplă simultan … Ea implică eliminarea unor lucruri pentru a le putea gestiona eficient
pe celelalte.

Deci, potrivit lui James, ne concentrăm pe unele lucruri în detrimentul altora. Când mergeți pe
stradă, lucrurile cărora le acordați atenție – un coleg pe care îl recunoașteți, semnul „Trecerea oprită‖
dintr-o intersecție aglomerată, precum și faptul că toată lumea în afară de tine poartă umbrelă – ies în
evidență mai mult decât celelalte elemente ale mediului.

Potrivit acestei idei, atenția selectivă nu numai că evidențiază elementele vizate, dar, în același
timp, ne face să nu luăm în considerare celelalte elemente, pe care nu le vizează. Cercetătorii au
considerat că această idee este, în mare, corectă, dar ea trebuie amendată cu faptul că, uneori, informații
care nu sunt vizate, sunt, totuși, percepute. Scopul acestor experimente timpurii era acela de a descrie
modul în care oamenii procesează informația care ajunge la ei.

55
ATENȚIA SELECTIVĂ CA FILTRU
Multe dintre experimentele timpurii au introdus ideea unui „filtru‖ care acționează asupra
informațiilor care vin spre noi, lăsând să treacă doar unele informații pentru a fi procesate mai departe și
oprind altele. Aceste experimente au folosit, în principal, stimuli auditivi. Cercetările făcute ulterior au
inclus și stimulii vizuali ca în exemplul cu alergarea lui Crystal. Următoarea demonstrație ilustrează
modul în care stimulii auditivi au fost folosiți într-unul dintre aceste experimente timpurii în legătură cu
atenția selectivă.

DEMONSTRAȚIE – Concentrarea pe un singur mesaj


Este nevoie de două persoane. Alegeți două cărți pe teme diferite, cărți pe care nu le-ați citit
înainte și puneți cele două persoane să citească cu voce tare câte un pasaj în același timp. Sarcina ta este
să te concentrezi doar asupra unui a dintre texte. Pe măsură ce faci asta, observă (1) cât de bine poți prelua
informația din pasajul la acre ești atent și (2) observă dacă preiei ceva și din textul la care nu ești atent.
Încearcă acest experiment punând să citească două persoane de sex masculin, apoi de sex feminin, apoi
una de sex masculin și una de sex feminin și observă cum îți este influențată în fiecare din aceste cazuri
capacitatea de a te concentra asupra unuia dintre mesaje.

Sarcina ta în acest experiment – concentrându-te asupra unui singur mesaj – este similară cu
sarcina din experimentul clasic al lui Colin Cherry (1953) care a folosit o procedură numită ascultare
dichotică.

METODA - Ascultarea dichotică


În experimentul ascultării dichotice, sunt prezentate simultan două mesaje diferite, câte unul la
fiecare ureche. Într-un experiment referitor la atenția selectivă, participanții primesc instructajul de a se
concentra doar asupra mesajului prezentat la una dintre urechi (mesajul la care este atent), să îl repete cu
glas tare pe măsură ce îl aud și să ignore mesajul prezentat la cealaltă ureche (mesajul la care nu este
atent). De regulă, participanții efectuează sarcina cu ușurință, repetând mesajul cu o întârziere de câteva
secunde între ascultarea unui cuvânt și rostirea lui. Această procedură de repetare a mesajului cu voce tare
se numește oglindire (Fig. 4.2.). Această procedură se folosește pentru a asigura participanții că se
concentrează la mesajul indicat.

În timp ce participanții la experimentul lui Cherry oglindesc mesajul ascultat, celălalt mesaj
stimulează receptorii din urechea cu care nu ascultă atent. Cu toate acestea, atunci când sunt întrebați ce
au auzit în urechea cu care nu au ascultat atent, participanții pot spune doar că era un mesaj și pot
identifica vocea – masculină sau feminină care l-a rostit. Ei nu pot reproduce conținutul mesajului. Alte
experimente din aceeași categorie au confirmat, de asemenea, lipsa atenției la mesajul de la urechea cu
care nu s-a ascultat atent. De exemplu, Neville Moray (1959) a arătat că participanții nu au reținut un
cuvânt care le-a fost repetat de 35 de ori în urechea cu care nu ascultau atent.

Cherry a arătat că un ascultător poate acorda atenție doar unui singur mesaj, iar Donald Broadbent
(1958) a creat un model al atenției care explică achiziția atenției selective. Acest model al selecției

56
introduce diagrama fluxului în psihologia cognitivă (vezi pag. 13), arată că informația trece prin următorii
pași (Fig. 4.3.).

1. Memoria senzorială deține toată informația pentru o fracțiune de secundă și, apoi, o transferă pe
toată în pasul următor. Vom discuta memoria senzorială mai în detaliu în Cap. 5.
2. Filtrul identifică mesajul căruia i se acordă atențiepe baza caracteristicilor sale fizice – cum ar fi
tonul vocii vorbitorului, ritm, viteza vorbirii și accentul – și lasă doar acest mesaj să treacă spre
detectorul din pasul următor. Toate celelalte mesaje sunt excluse.
3. Detectorul procesează informația determinând caracteristici de nivel mai înalt, cum ar fi sensul.
Datorită faptului că doar mesajele importante și cărora li s-a acordat atenție au trecut de filtru,
detectorul procesează toată informația care ajunge la el.
4. Memoria de scurtă durată primește ieșirea din detector. Memoria de scurtă durată menține
informația pentru 10-15 secunde și transmite informații către memoria de lungă durată, care poate
menține informația pe termen nelimitat. Vom descrie memoria de scurtă durată și memoria de
lungă durată în Cap. 5-8.

Modelul Broadbent a fost numit modelul bottleneck pentru că filtrul restricționează mult fluxul de
informații, așa cum gâtul unei sticle (bottleneck) restricționează fluxul de lichid la curgere. Aplicarea
acestei analogii informației, Broadbent explică cum filtrul restricționează cantitatea mare de informație
care este livrată unei persoane pentru ca doar o parte din ea să ajungă la detector. Dar, spre deosebire de
gâtul unei sticle, care lasă lichidul să treacă în funcție de îngustarea traseului, filtrul lui Broadbent permite
informației să treacă în funcție de caracteristici specifice ale informației, cum sunt ritmul sau frecvența
vorbirii.

Modelul lui Broadbent a oferit predicții testabile despre atenția selectivă, unele dintre ele nefiind,
totuși, corecte. De exemplu, potrivit modelului lui Broadbent, informația din mesajul căruia nu i se acordă
atenție nu ar fi accesibilă conștientului. Cu toate acestea, Neville Moray (1959) a făcut un experiment în
cadrul căruia participanții au oglindit mesajul primit la o ureche și l-au ignorat pe cel de la cealaltă
ureche. Dar atunci când Moray a spus numele participantului la urechea la care nue ra atent, aproximativ
o treime dintre participanți l-au detectat (vezi și Wood & Cowan, 1995). Acest fenomen, în care o
persoană ascultă selectiv un mesaj dintre multe altele și, totuși, își aude numele sau alt mesaj distinctiv
cum er fi „Foc!‖ fără să îi acorde atenție, se numește efectul de cocktail party.

Participanții la experimentul lui Moray și-au recunoscut numele chiar dacă, potrivit teoriei lui
Broadbent, filtrul nu lasă să treacă decât un singur mesaj, pe baza caracteristicilor sale fizice. În mod cert,
numele persoanei nu a fost eliminat de filtru, și, ceea ce este cel mai important, a fost analizat suficient
încât să i se acorde semnificație. Probabi că și voi ați făcut experimentul lui moray atunci când, în timp ce
vorbeați cu cineva într-o încăpere zgomotoasă, deodată v-ați auzit numele rostit de cineva.

Urmând calea deschisă de Moray, alte experimente au arătat că informația transmisă la urechea
căreia nu i se acordă atenție este procesat suficient pentru ca ascultătorul să fie conștient de semnificația
lui. De exemplu, J. A. Gray și A. I. Wedderburn (1960), în timp ce erau studenți la Universitatea Oxford,
au făcut următorul experiment, numit uneori experimentul „Dear Aunt jane‖ („Dragă mătușă Jane‖). Ca și
în experimentul despre ascultarea dichotică al lui Cherry, participanții au fost instruiți să repete mesajul
prezentat la o ureche. După cum puteți vedea în Fig. 4.4., la urechea căreia i se acorda atenție se

57
transmitea mesajul „Dragă 7 Jane‖, iar la urechea la care participantul nu trebuia să fie atent se transmitea
mesajul „9 Mătușă 6‖. Cu toate acestea, în loc să spună că la urechea la care a fost atent a primit mesajul
‖Dragă 7 Jane‖, participanții au spus că au auzit ‖Dragă mătușă Jane‖.

Faptul că participanții și-au comutat atenția la cealaltă ureche pentru a putea spune „mătușă‖ arată
că atenția participanților s-a mutat de la o ureche la alta și înapoi. Acest lucru s-a întâmplat pentru că ei au
luat în considerare sensul cuvintelor. (Un exemplu de procesare top-down Vezi pag. 52). Pornind de la
acest tip de rezultate, Anne Treisman (1946) a propus o modificare a teoriei lui Broadbent.

Treisman propune teoria cpnform căreia selecția presupune două etape, i înlocuiește fitrul lui
Broadbent cu un atenuator (Fig. 4.5.). Atenuatorul analizează mesajul de intrare din punctul de vedere al
(1) caracteristicilor fizice – dacă are un ritm ridicat sau scăzut, dacă tonul este jos sau înalt; (2) limbajul în
careeste transmis – din ce silabe sau cuvinte este alcătuit mesajul; și (3) sensul mesajului – cum
succesiunea de cuvinte creează fraze cu sens. Se poate observa că această teorie este asemănătoare cu a
lui Broadbent cu deosebirea că, în teoria atenuării atenției a lui Treisman, limba și sensul pot fi, de
asemenea, folosite pentru a separa mesajele. Treisman susține, totuși, că analiza mesajelor are loc doar
până la nivelul necesar identificării mesajului căruia i se acordă atenție. De exemplu, pentru două mesaje,
unul rostit de o voce feminină și unul de o voce masculină, analiza caracteristicilor fizice este suficientă
pentru a face diferența dintre tonul jos al vocii masculine și tonul înalt al vocii feminine. Dacă, însă,
vocile sunt asemănătoare, este nevoie de semnificație pentru a diferenția cele două mesaje.

Odată ce mesajul căruia i se acordă atenție și cel căruia nu i se acordă atenția au fost identificate,
ambele trec prin atenuator, mesajul căruia i se acordă atenție se transmite cu putere maximă, iar celelalte
sunt atenuate – ele continuă să fie prezente, dar sunt mai slabe decât mesajul principal. Modelul lui
Treisman a fost numit modelul „leaky filter‖ (filtru cu scurgeri) datorită faptului că, cel puțin o parte din
mesajele secundare trec prin atenuator.

Ieșirea finală a sistemului este determinată în etapa a doua, când mesajul este analizat cu ajutorul
dicționarului. Dicționarul conține cuvinte, fiecare având un prag de activare (Fig. 4.6.). Pragul este cea
mai mică valoare a semnalului care poate fi detectată. Astfel, un cuvânt cu un prag jos de activare poate fi
detectat chiardacă este rostit cu o voce scăzută sau printre alte cuvinte.

Potrivit lui Treisman, unele cuvinte sunt cunoscute sau mai importante, având un prag mai jos de
activare – ex.: numele persoanei care ascultă, astfel încât, chiar și un semnal slab la urechea la care nu
este atentă îl poate activa și ne putem auzi numele chiardacă este rostit în celălalt capăt al încăperii.
Cuvintele mai puțin cunoscute sau cele care nu sunt importante pentru ascultător au praguri de activare
mai înalte, astfel încât este nevoie de un mesaj puternic și de atenție la canalul pe care se transmite pentru
a fi auzite. Astfel, potrivit lui Treisman, mesajul la care suntem atenți pătrunde împreună cu părți din
mesajele la care nu suntem atenți.

Cercetările descrise până acum sunt foarte importante, nu numai pentru că ele descriu fenomenul
atenției, ci și pentru că a demonstrat cum poate fi conceptualizat un aspect al cogniției ca problemă de
procesare a informației – fluxul de informații din mediu urmează diferite etape de procesare. Teorii ca
cele ale lui Boradbent și Treisman sunt supranumite teorii de început ale selecției, ele sunt referitoare la
atenția selectivă și introduc ideea unui filtru care acționează la începutul traseului urmat de fluxul de
informații, de multe ori eliminând informații doar pe baza caracteristicilor fizice ale stimulului.

58
Alte teorii au fost, de asemenea, dezvoltate pe baza rezultatelor experimentelor care arată că
mesajele sunt selectate și într-o etapă superioară a procesării, în primul rând pe baza semnificației lor. De
exemplu, participanții la experimentul lui Donald MacKay (1973) au ascultat propoziții ambigue, cum ar
fi „They were throwing stones at the bank‖ (Ei aruncau cu pietre la banca). Bank = mal sau bancă
(instituție financiară). Aceste mesaje ambigue au fost prezentate la urechea la care participantul este atent,
la cealaltă fiind prezentate cuvinte cu scop perturbator. De exemplu, în timp ce participanții au repetat
„Au aruncat cu pietre în bancă‖, fie cuvântul „râu‖, fie „bani‖ a fost prezentat la cealaltă ureche.

După ce au ascultat un număr de propoziții ambigue, participanților li s-au prezentat perechi de


propozițiicum ar fi:

 Ei au aruncat cu pietre spre malul râului ieri


 Ei au aruncat pietre către asociația de împrumut ieri

Când au indicat care dintre aceste propoziții are sensul cel mai asemănător cu cea ascultată
anterior, CacKay a descoperit că cuvântul perturbator a avut efect asupra alegerii participantului. De
exemplu, dacă cuvântul perturbator a fost „bani‖, participanții au ales cu o probabilitate mai mare
propoziția a doua. Acest lucru s-a întâmplat chiar și de către participanții care au raportat că nu au fost
conștienți de cuvântul perturbator.

Datorită faptului că sensul cuvântului perturbator („bani‖) a influențat judecata participanților,


putem deduce că acest cuvânt a fost perceput la nivelul sensului său. Astfel de rezultate l-au condus pe
MacKay și pe alți teoreticieni către modelul atenției selective târzii, care arată că mare parte din
informația care ajunge la noi ese procesată la nivelul sensului ei înainte ca mesajul de procesat să fie
selectat (Deutsch & Deutsch, 1963; Norman, 1968).

Cercetările în domeniul atenției selective pe care le-am descris s-au centrat pe momentul în care
se activează atenția selectivă (mai devreme sau mai târziu) și asupra tipurilor de informații folosite pentru
selecție (caracteristici fizice sau semantice). Pe măsură ce studiile asupra atenției selective au evoluat,
cercetătorii au realizat că nu au răspunsuri în ceea ce privește așa numita controversă „devreme-târziu‖.
Selecția timpurie poate fi demonstrată în anumite condiții, iar selecția târzie poate fi demonstrată în alte
condiții, în funcție de sarcinile primite de participanți și de stimulii prezentați. Astfel, cercetătorii au
început să se concentreze asupra înțelegerii factorilor diferiți care controlează atenția. Doi dintre acești
factori sunt resursele cognitive și necesarul de resurse cognitive.

RESURSELE COGNITIVE, NECESARUL DE RESURSE COGNITIVE ȘI STIMULII


INDEPENDENȚI DE SARCINĂ
Resursele cognitive se referă la capacitatea cognitivă a persoanei, necesară pentru a duce la
îndeplinire diferite sarcini. Necesarul de resurse cognitive este cantitatea de resurse necesară pentru a
duce la îndeplinire o anumită sarcină cognitivă. Unele sarcini, în special cele ușoare, antrenate anterior, au
un necesar scăzut de resurse cognitive. Alte sarcini, cele care sunt dificile și, probabil, neantrenate, au un
necesar ridicat de resurse cognitive.

Unul dintre aspectele studiate în ceea ce privește resursele cognitive și necesarul de resurse
cognitive este relația dintre (1) cantitatea de resurse cognitive ale unei persoane folosite în sarcina sau

59
stimulul primar și (2) cum influențează aceasta abilitatea persoanei de a evita concentrarea asupra altor
stimuli lipsiți de importanță. Nilli Lavie (1995, 2005) a concluzionat că cantitatea de resurse rămase
atunci când o persoană duce la îndeplinire o sarcină determină cât de bine poate evita acea persoană
concentrarea asupra stimulilor irelevanți.

Această idee este ilustrată în Fig. 4.7. Cercul din această figură reprezintă totalul resurselor
cognitive ale unei persoane, iar zona umbrită reprezintă porțiunea care este folosită pentru sarcina
principală. În Fig. 4.7a, doar o parte a resurselor sunt folosite de o sarcină cu necesarscăzut de resurse,
lăsând resurse disponibile pentru prelucrarea altor stimuli prezenți. Acest lucru poate apărea chiar dacă
persoana nu intenționează să proceseze acești stimuli diferiți. De exemplu, o persoană care stă în camera
ei și ascultă muzică, folosind doar o parte a resurselor sale cognitive, va auzi vocile persoanelor de pe hol,
chiar dacă nu își dorește asta. Stimuli ca vocile de pe hol sunt stimuli irelevanți pentru sarcină care
consumă o parte a resurselor cognitive rămase ale persoanei.

Fig. 4.7b arată situația în care toate resursele cognitive ale persoanei sunt folosite pentru
îndeplinirea sarcinii principale, sarcină cu un necesar ridicat de resurse cognitive Când se întâmplă asta,
nu mai rămân resurse pentru procesarea altor stimuli. Aceasta înseamnă că atenția persoanei este
concentrată în totalitate pe sarcina principală. Această situație poate avea loc atunci când o persoană stă în
camera ei concentrându-se la rezolvarea unei teme dificile. Această persoană se concentrează puternic
dedicând toate resursele sale cognitive rezolvării problemei și este doar vag conștientă de prezența
zgomotelor pe hol.

Vom descrie în continuare un test de laborator care ilustrează aceste idei, ceea ce implică o
sarcină numită sarcina de compatibilitate cu stimuli laterali.

METODA – Sarcina de compatibilitate cu stimuli laterali


Aceasta este o sarcină în cadrul căreia participanților li se spune că trebuie să ducă la îndeplinire
o sarcină care le solicită concentrarea atenției asupra anumitor stimuli și ignorarea altor stimuli (Eriksen
& Eriksen, 1974). Un exemplu este prezentat în Fig. 4.8, în care sarcina este să se concentreze exclusiv pe
ținta din centru (A în acest exemplu) și să apese tasta „z‖ dacă A sau B apar în centru și tasta „m‖ daca în
centru apar C sau D. Li se solicită să ignore stimulii laterali care apar indiferent pe ce parte pentru că ei
sunt stimuli irelevanți pentru sarcină. La fiecare încercare, un stimul țintă este prezentat în centru, și, în
același timp, eleste flancat pe ambele părți de A, B, C, D sau X.

În Fig. 4.8b se vede cum pe lateral apar aceiași stimuli ca în centru (apăsarea tastei „z‖ este
răspunsul în ambele cazuri). Acești stimuli de pe flancuri, (B-uri) se numesc flancuri compatibile. În Fig.
4.8b, flancurile (C-uri) sunt asociate cu un răspuns diferit (apăsarea tastei „m‖) față de țintă; acestea se
numesc flancuri incompatibile. În Fig. 4.8c, flancurile (x) sunt neutre; ele nu sunt asociate niciunui
răspuns.

Apăsarea unei taste carăspuns la o țintă vizibilă nu este o sarcină grea, aceasta va lăsa resurse
disponibile, ca în Fig. 4.7a. Astfel, ne așteptăm ca stimulii laterali să fie procesați, chiar dacă subiectul nu
intenționează asta.

Rezultatele tipice pentru experimentul cu stimuli laterali, prezentate în coloana din dreapta, indică
acest fapt. Când participanții încearcă să răspundă la sarcină contra timp, ei, în general, răspund mai încet

60
atunci mai încet când pe flancuri sunt prezenți stimuli incompatibili, decât în cazurile în care sunt
prezentați stimuli compatibili sau neutri. Acest lucru se întâmplă deoarece stimulii incompatibili solicită
un răspuns diferit de cel cerut de țintă, care intră în competiție cu răspunsul pe care participantul trebuie
să îl dea conform țintei. Faptul că stimulii laterali au acest efect arată că, chiar dacă participanții au fost
instruiți să ignore stimulii laterali, ei procesează, totuși, informația furnizată de ei.

Vom lua acum în considerare un experiment asemănător cu cel de mai sus, cu deosebirea că
necesarul de resurse cognitive pentru sarcină este variabil. (Lavie, 2005; Lavie & Cocs, 1997). În cadrul
acestui experiment, un stimul țintă apare într-un cerc de șase stimuli. Stimulul lateral este prezentat în
afara cercului. In exemplul prezentat în Fig. 4.9, X-ul este ținta și N este stimulul lateral. Participanțiii
trebuie să răspundă la stimulul țintă. Atunci când ținta este X (ca în exemplu), participanții trebuie să
apese o tastă; când N este ținta, ei trebuie să apese altă tastă. N este un stimul incompatibil cu X când X
este ținta, pentru că necesită o acțiune diferită.

În Fig. 4.9a, sarcina de a răspunde la Xeste simplă (necesarredus de resurse), fiind ușor de
observat X-ul între O-uri. În Fig. 4.9b, sarcina de a răspunde la X este mai dificilă (necesar ridicat de
resurse) pentru că este mai dificil de găsit X-ul printre celelalte litere. Rezultatele experimentelor în aceste
două condiții, arătat în Fig. 4.9c, arată că stimulul incompatibil încetinește răspunsul la sarcina cu necesar
redus de resurse (la fel ca rezultatul obținut la afișarea literelor Fig. 4.8b) dar el nu are efect asupra
sarcinii cu necesarridicat de resurse.

Aceste rezultate corespund celor două condiții din Fig. 4.7a și b. Condiția cu sarcina cu necesar
redus de resurse corespunde Fig. 4.7a. Stimulii laterali intervin și încetinesc răspunsul deoarece rămân
resurse disponibile. Situația cu necesar ridicat de resurse corespunde Fig. 4.7b. Nu sunt disponibile
resurse cognitive, deci, stimulii laterali nu au efect. Acest lucru explică faptu că, atunci când sunteți
ocupați cu o sarcină cu necesar scăzut de resurse, când sunteți pe un drum cunoscut, sunteți capabili să
procesați informații suplimentare; de fapt, faceți asta chiar fără să intenționați. Spre deosebire de această
situație, dacă sunteți implicați într-o sarcină cu necesarridicat de resurse, cum ar fi atunci când conduceți
pe un drum în lucru, stimulii adiționali sunt mai ușor de ignorat.

Abilitatea de a ignora stimulii irelevanți pentru sarcină nu este doar în funcție de necesarul de
resurse aferent sarcinii de îndeplinit, ci și de cât de puternic este stimulul irelevant. De exemplu, atunci
când vă concentrați să rezolvați o problemă de matematică, puteți ignora o conversație care are loc pe hol,
dar o sirenă puternică, indicând un incendiu, sigur vă va atrage atenția. Un exemplu de situație în care
stimulii irelevanți sunt dificil de ignorat este ilustrată de Efectul Stroop, descris în continuare.

DEMONSTRAȚIE Efectul Stroop


Priviți Fig. 4.10. Sarcina dumneavoastră este să numiți, cât puteți de repede, culoarea fiecărei
forme. De exemplu, începând din colțul stânga sus și continuând pe orizontală, veți spune: „roșu, albastru,
…‖ și așa mai departe. Cronometrați-vă (sau cronometrați un prieten căruia îi solicitați să facă sarcina), și
determinați cât vă ia să spuneți culorile. Apoi repetați aceeași sarcină pentru Fig. 4.11 – sarcina este, în
continuare, să numiți culorile, nu cuvântul scris.

Dacă vi se pare mai dificil să numiți culorile cuvintelor decât culorile formelor, înseamnă că ați
experimentat Efectul Stroop, descris pentru prima dată de J.R. Stroop în 1935. Acest efect are loc pentru
că numele cuvintelor solicită un răspuns care intră în competiție cu sarcina (la fel ca în cazul stimulului

61
lateral incompatibil din experimentul anterior) și, în consecință, încetinește răspunsul la sarcină –
culoarea. În cadrul efectului Stroop, stimulii irelevanți pentru sarcină sunt foarte puternici, pentru că
citirea cuvintelor scrise este o sarcină foarte frecventă și, deci, exersată, devenită automatism – încât este
dificil să nu citim (Stroop, 1935).

Atenția distributivă
În prezentarea de până acum am accentuat fenomenul atenției ca și capacitate de concentrare
asupra unei sarcini singulare. Am văzut cum, uneori, preluăm informații dintr-o altă sarcină, căreia nu îi
acordăm atenție, chiar dacă încercăm să ne concentrăm asupra unei singure sarcini – sarcina principală,
precum am văzut în experimentul compatibilității cu stimuli laterali și efectul Stroop. Dar ce se întâmplă
atunci când vreți, în mod intenționat să acordați atenție mai multor sarcini? Este posibil să ne concentrăm
la mai multe lucruri deodată? Deși se poate să fiți tentați să spuneți „nu‖, pe baza dificultății demonstrate
de a asculta mai multe conversații în același timp, există multe situații în care atenția distributivă –
distribuirea atenției între două sau mai multe sarcini – poate apărea. De exemplu, Crystal poate privi
umbrela în timp ce este atentă să nu calce pe pietre. De asemenea, oamenii pot ca, simultan, să șofeze, să
poarte o conversație, să asculte muzică și să se gândească la ceea ce vor face mai târziu în aceeași zi.
După cum vom vedea, abilitatea de a împărți atenția depinde de un număr de factori, incluzând exercițiul
și dificultatea sarcinii.

ATENȚIA DISTRIBUTIVĂ POATE FI OBȚINUTĂ PRIN EXERCIȚIU:

PROCESAREA AUTOMATĂ
Vom descrie câteva experimenteale lui Walter Schneider și Robert Shiffrin (1977) care studiază
atenția distributivă, solicitând participanților să desfășoare două sau mai multe sarcini simultan: (1) ținând
minte informații despre stimulii țintă și (2) acordând atenție unei serii de stimuli „factor de distragere a
atențieii‖ pentru a determina dacă unul dintre stimulii țintă este prezent între stimulii factor de distragere a
atențieii. Fig. 4.12 prezintă procedura. Participantului i s-a prezentat un set de stimuli de memorat ca cel
din fig. 4.12a, constând din unul până la patru caractere numite stimuli țintă. Setul a fost urmat de o
prezentare rapidă a 20 de „cadre test‖, fiecare conținând factor de distragere a atențieii. La jumătatea
încercărilor, unul dintre cadre conținea un stimul dintre stimulii țintă sin setul de stimuli de memorat. La
fiecare încercare, este prezentat un set nou de memorat, astfel încât țintele se schimbă de la o încercare la
alta, fiecare încercare fiind urmată de un nou set de cadre. Acest exemplu cuprinde un stimul țintă în setul
de memorat, patru stimuli în fiecare cadru și stimulul țintă 3 care apare în unul din cadre.

Țintele și factor de distragere a atențieiii sunt întotdeauna din categorii diferite, astfel încât, dacă
țintele sunt numere, ca în exemplul nostru, factor de distragere a atențieiii sunt litere. Schneider și Shiffrin
au numit acest mod de prezentarea stimulilor – afișare consistentă pentru că, chiar dacă țintele se schimbă
de la o încercare la alta, participanții știu că țintele sunt, întotdeauna cifre, iar factorii factor de distragere
a atențieii litere.

La începutul experimentului, performanța participanților a fost corectă în proporție de doar 55%,


și a fost nevoie de 900 de încercări pentru a ajunge la o performanță de 90% (Fig. 4.13). Participanții au
declarat ca în primele 600 de încercări, ei și-au repetat itemii țintă din fiecare set de memorare pentru a și-

62
i aminti. (Cu toate că țintele au fost mereu cifre, iar factor de distragere a atențieiii litere, stimulii se
schimbau de la o încercare la alta). Cu toate acestea, participanții au declarat că după aproximativ 600 de
încercări, sarcina a devenit automată: Cadrele apăreau, iar participanții răspundeau, fără să se mai
gândească la asta. Răspundeau chiar și atunci când le erau prezentați 4 stimuli țintă.

Semnificația acestui fapt este, în opinia lui Schneider și Shiffrin, că, exercițiul a făcut să fie
posibil ca participanții să își distribuie atenția pentru a face față ma multor stimuli țintă și teste simultan.
Mai mult, repetarea încercărilor a condus la procesarea automată, un timp de procesare care apare (1) fără
intenție (are loc automat, fără ca persoana să intenționeze asta) și (2) doar cu prețul resurselor cognitive
ale persoanei.

Viața reală ne oferă numeroase exemple de procesări automate, pentru că sunt multe lucruri pe
care le facem de ani de zile în mod repetat. De exemplu, v-ați întrebat vreodată după ce ați plecat de acasă
dacă ați încuiat sau nu ușa, și v-ați întors acasă ca să verificați? Încuierea ușii a devenit, pentru multe
persoane, o acțiune automată, pe care o fac fără a-i acorda atenție. Un alt exemplu de procesare automată
(care, uneori, este înspăimântător) este atunci când ai ajuns undeva cu mașina, conducând, și, o dată ajuns,
nu îți ai poți aminti drumul parcurs. În multe dintre situații, acest lucru este provocat de o „cufundare în
propriile gânduri‖ despre altceva, astfel, șofatul a devenit o activitate atât de automată încât pare a se
desfășura fără implicarea noastră (cel puțin cât timp în trafic nu apare o situație de urgență, sau deosebită,
cum ar fi un șantier de reparații, sau alt automobil care ne apare brusc în față). Puteți desfășura multe
activități motorii, cum ar fi scrierea unui text la computer, fără să acordați atenție acestei activități în sine.
Încercați să fiți atenți la degete în timp ce scrieți, și observați ce se întâmplă cu performanța. Pianiștii
susțin că dacă încep să acprde atenție degetelor lor, performanța lor scade dramatic.

După ce au demonstrat că exercițiul repetat poate duce la procesarea automată în cazul afișării
consistente, Schneider și Shiffrin au făcut sarcina mai dificilă prin schimbarea modului în care stimulii de
test și stimulii factor de distragere a atențieii au fost prezentați.

ATENȚIA DISRIBUTIVĂ CU SARCINA MAI DIFICILĂ: PROCESAREA CONTROLATĂ


Pentru a înțelege experimentul modificat, încercați următoarea demonstrație:

Demonstrație: Detectarea țintei

Priviți Fig. 4.14b, c și d. Observați că stimulul țintă din (a). Apoi descoperiți (b) și determinați
dacă stimulul țintă este prezent în secvența de cadre din Fig. 4.14b, verificând cu privirea de la stânga la
dreapta. Acum repetați procedura pentru noul stimul țintă din (c) și cadrele din (d).

Procedura este asemănătoare cu cea din experimentul anterior, cu următoarele modificări care o
fac mai dificilă: (1) Țintele din testele de memorie și factor de distragere a atențieiii sunt, ambii, litere. În
experimentul anterior, țintele erau cifre, iar factor de distragere a atențieiii erau litere. (2) La fel ca în
experimentul anterior al lui Schneider și Shiffrin, (Fig. 4.12), țintele și factor de distragere a atențieiii se
schimbă la fiecare nouă încercare. Cu toate acestea, în cazul acestei noi sarcini, ținta din prima încercare
poate deveni factor de distragere a atenției în a doua și invers. Acest tip de prezentarea stimulilor este
numit „afișare variată‖ pentru că regula se schimbă de la o încercare la alta.

63
Fig. 4.15 arată că performanțele au fost mai scăzute în cazul afișării variate, față de afișarea
consistentă. Fiecare punct reprezintă performanța maximă obținută după mi multe încercări , cu un stimul
țintă și patru stimuli în fiecare cadru de test. Durata de vizibilitate a fiecărui cadru este reprezentată pe axa
orizontală.

Prima dată priviți cazul afișării consistente. Performanța depășește pragul de 90% rezultate
corecte la o durată a cadrelor de doar 80ms. Această valoare a vitezei este prea mare pentru afișarea
variată, deci, în acest caz, prezentarea cadrelor va fi încetinită. Chiar și așa, performanța nu depășește
90% decât atunci când cadrele sunt prezentate 400ms. În mod clar, afișarea variată este mult mai dificilă.

Un alt aspect important al afișării variate este acela că participanții nu reușesc niciodată să
îndeplinească sarcina automat. Schneider și Shiffin au descris procesul care are loc în situația afișării
variate ca procesare controlată, deoarece participanții trebuie să fie foarte atenți tot timpul și săcaute ținta
printre stimulii factor de distragere a atențieii într-un mod mult mai concentrat și mai controlat decât în
situația afișării consistente.

Să rezumăm rezultatele experimentelor pe care le-am discutat în această secțiune. Atenția


distributivă este posibilă și poate deveni automată dacă sarcinile sunt ușoare sau bine exersate. Atenția
distributivă devine mai dificilă și poate solicita procesare controlată atunci când sarcina este prea dificilă
(vezi și Schneider & Chein, 2003). De exemplu, vă va fi ușor să șofați și să vorbiți cu cineva în același
timp dacă sunteți pe un drum cunoscut și traficul este lejer. Dar, pe măsură ce traficul se aglomerează,
vedeți semnalizarea unui șantier în față șii șoseaua se îngustează brusc, vă veți simți nevoit să întrerupeți
conversația pentru a aloca toate resursele cognitive șofatului. Din cauza importanței activității de a
conduce autoturismul, specifică vremurilor noastre, și a fenomenului recent al obișnuinței de a vorbi la
telefonul mobil în timp ce conduc, cercetătorii au început să studieze consecințele încercării de a folosi
atenția distributivă în timpul conducerii și vorbirii la telefon în același timp.

FACTORI DE DISTRAGERE A ATENȚIEI ÎN TIMPUL CONDUSULUI


Condusul este una dintre acele activități care necesită atenție constantă. A nu fi atent din cauza
somnolenței sau a implicării în alte activități poate avea consecințe dezastruoase. Cât de serioasă este
problema lipsei atenției la volan a fost verificată în cadrul unui proiect de cercetare numit 100-Car
NaturalisticDriving Study (Dingus et al., 2006). În cadrul acestui studiu, au fost înregistrate cu camere de
luat vederi ce făceau șoferii automobilelor și, în același timp, ce se vede prin parbriz și lunetă.

Aceste înregistrări au stat la baza documentării a 82 de tamponări și 771 de accidente evitate la


limită pe parcursul a mai mult de 2 milioane de mile parcurse. În 80% dintre accidentele care au avut loc,
și 67% dintre cele evitate în ultima clipă, șoferul a fost neatent dintr-un motiv sau altul cu 3 secunde
înainte de eveniment. Unul dintre șoferi privea în jos spre dreapta, părând că umblă în niște hârtii într-o
situație de oprire – pornire din trafic, și a intrat într-un SUV. O femeie care mânca un hamburger, și-a
lăsat capul în jos imediat înainte de a lovi mașina din fața ei. Una dintre activitățile care distrag cel mai
mult atenția este cea de apăsare a butoanele telefonului mobil sau ale altor aparate de acest fel. Mai mult
de 22% dintre accidente au implicat acest tip de factor de distragere a atenției.

64
Această cercetare confirmă descoperirile anterioare, care au demonstrat legătura existentă între
folosirea telefonului mobil și accidentele din trafic. O cercetare asupra accidentelor și utilizării
telefoanelor mobile desfășurată în Toronto a arătat că riscul unei coliziuni este de patru ori mai mare în
cazul folosirii telefonului mobil față de situațiile în care nu este folosit telefonul. (Redelmeier &
Tibshirani, 1997). Probabil una dintre cele mai importante concluzii ale studiului din Toronto este aceea
că folosirea echipamentelor de tip hands-free nu aduce nici un avantaj suplimentar în privința siguranței.

În cadrul unui experiment de laborator asupra efectelor telefoanelor mobile, David Strayer și
William Johnson (2001) a plasat participanții într-o sarcină de conducere auto simulată și le-a solicitat să
acționeze frâna cât pot de repede ca reacție la lumina roșie a semaforului. Folosirea telefonului mobil în
timpul efectuării acestei sarcini a determinat participanții să rateze un număr dublu de semafoare față de
situația în acre au efectuat sarcina fără a vorbi la telefon (Fig. 4.16a) și, de asemenea, a prelungit timpul
necesar acționării frânelor (Fig. 4.16b). În acord cu aceste rezultate ale studiului din Toronto, aceeași
scădere a performanței a fost înregistrată în cazul folosirii telefonului mobil cu hands-free sau fără.
Strayer și Johnston au ajuns la concluzia că vorbitul la telefonul mobil folosește resurse cognitive care,
altfel, ar fi folosite la condus. (vezi și Haigney & Westerman, 2001; Lamble et al., 1999; Spence & Read,
2003; Violanti, 1998). Ideea aceasta, că folosirea telefonului mobil în timpul conducerii auto este legată
de folosirea resurselor cognitive, este una importantă. Problema nu este folosirea unei singure mâini pe
volan. Este condusul cu mai puține resurse cognitive disponibile pentru concentrarea asupra activității
șofatului.

Studenții deseori reacționează la astfel de rezultate punând problema existenței sau nu a unei
diferențe între folosirea telefonului mobil și o conversație desfășurată cu un alt pasager din mașină. Este
posibil ca o conversație să aibă efecte negatie asupra conducerii automobilului, dar pare probabil ca acest
efect – dacă există – să nu fie atât de puternic ca cel al folosirii telefonului mobil.

Un mod de a evalua diferența dintre a vorbi la telefonul mobil și a vorbi cu cineva din mașină este
să vă imaginați situația în care stați jos (nu în mașină) și vă sunați un prieten pe telefonul mobil. Prietenul
răspunde și începeți să vorbiți. Dumneavoastră nu faceți altceva decât să vorbiți la telefon. Dar persoana
pe care ați sunat-o, în timp ce vorbește la telefon, încearcă să intre în trafic într-un loc aglomerat, sau,
poate, trebuie să reacționeze când o altă mașină i-a intrat brusc în față cu viteză. Întrebarea pe care trebuie
să v-o puneți este: ați fi avut aceeași conversație dacă erați pasager și vă aflați în dreapta șoferului? Ca
pasager, sunteți atent la trafic și reacționați oprind conversația în situațiiile dificile, sau, atenționați șoferul
cu privire la un eventual pericol. Este, de asemenea, important să luați în considerare cerințele sociale
referitoare la conversațiile telefonice. Deoarecefaptul de a tăcea brusc sau de a face o pauză lungă în
conversație nu este potrivit pentru o convorbire telefonică, șoferul va continua să vorbească la telefon,
chiar dacă situația din trafic se schimbă.

Un fenomen interesant legat de folosirea telefoanelor mobile este revelat de rezultatele unei
cercetări din 2008, realizată de Nationwide Mutual Insurance, în urma căreia s-a descoperit că, deși o
marea majoritate a oamenilor care vorbesc la telefon în timp ce conduc se consideră în siguranță, 45%
dintre ei au declarat că au fost loviți sau aproape de a fi loviți de un alt șofer care vorbea la telefonul
mobil. Astfel, deși oamenii identifică fenomenul vorbitului la telefon ca fiind riscant, ei consideră că
ceilalți sunt periculoși, nu ei (Nationwide Insurance, 2008).

65
Principala idee este aceea că, distragerea atenției asociată cu vorbirea la telefon poate scădea
performanțele la volan. Iar telefoanele mobile nu sunt singurii factori de distragere a atenției prezenți în
mașini. Un articol din New York Times intitulat „Bună, sunt în mașina ta. Nu mă lăsa să îți distrag
atenția‖, arată că multe autovehicule au echipamente care distrag atenția, precum GPS-uri, ecrane de
control pentru comenzi de computer (Peters, 2004). Datorită faptului că aceste echipamente solicită
atenție și timp (un timp mediu de 5.4 secunde pentru a citi și procesa hărțile electronice, de exemplu),
aceste distrageri pot contribui, la fel ca telefoanele mobile, la producerea de accidente, solicitând șoferului
să privească în altă parte decât prin parbriz. Mai recent, obiceiul de a trimite mesaje scrise în timp ce
conduc mașina a determinat cercetătorii să analizeze impactul acestei activități asupra șofatului. Un studiu
desfășurat la Institutul de Transport Virginia Tech a arătat că șoferii de camion care trimit mesaje scrise în
timp ce conduc au șanse de 23 de ori mai mari să facă accidente decât șoferii care nu trimit mesaje.
(Hanowski et al., 2009).

ATENȚIA ȘI PERCEPȚIA VIZUALĂ


Este clar faptul că atenția este o componentă importantă a numeroaselor sarcini pe care le
desfășurăm zi de zi. În această secțiune ducem un pas mai departe și să descriem experimente care arată
faptu că atenția este atât de importantă încât, fără ea, putem pierde capacitatea de a percepe lucrurile
aflate în câmpul nostru vizual.

ORBIREA ATENȚIEI
Un mod de a demonstra importanța atenției pentru percepție este acela de a crea o situație în care
atenția unei persoane este concentrată asupra unei sarcini pentru ca, apoi, să determinăm dacă acea
persoană a perceput un stimul vizibil asociat. Arien Mack și Irvin Rock (1998) au folosit această
modalitate, așa cum se arată în Fig. 4.17. Sarcina observatorului era să indice care braț al crucii este mai
lung, brațul orizontal, sau cel vertical. Apoi, la o încercare, un obiect mic de test, aflat în câmpul vizual al
observatorului a fost adăugat. Atunci când observatorilor li s-a dat un test de recunoaștere în cadrul căruia
li se solicita să indiceobiectul prezentat, ei nu au putut să facă asta. Concentrarea asupra brațului vertical
și a celui orizontal, i-a făcut pe participanți să fie „orbi‖ la obiectele suplimentare introduse. Acest efect
se numește orbirea atenției.

Mack și Rock a demonstrat existența orbirii neintenționate folosind stimuli cu imagini


geometrice prezentate rapid. Alte cercetări au arătat că se poate obține același efect folosind stimuli mai
naturali, prezentați pentru perioade mai lungi. Imaginați-vă că priviți un ecran în vitrina unui magazin.
Atunci când vă concentrați atenția asupra ecranului, probabil că nu veți observa reflecția luminii în
geamul vitrinei. Schimbați-vă atenția asupra reflecțiilor, și vei deveni mai puțin conștient de ceea ce este
prezentat pe ecran.

Daniel Simons și Christopher Chabris (1999) au creat o situație asemănătoare cu vitrina


magazinului, în care, o parte a scenei este urmărită și alta nu. Ei au creat un film de 75s care prezenta
două echipe de câte trei jucători. Echipa îmbrăcată în alb, pasau o minge de basket de la unul la altul, iar
ceilalți, înbrăcați în negru, nu pasau mingea. Observatprilor li s-a solicitat să numere pasele, ceea ce le-a
focalizat atenția asupra echipei în alb. După aproximativ 45 s, are loc un eveniment acre durează 5s – o
persoană îmbrăcată în gorilă intră în cadru și se plimbă prin scenă (Fig. 4.18).

66
După ce au văzut filmul, observatorilor li s-a cerut să spună dacă s-a întâmplatceva neobișnuit sau
dacă au mai văzut altceva decât cei șase jucători. Aproape jumătate – 46% - dintre observatori nu au
descris evenimentul, cu toate că a fost vizibil. Aceste experimente demonstrează că, dacă observatorii se
focalizează asupra unei secvențe de evenimente, ei pot să nu observe alt eveniment, chiardacă se
desfășoară în fața ochilor lor. (Vezi și Goldstein & Fink, 1981; Neisser & Becklen, 1975).

DETECTAREA SCHIMBĂRII
Urmând pașii experimentelor în care observatorilor li se dădea o sarcină care să le distragă
atenția, cercetătorii au dezvoltat un alt mod de a demonstra cum lipsa atenției poate afecta percepția. În
loc de a prezenta o sarcină care să distragă atenția de la stimulul test, ei au prezentat întâi o imagine, apoi
o alta ușor diferită, și au solicitat participanților să spună dacă au observat vreo diferență întrecele două
imagini. Pentru a aprecia cum au mers lucrurlile, încercați următoarea demonstrație.

DEMONSTRAȚIE Detectarea schimbării


Priviți imaginea din stânga (Fig. 4.19) pentru unmoment; apoi, acoperiți imaginea și încercați să
determinați ce este schimbat în Fig. 4.20. Dacă nu vedeți diferența, repetați procedura. Faceți asta acum,
fără a citi mai departe.

Ați ptut observa ce e schimbat în a doua imagine? Oamenii au deseori dificultăți în observarea
schimbării, chiar atunci când e evidentă dacă știi unde să te uiți. (Încercați din nou, fiind atenți la semnul
din stânga). Ronald Rensink și colaboratorii (1997) au făcut același experiment în care au prezentat o
imagine, urmată de un ecran alb, urmat de aceeași imagine din care lipsea ceva, apoi un ecran alb, ș.a.m.d.
Imaginile au fost alternate în acest fel până când observatorii au putut indetifica diferența dintre cele două
imagini. Rensink a descoperit că imaginile trebuie să fie derulate înainte și înapoi, înainte ca diferența să
fie descoperită.

Această dificultate în descoperirea schimbărilor dintre scene se numește orbire la schimbare


(Rensink, 2002). Importanța atenției (sau a lipsei ei) în determinarea orbirii la schimbare este demonstrată
de faptul că atunci când Rensink a adăugat un indiciu care indica ce parte a scenei se schimb, participanții
au descoperit mult mai repede schimbarea (vezi și Henderson & Hollingworth, 2003; Rensink, 2002).

Orbirea la schimbare a fost, de asemenea, demonstrată atunci când observatorilor li s-au prezentat
filme. Fig. 4.21 arată cadre succesive dintr-un film cu o scurtă conversație între două femei. Partea
importantă a acestui experiment este că, în fiecare cadru au loc schimbări. În cadrul B, a dispărut eșarfa
femeii; În cadrul C, mâna celeilalte femei este la bărbie, deși, imediat după, în cadrul D, ambele brațe sunt
pe masă. De asemenea, farfuriile își schimbă culoarea din roșu, în primele imagini, în alb în imaginea D.

Deși participanților la acest experiment li s-a cerut să fie foarte atenți, numai 1 din 10 participanți
a văzut vreo modificare. Doaratunci când li s-a arătat din nou filmul și au fost atenționați că schimbările
sunt în „obiecte, poziția corpului și îmbrăcăminte‖, ei au observat mai puțin de un sfert dintre ele (Levin
& Simons, 1997).

Această orbire la schimbare în filme nu este doar un fenomen de laborator. Ea apare în mod
regulat în filmele pe carele vizionăm, în careanumite aspecte ale scenei se schimbă de la un cadru la altul,
ca în Fig. 4.21. Aceste schimbări care au loc în filme, se numesc erori în continuitate, aunt surprinse de

67
privitprii care le caută, în mod obișnuit urmărind filmul de mai multe ori, dar trec, de obicei, neobservate
de cei care nu le caută. De exemplu, în filmul Oceans 11 (2001), Rusty, personajul interpretat de Brad
Pitt, vorbește cu Linus, personajul interpretat de Matt Damon. Într-un cadru, Rusty ține un pahar de
cocktail de creveți, darîn cadrul următor, care urmează imediat și este filmat dintr-un unghi ușor diferit,
paharul s-a transformatîntr-o farfurie cu fructe, pentru ca în următorul cadru, ea să devină, din nou,
paharul cu cocktail de creveți. Mai multe detalii despre acest gen de erori se gasesc pe internet, căutând
„continuity errors in movies‖.

Toate experimentele descrise – atât cele în careo sarcină cu rol distractor opresc oamenii de la a
observa stimului test, cât și cele în care schimbări nesemnificative, darvizibile nu sunt observate –
demonstrează că atenția este necesară pentru percepție. Aceste fapte au implicații pentru percepție așa
cum apare ea în viața de zi cu zi, deoarecesunt atât de mulți stimuli prezenți în mediu, încât noi suntem
capabili să urmărim doarun mic procent din ei la un moment dat. Acest lucru înseamnă că, în mod
constant, nu observăm anumiți stimuli din mediu.

Înainte de a trage concluzia că a nu observa unele elemente din mediu este o problemă serioasă,
că ne întoarcem la capacitățile cognitive discutate la Cap. 3 – abilitatea cognitivă a sistemului de a
„umple‖ spațiile pe baza cunoștințelor noastre despre mediu (vezi Cap. 3, pag. 63). În timp ce vă
apropiați de o intersecție cu patru semafoare, poate nu vei fi perfect conștient de tipul mașinii care se
apropie din stânga, sau că are numere de înregistrare de Florida, dar veți ști cu siguranță că o mașină se
apropie din partea stângă și aveți suficientă experiență pentru a urmări dacă mașina încetinește și avă
pregăti pentru eventualitatea în caremașina nu se oprește.

Astfel, cunoașterea lucrurilor care se întâmplă în mod normal în mediu, vă faccapabil să prevedeți
ce este probabil să se întâmple ‖în lateral‖ fără a fi conștient de fiecare detaliu al situației.

Un alt factor care vă ajută să faceți față stimulilor pe care nu îi urmăriți este acela că stimulii cu
potențial de pericol cum sunt traficul, alți oameni, un câine traversând drumul, acești stimuli se mișcă sau
sunt zgomotoși. Acestelucru facecaatenția dumneavoastră să fie atrasă către acești stimuli, astfel încât să
puteți reacționa.

Recația șa mișcare sau sunet este, deseori, un proces automat. Ceva se mișcă pe margne și, fără să
ne gândim, ne uităm într-acolo. Dacă o mașină are un rateu, întorci imediat capul pentru a afla de unde
vine sunetul. Atragerea automatp a atenției de către un stimul vizual sau auditiv se numește atenție
exogenă. Acesttipo de atenție este diferit de cel careapare atunci când ne decidem în mod conștient să
scanăm mediul, poate să găsim un stimul specific sau doarpentru a urmări ce se întâmplă. Acest tip de
atenție determinată conștient se numește atenție endogenă. Ambele tipuri de atenție pot implica atenția
vizibilă, schimbând focalizarea prin mișcarea ochilor. (Carrasco, 2010; Henderson, 2003).

Atenția vizibilă: Urmărirea prin mișcarea ochilor


Deplasarea atenției careapare în atenția vizibilă este acompaniată de mișcarea ochilor. De ce
avem nevoie să mișcăm ochii pentru a ne schimba atenția? Am început să răspundem la acesteîntrebări în
secțiunea anterioară, în care am descris orbirea atenției și detectarea schimbării. Ambele cazuri arată că
scăpăm obiecte sau schimbări careapar în mediu pe care nu le urmărim, dardacă oamenilor li se spune
unde să privească în imagine, noi putem observa schimbările care anterior ne-au scăpat.

68
Orbirea atenției și orbirea la schimbare reprezintă, deci, situații în care atenția și percepția sunt
strâns legate. Putem percepe lucruri la care suntem atenți, și ne pot scăpa lucruri la care nu suntem atenți.
Această secțiune continuă tema luând în considerare legătura dintre mișcările ochilor, atenție și percepție.

MIȘCĂRILE OCHILOR, ATENȚIA ȘI PERCEPȚIA


Legătura dintre mișcările ochilor, atenție și percepție este demonstrată mai jos.

Demonstrație Căutarea unei fețe în mulțime

Sarcina voastră este să găsiți figura lui bob Dylan în mulțimea din Fig. 4.22. Cronometrați-vă pentru a
verifica cât de repede puteți îndeplini sarcina.

Se poate să-l fi localizat imediat dacă v-ați uitat direct spre el, dar este mult mai probabil să vă fi
luat ceva vreme să-l localizați, pentru că a fost necesar să vă mutați privirea de la o față la alta pentru a o
vedea pe fiecare cât mai clar. Această mișcare a privirii poate fi măsurată cu un dispozitiv numit eye
tracker, care face înregistrări ca cele din Fig. 4.23. Acest exemplu prezintă înregistrarea mișcărilor oculare
ale unei persoane care privește imaginea unei fântâni. Punctele mici arată fixarea privirii, locurile asupra
cărora privirea s-a oprit pentru scurt timp, iarliniile indică mișcările oculare secvențiale – mișcări ale
ochilor de la un punct la altul. În mod obișnuit, oamenii fac trei fixări ale privirii pe secundă atunci când
privesco imagine nefamiliară. Înregistrări ale mișcărilor oculare ca această indică zonele din imagine care
atrag privirea persoanei.

Vom lua în considerare doi factori care determină modul în care oamenii își modifică atenția prin
mișcarea ochilor: de jos în sus (bottom-up), în funcție de caracteristicile fizice ale stimulului; și de sus în
jos (top-down), în funcție de relația dintre observator și scenă – ce știe persoana despre imagine și sarcina
pe careo are în legătură cu imaginea.

DETERMINANȚII DE JOS ÎN SUS (BOTTOM-UP DETERMINANTS) AI MIȘCĂRILOR


OCULARE
Atenția poate fi influențată de proeminențele stimulului – proprietățile fizice ale stimulului, cum
sunt: culoarea, contrastul sau mișcarea. Captarea atenției de către proeminențele stimulului este un proces
bottom-up deoarecedepinde exclusiv de modelul lumină/întuneric, culoare și contrast al unui stimul.
Deexemplu, sarcina de a identifica oamenii cu pălărie galbenă din Fig. 4.22 va implica procesare bottom-
up pentru că este vorba de a răspunde la o caracteristică fizică - culoarea, fără a lua în considerare
semnificația imaginii (Parkhurst et al. 2002).

Dar direcția privirii nu depinde doar de proeminențele stimului. Putem verifica acest lucru
analizând mișcările oculare de pe imaginea fântânii din Fig. 4.23. Observați că persoana nu privește deloc
gardul din față, chiar dacă el este foarte proeminent datorită poziției și contrastului. În loc de asta,
persoana focalizează pe aspecte ale fântânii care sunt mai interesante, cum ar fi caii. În acestexemplu,
semnificație cailor este cea care atrage atenția.

69
DETERMINANȚII TOP-DOWN AI MIȘCĂRILOR OCULARE
Procesarea top-down este, de asemenea, asociată cu schemele imaginii – cunoștințele
observatorului despre conținutul imaginii (vezi „Regularitățile mediului‖ din Cap. 3, pag. 63). Astfel,
atunci când Melissa Vo și John Henderson au arătat observatorilor imagini cacele din Fig. 4.24,
observatorii au privit mai mult timp la imprimanta din Fig. 4.24b decât la tigaia din Fig. 4.24a, deoarece
este mai puțin probabil să găsim o imprimantă într-o bucătărie.

Faptul că oamenii privesc mai mult lucrurile care par că nu aparțin imaginii înseamnă că atenția
este influențată de cunoștințele lor despre ceea cese găsește, în mod obișnuit, în imaginea respectivă.
Luați în considerare, de exemplu spre ce privește persoana căreia i se arată o imagine din baseball ca în
Fig. 4.25. Atenția persoanei pare să fie atrasă inițial de banderola galben deschis (probabil un exemplu de
proeminență a stimulului), dar privirea persoanei alunecă imediat în teren, fixându-se asupra diverșilor
jucători. Este probabil ca informațiile persoanei despre detaliile de joc privind poziția jucătorilor au un rol
determinant pentru locul în care privește.

Modul în care persoana parcurge scena jocului sugerează faptul că atenția este influențată de
cunoștințeleși interesele persoanei referitoare la jocul respectiv. Această persoană apre să fie inetersată de
baseball și să aibă cunoștințe despre acestsport. Unde credeți că s-ar fi uitat o persoană cu mai puțin
interes și mai puține cunoștințe despre joc? Cel mai probabil s-ar fi uitat spre clădirile din partea de sus a
imaginii.

Atenția apare nu doar atunci când vizionăm imagini statice, ci și pe măsură ce desfășurăm
activități. Dezvoltarea instrumentelor de tip eye trackers portabile ca cel din Fig. 4.26 face posibilă
urmărirea privirii unei persoane pe măsură ce aceasta desfășoară activități. Această cercetare
demonstrează faptul că, atunci când o persoană îndeplinește o sarcină, cerințele sarcinii de îndeplinit
depășesc în importanță factori precum proeminențele stimulului. Fig. 4.27 arată fixarea privirii care apare
în timp ce o persoană face un sandviș cu unt de arahide.Procesul de realizare a sandvișului începe cu
scoaterea unei felii de pâine din pachet și așezarea ei pe farfurie. Observați că această operațiune este
însoțită de mișcarea oculară de la pâine la farfurie. Fixează borcanul cu unt de arahide, apoi ridicat și
mișcat spre față în timp ce este desfăcutcapacul. Este fixatcuțitul, ridicat, și folosit pentru a scoate untul,
care este, apoi, întins pe pâine (Land & Hayhoe, 2001).

Descoperirea importantă din aceste măsurători, și, de asemenea, din alt experiment în care au fost
măsurate mișcările oculare când o persoană pregătea un ceai (Land et al., 1999), este aceea că mișcările
oculare ale persoanei sunt determinate în primul rând de sarcină. Participanții nu au privit obiecte sau
zone care nu aveau legătură cu sarcina. În plus, mișcările ochilor, în general, preced cu o fracțiune de
secundă o acțiune motorie, caatunci când persoana întâi a fixat cu privirea borcanul cu unt și apoi a întins
mâna să îl apuce. Acesta esteun exemplu al unei strategii „just in time‖ – mișcările ochilor apar exact
înainte de a ave anevoie de informația pe care o vor furniza.

Deși mișcările oculare deseori indică încotro își îndreaptă atenția o persoană, este posibil să
privim directspre ceva fără să fim atenți la acel ceva. Ați experimentat asta atunci când, citind o carte, v-
ați surprins privind pagina și, totuși, neavând nicio idee despre ceea ce citeați, pentru că vă gândeați la
altceva. Acesta este un exemplu în care deși o persoană privește ceva, atenția ei este în altă parte.

Un alt motiv pentru care a privi un lucru nu înseamnă neapărat că suntem atenți la acel luru este
faptul că este posibil să ne direcționăm atenția în lateral. De exemplu, un basketbalist care driblează de-a

70
lungul terenului în timp ce este atent la un coechipier de pe lateral, exact atunci când aruncă o pasă
decisivă fără să se uite. Atenția care nu este asociată cu mișcarea ochilor se numește covert attention –
atenție ascunsă.

Atenția ascunsă: Direcționarea atenției fără mișcarea ochilor


Atenția ascunsă a fost studiată folosind o procedură numită precueing – precedare, în cadrul
căreia participantului i se prezintă un „indiciu‖ care sugerează unde este cel mai probabil să arapă un
stimul. Această anticipare (precedare) a fost folosită pentru a studia atenția pe baza poziției – modul în
care atenția este focalizată pe o poziție sau un loc anume, și atenția pe baza obiectului – atenția este
focalizată asupra unui obiectspecific (Behrman & Shomstein, 2010; Shomstein, 2010).

ATENȚIA PE BAZA POZIȚIEI


Michael Posner și colaboratorii (1978) aufost interesați de următoarea întrebare: Este posibil ca
atenția focalizată pe o anumită poziție să îmbunătățească abilitatea noastră de a răspunde rapid la un
stimul din acea poziție? Pentru a răspunde la această întrebare, Posner a folosit procedura precedării, așa
cum se vedeîn Fig. 4.28.

METODA - Precedare
Principiul general care stă la baza experimentului precedării este acela de a determina dacă
prezentarea anterioară a unui indiciu despre stimulul test va apărea crește nivelul de procesare a
stimulului. Participanții la experimentul lui Posner și colaboratorii (1978) și-au fixatprivirea de-a lungul
experimentului asupra semnului +. La început au văzut o săgeată indicând pe carelatură a țintei este
probabil să apară (cadranul din stânga). În Fig. 4.28a, indiciul arată că artrebui să își focalizeze atenția
spre dreapta. (amintiți-vă că fac asta fără să își schimbe direcția privirii.) Sarcina participanților era aceea
de a apăsa o tastă cât de repede pot când un pătrat apare pe partea dreaptă (cadranul din dreapta).
Încercarea prezentată în Fig. 4.28a este o încercare validă deoarecepătratul apare pe partea indicată de
săgeata indiciu. Poziția indicată de săgeată a fost corectă în 80% din încercări. Fig. 4.28b arată o încercare
invalidă. Săgeata indiciu sugerează ca observatorul să fie atent în stânga, iar ținta este prezentată în
dreapta.

Rezultatele acestui experiment, prezentate în Fig. 4.28c, indică faptul că observatorii au reacționat
mai rapid la încercările valide decât la cele invalide. Posner a interpretat acest rezultat ca demonstrând
faptul că informația este procesată mai eficient în poziția asupra căreia este focalizată atenția. Acest
rezultat și altele la fel au inspirat ideea că atenția este precum un fascicul de lumină sau o lentilă zoom
care îmbunătățește procesarea atunci când este direcționată într-o direcție anume (Marino & Scholl,
2005). Cu toate că experimentele au arătat că ideea razei de lumină reprezintă un mod util de a analiza
modul în care atenția întărește procesarea informației, direcționarea atenției ascunse este mai complicată
de atât.

ATENȚIA PE BAZA OBIECTULUI


Studiile asupra atenției folosind procedura precedării (anticipării) iau în considerare modul în care
oamenii își schimbă atenția de la o poziție la alta. Alte experimente au folosit precedarea pentru a arăta că

71
atenția poate fi asociată și cu obiecte specifice. Experimentele care analizează atenția pe baza obiectului
au arătat că atunci când atenția este direcționată asupra unei poziții sau asupra unui obiect, efectul de
întărire al acestui tip de atenție se întinde asupra obiectului.

Luați în considerare, de exemplu, experimentul a cărui diagramă se află în imaginea Fig. 4.29
(Egly et al., 1994). În timp ce participanții au fost instruiți să își focalizeze privirea asupra semnului +, un
capăt al dreptunghiului a fost ușor scos ăn evidență (prin culoare) (Fig. 4.29a). Acesta a fost indiciul care
a sugerat unde va apărea, probabil, ținta, un pătrat închis la culoare (Fig. 4.29b). În acest exemplu,
indiciul sugerează că ținta este probabil să apară în partea de sus a dreptunghiului din dreapta. Sarcina
participanților este aceea de a apăsa un buton atunci cțnd ținta apare oriunde pe ecran (Fig. 4.29b). Timpii
de reacție au fost mai scurți atunci când ținta apare acolo unde indiciul o anticipa (La A în acest exemplu;
observați că literele nu au fost prezente îmn experimentul real) și mai lungi în alte poziții. Cu toate
acestea, cel mai important rezultat al acestui experiment este acela că participanții au răspuns mai repede
acolo unde ținta a apărut în interiorul aceluiași obiect dreptunghiular din poziția B decât atunci când a
apărut în alt obiect la locația C. Observați că B și C se află la aceeași distanță de A. Cu toate acestea,
participanții au răspuns mai rapid când ținta a fost prezentată în B, care este la fel ca A. Se pare că efectul
de întărire al atenției și-a extins efectul asupra dreptunghiului din dreapta, astfel că, chiar dacă indiciul era
pe A, o parte a efectului său s-a extins asupra lui B. Acestrezultat este supranumit avantajul obiectului
similar (Marino & Scholl, 2005).

Am observat că atenția se bazează atât pe locul din mediu în care persoana privește (atenția pe
baza poziției), cât și pe faptul că persoana privește un obiect anume (atenția pe baza obiectului). Putem să
ne imaginăm aceste două modele ale atenției vizuale ca implicând două mecanisme diferite care operează
în condiții diferite. În cazul imaginilor statice sau a celor care conțin puține obiecte, atenția vizuală pe
baza poziției poate fi asimilată unui spot luminpos care urmărește diferite zone (Fig. 4.30a). În medii
dinamice, atența vizuală pe baza obiectului poate implica un mecanism care se fixează pe obiecte și le
urmărește pe măsură ce ele se mișcă (Fig. 4.30b; Behrmann & Tipper, 1999; Luck & Vecera, 2002).
Dovezi fiziologice recente au arătat că atenția pe baza poziției sau cea pe baza obiectului activează
diferite zone corticale. Acestrezultat sprijină ideea că atenția pe baza poziției și atenția pe baza obiectului
implică mecanisme diferite (Shomstein & Behrmann, 2006).

Teoria integrării trăsăturilor


Până acum am descris un număr de modalități în care atenția contribuie la conștientizare. Atunci
când avem atenție selectivă, ne focalizăm conștient asupra unui lucru dintre altele; atunci când atenția este
distributivă, ne întindem conștient capacitatea de a rezolva sarcini multiple; atunci când urmărim o
imagine, ne direcționăm conștient către diferitele părți ale unul ecran sau scenă.

Acum vom lua în considerare o altă funcție a atenției, care este importantă pentru că noi nu
suntem conștienți de modul în care operează. Această proprietate a atenției, care operează pe fundal, în
afara sferei noastre de conștiență, ne facecapabili să percepem trăsăturile unui obiect caaparținând
acestuia. Pentru a aprecia de ce este necesar să propunem un mecanism care ne determină să percepem
trăsăturile unui obiect ca aparținând acestuia, reveniți la Cap. 2 (pag. 37), unde am introdus o persoană
care urmărește o minge roșie care se rostogolește, prezentată din nou în Fig. 4.31. Amintiți-vă că
trăsăturile mingiei – culoarea (roșie), forma (rotundă), mișcarea (spre dreapta) – sunt procesate în diferite
zone din creier, astfel încât, caracteristicile mingiei sunt separate din punct de vedere fiziologic. Scopul

72
acestui exemplu a fost acela de a arăta că deși urmărirea mingiei activează zone diferite din creier, noi
percepem obiectul întreg, o minge roșie, mișcându-se spre dreapta.

Anne Treisman (1986, 1998) a propus o teorie, numită teoria integrării caracteristicilor, pentru a
explica modul în care percepem aceste trăsături inițial separate ale aceluiași obiect. Conform teoriei ei,
primul pas în procesarea unei imagini a unui obiect este stadiul preatenției (prima cutie din Fig. 4.32). În
acest stadiu, obiectele sunt analizate în trăsături diferite. De exemplu, mingea care se rostogolește va fi
analizată din perspectiva trăsăturilor sale – culoare (roșu), formă (rotundă), și mișcare (spre dreapta).
Datorită faptului că fiecare dintre aceste trăsături este procesată într-o zonă separată a creierului, ele există
independent una de alta la acest nivel al procesării.

Ideea că un obiect este automat separat în caracteristici care pot părea contraintuitive din cauza
faptului că atunci când privim un obiect, îl vedem întreg, nu ca pe un obiect separat în caracteristici.
Motivul de care nu suntem conștienți de acest proces al analizării trăsăturilor este acela că analiza apare
devreme în procesul de percepție, înainte de a deveni conștienți de obiect. Astfel, atunci când privești
această carte, ești conștient de forma ei dreptunghiulară, dar nu ești conștient că, înainte de a-i vedea
forma dreptunghiulară, sistemul tău perceptiv a analizatcartea în trăsături individuale ccum ar fi liniile cu
diferite orientări.

Pentru a oferi dovezi perceptive că obiectele sunt de fapt, analizate prin trăsături, Anne treisman
și H. Schmidt (1982) a făcut un experiment ingenios pentru a arăta faptul că, devreme în procesul de
percepție, trăsăturile există independent una de cealaltă. Afișajul lui Treisman și Schmidt consta în 4
obiecte flancate de 2 numere scrise cu negru (Fig. 4.33). Ei au afișat în flash-uri această imagine pentru
câte o cincime de secundă, urmate de un ecran cu puncte aleatorii destinat să elimine orice percepție
reziduală ce ar putea persista după ce stimulii sunt opriți. Participanții au fost instruiți să spună care sunt
numerele negre și apoi să spună ce au văzut în fiecare dintre cele patru poziții de pe ecran unde erau
afișate formele.

În 18% din cazuri, participanții au raportat că au văzut obiecte formate dintr-o combinație de
caracteristici provenite de la doi stimuli diferiți. De exemplu, după ce a fost prezentată imaginea din Fig.
4.33, în care triunghiul mic era roșu și cercul mic era verde, ei au declarat că au văzut un cerc mic roșu și
un triunghi mic verde. Aceste conjuncții de trăsături provenite de la stimuli diferiți se numesc conjuncții
iluzorii. Conjuncțiile iluzorii pot apărea chiardacă stimulii diferă mult în privința formei și a
dimensiunilor. De exemplu, un cerc mic albastru și un pătrat mare verde pot fi văzute ca un cerc mare
albastru și un pătrat mic verde.

Conjuncțiile iluzorii sunt, de obicei, evidențiate îmn laborator, dar ele pot apărea în multe alte
situații. Recent am condus un curs în cadrul căruia am demonstrat că observatorii fac uneori erori atunci
când depun mărturie ca martori. În cadrul demonstrației, un bărbat îmbrăcat cu o cămașă verde intră brusc
în clasă, apucă o poșetă galbenă de pe un pupitru (proprietarul poșetei era parte din experiment) și iese din
clasă. Evenimentul s-a petrecut rapid și i-a surprins pe studenți. Sarcina lor a fost să descrie evenimentul
la careau fost martori. Destul de interesant, unul dintre studenți a declarat că un bărbat îmbrăcat cu o
cămașă galbenă a furat o poșetă verde de pe bancă! Schimbarea culorilor obiectelor este un exemplu de
conjuncție iluzorie. (Treisman, 2005).

Potrivit lui Treisman, conjuncțiile iluzorii apar deoarece, la începutul percepției, fiecare trăsătură
există independent de celelalte. Acestea sunt trăsături de tipul „roșu‖, „curb‖ sau ‖liniar‖, în această etapă

73
a procesării neasociate unui obiectspecific. Conform lui Treisman (1986), acestea „plutesc liber‖ așa cum
este arătat în Fig. 4.34, și, ca atare, pot fi combinate incorect dacă sunt mai mult de un obiect, în special în
situații de laborator, când stimuli prezentați foarte scurt sunt urmați de un ecran cu puncte.

Vă puteți gândi la aceste trăsături ca la componente ale unui „alfabet‖ vizual. La începutul
procesului, percepțiile fiecăreia dintre aceste componente există independent una de alta, la fel ca piesele
cu litere dintr-un joc de Scrabble care xistă individual când sunt împărțite la începutul jocului. Cu toate
acestea, la fel cum piesele de Scrabble sunt combinate pentru a forma cuvinte, trăsăturile individuale se
combină pentru a forma percepții ale întregului obiect. Potrivit modelului lui Treisman, aceste trăsături
sunt combinate în etapa următoare, numită etapa focalizării atenției Fig. 4.32). O dată cetrăsăturile au fost
combinate în această etapă, putem percepe obiectul.

În timpul etapei de focalizarea aatenției, atenția observatorului joacă un rol important în


combinarea trăsăturilor pentru a crea percepția întregului obiect. Pentru a ilustra importanța atenției
pentru combinarea trăsăturilor, Treisman a repetat experimentul conjuncției iluzorii folosind stimulii din
Fig. 4.33, dar, de data aceasta, ea a instruit participanțiisă ignore cifrele negre și să își concentreze toată
atenția asupra celor patru imagini țintă. Această focalizare a atenției a eliminat conjuncțiile iluzorii, astfel
încât, toate formele au fost reținute asociate cu culorile lor.

Atunci când descriu acest proces în clasă, unii studenți nu sunt convinși. Un student a spus „Eu
credcă atunci când oamenii privescun obiect, ei nu îl desfac în părți componente. Ei doar văd ceea ce
văd.‖ Pentru a convinfe acest student (și mulți alții care, la începutul cursului, nu se simt confortabil cu
ideea că procesele cognitive implică uneori procese rapide de care nu sunt conștienți), îi descriu cazul lui
R.M., un pacient care a avut lobul parietal distrus , sindrom numit Sindromul Balint. Caracteristica
crucială a sindromului Balint este lipsa abilității de a focaliza atenția asupra obiectelor individuale.

Potrivit teoriei integrării trăsăturilor, lipsa atenției focalizate ar face să fie dificil pentru R.M. să
combine corect trăsăturile, și exact asta se întâmplă. Atunci când lui R.M. i s-au prezentat două litere
diferite de culori diferite, cum ar fi un T roșu și un O albastru, el a raportat conjuncții iluzorii precum „T
albastru‖ la 23% din încercări, chiar și atunci când a privit literele 10 secunde. (Friedman-Hill et al.,
1995; Robertson et al., 1997). Cazul lui R.M. arată cum o zonă afectată din creier poate evidenția procese
pe care, dacă el ar funcționa normal, nu le-am putea reliefa.

Analiza trăsăturilor implică, în cea mai mare parte procesarea bottom-up deoarece cunoștințele nu
sunt, în general, implicate. În unele situații, totuși, procesarea top-down poate avea loc. De exemplu, când
Treisman a făcut un experiment pe tema conjuncției iluzorii folosind stimuli ca cei din Fig. 4.35 și le-a
cerut participanților să identifice obiectele, au apărut deseori conjuncții iluzorii; triunghiul portocaliu, de
exemplu, este, uneori, perceput cafiind negru. Cu toate acestea, atunci când le-a spus participanților că le-
a arătat un morcov, un lac și un cauciuc, conjuncțiile iluzorii au apărut mai rar, iar participanții au
perceput mai des „morcovul‖ triunghi ca fiind portocaliu. În această situație, abilitatea participanților de a
combina corect trăsăturile obiectelor a fostinfluențată de cunoștințele lor despre culorile uzuale ale
obiectelor menționate. În experiența de zi cu zi, în care noi percepem obiecte familiare, procesarea top-
down se îmbină cu analiza trăsăturilor pentru a putea percepe lucrurile corect.

74
Fiziologia atenției
Multe cercetări au studiat mecanismele fiziologice ale atenției. Două rezultate importante sunt:
(1) atenția întărește răspunsul neural, și (2) procesarea sub influența atenției se distribuie pe un număr
mare de zone din creier.

ATENȚIA ASCUNSĂ ÎNTĂREȘTE RĂSPUNSUL NEURAL


Numeroase cercetări care au investigat cum anume influențează răspunsul neural au analizat
modul în care răspunsul neural este afectat prin schimbarea ascunsă a focalizării atenției – adică fără
mișcarea ochilor. Motivul utilizării sarcinilor ascunse în studiul modului în careatenția influențează
răspunsul neural este acela că mișcările oculare care însoțesc atenția evidentă, produce o schimbare a
imaginii pe retină.ceea cepoate produceun răspuns neural. Astfel, pentru a ne asigura că oricerăspuns
neural nu este provocat de schimbarea imaginii pe retină, ci de schimbarea atenției, cercetărotii au folosit
o procedură a atenției ascunse, în care privirea rămâne pe loc.

Într-un experiment asupra atenției ascunse efectuat pe maimuțe, Carol Colby și colaboratorii
(1995) au antrenat o maimuță să își păstreze privirea ațintită pe un punct (vezi Fig. 4.36) în timp ce o rază
de lumină periferică a fost focalizată într-o poziție din dreapta punctului. În condiția ‖fixare‖ (Fig. 4.36a),
sarcina maimuței era să fixeze spotul luminos și să elibereze o manetă atunci când lumina fixată se
diminua. În condiția ‖fixare și atenție‖ (Fig. 4.36b), maimuța se uita în continuare la lumina fixată,
darelibera maneta atunci când stimulul luminos periferic se diminua. Astfel, în situația în acre are loc
fixarea însoțită de atenție, maimuța trebuia să acorde atenție și la ceea cese întâmpla în lateral.

În timp ce maimuța ducea la îndeplinire aceste sarcini, Colby a înregistrat activitatea unui neuron
din cortexul parietal care se aprindea la lumina periferică. Înregistrările din Fig. 4.36 arată că acest neuron
răspunde slab atunci când maimuța nu este atentă la lumină, dar răspunsul creștea în intensitate când
maimuța eraatentă la zona laterală – chiar dacă ea continua să fie atentă la lumina fixată. Imaginea luminii
de pe retina maimuței era mereu aceeași, răspunsul mai puternic atunci când maimuța era atentă la lumina
laterală, trebuie să fi fost provocată de atenția maimuței la lumină (vezi și Desimone & Duncan, 1995; Mc
Adams & Reid, 2005; Moran & Desimone, 1985). Acest rezultat arată că răspunsul neuronului poate fi
influențat nu doar de tipul receptorilor stimulați, darși de alți factori, cum ar fi dacă observatorul este
interesat de stimulul sau dacă stimulul este important pentru rezolvarea sarcinii.

Acest răspuns mai puternic în funcție de atenția la stimul, au fost demonstrate la oameni folosind
FMRI. Vom descrie un experiment care arată atât faptul că atenția întărește răspunsul și că această întărire
apare în multe zone ale sistemului vizual.

PROCESAREA ATENȚIEI ESTE DISTRIBUITĂ PE SUPRAFAȚA CORTEXULUI


Gordon Shulman și colaboratorii (1999) a arătat că atența focalizată într-o anumită direcție a
mișcării crește activitatea într-un număr de structuri ale creierului. Folosind FMRI, ei au măsurat
actvitatea cerebrală în timp ce participanții rezolvau o sarcină în cadrul căreia trebuiau să fie atenți la o
mișcare într-o anumită direcție. Participanții vedeau fie (1) un indiciu care îi alerta să fie atenți la o
direcție anume a mișcării, fie (2) un indiciu care sugeracă ei ar trebui să observe pasiv tot ce se afișa pe
ecran. (Fig. 4.37a). Urmând indiciul, participanții au văzut o mișcare aleatorie, creată de un câmp de
puncte care se mișcau în direcții întâmplătoare (ca „puricii‖ de pe ecranul unui televizor care nu e

75
conectat la un canal). După aproximativ o secundă, unele puncte încep să se miște în direcția indicată,
condiție numită mișcare coerentă deoarece un număr de puncte se mișcă în aceeași direcție. Sarcina
participanților care au văzut indiciul legat de direcție era să apese o tastă atunci când vedeau o mișcare
coerentă (Fig. 4.37b). Dacă ei erau instruiți cu celălalt indiciu, ei trebuiau doarsă observe pasiv ecranul.
Activitatea cerebrală a fost măsurată în timpul și după prezentarea indiciului, darînainte de mișcarea
coerentă.

Liniile portocalii din Fig. 4.38 indică faptul că atenția la o direcție așteptată a mișcării produce o
activitate crescută într-un număr de zone ale creierului. Liniile verzi indică activitatea cerebrală pentru
varianta pasivă. Principala semnificație a acestui rezultat este aceea că atenția crește activitatea cerebrală.

Efectele extinse ale atenției au fostdemonstrate și de alte experimente. Fig. 4.39 arată poziții ale
zonelor pe care Michael Posner și Mary Rothbart (2007) le-au identificat cafiind mplicate în cele trei
tipuri de procese ale atenției: (1) Alerta oferă o sensibilitate crescută la stimulii de intrare, cum sunt cei
obținuți de controlorii de trafic aeriancaretrebuie să fie permanent vigilenți. (2) Orientarea este atenția
focalizată acolo unde apar ținte vizuale. Ea apare atât în atenția evidentă, cât și în cea ascunsă, atunci când
atenția se schimbă fără mișcarea ochilor. (3) Controlul executiv al atenției apare pentru sracini care
implică un conflict, cum este sarcina Stroop sau testul de compatibilitate pe lateral.

Numele structurilor specifice ale creierului nu sunt foarte importante pentru scopurile noastre;
ceea ceeste important este că sunt implicate atât de multe arii cerebrale. Cu toate acestea, este important
să observăm că funcțiile executive, cele care implică rezolvarea conflictelor dintre răspunsurile la stimuli
diferiți, sunt preluate de lobul frontal, care este, de asemenea, locul gândirii de înalt nivel, cum ar fi
rezolvarea problemelor și luarea deciziilor.

Aspecte de luat în considerare

ATENȚIA ÎN SITUAȚII SOCIALE – CAZUL AUTISMULUI


Atenția este o componentă importantă a situațiilor sociale. Suntem atenți nu numai la ceea cespun
ceilalți, dar și la expresiile fețelor și la limbajul trupului care furnizează informații despre gândurile,
emoțiile și sentimentele persoanei. Cercetări recemte au arătat, de exemplu, că direcția privirii unei
persoane estedeterminată de atenție. Când Allan Kingstone și colaboratorii (2003) au prezentat imagini
ale ochilor privind în diverse direcții, participanții și-au mutat atenția acolo unde ducea privirea . Ochii,
potrivit lui Kingstone, influențează atenția deoarece percepția mișcărilor ochilor cuiva este un semnal
social important.

Legătura dintre atenție și interacțiunile sociale devine evidentă dacă ne gândim la situațiile în care
ea esteperturbată, cum estecazul autismului. Autismul este o disfuncție serioasă de dezvoltare, în care
unul dintre simptomele principale este retragerea din contactul cu oamenii. Oamenii cu autism nu au
contact vizual cu ceilalți și au dificultăți să spună cesentimente au în situații sociale.

Cercetările au arătat multe diferențe atât în comportament, cât și în procesele de la nivelul


creierului între oamenii cu autism și fără (Grelotti et al., 2002). Ami Klin și colaboratorii (2003) au
evidențiat următorul paradox: Chiardacă oamenii cu autism pot deseori rezolva probleme de raționament
careimplică situații sociale, ei nu pot funcționa atunci când sunt puși, efectiv, în situații sociale. Un motiv

76
posibil poate fi modul complet diferit în carepersoanele cu autism observă ceea cese întâmplă în jur. Klin
și colaboratorii au demonstrat acest lucru comparând zonele în carese focalizează privirea autiștilor și
nonautiștilor la urmărirea filmului Cine se teme de Virginia Wolf?

Fig. 4.40 arată fixarea provirii pe o scenă cu fețele lui George Segal și Sandy Dennis. Scena are
loc după ce un alt personaj din film, interpretat de Richard Burton, a strivit o sticlă.Observatorii nonautiști
își fixează privirea asupra ochilor lui Segal, iarcei autiști privesc lângă gura lui Sandy Dennis sau în afara
imaginii.

O altă diferență între cum își direcționează atenția persoanele autiste și cele nonautiste are
legătură cu tendința de a diorecționa privirea cătrelocul spre carearată o persoană. Fig. 4.41 compară
focalizarea unei persoane nonautiste (prezentate cu alb) și a unei persoane autiste (prezentate cu negru). În
această scenă, Segal arată spre tablou și îl întreabă pe personajul lui Burton, „Cine a făcut pictura?‖.
Persoanele nonautiste privescspre tabloul indicat și apoi spre fața lui Burton în așteptarea răspunsului.
Spre deosebire de aceștia, persoanele cu autism privește mai întâi în altă parte, apoi înainte și înapoi între
imagini.

Toate aceste rezultate indică faptul că din cauza modului în care persoanele autiste frecventează
sau nu evenimente sociale ei observă lucruri pe carepersoanele non autiste nu le observă. Autiștii
privescmult lucrurile, în timp ce nonautiștii privesc cătreceilalți oameni, urmărindu-le activitățile și, în
mod special, fețele și ochii. Observatorii autiști creează o reprezentare mentală a situației care nu include
mult din informația pe acrenonautiștii o folosesc, în general, pentru a interacționa cu ceilalți.

Tiparele mișcărilor oculare pe carele-am descris nu sunt, probabil, cauza dificultăților pe carele
întâmpină în situațiile sociale persoanele cu autism. Dificultățile lor au mai mare legătură cu reacțiile
emoționale negative pe carele experimentează atunci când privesc spre sau interacționează cu alte
persoane. Aceste emoții negative le influențează aspectul, care influențează, la rândul său, înțelegerea lor
asupra lucrurilor care se întâmplă, ceea ce face și mai dificilă funcționarea lor în situații sociale.
Înțelegerea noastră asupraautismului este încă departe de a fi completă, cu toateacestea, sunt în derulare
multiple cercetări careau cascop determinarea mecanismelor fiziologice și comportamentale ale
mecanismelor implicate în autism.

Capitolul V

MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ ȘI MEMORIA DE LUCRU


Ceea ce veți regăsi în acest capitol și în următoarele trei capitole care urmează, sprijină ideea
menționată anterior, că "viața în întregime este o memorie". Vom vedea cum memoria noastră din trecut
nu numai că oferă o înregistrare a evenimentelor pe care le-am experimentat și a cunoștințelor pe care le-
am dobândit, ci își lasă amprenta asupra fiecărui moment prezent din viața noastră, permițându-ne să
facem lucrurile din prezent, cum ar fi de exemplu să purtăm o conversație, să rezolvăm o problemă sau să
luăm decizii.

77
Importanța memoriei în viața noastră
Definiția memoriei ne oferă primul indiciu al importanței sale în viețile noastre: memoria
reprezintă procesele implicate în menținerea, regăsirea și utilizarea informațiilor cu privire la stimuli,
imagini, evenimente, idei și abilități după ce informația originală nu mai este prezentă. Faptul că
memoria reține informații ce nu mai aparțin timpului prezent, înseamnă că ne putem folosi propria
memorie ca pe o "mașină a timpului" pentru a ne întoarce în timp câteva secunde (de exemplu la cuvintele
pe care le-ați citit la începutul acestui paragraf) sau mai mulți ani, reamintindu-vă evenimente petrecute în
copilărie, cum ar fi de exemplu, petrecerea unei zile de naștere. Această "călătorie mentală în timp" pe
care memoria ne-o oferă vă poate repune într-o situație din trecut, retrăind acea situație și resimțind, în
același timp, sentimentele de atunci. Dar memoria merge dincolo de retrăirea evenimentelor. De
asemenea, ne folosim memoria pentru a ne aminti ce avem de făcut pe parcursul unei zile, pentru a ne
aminti lucruri învățate, și pentru a folosi abilitățile dobândite.

Dacă ar fi să enumerați 10 cele mai importante lucruri în care ne folosim memoria, ce ați
include? Când am cerut acest lucru studenților mei, cele mai multe elemente din listele lor se refereau la
activitățile de zi cu zi. Pe primele cinci locuri pe lista lor s-au regăsit amintirea următoarelor lucruri:

1. materia pentru examene

2. programul zilnic

3. nume de persoane

4. numere de telefon

5. adrese a diverse locații

Reamintirea materiei pentru examene este, probabil, cap de listă pentru majoritatea studenților,
dar este probabil ca alte categorii de persoane, cum ar fi directorii executivi, muncitorii în construcții,
femeile casnice sau politicienii să aibe liste total diferite de cele ale studenților în moduri care reflectă
nevoile specifice în viața acestora. De exemplu, pe lista unui muncitor în construcții nu s-ar regăsi, de
exemplu, reamintirea materiei pentru un viitor examen de psihologie cognitivă, dar ar putea include
amintirea procedurii de proiectare a casei.

Un motiv pentru care le cer studenților să facă o "listă de memorie" este acela de a-i determina să
înțeleagă cât de importantă este memoria în viața lor de zi cu zi. Dar principalul motiv este acela de a-i
face conștienți de lucrurile pe care nu le includ pe listele lor, deoarece le consideră mai puțin importante.
Printre acestea se află numirea lucrurilor obișnuite (știi că citești o "carte" ca urmare a experienței din
trecut cu cărțile), purtarea unei conversații (apelați la memorie pentru a urmări parcursul unei conversații),
sau știți ce trebuie să faceți într-un restaurant (vă reamintiți o serie de evenimente, începând cu așezarea la
masă și terminând cu achitarea notei de plată), sau găsirea drumului spre clasă (trebuie să vă reamintiți
unde se află clasa precum și configurația spațială a campusului).

Lista acelor lucruri care depind de memorie este una extrem de lungă, deoarece aproape tot ceea
ce facem depinde de rememorarea a ceea ce am experimentat în trecut. Poate cel mai relevant mod de a
demonstra importanța memoriei este să observați ce se întâmplă în viața oamenilor cand aceștia își pierd

78
memoria. Luați în considerare, de exemplu, cazul lui Clive Wearing (Annenberg, 2000; D. Wearing,
2005).

Wearing era un muzician foarte respectat și dirijor coral în Anglia care, la vârsta de 40 de ani, a
contractat o encefalită virală care a distrus părți din lobul temporal, importante în formarea de noi
amintiri. Din cauza leziunilor cerebrale, Wearing își amintește doar evenimentele din ultimele 1-2 minute
din viața sa. El își amintește ce s-a întâmplat foarte recent și nimic altceva. Atunci când se întâlnește cu
cineva, iar persoana părăsește camera și revine trei minute mai târziu, Wearing reacționează ca și cum nu
s-a mai întâlnit niciodată cu această persoană. Din cauza incapacității sale de a forma noi amintiri,
percepția lui este că în permanență cunoaște lucruri noi pentru prima dată.

Memoria de studiu
Ce vrem să știm despre memorie? Mai jos găsiți câteva dintre întrebările ce mi-au fost adresate:

1. De ce nu pot să-mi amintesc unele lucruri, de exemplu unde mi-am lăsat cheile sau ce s-a întâmplat la
petrecerea de ziua mea când am împlinit 10 ani?

2. De ce atunci când eu și soția mea descriem o experineță comună, ne reamintim lucruri diferite?

3. Care este cel mai bun mod de memora unele lucruri, mai ales nume de persoane?

4. De ce uneori, când sunt sigur că știu un anumit lucru, nu mi-l amintesc, ca mai apoi să mi-l amintesc
instantaneu?

5. Ce se întâmplă în creierul meu și face ca toate lucrurile de mai sus să se întâmple?

Este foarte posibil ca și dvs. să vă fi pus întrebările de mai sus, sau alte întrebări ce se aplică vieții
dvs. de zi cu zi. Orice explicație cu privire la modul în care funcționează memoria trebuie să răspundă la
acest tip de întrebări. Dar care este cea mai bună cale de a descoperi cum funcționează memoria? Un
psiholog cognitiv a utilizat aceasta pentru a crea modelul de filtru Donald Broadbent (Fig. 4.3) ce propune
o serie de etape ce explică modul în care oamenii recepționează selectiv un anumit mesaj dintr-o
multitudine de mesaje. Unul dintre avantajele modelelor este că ele ajută la sistematizarea a ceea ce noi
deja știm într-un anumit domeniu. De asemenea, modelele ne pot fi de folos prin faptul că ne pot
sugerarea întrebările pe care să le adresăm. De exemplu, așa cum am văzut în Capitoul 4, cercetătorii din
domeniul atenției au realizat multe experimente destinate determinării modului de operare al filtrului
modelului Broadbent. Aceste modele au jucat un rol esențial în studierea memoriei.

Începem discuția cu privire la memorie prin descrierea unui model propus de Richard Atkinson și
Richard Shiffrin (1968). Acest model, prezentat în Figura 5.2 mai este cunoscut și sub denumirea de
modelul modal al memoriei, deoarece cuprinde majoritatea caracteristicilor modelelor de memorie ce au
fost propuse spre studiu în anii ‘60. Acest model a devenit extrem de influent, lăsându-și pentru mult timp
amprenta asupra studiilor realizate asupra memoriei. Etapele modelului sunt denumite și caracteristici
structurale.

Există trei mari caracteristici structurale:

79
1. Memoria senzorială – ea reprezintă etapa inițială unde se rețin toate informațiile recepționate timp de
câteva secunde sau fracțiuni de secundă.

2. Memoria de scurtă durată (STM )- reține până la 5-7 elemente pe o durată de aproximativ 15-30 de
secunde. Vom detalia caracteristicile memoriei de scurtă durată în acest capitol.

3. Memoria de lungă durată (LTM) poate reține o cantitate mare de informații timp de mai multi ani sau
zeci de ani. Vom descrie memoria de lungă durată în Capitolele 6, 7 și 8.

De asemenea, Atkinson și Shiffrin au descris sistemul de memorie incluzând procesele de


control, care sunt procese active ce pot fi controlate de o persoană și diferă de la o sarcină la alta. Un
exemplu în acest sens îl constituie repetiția – adică repetarea de mai multe ori a unui stimul, așa cum, de
exemplu, repetați de mai multe ori un număr de telefon pentru a-l memora după ce l-ați găsit în cartea de
telefoane sau pe internet. Alte exemple de procese de control sunt (1) strategii la care puteți recurge
pentru a face un stimul mai ușor de memorat, cum ar fi asocierea cifelor cu o anumită dată cunoscută din
istorie și (2) strategii de atenție ce vă ajută să vă focalizați doar asupra informațiilor importante sau
interesante.

Pentru a ilustra modul de operare a caracteristicilor structurale și a proceselor de control, să o


luăm ca exemplu pe Rachel care caută pe internet numărul de telefon al pizzeriei Mineo. La prima vedere
a ecranului calculatorului, toate informațiile pe care le vede se înregistrează în memoria senzorială.
Rachel folosește procesul de control al atenției selective pentru a se concentra asupra numărului de
telefon, după care acest număr intră în memoria de scurtă durată; Rachel folosește procesul de control al
repetiției. Ea știe că va avea nevoie de număr și cu altă ocazie, motiv pentru care decide că, pe lângă
introducerea numărului în agenda telefonului, să-l și memoreze. Procesul pe care îl utilizează în
memorarea numărului și care implică procesele de control (ce va fi detaliat în Capitolul 6) este acela de
transferare a numărului în memoria de lungă durată, acolo unde va rămâne stocat. Procesul de stocare a
numărului de telefon în memoria de lungă durată se numește codare. Câteva zile mai târziu, când Rachel
dorește din nou să comande pizza, își va aminti numărul de telefon al pizzeriei. Procesul de aducere
aminte a informației stocate în memoria de lungă durată se numește reamintire.

Un lucru foarte evident în exemplu pe care l-am dat este că părțile componente ale memoriei nu
acționează izolat. Memoria de lungă durată este esențială în stocarea informațiilor, dar înainte de a deveni
consțienți de informațiile stocate, acestea trebuie readuse în memoria de scurtă durată. Acum vom lua în
considerație fiecare componentă a modelului, începând cu memoria senzorială.

Memoria senzorială
Memoria senzorială este reținerea, pentru o perioadă scurtă de timp, a efectelor stimulării
senzoriale. Putem demonstra această reținere de scurtă durată a efectelor stimulării vizuale prin două
exemple cunoscute: urma lăsată de o artificie în mișcare și experiența vizualizării unui film.

Memoria de scurtă durată


Memoria de scurtă durată (STM) reprezintă sistemul responsabil de stocarea unei cantități mici de
informații pe o perioadă scurtă de timp (Baddeley et al., 2009). Astfel, ceea ce gândiți în acest moment,
sau ceea ce vă amintiți din ce ați citit recent, se regăsește în memoria de scurtă durată. Așa cum veți vedea

80
mai jos, mare parte din aceste informații se pierde în cele din urmă, și doar o parte din acestea ajunge să
fie stocată permanent în memoria de lungă durată (LTM). Deoarece durata memoriei de scurtă durată este
mai mică, avem tendința să minimizăm importanța acesteia în comparație cu memoria de lungă durată.
Într-un sondaj realizat în clasă, studenții mei s-au concentrat cel mai mult asupra modului în care
memoria le permite să rețină informații pentru perioade mai lungi de timp, cum ar fi să rețină adrese,
nume de persoane sau materia de studiu pentru examene.

Desigur, capacitatea de a reține informații pe termen lung este importantă, așa cum a demonstrat
cazul lui Clive Wearing, a cărui incapacitate de formare a memoriei de lungă durată i-a transformat viața
iremediabil. Dar, așa cum vom vedea, memoria de scurtă durată (precum și memoria de lucru, o
componentă pe termen scurt a memoriei ce o vom descrie ulterior) este responsabilă de o multitudine de
lucruri din viața noastră mentală. Tot ceea ce gândim sau cunoaștem într-un anumit moment implică
memoria de scurtă durată, deoarece aceasta este fereastra noastră către timpul prezent. (Remintiți-vă că
Rachel și-a reamintit numărul de telefon de la pizzerie prin transferarea acestuia din memoria de scurtă
durată în memoria de lungă durată).

Vom descrie acum un studiu cu privire la memoria de scurtă durată care și-a propus să răspundă
la următoarele două întrebări: (1) Care este durata memoriei de scurtă durată? (2) Ce cantitate de
informații poate reține memoria de scurtă durată? La aceste întrebări s-a răspuns în urma unor
experimente ce au utilizat metoda reamintirii în testarea memoriei.

Metoda reamintirii
Cele mai multe dintre experimențele pe care le voi descrie în acest capitol folosesc testul de
reamintire, în care participanților le sunt prezentați anumiți stimuli și apoi, după un anumit timp, sunt
rugați să-și reamintească cât mai multe detalii posibil despre respectivii stimuli. Performanța de memorie
poate fi măsurată ca procentaj al stimulilor pe care subiecții și i-au reamintit. (De exemplu, studierea unei
liste de 10 cuvinte, din care subiecții își aduc aminte doar 3 cuvinte, reprezintă o capacitate de reamintire
de 30%.) De asemenea, răspunsurile participanților pot fi analizate pentru a determina dacă există un
anumit tipar al modului în care elementele sunt reamintite. (De exemplu, dacă participanții primesc o listă
cu diferite tipuri de fructe și modele de autoturisme, reamintirea acestora poate fi analizată pentru a
determina dacă aceștia, ca metoda de reamintire, au grupat mașinile și fructele la un loc.) De asemenea, o
persoană apelează la reamintire atunci când i se cere să-și aducă aminte evenimente din viață (de
exemplu, de la absolvirea liceului) sau să-și amintească lucruri pe care le-au învățat, cum ar fi, de
exemplu, capitala statului Nebraska.

Măsurarea capacității de reamintire contrastează cu măsurarea capacității de recunoaștere, când


oamenilor li se cere să selecteze un element - pe care l-au văzut anterior sau despre care au auzit - dintr-o
mulțime de elemente pe care nu le-au mai văzut anterior sau despre care nu au auzit, așa cum este cazul
întrebărilor cu mai multe variante de răspuns la un examen. De asemenea, testele de recunoaștere pot fi
utilizate în testarea memoriei de scurtă durată. Despre testele de recunoaștere vom discuta detaliat în
Capitolul 6, acolo unde vom aborda experimentele memoriei de recunoaștere utilizate la testarea
memoriei de lungă durată.

81
CARE ESTE DURATA MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ?
John Brown (1958) din Anglia și Lloyd Peterson și Margaret Peterson (1959) din Statele Unite au
utilizat metoda reamintirii pentru a determina durata memoriei de scurtă durată. În cadrul experiementelor
acestora, participanților li s-a dat o sarcină similară cu cea din demonstrația de mai jos.

DEMONSTRAȚIE Memorarea a trei litere

Pentru acest experiment aveți nevoie de încă o persoană. Citiți-i persoanei următoarele instrucțiuni:

Voi spune câteva litere și apoi un număr. Sarcina ta va fi să reții literele. Când auzi numărul,
repetă-l și numără înapoi scăzând cifra 3 din respectivul număr. De exemplu, dacă voi spune ABC 309, tu
vei spune 309, 306, 303, s.a.m.d. până când voi spune ―Stop‖; atunci te voi opri din numărat și va trebui
să îți reamintești cele trei litere pe care le-am spus la început.

Începeți cu literele și cifra din exemplul 1 de mai jos. Este important ca persoana să numerecu
voce tare, pentru a evita repetarea acelorași numere. Din momentul în care persoana începe să numere,
așteptați 20 de secunde după care spuneți ―Stop‖. Notați-vă dacă persoana a reținut cu precizie cele 3
litere și continuați cu celelalte exemple, notându-vă la fiecare exercițiu acuratețea cu care persoana reține
literele.

Exemplul 1: F Z L 45

Exemplul 2: B H M 87

Exemplul 3: X C G 98

Exemplul 4: Y N F 37

Exemplul 5: M J T 54

Exemplul 6: Q B S 73

Exemplul 7: K D P 66

Exemplul 8: R X M 44

Exemplul 9: B Y N 68

Exemplul 10: N T L 39

Vom reveni ulterior la rezultatele dvs. Mai întâi, să luăm în considerație ceea ce au descoperit
Peterson și Peterson când au realizat un experiment similar în care au variat durata de timp din momentul
în care au rostit numărul și momentul în care subiectul a trebuit să-și reamintească literele. Autorii au
descoperit că participanții au putut să-și amintească 80% din litere după ce au numărat 3 secunde, și doar
12% din grupul de trei litere, după ce au numărat 18 secunde. Acest rezultat a demonstrat faptul că
participanții au uitat cifele din cauza alterării memoriei, odată cu trecerea timpului. Cu toate acestea, la o
analiză mai amănunțită a lui G. Keppel și Benton Underwood (1962) asupra rezultatelor obținute de
Peterson și Peterson, aceștia au arătat că, dacă ar fi luăm în considerație rezultatele subiecților doar după
primul exercițiu, diferența de la 3 la 18 secunde este foarte mică. Care sunt rezultatele dvs? Performanța a

82
scăzut în timp? Aparent, memoria mai slabă înregistrată după 18 secunde ce a fost raportată de Peterson și
Peterson a avut drept cauză diminuarea performanței după primele câteva exerciții. De ce capacitatea
memoriei scade odată cu parcurgerea altor exerciții similare? Keppel și Underwood au susținut că
scăderea memoriei nu s-a datorat alterării acesteia, așa cum au arătat Peterson și Peterson, ci datorită
interferenței proactive - interferență care se produce atunci când informațiile recepționate anterior de un
subiect interferează cu informațiile recepționate recent.

Efectul interferenței proactive poate fi ilustrat luând ca exemplu ceea ce se poate întâmpla când
un număr de telefon cunoscut se schimbă. Avem aici exemplu lui Rachel care a memorat numărul de
telefon de la pizzerie 521-5100, iar acesta se schimbă în 522-4100. Deși Rachel încearcă să-și amintească
noul număr de telefon, va face greșeli la început, pentru ca interferența proactivă face ca vechiul număr să
interfereze în memoria sa cu noul număr de telefon. Faptul că noul număr de telefon este similar celui
vechi face ca interferența să fie și mai mare, iar noul număr va fi și mai dificil de reținut.

Keppel și Underwood au arătat că interferența proactivă este responsabilă de scăderea capacității


memoriei observate în experimentul lui Peterson și Peterson. Așadar, reamintirea primelor litere din listă
au creat o interferență, ceea ce a făcut și mai dificilă memorarea literelor ulterioare. Cumva acest lucru
înseamnă că motivul diminuării memoriei de scurtă durată este interferența proactivă? Din punct de
vedere al experiențelor noastre de zi cu zi, este ușor de constatat că interferența se produce constant, de la
un eveniment la altul, și atunci când ne mutăm atenția de la un lucru la altul. Rezultatul acestei
interferențe constante este că durata efectivă a memoriei de scurtă durată, atunci când nu există repetiție,
este de aproximativ 15-20 de secunde.

CARE ESTE CAPACITATEA MEMORIEI DE SCURTĂ DURATĂ?


Nu doar că informațiile se pierd rapid din memoria de scurtă durată, dar există și o limită a
cantității de informații ce poate fi reținută aici. Așa cum vom vedea, estimările cu privire la numărul de
elemente ce pot fi reținute în gama memoriei de scurtă durată variază de la 4 la 9.

Memoria cifelor. O modalitate de măsurare a capacității memoriei de scurtă durată este dată de
memorarea cifrelor – numărul de cifre pe care o persoană le poate reține. Puteți să vă determinați propria
capacitate de memorare a cifrelor cu ajutorul demonstrației de mai jos.

DEMONSTRAȚIE Memorarea cifelor

Folosind un card sau o bucată de hârtie, acoperiți toate numerele de mai jos. Mutați cardul în jos
pentru a vedea primul rând de numere. Citiți numerele, acoperiți-le, apoi luați o foaie de hârtie și încercați
să scrieți numerele în ordinea corectă. Mutați apoi cardul mai jos, la rândul următor și repetați procedura
până când observați vă începeți să faceți greșeli. Șirul cel mai lung de cifre pe care-l puteți reda fără
greșeală reprezintă capacitatea dvs. de memorare a cifrelor.

2149

39678

649784

7382015

83
84264132

482392807

5852984637

Dacă ați reușit să vă reamintiți cel mai lung șir de cifre, înseamnă că memoria dvs. este de 10 sau mai
multe cifre. În general, subiecții memorează între 5 și 8 cifre.

Memoria de lucru
Modelul modal a generat o multitudine de studii asupra memoriei de scurtă durată. Dar, odată cu
progresele în cercetarea memoriei de scurtă durată, a devenit evident faptul că memoria de scurtă durată,
ca și concept, așa cum este prezentată de modelul modal, era insuficient pentru a explica descoperirile
cercetărilor în domeniu. Problema a fost aceea că memoria de scurtă durată a fost descrisă în special ca un
mecanism de stocare de scurtă durată. Dar, așa cum vom vedea din exemplul lui Rachel care își comandă
o pizza, memorarea unui număr de telefon implică transferarea acestuia din memoria de scurtă durată în
memoria de lungă durată, iar reamintirea acestuia presupune transferarea acestuia din memoria de lungă
durată înapoi în memoria de scurtă durată. Așadar, rolul memoriei de scurtă durată merge dincolo de
simplul rol de stocare, acesta fiind implicat în transferarea informației către și din memoria de lungă
durată.

Vom exemplifica această idee într-un scurt dialog dintre Rachel și pizzerie:

RACHEL: Doresc să comand o pizza cu broccoli și ciuperci.

RĂSPUNS: Ne pare rău, dar nu mai avem ciuperci. Doriți să înlocuim cu spanac, în schimb?

Rachel a putut să înțeleagă răspunsul de la pizzerie prin faptul că a reținut în memorie prima
propoziție ―Ne pare rău, dar nu mai avem ciuperci”, în timp ce asculta cea de-a doua propiziție,
realizând conexiunea dintre cele două. Dacă ar fi reținut doar ―Doriți să înlocuim cu spanac, în schimb?”,
nu și-ar fi dat seama dacă spanacul era în locul ciupercilor sau al broccoliului.

Așadar, procesele pe termen scurt sunt necesare nu doar în stocare, ci și în cadrul proceselor
active, cum ar fi înțelegerea unei conversații. Un alt exemplu de proces activ este atunci când rezolvăm
mental o înmulțire, de exemplu 43 x 6. Opriți-vă câteva momente și încercați să faceți această înmulțire
conștientizând în același timp pașii pe care îi parcuregeți mental:

(1) Vizualizați 43

x6

(2) Înmulțiți 3 x 6 = 18

(3) Rețineți 8 și adăugați 1 la înmulțirea cu 4

(4) Înmulțiți 6 x 4 = 24

(5) Adăugați 1 la 24

84
(6) Scrieți rezultatul, 25, lângă 8

(7) Răspunsul este 258.

Este ușor de înțeles că acest calcul mental implică simultan atât procese de stocare (menținerea
cifrei 8 în memorie; reținerea faptului că la cea de-a doua înmulțire este 6 x 4) cât și procese active
(adăugați 1 la înmulțirea 6 x 4). Dacă acest calcul ar fi implicat doar procese de stocare, problema nu s-ar
fi putut rezolva. Există și alte modalități de a face acest calcul dar, orice modtodă de rezolvare ați alege,
aceasta implică atât reținerea informațiilor în memorie cât și procesarea informațiilor.

Faptul că memoria de scurtă durată și modelul modal nu iau în considerație procesele dinamice
ce se desfășoară în timp, l-au determinat pe Baddley să înceapă să ia în considerație alternative la modelul
modal. Mai mult decât atât, Baddley a observat ceva diferit ce nu a fost explicat de modelul modal: în
unele circumstanțe, este posibil să se realizeze două sarcini simultan, așa cum este demonstrat mai jos:

DEMONSTRAȚIE Citirea unui text și memorarea numerelor

Rețineți numerele 7, 1, 4 și 9 în timp ce citiți următorul pasaj:

Baddeley a motivat că, dacă memoria de scurtă durată ar fi avut o capacitate limitată de stocare,
de aproximativ lungimea unui număr de telefon, completarea capacității de stocare ar trebui să facă
dificilă îndeplinirea altor sarcini care depind de memoria de scurtă durată. Dar el a constatat că subiecții
pot să memoreze o scurtă înșiruire de numere, în timp ce desfășoară o altă activitate în paralel, cum ar fi
citirea sau chiar rezolvarea unei probleme de cuvinte. Tu cum te-ai descurca cu o astfel de sarcină? Mai
știi care sunt numerele? Care este esența a ceea ce tocmai ai citit?

Potrivit modelului modal, ar trebui să fie posibilă realizarea doar a uneia dintre sarcini, care ar
ocupa, teoretic, întreaga memorie de scurtă durată. Când Baddley a realizat experimente ce au implicat
sarcini similare celor din demonstrație, a descoperit că participanții puteau să citească și, în același timp,
să rețină numere.

Ce tip de model pot lua în considerare atât (1) procesele dinamice implicate în cogniții, cum ar fi
înțelegerea limbii cât și rezolvarea unor probleme de matematică atunci când vorbim de rezolvarea a două
sarcini simultan? Baddeley a concluzionat că procesul de scurtă durată trebuie să fie unul dinamic și
trebuie să cuprindă un număr de componente ce pot funcționa separat. Conform acestei idei, sarcina de
memorare a cifrelor din cadrul demonstrației se rezolvă de către una dintre componente, în timp ce
înțelegerea paragrafului se realizează de către o altă componentă.

Modelul propus de Baddeley a fost descris pentru prima dată într-un articol de ziar împreună cu
Graham Hitch (Baddeley & Hitch, 1974) și, așa cum vom vedea, a fost ulterior modificat pentru a putea
explica alte descoperiri. În cadrul acestui model, componenta de scurtă durată a memoriei se numește
memoria de lucru. Memoria de lucru este definită ca un sistem cu capacitate limitată destinat stocării
temporară și manipulării informațiilor în realizarea unor sarcini complexe, cum ar fi înțelegerea,
învățarea și capacitatea de raționare. Pornind de la această definiție, putem vedea că memoria de lucru
este diferită de memoria de scurtă durată în două moduri:

1. Memoria de scurtă durată se concentrează în special asupra stocării informației pentru o perioadă
scurtă de timp (de exemplu, reamintirea unui număr de telefon), în timp ce memoria de lucru presupune

85
manipularea informațiilor în cadrul unui proces complex de cogniție (de exemplu, reamintirea cifrelor în
timpul citirii unui paragraf).

2. Memoria de scurtă durată cuprinde o singură componentă, în timp ce memoria de lucru cuprinde un
număr de componente.

Așadar, memoria de lucru implică nu doar stocarea informației, ci se referă la cantitatea de


informații ce este manipulată pentru a servi unor forme variate de cogniție (Baddeley, 2000b). Memoria
de lucru realizează manipularea informației prin acțiunea a trei componente: bucla fonologică, sketchpad-
ul vizuo-spațial și executivul central.

 Bucla fonologică include 2 componente: stocarea fonologică, care are o capacitate limitată și
reține informațiile doar pentru câteva secunde și procesul de repetare a verbalizării care este
responsabil de fixarea informației. Bucla fonologică cuprinde informații transmise pe cale verbală
și auditivă. Așadar, atunci când doriți să memorați un număr de telefon sau numele unei persoane,
sau când doriți să înțelegeți despre ce vorbește profesorul dvs. de psihologie cognitivă, vă folosiți
de bucla fonologică.
 Sketchpad-ul vizuo-spațial cuprinde informații vizuale și spațiale. Atunci când că creați o
imagine în minte sau când realizați sarcini precum rezolvarea unui puzzle sau regăsirea unei
direcții de mers, vă folosiți propriul sketchpad vizuo-spațial. Așa cum rezultă din diagramă, bucla
fonologică și sketchpad-ul vizuo-spațial sunt corelate executivului central.
 Executivul central cuprinde memoria de lucru. Acesta preia informațiile din memoria de lungă
durată și coordonează activitatea buclei fonologice și a sketchpad-ului vizuo-spațial prin
focalizarea asupra unor elemente specifice sarcinii și prin comutarea atenției dintr-o parte în alta.
Una dintre cele mai importante funcții ale executivului central este aceea de a decide modul de
distribuire a atenției între diferite sarcini. Privit în acest fel, putem compara executivul central cu
―polițistul din trafic‖ al sistemului memoriei de lucru. Spre exemplu, imaginați-vă conducând
mașina într-un oraș străin iar prietenul de pe scaunul pasagerului vă spune direcțiile pentru a
ajunge la un anumit restaurant, în timp ce ascultați știrile la radio. În timp ce bucla dvs.
fonologică acționează în ceea ce privește direcțiile verbale, sketchpad-ul vă ajută să vizualizați
mental o hartă a străzilor ce duc spre respectivul restaurant, în timp ce executivul central
coordonează și combină aceste două tipuri de informații. În plus, executivul central vă poate ajuta
prin ignorarea mesajelor de la radio, astfel încât să vă focalizați atenția doar asupra direcției de
mers. Vom descrie aici un număr de fenomene ce ilustrează modul de operare a diferitelor
componente ale memoriei de lucru în diferite situații.

EXECUTIVUL CENTRAL
Executivul central este componenta care face ca memoria de lucru să ―lucreze‖, deoarece acesta
este centrul de control al sistemului memoriei de lucru. Rolul acestuia nu este acela de stocare a
informațiilor, ci de coordonare a modului de utilizare a informațiilor de către bucla fonologică și
sketchpad-ul vizuo-spațial (Baddeley, 1996).

Baddeley descrie executivul central ca fiind un controlor al atenției. Acesta stabilește cât din
atenție se focalizează pe o anumită sarcină, modul de distribuire a atenției pe sarcini specifice, distribuirea
atenției între două sarcini și modul de comutare a atenției între sarcini. Așadar, executivul central este
esențial în situații precum cele descrise în Capitolul 4, când o persoană încearcă să conducă o mașină și să
folosească un telefon mobil simultan. În acest exemplu, executivul controlează procesul buclei fonologice

86
(vorbitul la telefon; înțelegerea conversației) și procesul sketchpad-ului (vizualizarea reperelor și harta
străzilor; conducerea mașinii).

Una dintre modalitățile de studiere a executivului central o constituie evaluarea


comportamentului pacienților cu leziuni cerebrale. Așa cum vom vedea mai departe în acest capitol, lobul
frontal joacă un rol important în memoria de lucru. Nu e de mirare faptul că pacienții cu leziuni la nivelul
lobului frontal au probleme în coordonarea atenției. Comportamentul comun pentru pacienții cu astfel de
leziuni este perseverența – repetarea aceluiași comportament chiar dacă nu s-a atins obiectivul dorit.

Putem lua ca exemplu o problemă ce poate fi rezolvată cu ușurință respectând o anumită regulă
(―Alegeți obiectul de culoare roșie‖). Este posibil ca o persoană cu leziuni la nivelul lobului frontal să
răspundă corect de fiecare dată. Dar, când regula se schimbă (―Alegeți obiectul de culoare albastră‖),
persoana în cauză continuă să respecte vechea regulă, chiar și stunci când i se comunică faptul că
răspunsul său este incorect. Această perseverență reprezintă o deteriorare a abilității executivului central
de a controla atenția.

Un alt exemplu cu privire la modul în care executivul central controlează atenția îl constituie
situația în care o persoană trebuie să-și focalizeze atenția asupra unui anumit stimul ―relevant‖ și în
același timp să ignore alți stimuli ―irelevanți‖. Unii oameni pot să-și focalizeze atenția mai bine decât
alții. Aceste diferențe sunt descrise pe larg în secțiunea ―De luat în considerație‖ unde vom vedea că
aceste diferențe constituie motivul pentru care unii oameni obțin rezultate mai bune decât alții la testele de
înțelegere și la testarea capacității de raționare.

BUFFERUL EPISODIC
Am văzut cum modelul cu trei componente al lui Baddeley poate explica un număr de rezultate,
însă practica a arătat că există unele lucruri pe care modelul nu le poate explica. Unul dintre aceste lucruri
este că memoria poate reține mult mai mult decât ne-am aștepta, doar pe baza buclei fonologice sau a
sketchpad-ului vizuo-spațial. De exemplu, unele persoane pot reține propoziții lungi de până la 15 sau 20
de cuvinte. Această abilitate are la bază gruparea unităților relevante (pagina 126), dar mai este legată și
de memoria de lungă durată care se implică în cunoașterea sensului cuvintelor dintr-o propoziție și
punerea în relație a părților de propoziție cu respectarea regulilor gramaticale.

Aceste idei nu sunt ceva nou. Se cunoaște de mult timp faptul că, capacitatea memoriei de lucru
poate fi amplificată prin grupare și că există un schimb de informații între memoria de lucru și memoria
de lungă durată. Dar Baddeley a decis că este necesar să propună o componentă suplimentară pentru
memoria de lucru pentru a aborda aceste abilități. Această nouă componentă, pe care el a numit-o buffer
episodic, este prezentată în noul model al memoriei de lucru. Bufferul episodic poate stoca informații
(asigurând în acest mod o capacitate superioară) fiind conectat cu memoria de lungă durată (realizând
astfel posibil schimbul între memoria de lucru și memoria de lungă durată). Este de reținut faptul că acest
model arată și faptul că sketchpad-ul vizuo-spațial și bucla fonologică sunt în legătură cu memoria de
lungă durată.

Propunerea conceptului de buffer episodic reprezintă o nouă etapă în evoluția modelului lui
Baddeley, marcând din acel moment cercetarea asupra memoriei de lucru timp de peste 30 de ani. Dacă
funcționarea exactă a bufferului episodic pare puțin vagă, acest lucru se întâmplă pentru că ―lucrul este în
curs de desfășurare‖. Even Baddeley (Baddeley et al., 2009) afirma următoarele: ―conceptul bufferului

87
episodic se află încă într-o fază incipientă de dezvoltare‖ (p. 57). Principalul ―mesaj de reținut‖ cu privire
la bufferul episodic este că acesta reprezintă o modalitate de creștere a capacității de stocare și de
comunicare cu memoria de lungă durată.

Deși ne-am concentrat asupra modelului lui Baddeley care a generat o vastă cercetare în domeniu,
trebuie știut faptul că modelul propus de acesta nu este singurul model pentru memoria de lucru. De
exemplu, modelul propus de Nelson Cowan (1998, 1999, 2005) s-a focalizat asupra modului în care
memoria de lucru se află în legătură cu atenția și sugerează că memoria de lucru și atenția sunt, în
principiu, același mecanism. În sprijinul acestei idei se află descoperirea potrivit căreia atenția și sarcinile
memoriei de lucru activează aceleași zone ale creierului. (Awl & Vogel, 2008).

DE LUAT ÎN CONSIDERARE

AVANTAJELE UNEI MEMORII DE LUCRU MAI EFICIENTE


La începutul unui capitol referitor la diferențele individuale ale memoriei de lucru, Andrew
Conway și colaboratorii săi (2007, p. 3) afirmau următoarele:

Capacitatea de a reține mental informații într-o stare activă și ușor accesibilă, în timpul procesării
concomitente și selective a unor informații noi, este una dintre cele mai mari realizări ale minții umane;
face posibilă planificarea, raționarea, rezolvarea problemelor, citirea și abstractizarea. Desigur, unele
minți pot realiza aceste obiective, cu mai mult succes decât altele.

Capitolul continuă cu descrierea studiului, care a arătat că persoanele cu o mai mare capacitate a
memoriei de lucru se descurcă mai bine în procesele cognitive, cum ar fi citirea și raționarea, și acest
lucru se reflectă și în rezultate mai bune la testele de inteligență.

Unul dintre studiile de pionierat ce leagă memoria de lucru cu procesele cognitive este un studiu
de citire realizat de Meredyth Daneman și Patricia Carpenter (1980). Motivul pentru care experimentul lui
Daneman și Carpenter este considerat unul ―clasic‖ este din cauza percepției autorilor conform cărora
testele utilizate pentru măsurarea capacității memoriei de scurtă durată, precum memoria cifrelor (a se
vedea pag. 125) nu sunt utile în măsurarea capacității memoriei de lucru. Ei au motivat că orice
modalitate de testare a capacității memoriei de lucru trebuie să implice un proces dinamic mult mai
apropiat de procesele de cogniție din viața de zi cu zi, cum ar fi citirea si rezolvarea problemelor.

Testul pe care ei l-au dezvoltat, denumit perioadă de citire/anvergura citirii, a fost conceput în
scopul măsurării atât a funcțiilor de stocare cât și a funcțiilor de procesare ale memoriei de lucru. Acest
lucru se realizează prin măsurarea numărului maxim de propoziții pe care o persoană le poate citi,
memorând simultan fiecare ultim cuvând din fiecare propoziție. Această metodă este ilustrată în
următoarea secțiunea metodei:

METODA: Perioada de citire/anvergura citirii

Perioada de citire se măsoară după cum urmează (încercați și dvs!). Citiți prima propoziție de mai
jos cu voce tare (important!), apoi acoperiți propoziția și amintiți-vă ultimul cuvânt. Apoi, citiți cu voce
tare cea de-a doua propoziție, apoi acoperiți-o, și, din nou, încercați să vă amintiți ultimul cuvânt și, în

88
cele din urmă citiți și a treia propoziție. Dupa ce ați citit cea de-a treia propoziție, amintiți-vă care sunt
ultimele cuvinte din cele trei propoziții, în ordine.

(Exemplu de 3 propoziții)

În experimentul lui Daneman și Carpenter, perioada de citire s-a măsurat prin determinarea
numărului de propoziții pe care o persoană le poate să le citească, ca mai apoi să repete, în ordine,
ultimele cuvinte ale propozițiilor.

În cadrul unui experiment, Daneman și Carpenter au măsurat perioada de citire a 20 de subiecți și, de
asemenea, au prezentat un test de înțelegere a lecturii la care subiecții au răspuns la câte o întrebare cu
privire la un paragraf pe care l-au citit. Când au comparat perioadele de citire cu rezultatele testului de
înțelegere a lecturii, au descoperit că subiecții cu perioade mai mari de citire au avut rezultate mai bune la
testul de înțelegere. Cinci dintre subiecți cu o perioadă de citire de 2 au răspuns corect în medie la 13,6
întrebări din cele 24, iar cei șase subiecți cu perioade de citire de 4 și 5 au răspuns la 19,7 întrebări din 24.
De asemenea, perioada de citire a subiecților fost corelată cu rezultatele testului de aptitudini SAT1, unde
perioadele mai mari de citire au fost asociate cu rezultatele mai bune la test.

Multe alte experimente au obținut rezultate similare, demonstrând că rezultatele mai bune ale
memoriei de lucru sunt asociate cu o mai bună întelegere a lecturii și, de asemenea, cu o mai bună
capacitate de raționare precum și cu un grad superior de inteligență (Conway et al., 2003). Este de reținut
ideea că persoanele cu o capacitate mai mare a memoriei de lucru obțin rezultate mai bune la aceste teste
pentru că memoria lor de lucru cuprinde un spațiu mai mare pentru reținerea și manipularea informațiilor.
De asemenea, capacitatea memoriei de lucru a unei persoane reflectă nu numai cantitatea de informații ce
poate fi stocată, ci indică și gradul de eficiență al persoanei în ceea ce privește focalizarea atenției asupra
informațiilor relevante și filtrarea informațiilor nerelevante (Awh & Vogel, 2008; McNab & Klingberg,
2008).

Astfel, încheiem acest capitol cu mesajul care a deschis subiectul memoriei de lucru de la pagina
130: Caracteristica importantă a memoriei de lucru nu se referă doar la mărimea spațiului acesteia, ci mai
degrabă la capacitatea de manipulare a informațiilor. Relația dintre memorie și interacțiunile noastre este
cel mai bine reprezentată de proprietățile dinamice ale memoriei. În cele trei capitole care urmează, vom
vedea că acest lucru este valabil și pentru memoria de lungă durată.

CAPITOLUL II

NEUROSTIINTA COGNITIVA
La ora 7 dimineata, ca raspuns la auzul familiar dar iritant al alarmei, Juan isi arunca bratul intr-
un arc bine exersat, simte contactul mainii cu butonul de snooze si, in linistea pe care a creat-o, se
intoarce pe cealalta parte pentru inca 10 minute de somn. Cum poate fi explicat comportamentul lui Juan
in termeni de fiziologie? Ce se intampla in creierul lui Juan care face posibil ca acesta sa auda alarma, sa
ia masuri pentru a o opri, si sa stie ca mai poate dormi putin fara sa intarzie la curs?

1
Scholastic Aptitude Test (Test național de aptitudini in SUA)

89
Putem da un raspuns general acestei intrebari prin a lua in considerare cativa din pasii pe care i-a
urmat Juan in actiunea sa de a inchide alarma. Primul pas in auzirea alarmei se petrece atunci cand undele
sonore propagate de alarma intra in urechile lui Juan si stimuleaza receptori care transforma energia
sonora in semnale electrice (Fig. 2.1a). Aceste semnale ajung apoi in zona auditiva a creierului lui Juan,
care il fac pe acesta sa auda soneria (Fig. 2.1b). Apoi semnalele sunt trimise prin mai multe zone ale
creierului la zona motora, care controleaza miscarea. Zona motora trimite semnale catre muschii bratului
si mainii lui Juan, care executa miscarea care inchide alarma.

Dar totul nu se rezuma la acest sir de evenimente. Spre exemplu, decizia lui Juan de a apasa
butonul snooze al ceasului desteptator este bazata pe cunostinta faptului ca acest lucru va opri alarma
temporar, si ca alarma va suna din nou in 10 minute. De asemenea, stie ca desi mai sta in pat 10 minute,
va avea totusi timp sa ajunga la curs. O imagine mai completa a ceea ce se intampla in creierul lui Juan
cand alarma suna va trebui ca atare sa includa procesele implicate in extragerea informatiei din memorie
si luarea deciziilor bazate pe acea informatie. Deci, un comportament aparent simplu, ca acela de a opri o
alarma dimineata, implica o serie complexa de evenimente fiziologice.

Studentii se intreaba adeseori de ce trebuie sa cunoasca principiile functionarii sistemului nervos


pentru un curs de psihologie cognitiva. Un raspuns la aceasta intrebare ar fi acela ca tehnologia de scanare
a dezvoltarii creierului din ultimele decade a plasat creierul in centrul cercetarii actuale in psihologie
cognitiva. Astazi, studiul psihologiei cognitive consista atat in experimente pur comportamentale cat si in
experimente care iau in considerare legatura dintre comportament si creier.

Scopul acestui capitol este acela de a introduce neurostiina cognitiva, studiul bazei fiziologice a
cunoasterii. Acest capitol asigura cunostinte de baza de care veti avea nevoie pentru a intelege materialui
fiziologic in perceptie, atentie, memorie, limbaj, luare de decizii si solutionare de probleme, subiecte ce
vor fi acoperite in capitolele urmatoare. Vom descrie cateva principii de baza ale functionarii sistemului
nervos incepand cu structura si modul de functionare a celulelor numite neuroni, care sunt elementele
constructive si liniile de transmisie ale sistemului nervos. Ne concentram apoi pe colectia de 180 de
miliarde de acesti neuroni care formeaza creierul. Facand asta, vei vedea ca pentru a intelege creierul
avem nevoie sa intelegem cum sunt organizati neuronii si cum semnaleaza informatii despre mediul
inconjurator si despre actiunile noastre in acesta.

NEURONII: ELEMENTELE CONSTRUCTIVE ALE SISTEMULUI NERVOS


Cum este posibil ca structura de 1.5 kilograme numita creier sa fie locasul mintii? Pana la urma
este doar un tesut static. Nu are parti mobile (ca inima). Nu se dilata si nu se contracta (ca plamanii), si
observand cu ochiul liber pare aproape solid. Dar, pentru a intelege relatia dintre creier si minte este
necesar sa privim inauntrul creierului si sa observam unitatile mici care formeaza structura acestuia si
semnalele electrice care trec prin aceste unitati.

MICROSTRUCTURA CREIERULUI: NEURONII


Pentru multi ani, natura tesutului creierului a fost un mister. Privitul in interiorul creierului cu
ochiul liber nu a indicat ca este format din miliarde de unitati mai mici. Natura semnalelor electrice in
creier si caile pe care le parcurg abia incepeau sa fie descoperite in secolul al IX-lea.

90
Pentru a observa structura creierului, anatomistii din secolul al IX-lea aplicau colorant special pe
tesutul cerebral pentru a creste contrastul dintre diferitele tipuri de tesut din creier. Cand au observat acest
tesut colorat la microscop, au vazut o retea pe care au numit-o reteaua nervoasa. Aceasta retea era
considerata a fi continua, ca un sistem de autostrazi, in care o strada este conectata in mod direct cu o alta,
dar fara indicatoare de oprire sau semafoare. Vazuta astfel, reteaua nervoasa oferea o platforma complexa
pentru transmiterea de semnale in mod neintrerupt prin retea (Fig. 2.2a).

Un motiv pentru a descrie microstructura creierului ca pe o retea continuu interconectata a fost


aceea ca metoda de colorare si microscoapele vremii nu puteau arata micile detalii, iar fara aceste detalii,
reteaua nervoasa parea a fi continua. Totusi, in anii 1870, anatomistul italian Camillo Golgi a elaborat o
tehnica de colorare care implica scufundarea in solutie de nitrat de argint a unei felii subtiri de tesut
cerebral. Aceasta tehnica a creat imagini ca aceea din Fig. 2.2b, in care celule individuale au fost colorate
in mod aleatoriu. Ce a facut ca aceasta tehnica sa fie folositoare a fost faptul ca mai putin de 1% din
celule erau colorate, asa ca se puteau distinge de restul tesutului. (Daca toate celulele ar fi fost colorate, ar
fi fost greu sa se distinga o celula de cealalta, pentru ca sunt foarte inghesuite). De asemenea, celulele
colorate erau colorate complet, vazandu-li-se astfel structura.

Ajungem astfel la Ramon y Cajal, un fiziolog spaniol, interesat in a investiga natura retelei
nervoase. Cajal a folosit doua tehnici pentru a-si atinge scopul. Mai intai a folosit metoda lui Golgi, care
colora doar cateva dintre celulele dintr-o felie de tesut cerebral. Apoi, s-a hotarat sa studieze tesutul din
creiere de animale nou-nascute, pentru ca densitatea celulelor este mai mica in comparatie cu cea a
creierelor adulte. Aceasta proprietate a creierelor nou-nascute impreuna cu faptul ca metoda lui Golgi
afecteaza mai putin de 1% din neuroni, a facut posibil pentru Cajal sa vada in mod clar ca celulele
colorate erau unitati individuale (Kandel, 2006). Descoperirea lui Cajal ca unitatile individuale denumite
neuroni erau caramizile de baza ale creierului a fost piesa centrala a doctrinei neuronale - ideea ca celule
individuale transmit semnale in sistemul nervos si ca aceste celule nu se continua cu alte celule, conform
teoriei retelei nervoase.

Fig. 2.3a arata partile de baza ale unui neuron. Corpul celulei contine mecanisme ce tin celula in
viata. Dendritele se extind din corpul celulei pentru a primi semnale de la alti neuroni, iar axonul sau fibra
nervoasa trimite semnale catre alti neuroni. Astfel, neuronul are un capat care transmite si unul care
primeste, iar rolul sau, ca vizualizat de Cajal, era sa transmita semnale.

Cajal a ajuns si la alte concluzii despre neuroni: (1) Pe langa neuronii din creier, exista de
asemenea neuroni care preiau informatia din mediul inconjurator, cum ar fi neuronii din piele, ochi si
ureche. Acesti neuroni, numiti receptori(Fig. 2.3b), sunt similari cu neuronii creierului, avand corp celular
si axon, dar au receptori specializati sa preia informatia din mediul inconjurator. (2) Pentru toti neuronii,
exista un mic spatiu intre capatul axonului unui neuron si dendritele sau corpul celulei altui neuron. Acest
spatiu se numeste sinapsa (Fig. 2.4). (3) Neuronii nu sunt conectati in mod indiscriminant cu alti neuroni,
ci formeaza conexiuni doar cu neuroni specifici. De obicei, multi neuroni sunt conectati si formeaza
circuite neuronale.

Ideea lui Cajal, conform careia neuronii individuali comunica cu alti neuroni pentru a forma
circuite neuronale, a reprezentat un imens pas inainte pentru a intelege cum functioneaza sistemul nervos.
Toate conceptele introduse de Cajal – neuroni individuali, sinapse si circuite neuronale - sunt principii de
baza folosite astazi pentru a explica cum creeaza creierul procese cognitive. Aceste descoperiri i-au adus

91
lui Cajal un Premiu Nobel in 1906, iar astazi este recunoscut ca ―persoana care a facut posibil acest studiu
celular al vietii mintale‖ (Kandel, 2006, pag. 61).

SEMNALELE TRANSMISE PRIN NEURONI


Cajal a descris cu succes structura neuronilor individuali si ce relatie au cu alti neuroni, si a stiut
ca acesti neuroni transmit semnale. Cu toate acestea, determinarea naturii exacte a acestor semnale a
trebuit sa astepte dezvoltarea unor amplificatoare electronice care erau indeajuns de puternice pentru a
face vizibile aceste semnale electrice rxtrem de mici generate de neuroni. In anii 1920, Edgar Adrian a
reusit sa inregistreze semnale electrice de la neuroni senzitivi singulari, realizare pentru care a primit
Premiul Nobel in 1932 ( Adrian, 1928, 1932).

Adrian a inregistrat semnale electrice de la neuroni singulari folosind microelectrozi - mici tuburi
de sticla umplute cu solutie salina conductoare care receptioneaza semnale electrice la capatul
electrodului si conduc aceste semnale catre un dispozitiv de inregistrare. Fiziologii moderni folosesc
microelectrolizi metalici. Electrolidul este coborat in tesut pana cand capatul electrodului este pozitionat
langa un neuron. Acest electrod, electrodul de inregistrare, este conectat la un dispozitiv de inregistrare si
la un alt electrod, electrodul de referinta, care este localizat in afara tesutului (Fig. 2.5a).

Principala cheie pentru a intelege cum sunt inregistrate semnalele electrice din neuroni este aceea
ca masuram mereu diferenta in incarcatura dintre inregistrare si electrolidul de referinta. Diferenta de
incarcatura dintre acesti doi electrolizi este expusa pe un osciloscop, care indica diferenta in incarcatura
prin pozitia verticala a unui mic punct care creeaza o linie dupa cum se misca pe ecran. De exemplu,
raportul din Fig. 2.5b arata ca diferenta in incarcatura dintre inregistrare si electrodul de referinta este de
-70mV(mV=milivolt=1/1000 volti) si punctul continua sa se miste pe langa aceasta linie de -70 mV atata
timp cat nu sunt transmise semnale electrice in neuron. Totusi, cand un semnal electric, numit impuls
nervos sau potential de actiune, este transmis prin axon, punctul este deviat in sus (neuronul devine
pozitiv) si apoi din nou in jos (incarcatura revine la nivelul original), toate acestea intr-o milisecunda
(1/1000 secunde), ca in Fig. 2.5c. Fig. 2.5d arata potentialul de actiune pe o scara a timpului comprimata,
astfel un potential de actiune ca cel din Fig. 2.5c parand a fi o linie vertical. Fiecare linie din acest raport
este un potential de actiune, deci seria de linii indica faptul ca un numar de impulsuri nervoase calatoresc
mai departe de acest electrod. Exista si alte semnale electrice in sistemul nervos, dar ne concentram pe
potentialul de actiune, deoarece este mecanismul prin care informatia este transmisa prin sistemul nervos.

Pe langa faptul ca a inregistrat potentialul de actiune din neuroni singulari, Adrian a facut si alte
descoperiri. A observant ca fiecare potential de actiune trece prin axon fara a-si schimba marimea.
Aceasta proprietate face potentialul de actiune ideal pentru a transmite semnale pe o anumita distanta,
pentru ca aceasta inseamna ca, atata timp cat potentialul de actiune a inceput la un capat al unui axon ,
semnalul va ramane la fel atunci cand va ajunge la celalalt capat.

Cam in aceeasi perioada cand Adrian inregistra din neuroni singulari, alti cercetatori aratau ca
atunci cand semnalele ajungeau la capatul unui axon, un produs chimic numit neurotransmitator este
emis, care face posibil ca semnalul sa fie transmis prin spatiul sinaptic care separa un capat al axonului de
dendrite sau de corpul celulei unui alt neuron (vezi Fig. 2.4).

Desi toate aceste descoperiri despre natura neuronilor si semnalele care trec prin ei erau extrem
de importante (si le-au adus un numar de Premii Nobel celor care le-au descoperit), principalul nostru

92
interes nu este cum transmit axonii semnale, ci cum aceste semnale contribuie la modul in care opereaza
mintea. Pana acum, descrierea modalitatii in care aceste semnale sunt transmise este analoaga descrierii
modalitatii prin care internetul transmite semnale electrice fara a descrie cum aceste semnale sunt
transformate in cuvinte si imagini pe care le putem intelege. Adrian a fost extreme de constient de faptul
ca era importanta nu doar descrierea semnalelor nervoase, asa ca a realizat o serie de experimente pentru a
lega semnalele nervoase de stimulii din mediul inconjurator si astfel de experienta oamenilor.

Adrian a studiat relatia dintre excitatia nervului si experienta senzoriala prin masurarea modului
in care excitatia unui neuron de la un receptor din piele se schimba cand se aplica mai multa presiune pe
piele. A observat ca forma si inaltimea potentialului de actiune au ramas aceleasi cand a marit presiunea,
dar ca rata excitatiei nervului – numarul de impulsuri nervoase care trec prin axon pe secunda- a crescut (
Fig.2.6).

In termeni cognitivi, asta inseamna ca intensitatea unui stimul poate fi reprezentata de rata
excitatiei nervului. Deci, spre exemplu, a mari presiunea pe piele face ca neuronii din zona specializata sa
fie excitati mai rapid, ceea ce determina experienta unei presiuni marite. Sau marirea intensitatii luminii
prezentate receptorilor vizuali din retina creeaza excitatia mai rapida a neuronilor din sistemul vizual si o
perceptie a lumini mai intensa. Ca atare, rata excitatiei neuronale este legata de intensitatea stimulatiei
care, la randul ei, este legata de magnitudinea unei experiente ca aceea de a simti presiune pe piele sau
stralucirea unei lumini.

Daca amplitudinea experientei – perceptia unui bec de 100 de wati ca fiind mai puternica decat
unul de 40 de wati – este legata de excitatia nervului, de ce este legata calitatea experientei? Pentru
simturi, calitate se refera la experienta diferita asociata cu fiecare din simturi – perceperea luminii pentru
vedere, sunetul pentru auz, mirosul pentru olfactie, si asa mai departe. Putem de asemenea intreba de
calitate intr-un anumit simt. Cum percepem diferite forme, diferite culori, si diferite directii ale miscarii,
spre exemplu.

Un mod de a raspunde la intrebarea cum potentialul de actiune determina diferite calitati este de a
spune ca potentialul de actiune pentru fiecare calitate poate arata diferit. Totusi, Adrian a eliminat aceasta
posibilitate cand a determinat ca toate impulsurile nervoase sunt in principiu la fel.

Daca toate impulsurile nervoase sunt in esenta la fel, indiferent ca sunt cauzate de vederea unei
masini de pompieri sau de aducerea aminte a ce ai facut saptamana trecuta, cum pot aceste impulsuri sa
sustina diferite calitati? Raspunsul la aceasta intrebare este ca neuronii care servesc diferite functii
cognitive transmit semnale catre diferite zone ale creierului, un principiu numit localizarea functiei.

LOCALIZAREA FUNCTIEI
Unul dintre principiile de baza ale organizarii creierului este localizarea functiei –functii specifice
sunt servite de zone specifice ale creierului. Majoritatea functiilor cognitive sunt servite de cortexul
cerebral, care este strat de tesut de aproximativ 3mm care acopera creierul (Fischl & Dale, 2000).
Cortexul este invelisul incretit pe care il vezi atunci cand te uiti la un creier intact (fig. 2.7). Localizarea
functiei a fost demonstrata pentru multiple functii cognitive. Mai intai vom vorbi despre perceptie.

93
LOCALIZAREA PENTRU PERCEPTIE
Una dintre demonstratiile de baza a localizarii functiei este reprezentata de principalele zone de
receptie aratate in Fig. 2.7. Acestea dunt primele zone ale cortexului cerebral care primesc semnale de la
fiecare dintre simturi. De exemplu, cand sunetul stimuleaza receptorii din ureche, semnalele electrice
rezultate ajung la zona de receptie auditiva din lobul temporal.

Principala zona de receptie pentru vedere ocupa mare parte din lobul occipital, iar zona pentru
simturile pielii – atingere, temperatura si durere – este localizata in lobul parietal. Zonele pentru gust si
miros sunt localizate in partea inferioara a lobului temporal (miros) si intr-o mica zona din lobul frontal
(gust). Lobul frontal primeste semnale de la toate simturile si joaca un rol important in perceptii care
implica coordonarea informatiei primite prin doua sau mai multe simturi.

Zonele principale de receptie au fost identificate initial prin observarea efectelor cauzate de
trauma craniana. Spre exemplu, a fost observat faptul ca lezarea lobului occipital cauzata de rani de pe
frontul de batalie duce la orbire. O alta sursa a traumei craniene este atacul cerebral – oprirea fluxului
sanguin catre creier, de obicei din cauza unui cheag de sange. Iar cand vine vorba de rani de pe campul de
lupta, efectele de perceptie ale atacului vascular cerebral sunt legate de fiecare din zonele principale de
receptive senzoriala.

Pe langa zonele primare de receptie, mai exista si alte zone care servesc functii senzoriale
specifice. Oameni care au suferit traume intr-o anumita zona a lobului temporal, in zona dreapta de jos a
creierului (nu zona auditiva, care este mai sus in lobul temporal) sufera de o conditie numita
prosopagnozie – inabilitatea de a recunoaste fete. Oamenii cu prosopagnozie realizeaza ca o fata este o
fata, dar nu pot recunoaste a cui fata este, chiar si cand vine vorba de oameni cunoscuti, ca prieteni si
familie. In unele cazuri, cei care sufera de prosopagnozie se uita in oglinda si, vazandu-si propiul chip, se
intreaba cine e acel strain care se uita la ei! Ce este special la aceasta conditie este ca problema este
limitata de folosirea simtului vazului pentru a recunoaste fete. Persoana poate recunoaste obiecte, poate
recunoaste oameni dupa voce sau manierisme, si poate avea o memorie normala si functionare cognitiva
generala (Burton et al., 1991; Hecaen & Angelergues, 1962; Parkin, 1996).

Localizarea functiei a fost de asemenea demonstrata prin inregistrarea neuronilor in diferite zone
ale creierului animalelor (in special maimute). Neuronii din lobul occipital raspund la stimularea ochiului
cu lumina neuronii din lobul temporal la sunet, neuronii din alta zona a lobului temporal la fete, si asa mai
departe. In plus, o tehnica numita imagistica cerebrala a fost folosita pentru a demonstra localizarea
functiei in cortexul uman.

METODA : Imagistica cerebrala


O tehnica des folosita pentru a masura activitatea cerebrala la oameni este imagistica cerebrala,
care permite cercetatorilor sa creeze imagini care arata ce zone ale creierului sunt activate cand oamenii
lucizi efectueaza diverse sarcini cognitive. Una dintre aceste tehnici, tomografia cu emisie pozitronica
(PET), a fost introdusa in anii 1970 (Hoffman et al., 1976; Ter-Pogossian et al., 1975). PET profita de
faptul ca fluxul sanguin creste in zonele creierului care sunt activate de o sarcina cognitiva. Pentru a
masura fluxul sangelui, o mica doza de trasor radioactiv este injectat in sistemul circulator. ( Doza este
indeajuns de mica incat sa nu fie daunatoare persoanei.) Creierul persoanei este apoi scanat de aparatul

94
tomograf, care masoara semnalul de la trasor la fiecare locatie din creier. Semnale ridicate indica un nivel
mai ridicat de activitate cerebrala(Fig. 2.8).

Tomagraful cu emisie pozitronica a permis cercetatorilor sa urmareasca schimbari in fluxul


sanguin, si sa determine ce zone ale creierului erau activate. Pentru a folosi aceasta unealta, cercetatorii au
creat tehnica de substractie. Activitatea cerebrala este masurata mai intai in starea de control, inainte sa fie
prezentata stimularea, si apoi din nou in timp ce stimulul este prezentat. De exemplu, intr-un studiu
realizat pentru a determina ce zone ale creierului sunt activate cand o persoana manuieste un obiect, prima
data este masurata activitatea generata pur si simplu prin plasarea obiectului in mana. Aceasta este starea
de control(Fig. 2.9a). Apoi activitatea este masurata in timp ce persoana manuieste obiectul. Aceasta este
starea de stimulare( Fig.2.9b). In final, activitatea datorata manuirii obiectului este determinata prin
scaderea activitatii de control din activitatea de stimulare (Fig. 2.9c).

Dupa introducerea PET, o alta tehnica neuroimagistica, rezonanta magnetica nucleara (RMN), a
fost introdusa. Ca si PET, RMN se bazeaza pe masurarea fluxului sanguin. Un avantaj al RMN este acela
ca fluxul sanguin poate fi masurat fara trasori radioactivi. RMN profita de faptul ca hemoglobina, care
poarta oxigen in sange, contine o molecula feroasa (fier), si are astfel proprietati magnetice. Daca un
camp magnetic este prezentat creierului, moleculele de hemoglobina se aliniaza, ca niste mici magneti.

RMN indica prezenta activitatii cerebrale pentru ca moleculele de hemoglobina din zone cu
avtivitate cerebrala ridicata pierd o parte din oxigenul pe care il transporta. Aceasta face ca hemoglobina
sa fie mai magnetica, asa ca aceste molecule raspund mai puternic la campul magnetic. Aparatul RMN
determina activitatea relativa din diferite zone ale creierului prin detectarea schimbarilor in raspunsul
magnetic al hemoglobinei. Tehnica de substractie descrisa mai sus pentru PET este folosita si pentru
RMN. Pentru ca nu are nevoie de trasor radioactiv si pentru ca este mai precis, RMN a devenit principala
metoda folosita pentru a determina ce zone are creierului sunt activate de catre diferite functii cognitive.

Fig. 2.10 arata locatia zonei din creierul uman care raspunde la fete, ca determinata de RMN.
Aceasta zona, numita ―zona fetei fusiforma‖ (ZFF) pentru ca se gaseste in girusul fusiform in zona
inferioara a lobului temporal, corespunde zonei de obicei deteriorata in cazul pacientilor cu prosopagnozie
(Kanwisher et al., 1997).

Pe langa ZFF, inca alte doua zone specializate din cortexul temporal au fost identificate. Girusul
parahimpocampic este activat de imagini reprezentand scene din interior si de afara ca cele din Fig. 2.11
(Aguirre et al., 1998; R. Epstein et al., 1999). S-ar parea ca pentru aceasta zona este importanta informatia
despre planul spatial, pentru ca activitatea cerebrala creste la vederea imaginilor care prezinta atat camere
goale cat si camere complet mobilate (Kanwisher, 2003). Cealalta zona specializata, zona corpului
extrastriat (ZCE), este activata de corpuri si parti ale corpului (dar nu de fete), ca in Fig. 2.11b (Downing
et al., 2001).

Dupa cum vom vedea in aceasta carte, tehnica de imagistica cerebrala a identificat de asemenea
multe alte conexiuni intre functionarea cognitiva si zone specifice ale creierului. De fapt, aceasta idee a
devenit atat de proeminenta ca un nou termen, modularitate, este adeseori folosit pentru a se referi la
localizare. Un modul este o zona specializata pentru o functie specifica. Folosind aceasta terminologie,
am spune ca zona fetei fusiforma, zona corpului extrastriat si girusul parahipocampic sunt module pentru
a percepe fete, corpuri si, respectiv, locuri.

95
LOCALIZAREA LIMBAJULUI
Dovezi timpurii au fost aduse pentru localizarea functiei de catre studiile lui Paul Broca si Carl
Wernicke, studii cu pacienti a caror dificultate de a produce si de a intelege limbajul era datorat traumei in
diferite zone ale creierului.

In 1861, neurologul francez Paul Broca a propus existenta unei zone in lobul frontal specializata
in producerea limbajului. Broca si-a bazat ideea pe studiul unor pacienti care suferisera atacuri vasculare
cerebrale si care vorbeau intr-o maniera inceata si greoaie, deseori cu o sintaxa incurcata. Ce urmeaza este
un exemplu al unui pacient modern cu simptome similar. Aceasta persoana incearca sa descrie momentul
in care a facut atac vascular cerebral, ce s-a petrecum cand acesta era in cada.

In regula…uh…atac si…uh…eu…c…c…cada si…cele…doua zile cand… uh…sp…uh…spital


si… uh… ambu… am… ambulanta. (din Dick et al., 2001, pg. 760)

Desi pacientii lui Broca aveau dificultati in a se exprima, nu aveau probleme in a intelege ce spun
alti oameni. Dupa ce pacientii au murit, Broca a efectuat autopsii si a determinat ca o anumita zona din
creier era afectata (Fig. 1.12). Aceasta zona, in lobul frontal, a ajuns sa fie numita aria Broca, iar
afectiunea pe care a descries-o afazie Broca.

In 1879, Carl Wernicke a studiat un alt grup de pacienti care aveau o zona afectata in lobul frontal
care se numeste acum aria Wernicke. Limbajul acestora era fluent si correct din punct de vedere
grammatical, insa tindeau sa fie incoerenti. Ce urmeaza este un exemplu modern de limbaj al unui pacient
asemanator cu cei studiati de Wernicke:

Brusc avea un ?? si tot acest ?? plecase cu acesta. A calcat chiar pe claxonul meu. Le-au luat din
pamant, stii? Imi fac favoritul noua sa ?? si acum am fost ?? de catre ?? al ?? al anularii mele care este
acum pentru totdeauna. (din Dick et al., 2001, pg. 761)

Astfel de pacienti nu doar ca au produs limbaj fara sens, dar nici nu au putut intelege scrisul si
limbajul. Aceasta afectiune a fost denumita afazia Wernicke.

Legatura evidenta dintre producerea limbajului si aria Broca si intelegerea limbajului si aria
Wernicke a fost pentru multi ani acceptata ca model de procesare a limbajului. Dar, dupa cum am descris
in introducerea noastra de modele in capitolul 1 (pg. 17), modelele sunt deseori revizuite in lumina
informatiei actuale, iar modelul Broca/Wernicke nu reprezinta o exceptie.

Incepand cu anii 1970, cercetatorii au inceput sa aduca noi dovezi cu privire la procesarea limbii
si creier. O noua linie de dovezi arata cat de important este sa fim atenti la cum este testat
comportamentul pacientilor cu traumatism cranian. Ideea lui Broca ca pacientii cu afazie Broca inteleg
limbajul dar nu il pot produce a fost contestata de catre studii care arata ca acesti pacienti au, intr-adevar,
probleme in a intelege limbajul. Sa luam in considerare, spre exemplu, urmatoarele doua propozitii:

(3) Marul a fost mancat de fata.


(4) Baiatul a fost impins de fata.

Pacientii cu afazia Broca nu au avut probleme in a intelege prima propozitie, insa au avut
probleme cu a doua. Problema pe care au avut-o cu cea de-a doua propozitie a fost in a decide cine a
impins si cine a fost impins. L-a impins fata pe baiat, sau baiatul pe fata? Desi pare evident ca fata l-a

96
impins pe baiat, pacientii cu afazia Broca au o dificultate in a procesa cuvinte de legatura ca ―a fost‖ si
―de‖, iar aceasta creaza probleme in a determina cine a fost impins (observati ce se intampla cu propozitia
cand aceste doua cuvinte sunt omise). In contrast, prima propozitie nu poate fi interpretata in doua feluri.
Este clar ca fata a mancat marul. Nu este posibil, in afara unui improbabil scenariu stiintifico-fantastic, ca
marul sa o manance pe fata(Dick et al., 2011; Novick et al., 2005).

Faptul ca pacientii lui Broca au defapt o problema in a intelege limbajul indica faptul ca afazia
Broca nu este o simpla problema de producere a limbajului. Rezultatele multor experimente
comportamentale si fiziologice au facut ca unii cercetatori sa nu faca diferenta dintre probleme de
producere a limbajului si intelegerea acestuia, ci intre probleme de forma si inteles. Problemele de forma
implica dificultati in a determina relatia dintre cuvinte intr-o propozitie (ca problema pacientilor cu afazia
Broca in legatura cu propozitia 2 de mai sus). Problemele de inteles implica diferente mai vaste in a
intelege, ca cele traite de pacientii cu afazia Wernicke, pacienti care ar avea probleme si cu propozitia 1.

O metoda de a inregistra raspunsuri electrice rapide ale creierului uman, pe care l-a numit
potential evocat, care a adus probe in plus pentru distingerea dintre forma si inteles in limbaj.

METODA : Potential evocat


Electromiografia(EMG) este inregistrata cu mici electrolizi in forma de disc plasati pe scalpul
unei persoane (Fig. 2.13a). Fiecare electrolid preia semnale de la grupuri de neuroni care sunt activati
impreuna. Fig. 2.13b arata un potential evocat inregistrat in timp ce persoana asculta fraza ―Pisicile nu vor
manca‖. Observati ca semnalele sunt foarte rapide, petrecandu-se in fractiuni de secunda. Acest lucru face
EMG sa fie ideal pentru a investiga un proces ca acela al intelegerii unei conversatii, in care cei care
vorbesc spun, in medie, trei cuvinte pe secunda (Levelt, 1999). Raspunsul rapid al EMG contrasteaza cu
raspunsul lent al tehnicilor de imagistica craniana ca RMN, care dureaza secunde. Un dezavantaj al EMG
este dificultatea de a indica de unde din creier provine raspunsul. Exista modalitati de estimare, insa nu
este la fel de exact ca RMN, care evidentiaza structurile specifice care au fost activate. Totusi, abilitatea
unui EMG de a oferi un raport aproape continuu a ceea ce se intampla in creier dintr-un moment in altul
in face foarte potrivit pentru studiul proceselor dinamice, ca limbajul(Kim @ Osterhout, 2005; Osterhout
et al., in presa).

EMG este folositor in a distinge intre forma si inteles pentru ca EMG consista dintr-un numar de
unde care se petrec cu intarzieri diferite dupa ce un stimul a fost prezentat si care poate fi legat de diferite
functii. Doua component care raspund la diferite aspecte ale limbajului sunt componenta N400 si
componenta P600, unde N reprezinta ―negative‖ (nota: negativ e in sus in registru EMG), iar P reprezinta
―pozitiv‖. Numerele 400 si 600 reprezinta timpul in care raspunsul ajunge la maximum, in milisecunde.

Fig. 2.14 arata raspunsul la ―Pisicile nu vor manca‖, plus la doua versiuni modificate ale frazei. In
Fig. 2.14a, fraza ―Pisicile nu vor gati‖ rezulta intr-un raspuns N400 mai mare. Aceasta component a
raspunsului este senzitiva intelesului cuvintelor in propozitie, si e mai mare atunci cand cuvintele nu se
potrivesc frazei. In Fig. 2.14b, fraza ―Pisicile nu vor mananca‖ rezulta intr-un raspuns P600 mai mare.
Acest raspuns este senzitiv formei propozitiei, si e mai mare cand forma este gresita.

Important la aceste rezultate este faptul ca ilustreaza raspunsuri fiziologice diferite la doua
aspecte diferite ale limbajului: forma si inteles. Alte experimente au arata ca raspunsul N400 este asociat
cu structuri din lobul temporal. Spre exemplu, traumatisme in zone ale lobului temporal reduc raspunsul

97
N400 mai mare care se petrece cand intelesuri nu se potrivesc intr-o fraza. Raspunsul P600 este asociat cu
structuri din lobul frontal, mai spre partea din fata a creierului. Traumatisme in acea zona reduc raspunsul
P600 mai mare care se petrece cand forma unei fraze este incorecta (Osterhout et al., in presa; Van Petten
& Luka, 2006).

Studiile efectuate despre efectele traumatismelor craniene si rezultatele EMG descrise ca exemple
de cercetare moderna legate de Broca si Wernicke sunt doar doua rezultate din multe. Sute de
experimente au aratat ca fiziologia procesarii limbajului este mai complexa decat cea propusa de Broca si
Wernicke, atat pentru ca ideea de separare stricta a ―producerii‖ si ―intelegerii‖ este prea simpla, cat si
pentru ca numeroase arii, pe langa aria Broca si aria Wernicke, sunt implicate in procesarea limbajului
(Binder et al., 1997; Dick et al., 2001; Dronkers et al., 2004; Friederici, 2002, 2009; Friederici et al.,
2006).

Imaginea care reiese din aceasta cercetare este aceea ca (1) functiile specifice limbajului sunt
localizate in zone specifice ale creierului, deci localizarea functiei este o parte importanta in procesarea
limbajului; si (2) procesarea limbajului este distribuita pe o mare parte a creierului. In urmatoarea sectiune
vom vedea ca aceasta distributie de procesare este un principiu important care ajuta nu doar limbajul, dar
si alte functii cognitive.

PROCESAREA DISTRIBUITA IN CREIER


Ideea de procesare distribuita este ca functii specifice sunt procesate de mai multe zone din creier.
Desi pare a contrazice ideile de localizare a functiei si de module prezentate mai sus, vom vedea de fapt
ca aceste idei se complementeaza un ape cealalta.

Putem descrie procesarea distribuita prin a incepe cu localizarea perceptiei fetei in creier. Am
vazut ca experimente de imagistica craniana au identificat o zona (ZFF) care este activata de fete si are
raspunsuri slabe la alti stimuli. Insa doar pentru ca e o zona specializata sa raspunda la fete nu inseamna
ca fetele activeaza doar acea zona. Fetele activeaza si ZFF, dar si alte arii.

Ce este significant in privinta fetelor este ca, desi mai multe zone ale creierului participa la
perceptia unei fete, alte zone raspund la varii reactii la o fata. Spre exemplu, cand vezi pe cineva mergand
pe strada, uitandu-te la fata persoanei respective se activeaza neuroni in ZFF, dar si neuroni din alte zone
care raspund la forma fetei. Insa raspunsul tau la fata unei persoane poate fi mai mult decat un simplu
―Aceea e fata unei persoane‖. Poti de asemenea fi afectat de cat de atractiva ti se pare persoana respective,
daca se uita la tine, ce emotii transmite, si reactiile la expresia faciala a persoanei. Asa ca, diferite zone
ale creierului sunt activate de fiecare din aceste raspunsuri la fata (Fig. 2.15). Uitandu-te la o fata, se
activeaza zone implicate in perceperea fetei, dar si cele asociate cu reactiile provocate de fata respective.

Dar ce se intampla in cazul unei intalniri cu un stimul mai simplu – unul care nu se uita la tine,
care nu are expresii emotionale, si care nu provoaca raspunsuri emotionale? Cum percepem o bila rosie
care se rostogoleste (Fig. 2.16)? Chiar si acest stimul simplu, neutru, creaza o distributie larga de
activitate in creier, pentru ca fiecare din calitatile bilei –culoarea (rosie), miscarea (catre dreapta), forma
(rotunda), adancimea, locatia- este procesata intr-o zona diferita a creierului.

Este un mesaj important, si anume ca aceste calitati, care sunt procesate in zone diferite ale
creierului, se intalnesc pentru a rezulta in perceptia bilei rosii care se rostogoleste. Mesajul e Acela ca

98
pana si experientele simple, de zi cu zi, rezulta in activarea unor arii extinse ale creierului, dar ca
experienta noastra nu contine vreo proba a acestei distributii. Noi pur si simplu vedem obiectul!
Importanta acestei observatii se extinde mai departe de perceptia unei bile rosii care se rostogoleste, catre
alte functii cognitive, ca memoria, limbajul, luarea de decizii, si rezolvarea de problem, dintre care toate
implica activitatea distribuita in creier.

Spre exemplu, cercetarea in fiziologia memoriei, descrisa in detaliu in capitolele 5 si 7, a scos la


iveala faptul ca multiple zone din fiecare lob al creierului sunt implicate in stocarea amintirilor pentru
fapte si evenimente si apoi readucerea lor aminte mai tarziu. Evocarea unui fapt sau aducerea aminte a
unui eveniment nu doar provoaca asociatii cu alte fapte si evenimente, dar poate de asemenea provoca
perceptii vizuale, auditive, oflactive sau de gust asociate cu acea amintire, emotii provocate de amintire, si
alte procese de gandire. In plus, exista diferite tipuri de memorie –memorie de scurta durata, memorie de
lunga durata, despre evenimente din viata unei persoane, memorie pentru fapte, si asa mai departe- dintre
care toate sunt activate diferit, si uneori se suprapun in anumite zone ale creierului.

Ideea ca principiul de procesare distribuita se mentine pentru perceptive, memorie si alte procese
cognitive reflecta generalitatea mecanismelor responsabile pentru cunoastere. Desi aceasta carte contine
capitole separate despre diverse tipuri de cunoastere, aceasta separare nu se petrece mereu in minte sau in
creier. Mintea nu este, pana la urma, un manual; nu subdivide, in mod necesar, experientele noastre in
categorii explicite. In schimb, mintea creaza procese cognitive care pot implica mai multe functii diferite.
La fel cum o simfonie este creata de mai multe instrumente, care lucreaza impreuna intr-o orchestra
pentru a crea armoniile si melodiile dintr-o anumita compozitie, la fel procesele cognitive sunt create de
mai multe zone specializate ale creierului, care lucreaza impreuna sa creeze un model de activitate
distribuita, care creaza toate componentele diferite ale respectivei cunoasteri.

REPREZENTAREA IN CREIER
Pana acum am explicat conexiunea dintre fiziologie si cunoastere in termini de (1) potential de
actiune, (2) zone specializate ale creierului, si (3) activitate distribuita in creier. Putem descrie ce se
intampla cand vedem pe cineva cunoscut ca implicand activarea zonei fetei fusiforma, plus alte zone, care
ne permit sa recunoastem si poate sa reactionam la persoana respectiva. Dar aceasta descriere, desi
corecta, este prea generala. Vrem sa stim cum ai fost capabil sa raspunzi ―Acesta e Bill‖, spre deosebire
de a identifica persoana ca Roger sau Sally. Ce se intampla cu activitatea electrica din creier care merge
peste ―aceasta e o fata‖ pana la a reprezenta o anume fata, cum ar fi cea a lui Bill? Aceasta este intrebarea
reprezentarii, si, pentru a incepe sa raspundem, trebuie sa consideram ce se intampla cand percepem un alt
stimul –un copac.

REPREZENTAREA UNUI COPAC : DETECTORI DE TRASATURI


Luand in considerare faptul ca un copac este reprezentat in sistemul nervos, ne adduce cu gandul
la una din definitiile mintii prezentata in capitolul 1, care spunea ca mintea este un system care creaza
reprezentatii ale lumii, deci putem actiona inauntrul ei pentru a ne obtine scopurile. Aplicata creierului,
ideea generala din spatele acestei afirmatii este ca un copac, si orice altceva mai percepem, este
reprezentat in creier. Putem aprecia ce inseamna aceasta daca luam in considerare ce se intampla cand ne
uitam la un copac. Vedem copacul pentru ca lumina reflectata de la copac patrunde in ochi si imaginea
unui copac este focusata pe retina, stratul de neuroni de la spatele ochiului (Fig. 2.17). cuvantul important

99
aici este imagine, pentru ca este imaginea creata de lumina reflectata de copac cea care patrunde in ochi,
si nu insusi copacul. Ideea ca nu copacul patrunde in ochi poate parea ridicola, pentru ca este evidenta,
insa este important urmatorul lucru : ce patrunde in ochi este o reprezentare a copacului, ceva care sta in
locul copacului.

O proprietate a acestei reprezentari este ca, desi arata ca un copac, este totusi diferita de un copac.
Nu e doar mai mica, dar poate fi distorsionata sau incetosata din cauza opticii ochiului. Diferenta dintre
copac si reprezentarea sa devine mai dramatica dupa cateva miimi de secunda, cand receptorii din retina
transforma imaginea copacului in semnale electrice , care calatoresc prin retina, parasesc ochiul prin
nervul optic, si ajung la principala zona de primire a semnalelor vizuale din creier. Perceptia noastra
despre copac nu este deci bazata pe contact direct cu acel copac, ci prin modul in care copacul este
reprezentat de potentialul de actiune din creier. Cercetari timpurii cu privire la natura acestei reprezentari
a dus la propunerea ca aceasta reprezentare ar putea implica neuroni numiti detector de trasaturi, care
raspund la trasaturi care formeaza obiecte.

Doi cercetatori care au jucat un rol important in descrierea detectorilor de trasaturi sunt David
Hubel si Thorsten Wiesel, care si-au inceput carierele la Universitatea Johns Hopkins si si-au stability
apoi un laborator la Harvard, unde si-au continuat cercetarea despre sistemul visual si au obtinut un
Premiu Nobel in 1981. Tactica lor a fost sa monitorizeze semnalele generate de neuroni in cortex la pisici
si maimute si sa determine ce stimuli vizuali au cauzat excitatia fiecarui neuron. Hubel si Wiesel au
observat ca fiecare neuron era excitat doar de un anumit tip de stimulare prezentata intr-o mica zona a
retinei. Fig. 2.18 cativa dintre stimulii care au determinat neuronii din si de pe langa zona vizuala sa
raspunda (Hubel, 1982; Hubel & Wiesel, 1959, 1961, 1965).

Stiind ca neuronii din sistemul vizual raspund la anumite tipuri de stimuli, cercetatorii au propus
ca fiecare dintre miile de neuroni care raspund cand ne uitam la un copac raspunde la diferite trasaturi ale
copacului. O parte dintre neuroni raspund la trunchiul orientat vertical, o parte la crengi, o parte la o
combinatie mai complexa de trasaturi. Putem chiar descrie raspunsurile tuturor neuronilor impreuna ca
formand un ―cor‖ de semnale neuronale, cu o parte raspunzand viguros (Fig. 2.19a), altii incet (Fig.
2.19b), unii constant (Fig. 2.19a si b), unii in mod irregular ( Fig. 2.19c), unii in cascada (Fig. 2.19d), iar
unii putin sau chiar deloc (Fig. 2.19e). Ce este important la acesta ―cor neuronal‖ este faptul ca reprezinta
copacul. Alte obiecte din mediul inconjurator isi creaza propriile coruri de raspuns. Astfel, putem descrie
copacul la care ne uitam, sau alti stimuli din mediu, cum ar fi ciripitul pasarilor sau mirosul acelor de pin,
ca fiind reprezentati de un anumit model de raspuns al unui numar de neuroni. Modul in care aceste
modele de raspuns neuronal reprezinta stimuli ai mediului inconjurator este numit cod neuronal.

Descoperirea detectorilor de trasaturi in aria principala de receptare a vazului a fost primul pas in
determinarea codului neuronal. Cercetarea aditionala in alte zone decat cea principala de receptare a
vazului a aratat neuroni care raspund la stimuli mai complecsi decat liniile de orientare. Mai multi
cercetatori, inregistrand din neuroni din lobul temporal, au observat neuroni care raspund la obiecte
geometrice complexe si neuroni care raspund la stimulul acum bine cunoscut –fata (Fig. 2.20). Pentru ca
fata este un stimul atat de comun, si pentru ca s-au descoperit neuroni senzitivi la fata, vom lua mai
departe in considerare cateva idei despre codul neuronal despre fata.

100
CODUL NEURONAL PENTRU FETE
Cum poate fi o anumita fata reprezentata prin excitatia neuronilor in cortexul temporal? Desi vom
folosi fete ca exemplu, raspunsul nostrum se aplica tuturor experientelor, nu doar vederii unor fete. O
modalitate prin care fetele pot fi reprezentate este prin specificitatea codarii –reprezentarea unui stimul
specific, cum ar fi fata unei anumite persoane, prin excitatia unor neuroni specifici, specializati in a
raspunde la acea fata. Acest lucru este ilustrat in Fig. 2.21, care arata ca fata lui Bill ar fi semnalata de
excitatie neuronului 1, care raspunde doar la fata lui; fata lui Mary este semnalata de excitatia neuronului
2, iar fata lui Ramon de cea a neuronului 3. Astfel, specificitatea codarii propune existenta unor neuroni
care sunt acordati in asa fel in cat sa raspunda la un singur stimul specific.

Ideea ca exista neuroni singulari care raspund doar la stimuli specifici a fost propusa in anii 1960
de catre Jerzy Konorski (1967) si Jerry Lettvin (vezi Barlow, 1995; Gross, 2002; Rose, 1996). Lettvin a
inventat termenul de celula bunica pentru a descrie acest foarte specific tip de celula. O celula bunica,
dupa Lettvin, este un neuron care raspunde doar la un specific stimul. Acest stimul ar putea fi o imagine
anume, cum ar fi o poza a bunicii tale; un concept, cum ar fi ideea de bunici in general; sau chiar bunica
ta (Gross, 2002).

Insa exista probleme cu aceasta idee : (1) exista prea multe fete si obiecte diferite in mediul
inconjurator pentru a desemna neuroni specifici pentru fiecare in parte; si (2) desi exista neuroni care
raspund doar la un anumit tip de stimuli, cum ar fi fetele, chiar si acesti neuroni raspund la mai multe fete
diferite. Astfel, un neuron care raspunde la fata lui Bill ar raspunde si la fata lui Roger si a Samanthei. Din
cauza acestor problem, ideea unui neuron extreme de specific, de tip bunica, nu poate fi acceptat de
cercetatori.

Solutia general acceptata la problema codarii neuronale este ca o anumita fata este reprezentata
nu de excitatia unui singur neuron, ci a unui grup de neuroni. Spre exemplu, sa luam in considerare cum
cei trei neuroni din Fig. 2.22 raspund la un numar de fete diferite. Fata lui Bill cauzeaza excitatia tuturor
celor trei neuroni, neuronul 1 avand raspunsul cel mai puternic si neuronul 3 raspunsul cel mai slab. Fata
lui Mary provoaca de asemenea raspuns in toti cei trei neuroni, neuronul 3 raspunzand cel mai puternic,
iar neuronul 1 cel mai slab. La fel se intampla si cu fetele lui Ramon si Roger, dar fiecare cu modelul sau
individual.

Astfel, fiecare fata este reprezentata de un model de raspuns de la un numar de neuroni. Aceasta
solutie la codarea neuronala este practic la fel ca acel ―cor‖ pe care l-am descris cand am considerat cum
detectorii de trasaturi pot reprezenta un copac. Aceasta este numita codare distribuita deoarece codul care
indica o anumita fata este distribuit la un numar de neuroni. Unul din avantajele codarii distribuite este ca
excitatie unor neuroni poate semnala un numar mare de stimuli. In exemplul nostru, excitatia a trei
neuroni semnaleaza patru fete, dar acesti trei neuroni pot semnala si alte fete, care ar avea modelul lor
individual de raspuns. (Similaritatea dintre termenii codare distribuita si procesare distribuita poate crea
confuzie. Codarea distribuita se refera la modelul de excitatie a unui numar de neuroni individuali, iar
procesarea distribuita se refera la activarea unor arii diferite ale creierului.)

Toate acestea inseamna ca abilitatea noastra de a identifica si recunoaste un numar enorm de


obiecte diferite din mediul nostru inconjurator este rezultatul final al cooperarii distribuite de catre mai
multi neuroni. Aceasta se intampla chiar si pentru stimuli ca fetele care sunt serviti de neuroni specializati

101
care raspund doar la fete. Nu e nevoie de multi neuroni pentru a sti ca vezi o fata, dar e nevoie de un
numar de neuroni care sa lucreze impreuna pentru a semnala prezenta unei anumite fete.

CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE


Amintirile sunt si ele reprezentate in creier, si aceleasi principia se aplica in cazul memoriei ca si
in cazul perceptiei –experientele sunt reprezentate de excitatia nervilor, diferite experiente fiind
reprezentate de diferite modele de excitatie nervoasa. Astfel, daca dupa cateva saptamani de la vederea
copacului iti amintesti ca l-ai vazut, poate chiar vizualizand cum arata, aceasta amintire este provocata de
un anumit model de excitatie a unor neuroni din creier. Exista, totusi, o diferenta importanta intre
excitatie neuronala cauzata de perceptie si cea cauzata de memorie.

Excitatie neuronala asociata cu experienta perceptiei este cauzata de stimularea receptorilor


senzoriali. In contrast, excitatia neuronala asociata cu experienta unei amintiri este cauzata de stimularea
unor structuri care contin informatie despre ce s-a intamplat in trecut. Astfel, in timp ce excitactia asociata
cu perceptia este legata de ce se intampla atunci cand te uiti la un copac, cea asociata cu memoria este
legata de informatia care a fost stocata in creier. Stim putine despre forma acestei informatii stocate
pentru memorie, dar este posibil ca principiul de baza al codarii distribuite sa opereze si pentru memorie,
cu amintiri specifice fiind reprezentate de modele particulare ale informatiei stocate, care rezulta intr-un
model specific de excitatie a nervilor atunci cand avem o amintire. Vom discuta procesele fiziologice
implicate in memorie in capitolele 5 si 7.

*DE LUAT IN CONSIDERARE

“CITIREA GANDURILOR” PRIN MASURAREA ACTIVITATII CREIERULUI


Ideea ca procesele cognitive sunt reprezentate prin activitatea distribuita in creier ridica o
intrebare interesanta : Este posibil sa determinan ce anume vede o persoana, ce gandeste sau ce isi
aminteste prin masurarea activitatii cerebrale? Pentru a obtine acest lucru, ar trebui sa stim exact ce model
de activitate este asociat cu fiecare obiect posibil, fiecare gand sau amintire, si suntem departe de a realiza
asa ceva. Totusi, studii recente folosind programe computerizate care pot fi antrenate sa recunoasca
modelele activitatii cerebrale asociate cu a vedea si a se gandi la un obiect ne-au adus mai aproape de
acest tel. Au fost create programe computerizate care pot, cu surprinzatoare acuratete, sa identifice, dintr-
un grup de obiecte, obiectul specific la care se uita persoana.

Vom descrie un experiment al Svletlanei Shinkareva si a colegilor ei (2008). In prima parte a


experimentului, in computer a invatat modelele activitatii neuronale asociate cu anumite obiecte. Primul
pas a fost ca participantii sa se uite la o serie de imagini ca cea din Fig. 2.23. Aceste imagini erau desene
liniare ale unor unelte si cladiri. Participantii s-au uitat imaginile a cinci unelte diferite si a cinci cladiri
diferite in timp ce se aflau intr-un dispozitiv de scanare a creierului, care masura raspunsul la fiecare
imagine. Participantii au fost intrebati ce cred despre proprietatile obiectului in timp ce se uitau la
imagine. Spre exemplu, uitandu-se la burghiu, s-ar putea gandi la a gauri un panou. Fiecare imagine a fost
prezentata pentru 3 secunde, urmat de un interval de 7 secunde de pauza. In timp ce participantii vizionau
imaginile, activitatea cortexului lor era inregistrate de aparatul RMN.

102
Cheia succesului acestui experiment a fost programul computerizat, care a analizat raspunsurile
creierului cu fiecare voxel, unde un voxel este o zona mica, in forma de cub, a creierului, de 2 sau 3 mm
pe o parte. (Marimea unui voxel depinde de rezolutia scannerului RMN. Sunt dezvoltate scanere care vor
fi capabile sa descompuna volume de mai putin de 2-3 mm pe o parte). Pentru a determina ce voxeliau
fost activati pentru fiecare imagine si cat de puternic au fost activati, computerul a creat un profil de
raspuns, sau o ―semnatura neuronala‖, pentru fiecare obiect, care a inclus mai multe zone ale creierului. In
final, dupa ce au fost colectate modele de la 12 participanti, computerul a determinat modelul neuronal
asociat cu fiecare clasa de obiecte (unelte vs. cladiri) si asociat cu fiecare obiect in parte (ciocan,
apartament , surubelnita, etc.)

Computerul a fost apoi testat prin a analiza activitatea cerebrala a unei persoane in timp ce
viziona o imagine. Bazandu-se pe acest model, computerul a prezis ce vedea persoana. Cand sarcina
computerului era sa determine daca o persoana se uita la o unealta sau la o cladire, acuratetea pentru 4 din
cei 12 participanti a fost de 97%; pentru restul grupului, de 87%( performanta de sansa fiind de 50%
pentru ca erau doua posibile raspunsuri). Media acuratetei pentru identificarea obiectelor specifice a fost
de 78% ( sansa fiind 10%, pentru ca erau 10 obiecte diferite).

Aceasta este o performanta impresionanta, dar ceea ce este si mai impresionant este faptul ca acel
computer a facut predictii corecte chiar si pentru oameni a caror date nu fusesera analizate anterior.
Imaginati-va ce inseamna acest lucru. Intri in edificiul in care se studiaza imagistica cerebrala, pentru
prima oara, esti pus in scanner, si te uiti la o imagine a unei cladiri de apartamente. Computerul iti
analizeaza activitatea cerebrala si conclude ca te uiti la o cladire, si apoi prezice ―cladire de apartamente‖.
Acuratetea medie pentru determinarea categoriei este de 82%. Abilitatea de a determina ce anume vede o
persoana bazata pe informatia luata de la o alta persoana este posibila deoarece modelele de activare ale
creierului sunt similare pentru oameni diferiti. Cu alte cuvinte, oameni diferiti au semnaturi neuronale
similare pentru tipuri specifice de obiecte. Aceasta categorie este ilustrata in fig. 2.24, care arata locatia
acelor voxeli care au dat informatia pe care a folosit-o computerul pentru a determina ca doi participanti
diferiti se uitau la ―unelte‖.

Inseamna aceste rezultate ca un computer poate afla la ce te gandesti prin a-ti analiza activitatea
cerebrala? Pana in acest moment, abilitatea de a determina daca cineva se uita la un apartament sau la un
igloo este departe de capacitatea de a sti ca te gandesti la ce ai facut in vacanta de vara. Totusi, abilitatea
de a face predictii despre ce categorie de obiect priveste o persoana este un mare avans, mai ales daca
luam in considerare ca acum doar 50 de ani, descoperirea de ultima ora erau neuroni care raspund viguros
la bare orientate (Fig. 2.18).

Legatura pe linie dreapta dintre formarea limbajului si Aria lui Broca si intelegerea limbajului si
Aria lui Wernicke a fost pentru multi ani modelul acceptat de procesare a limbajului. Dar, precum am
descries in introducerea modelelor in Capitolul 1 (vezi pag 17), modelele sunt adesea reexaminate in
raport cu noile cunostinte, iar modelul Broca/Wernicke nu face exceptie.

Incepand cu anii ‘70, cercetatorii au inceput sa vina cu noi descoperiri despre procesarea
limbajului si creier. Una dintre descoperiri este importanta observatului cu atentie procesului prin care
comportamentul pacientilor cu disfunctii cerebrale este testat. Ideea lui Broca, cum ca pacientii cu afazia
Broca pot intelege limbajul, dar au probleme in formarea sa, a fost testata de cercetari ulterioare ce au

103
aratat ca acesti pacienti au si probleme in intelegerea limbajului. Luati in considerare, spre exemplu,
urmatoarele doua propozitii:

(1) Marul a fost mancat de catre fata.


(2) Baiatul a fost inpins de catre fata.

Pacientii cu afazia Broca nu au probleme in intelegerea primei propozitii, dar au dificultati cu cea
de-a doua. Problema pe care o au cu aceasta a doua propozitie este ca nu inteleg cine a impins si cine a
fost impins. Baiatul a impins fata sau fata a impins baiatul? E simplu sa-ti dai seama cine a impins pe
cine, dar cei cu afazia Broca au dificultati in procesarea cuvintelor de legatura cum ar fi ―a fost‖ sau ―de
catre‖, iar asta face dificil sa is idea seama cine a fost impins (vedeti ce se intampla cu propozitia daca
aceste doua cuvinte sunt omise). Pe de alta parte, prima propozitie nu poate fi interpretata in doua moduri.
E clar ca fata a mancat marul deoarece nu e posibil, in afara unui scenariu S.F., ca marul sa fi mancat fata.
(Dick si altii, 2001; Novick si altii, 2005).

Faptul ca pacientii lui Broca aveau intr-adevar o problema cu intelegerea limbajului arata ca
afazia Broca nu e o simpla problema cu producerea limbajului. Rezultatele multor experimente
comportamentale si psihologice au facut ca unii cercetatori sa ia in considerare nu probleme intre
producerea si intelegerea limbajului ci mai degraba, intre forma si intelesul sau. Problemele de forma
implica dificultati in determinarea relatiei intre cuvintele intr-o propozitie (ca problema pacientilor cu
afazia Broca in propozitia 2 de mai sus). Problemele de inteles implica diferente mai mari in intelegere
precum cele experimentate de pacientii cu afazia Wernicke, care ar avea dificultati si cu prima propozitie.

O metoda de inregistrare a raspunsurilor electrice rapide ale creierului uman, numit potential de
actiune, a adus alte informatii legate de forma si intelesul limbajului.

METODA Potentialului de actiune


Potentialul de actiune e masurat cu ajutorul unor mici electrozi in forma de discuri plasate pe
scalpel persoanei respective, cum se poate vedea in figura 2.13a. Fiecare electrod primeste semnale de la
grupuri de neuroni ce se activeaza impreuna. Figura 2.13b arata un potential de actiune masurat in timp ce
o persoana asculta propozitia ―Pisica nu va manca‖. Uitati-va cum semnalele sunt foarte rapide, fiind
inregistrate pe o scara a timpului masurata in fractiuni de secunda. Aceasta face ca Potentialul de actiune
sa fie ideal pentru investigarea proceselor ca intelegerea unei conversatii, in care interlocutorii spun trei
cuvinte pe secunda, in medie (Levelt, 1999). Raspunsul rapid al potentialului de actiune contrasteaza cu
raspunsul incet al proceselor de imagistica a creierului cum ar fi Rezonanta Magnetica Nucleara (RMN), a
carei masuratori se efectueaza pe parcursul a catorva secunde. Un dezavantaj al Potentialului de actiune
este dificultatea numirii exacte a locului din creier dinspre care vine impulsul electric. Sunt cai de
estimare a depistarii locului de unde impulsul provine, dar nu e la fel de direct ca si RMN-ul, care aduce
la lumina structure specifice atunci cand sunt activate. Cu toate acestea, abilitatea metodei potentialului de
actiune de a furniza masuratori aproape continue a ceea ce se intampla in creier secunda cu secunda, o
face foarte potrivita, in special, in studiarea dinamicii proceselor cum ar fi limbajul. (Kim & Osterhout,
2005; Osterhout si altii, in presa).

104
Metoda potentialului de actiune este utila in a face diferenta intre forma si inteles deoarece
aceasta metoda consta intr-un numar de unde ce iau nastere la intarzieri diferite dupe ce un stimul e
prezentat si poate fi legat de diferite functii. Doua componente ce raspund la diferite aspecte ale
limbajului sunt componenta N400 si componenta P600, unde N e abrevierea de la ―negativ‖ (a se lua la
cunostinta ca negativul e deasupra in fisele de examinare ale acestei metode), iar P vine de la ―pozitiv‖.
Numerele 400 si 600 reprezinta timpul la care raspunsul revine, in milisecunde.

Figura 2.14 arata raspunsul la ―The cats won‘t eat‖ (Pisicile nu mananca) plus raspunsul la doua
versiuni modificate ale acestei fraze. In figura 2.14a, fraza ―The cats won‘t bake‖ (Pisicile nu vor coace)
aduce cu sine un numar mai mare de rezultate in sfera N400. Aceasta componenta a raspunsului e
sensibila la intelesul cuvintelor intr-o propozitie si e mai pronuntata atunci cand cuvintele nu se potrivesc
in propozitie. In figura 2.14b, propozitia ―The cats won‘t eat-ing‖ (Pisicile nu vor mancand) raspunsurile
sunt intr-o maniera mai accentuate in sfera P600. Acest raspuns e sensibil la forma propozitie si e mai
accentuat atunci cand forma propozitiei este incorecta.

Ce este important la aceste rezultate este ca ele ilustreaza diferite raspunsuri psihologice la doua
aspecte diferite ale limbajului; forma si inteles. Alte experimente au aratat ca raspunsul N400 e asociat cu
structure in lobul temporal. Spre exemplu, disfunctionalitati ale ariilor din lobul temporal reduc cel mai
pronuntat raspuns N400 ce se produce atunci cand intelesurile nu se potrivesc in propozitie. Raspunsul
P600 e asociat cu structuri ale lobului frontal, situate spre partea frontala a creierului. Disfunctionalitati
ale ariilor din lobul frontal reduc cel mai mare raspuns P600 ce ia nastere atunci cand forma propozitiei
este incorecta (Osterhout si altii, in presa; Van Petten & Luka, 2006)

Studiile cu privire la efectele disfunctionalitatilor creierului si rezultate metodei potentialului de


actiune pe care le-am descries ca exemple de cercetari moderne in legatura cu Broca si Wernike sunt doar
doua rezultate din multe altele. Sute de experimente au aratat ca psihologia procesarii limbajului e mai
complexa decat propunerea lui Broca si Wernicke, amandoua pentru ca idea unei stricte separari intre
―producere‖ si ―intelegere‖ e prea simpla si pentru ca multe arii in plus fata de cele ale lui Broca si
Wernicke sunt angrenate in aceasta procesare (Binder si altii, 1977; Dick si altii, 2001; Dronkers si altii,
2004; Friederici, 2002, 2009; Friederici si altii, 2006).

Imagine ace se formeaza dint toate aceste cercetari este aceea ca (1) functii specifice ale
limbajului sunt localizate in zone specifice ale creierului, astfel incat localizarea functiilor este o parte
importanta a procesarii limbajului si (2) procesarea limbajului este distribuita pe arie extinsa a creierului.
In sectiunea urmatoare vom vedea ca aceasta procesare larg extinsa pe suprafata creierului este un
principiu important ce tine nu doar de limbaj, ci si de alte functii cognitive de asemenea.

1. Cum cercetarile incipiente asupra creierului il descriu ca pe o panza nervoasa? Cum


difera ideea de neuroni individuali de ideea unei panze nervoase?
2. Descrie cercetarea ce l-a condus pe Cajal la propunerea doctrinei neuronale.
3. Descrie structura unui neuron. Descrie sinapsa si circuitul neuronal.
4. Cum sunt masurate potentialele de actiune? Cum arata aceste semnale si care e relatia
dintre potentialul de actiune si intensitatea stimulului?
5. Cum a fost raspunsa intrebarea legata de cum potentialele de actiune indica diferite
trasaturi?

105
6. Enumera metode pentru localizarea functiilor perceptiei, incluzand principalele arii
andrenate ale creierului si efecte legate de disfunctionalitati ale creierului alaturi de
imagistica cerebrala.
7. Cum au folosit Broca si Wernicke comportamentul pacientilor cu disfunctionalitati
cerebrale pentru veni cu informatii legate de localizarea functiilor?
8. Ce process comportamental a cauzat modificarea ideii de doua arii, una pentru
formarea limbajului si una pentru intelegere? Ce e Potentialul de actiune si cum a fost
folosit pentru a demonstra diferite aspecte ale funciunii limbajului? Ce concluzie
elementara legata de localizarea functiilor a fost trasa in urma cercetarii asupra
psihologiei limbajului?

PROCESAREA DISTRIBUTIVA IN CREIER


Ideea de procesare distributive este accea ca functii specifice sunt procesate de catre multe arii
diferite ale creierului. Desi aceasta pare la inceput ca ar contrazice ideile despre localizarea functiilor si
modelelor descriese anterior, vom vedea ca aceste doua idei sunt complementare.

Putem descrie procesarea distributive incepand cu localizarea perceptiei asupra fetei in creier. Am
vazut ca experimentele legate de imagistica cerebrala au identificat o arie numita FFA (Fusiform Face
Area), arie ce este puternic activate de catre fete si raspunde mai slab la alte tipuri de stimuli. Dar doar
pentru ca exista o aria specializata in raspunderea la fete, asta nu inseamna ca fetele activeaza doar acea
arie. Fetele activeaza puternic aceasta arie, dar si alte arii de asemenea.

Ceea ce este important in mod deosebit la mimica fetei este ca in timp ce un numar de arii ale
creierului participa la perceptia fetei, altele raspund la varii reactii ale fetei. Spre exemplu, atunci cand
vezi pe cineva mergand pe strada, uitandu-te la fata persoanei, se activeaza nenumarati neuroni in FFA
plus neuroni din cadrul altor arii ce raspund la forma fetei. Dar raspunsul tau la fata persoanei respective
este mai mult decat un banal ―Aceea e o fata de om‖. Poti sa iti dai de asemenea seama daca acea
persoana se uita la tine, cat de atractiva iti pare, emotii pe care le poti deduce uitandute la fata si reactii la
expresia faciala a persoanei respective. Dupa cum reiese, arii diferita ale creierului sunt activate de fiecare
dintre aceste raspunsuri la expresii faciale. Asadar, uitandu-te la o fata, activezi arii angrenate in perceptia
fetei plus arii strans legate de reactii date de o anume expresie faciala.

Dar daca suntem pusi in fata unui stimul mult mai putin complex-unul ce nu se uita la tine, nu are
emotii si nici nu starnesc raspunsuri emotionale? Ce putem spune despre observarea unei mingi rosii ce se
rostogoleste, cum face persoana din figura 2.16? Chiar si acest stimul simplu, neutru cauzeaza o larga
distributie a activitatii in creier deoarece fiecare dintre proprietatile mingii-culoare (rosie), miscare (la
dreapta), forma (sferica), adancime, locatie-e procesata intr-o arie diferita a creierului.

Exista un mesaj important in felul in care aceste proprietati, ce sunt procesate in arii separate ale
creierului, sunt inglobate rezultand in perceptia mingii rosii ce se rostogoleste. Mesajul este acela ca pana
si activitati simple, de zi cu zi duc la activarea a largi portiuni ale creierului, dar, in experianta noastra, nu
suntem sau suntem putin constienti de aceasta larga activitate. Noi doar vedem obiectul! Importanta
acestei observatii se extinde peste simpla observare a unei mingi rosii ce se rostogoleste la alte functii
cognitive, ca memoria, limbajul, luarea de decizii si rezolvarea de probleme, toate presupunand activitate
distributiva la nivelul creierului.

106
Spre exemplu, cercetari asupra psihologiei memoriei, pe care le vom explica in detaliu in
capitolele 5 si 7, a adus la iveala ca arii multiple din cadrul fiecarui lob al creierului sunt angrenate in
stocarea memoriilor sub forma de evenimente anterioare si informatii, si apoi in a ne aduce aminte de ele
ulterior. Amintirea unui eveniment sau a unei alt fel de informatii, nu doar ca aduce cu sine legaturi cu
alte evenimente sau informatii, ci si perceptii vizuale, auditive, olfactive sau gustative associate cu
memoria, emotii aduse de catre memorie si alte procese de gandire de asemenea. In aditie, exista diferite
tipuri de memorie-memoria pe termen scurt, memoria pe termen lung, amintiri legate de evenimentele din
viata unui om, etc-toate activant arii diferite ale creierului sau suprapunandu-se partial.

Ideea principiului procesarii distributive se leaga de perceptie, memorie si alte procese cognitive
reflecta generalitatea mecanismelor angrenate in cognitie. Desi aceasta carte contine capitole separate pe
tema veriilor tipor de cognitii, aceasta separare nu are loc intotdeauna in minte sau creier. Mintea este,
pana la urma, o carte scrisa; nu subdivide neaparat experientele sau cognitiile noastre in categorii clar
delimitate. In schimb, mintea creeaza procese cognitive ce pot ingloba diferite functii. Exact cum o
simfonie este create de catre instrumente diferite, contribuind impreuna in a da nastere armoniilor si
melodiilor unei anumite compozitii, procesele cognitive sunt create de catre arii specializate ale
creierului, toate lucrand concomitant in crearea modelelor de activitate distributiva ce duce la existenta
diferitelor componente ale respectivei cognitii.

REPREZENTAREA IN CREIER
Pana acum am explicat conexiunea dintre psihologie si cognitie in termini de (1) potentiale de
actiune, (2) arii specializate ale creierului, si (3) activitatea distributiva in creier. Acum putem descrie ce
se intampla atunci cand vezi pe cineva pe care-l stii in FFA plus alte arii, ce te fac pe tine sa recunosti si
probabil sa reactionezi la persoana respective. Dar aceasta descriere, desi este corecta, este prea generala.
Noi vrem sa stim cum poti raspunde ―Acela e Bill‖, ci nu Roger sau Sally. De ce activitatea electrica din
creierul tau duce la mai mult decat concluzia ―Aceea e o figura‖ si stim ca acela e Bill? Aceasta este o
intrebare legata de reprezentari si, incepand sa raspundem la ea, vom considera ce se intampla atunci cand
luam contact cu alt stimul-un copac.

REPREZENTAREA UNUI COPAC: DETECTORI DE TRASATURI


Gandindu-ne la cum este reprezentat un copac in sistemul nervos ne duce inapoi la definitiile
mintii prezentate in Capitolul 1, ce spuneau ca mintea e un system ce creeaza interpretari ale mediului
inconjurator, pentru a ne descurca si pentru a ne duce la implinire obiectivele. Aplicata asupra creierului,
ideea de baza din spatele acestei propozitii este ca un copac, si orice altceva percepem, este reprezentat in
creier. Putem aprecia ce inseamna aceasta luand in considerer ce se intampla cand ne uitam la un copac.

Vedem copacul deoarece lumina reflectata de la copac intra in ochi, iar o imagine a copacului este
focusata pe retina, stratul de neuroni din spatele ochiului. (Figura 2.17) Cuvantul important aici este
―imagine‖, deoarece este imaginea creata de catre lumina reflectata de copac cea care intra in ochi, ci nu
copacul insusi. Ideea ca nu copacul intra in ochi poate parea putin puierila deoarece este evident, dar
ideea insasi este importanta: Ceea ce intra in ochi este o reprezentare a copacului-ceva ce ia locul
copacului.

107
O proprietate a acestei reprezentari este aceea ca desi seamana cu acel copac, este, de asemenea,
diferita. Nu este doar mai mica, dar poate fi vazuta in ceata sau suferi deformari datorita sistemelor optice
dinauntrul ochiului. Diferenta dintre copac si reprezentarea sa devine mai dramatica dupa cateva zecimi
de secunda, cand receptorii din retina transforma imaginea copacului in semnale electrice, ce calatoresc
prin retina, parasesc ochiul prin nervul optic si, in cele din urma, ajung la aria vizuala principala din
creier. Perceperea copacului este, asadar, bazata nu pe contact direct cu acel copac, dar pe felul in care
copacul este reprezentat de catre potentiale de actiune din cadrul creierului. Cercetari timpurii asupra
naturii acestei reprezentari au dus la propunerea ca aceste reprezentari se bazeaza pe neuroni numiti
detectori de trasaturi, ce raspund la trasaturile care intra in componenta obiectelor.

Doi cercetatori ce au jucat un rol important in descrierea detectorilor de trasaturi sunt David
Hubel si Thorsten Wiesel, ce si-au inceput carierele la Universitatea Johns Hopkins, iar apoi au pus bazele
unui laborator la Harvard, unde si-au continuat cercetarile asupra sistemului visual, lucru ce i-au dus la
castigarea unui Premiu Nobel in 1981. Tactical or a fost aceea de a monitoriza semnalele generate de
catre neuroni din cortexul maimutelor si pisicilor (vezi metoda: Cercetarea unui neuron, p. 28) si
determinarea stimulilor vizuali ce cauzeaza aprinderea fiecarui neuron. Hubel si Wiesel au aflat ca fiecare
neuron s-a aprins doar la un anume tip de stimulare dintr-o mica arie a retinei. Figura 2.18 arata cativa
dintre stimuli ce cauzeaza neuroni din si din apropierea retinei sa se aprinda (Hubel, 1982; Hubel &
Wiesel, 1959, 1961, 1965).

Aceste cunostinte au condus cercetatori sa vina cu ideea ca fiecare dintre miile de neuron ice se
aprind atunci cand ne uitam la un copac, se parind la diferite trasatori ale copacului. Unii neuroni se
aprind la trunchiul indreptat vertical, altii la crengiile variat indreptate, iar altii la combinatii mai
complexe de trasatori. Am putea, de asemenea, descrie aprinderea tuturor neuronilor concomitant creand
un ―cor‖ de semnale neuronale, cu unii neuroni aprinzandu-se viguros (Figura 2.19a), altii mai incet
(Figura 2.19b), unii constant (Figurile 2.19a si b), altii iregulat (Figura 2.19c), unii in explozii (Figura
2.19d), iar altii putin sau chiar deloc (Figura 2.19c). Ceea ce este important la acest ―cor neuronal‖ este ca
ia locul -sau reprezinta- copacul. Alte obiecte din mediu si-au creeat propriul lor cor de aprinderi. Asadar,
putem descrie copacul la care ne uitam sau alti stimul din mediu, cum ar fi sunetul ciripitului unei pasari
sau mirosul acelor de pin, fiecare fiind reprezentat de catre un model particular de aprinderi unui numar
de neuroni. Modul in care aceste modele de aprindere neuronala reprezinta stimuli din mediu se numeste
codul neuronal.

Descoperirea detectorilor de trasaturi in aria principala de primire a stimulilor vizuali a fost


primul pas in determinarea codului neuronal. Cercetari ulterioare in alte arii au adus la lumina neuron ice
raspund la stimuli ce sunt mai complecsi decati linii orientate in mod diferit. Multi cercetatori,
monitorizand activitatea neuronilor din lobul temporal, au gasit neuroni ce raspund la obiecte geometrice
complexe sau la unii stimuli deja familiari-fata (Figure 2.20). Deoarece fetele sunt un stimul comun, si
deoarece descoperirea neuronilor sensibili la fete, ne vom concentra pe cateva idei legate de codul
neuronal al fetelor.

108
CODUL NEURONAL PENTRU FETE
Cum poate o anume fata fi reprezentata de aprinderea neuronilor din cortexul temporal? Desi vom
utiliza figurile umane ca exemplu, raspunsurile noastre se aplica la toate experientele, nu doar la vederea
figurilor. O posibila cale prin care fetele pot fi reprezentate este prin specificitatea codarii-reprezentarea
unui anume stimul ca fata unui anume om, aprinzand neuroni specializati in raspunderea doar la fata.
Aceasta este ilustrata in Figura 2.21, ce arata ca fata lui Bill va fi semnalata de aprinderea neuronului 1, ce
raspunde doar la fata lui; fata lui Mary e semnalata de aprinderea neuronului 2, fata lui Ramon, de
aprinderea neuronului 3. Asadar, specificitatea codarii presupune neuroni respunsabili sa raspunda doar la
un anume stimul.

Idee ca ar putea exista neuroni singuri ce raspund doar la stimuli specifici a fost propusa in anii 60
de catre Jerzy Konorski (1967) si Jerry Lettvin (vezi Barlow, 1995; Gross, 2002; Rose, 1996). Lettvin a
ales termenul de ―celula bunica‖ pentru a descrie aceast tip cu adevarat specific de celula. O astfel de
celula, conform lui Lettvin, e un neuron ce raspunde doar la un stimul specific. Acest stimul poate fi: o
imagine specifica, spre exemplu, o fotografie cu bunica ta; un concept, cum ar fi ideea de bunica in
general sau bunica ta reala, in carne si oase (Gross, 2002).

Dar sunt si lacune in ideea asta: (1) Sunt prea multe fete diferite si alte obiecte in mediu pentru a
fi legate de cate un singur neuron si (2) desi exista neuron ice raspund doar la tipuri individuale de
stimuli, cum ar fi fetele, chiar si acesti neuroni raspund la mai multe fete. Asadar, un neuron ce raspunde
la fata lui Bill, va raspunde, de asemenea, si la fetele lui Roger si Samantha. Datorita acestor lacune,
aceasta idee a fost respinsa de catre cercetatori.

Solutia general acceptata cu privire la codarea neuronala este aceea ca o fata este reprezentata de
aprinderea nu a unui singur neuron, ci a unui grup. Spre exemplu, sa vedem cum cei trei neuroni din
Figura 2.22 se aprind la un numar de fete diferite. Fata lui Bill cauzeaza aprinderea tuturor celor trei
neuroni, cu neuronul 1 raspunzand cel mai mult, iar 3 cel mai putin. Fata lui Mary, de asemenea cauzeaza
aprinderea tuturor neuronilor, dar modelul este diferit, cu neuronul 3 aprinzandu-se cel mai mult si
neuronul 1 cel mai putin. Toti trei neuronii se aprind, de asemenea, la fata Lui Ramon si Roger, dar
fiecare cu modelele de aprindere individuale.

In consecinta, fiecare fata este reprezentata de un model de aprindere al unui numar de neuroni.
Aceasta abordare asupra codarii neuronale este aceeasi cu ideea de ―cor‖ de aprinderi neuronale pe care l-
am descries atunci cand am vorbit cum detectorii de trasaturi pot reprezenta un copac. Aceasta se numeste
codare distributiva deoarece codul ce indica o anumita fata este distribuita unui numar de neuroni. Unul
din avantajele codarii distributive este acela ca aprinderea a doar catorva neuroni poate semnala un numar
mare de stimuli. In exemplul nostru, aprinderea a trei neuroni semnala patru fete, dar acesti trei neuroni ar
putea semnala si alte fete, ce ar avea propriile lor modele de aprindere. (Similaritatea termenilor codare
distributiva si procesare distributiva poate creea putina confuzie. Codarea distributive se refera la
modelul de aprindere al unui numar de neuroni, iar procesarea distributive se refera la activarea unui
numar de arii diferite ale creierului.)

Ceea ce toate acestea inseamna este ca abilitatea noastra de a identifica si recunoaste uriasul
numar de obiecte diferite din mediul nostru inconjurator este rezultatul final al cooperarea distribuita a
unui numar mare de neuroni. Aceasta se intampla chiar si pentru stimuli ca fetele ce sunt ―vazute‖ de

109
neuroni ce raspund doar la fete. Poate ca nu ia un numar mare de neuroni sa iti dai seama ca vezi o fata,
dar un numar cu adevarat mare de neuroni lucreaza impreuna pentru a semnala prezenta unei anume fete.

CODUL NEURONAL PENTRU MEMORIE


Amintirile sunt, de asemenea, reprezentate in creier si aceleasi princii sunt valabile si pentru
memorie, ca si la perceptie-experientele sunt reprezentate de aprinderea nervoasa, cu experiente diferite
reprezentate de modele diferite de aprindere. Prin urmare, daca dupa cateva saptamani te uiti la copacul
pe care iti amintesti sa-l fi vazut, poate chiar vizualizand cum arata, aceasta amintire este obtinuta de catre
un model particular de aprindere a multor neuroni din creier. Exista, de asemenea, o diferenta importanta
intre aprinderea neuronala cauzata de perceptie sic ea cauzata de memorie.

Aprinderea neuronala asociata cu experienta avuta in urma unei perceptii este cauzata de
stimularea receptorilor senzitivi. De cealalta parte, aprinderea neuronala asociata cu experimentarea unei
amintiri este cauzata de aprinderi in structure ce contin informatii despre ce s-a intamplat in trecut.
Asadar, in timp ce aprinderea asociata perceptiei se refera la ce se intampla atunci cand te uiti la copac,
iar aprinderea asociata memoriei, la informatii stocate in creier. Cunoastem putine lucruri referitoare la
forma informatiei stocate pentru memorie, dar este probabil ca principiul ce sta la baza codarii distributive
sa opereze, de asemenea, pentru memorie cu memorii specifice fiind reprezentate de catre modele
particulare de informatie stocata ce duc la modele particulare de aprindere nervoasa atunci cand are loc
memoria. Vom discuta procesele psihice din cadrul memoriei in Capitolele 5 si 7.

CEVA DE LUAT IN CONSIDERARE

“Citirea Mintii” prin Masurarea Activitatii Creierului


Ideea cognitiilor reprezentate de activitate distribuita in creier ridica o intrebare interesanta: Este
posibil sa determinam ce vede, ce gandeste sau ce isi aminteste o persoana prin masurarea activitatii
creierului? Pentru a obtine asta, ar trebui sa stim cu exactitate ce model de activitate a fost asociat fiecarui
obiect posibil, gandit sau memorat si sunt departe de a putea face asta. Insa, studii recente utilizand
programe pe calculator facute special pentru a recunoaste modele de activitate ale creierului asociate cu
vazutul unui obiect si cognitii bazate asupra lui, ne-au dus mai aproape de acest tel. Recent, au fost create
programe pe calculator ce pot, cu un grad surprinzator de ridicat de acuratete, identifica dintr-un grup de
obiecte, obiectul specific la care se uita persoana.

Va vom aduce la cunostinta un experiment facut de Svetlana Shinkareva si echipa sa (2008). In


prima parte a experimentului, un computer a ―invatat‖ modelele de activitate neuronala care au fost
asociate diferitelor obiecte. Primul pas era ca participantii sa se uita la o serie de imagini ca cele din figura
2.23. Aceste imagini sunt desene formate din linii ale unor ustensile si locuinte. Participantii au vazut
imagini a cinci unelte diferite si cinci locuinte diferite in timp ce erau asezati intr-un scanner al creierului,
ce masura raspunsul RMN al fiecarei imagini. Participantii au fost rugati sa se gandeasca la proprietati ale
obiectului in timp ce priveau imaginea. De exemplu, atunci cand s-au uitat la bormasina s-ar fi putut
gandi la dat gauri intr-un placaj. Fiecare imagine a fost prezentata timp de 3 secunde, urmata de un

110
interval de odihna de 7 secunde. In timp ce participantii priveau imaginile, activitatea cortexului lor era
monitorizata de scannerul RMN.

Cheia succesului acestui experiment a fost programul de calculator ce a analizat raspunsul


voxelului creierului voxel cu voxel, unde un voxel este o arie cubica a creierului cu latura de 2 sau 3 mm.
(Marimea voxelului depinde de rezolutia scanerului RMN. Se lucreaza la scanere ce pot monitoriza voxeli
cu latura mai mica decat 2-3 m.) Determinand ce voxeli au fost activati de catre fiecare imagine in parte si
cat de purternica a fost activarea, computerul a creat un profil al raspunsurilor sau o ―semnatura
neuronala‖ pentru fiecare obiect ce includea mai multe arii cerebrale. In cele din urma, dupa colectarea
modelelor de la 12 participanti, computerul a determinat modelul neuronal asociat cu fiecare clasa de
obiecte (unelte vs locuinte) si asociat fiecarui obiect in parte (ciocan, apartament sau surubeltina de
exemplu).

Computerul a fost apoi testat facandu-l sa analizeze activitatea cerebrala a unei persoane in timp
ce aceasta vizualiza un obiect. Pe baza modelului, computerul a furnizat obiectul la care se uita persoana.
Atunci cand sarcina computerului a fost aceea de a indica daca persoana se uita la o unalta sau o locuinta,
la 4 din 12 persoana, acuratetea a fost de 97%, iar pe tot esantionul, 87%. Acuratetea medie pentru
identificarea obicectelor in sine a fost de 78%.

Aceasta este o performanta impresionanta, dar ceea ce este mai impresionant este ca acest
computer a facut predictii precise chiar si pentru oameni ale caror modele n-au fost analizate in prealabil.
Imagineaza-ti ce inseamna asta. Intrii pentru prima data in cladirea responsabila cu imagistica cerebrala,
esti pus intr-un scanner si te uiti la o imagine cu un apartament in constructie. Computerul analizeaza
activitatea ta cerebrala si conclude ca tut e uiti la o locuinta si iti mai si spune ca acea cladire este un
apartament in constructie. Precizia medie pentru determinarea categoriei de locuinta este de 82%. Aceasta
abilitate de a determina la ce se uita o persoana bazata pe modelele altor persoane deja analizate este
posibila deoarece modelele activarii cerebrale sunt similare intre oameni. Cu alte cuvinte, oameni diferiti
au semnaturi neuronale similare pentru tipuri specifice de obiecte. Aceasta comunalitate intre oameni este
ilustrata in figura 2.24, ce arata locatiile voxelilor ce au adus informatii cu care computerul a determinat
ca doi participanti diferiti se uitau la ―unelte‖.

Aceste rezultate duc la concluzia ca un computer poate determina ceea ce gandesti analizandu-ti
modelele de activare neuronala? In acest punct al evolutiei, a fi capabil sa determini daca un om se uita la
un apartament sau un iglu este departe de a-ti da seama de ceea ce gandesti in legatura cu ce ai facut in
vacanta de vara. Cu toate astea, capabilitatea de a face predictii precise despre categoria de obiecte la care
se uita un om este un progress urias, in special cand ne gandim ca doar cu 50 de ani inainte descoperirea
colosala a aceea ca neuronii raspund cel mai viguros la segmente de dreapta orientate in mod diferit.
(Figura 2.18).

CAPITOLUL VI

111
Memoria pe termen lung: Structura
In aceasta scena din ―Vagabondul milionar‖, caracterul Jamal Malik este provocat sa raspunda la
o intrebare la versiunea indiana a show-ului de cultura generala ―Cine vrea sa fie Milionar?‖. Pentru a
raspunde la aceasta intrebare, Jamal va avea accept la memoria semantica, care este magazia de fapte
pentru memorie. Acest capitol descrie memoria semantica si o contrasteaza cu memoria episodica care
este memoria experientelor persoanale.

Jimmy G. a fost internat la o casa pentru batrani, acompaniat de o nota de transfer care il descria
ca ―neajutorat, dement, confuz si dezorientat‖. In timp ce neurologistul Oliver Sacks vorbea cu Jimmy
despre evenimentele copilariei lui, experienta lui la scoala, si zilele lui din Marina, Sacks a observat ca
Jimmy vorbea ca si cum are fi fost inca in Marina, chiar daca a fost eliberat cu 10 ani in urma.
Sacks(1985) povesteste restul conversatiei cu Jimmy in continuare:

―In ce an suntem, D-le G?‖ l-am intrebat, ascunzandu-mi perplexitatea intr-un mod simplu.

―Patruzeci si cinci, omule. La ce te referi?‖ Continua el,‖Am castigat razboiul, FDR e mort, si Truman e
la carma. Urmeaza vremuri bune.‖

―Si tu, Jimmy, cati ani ar trebui sa ai?‖ Pe neasteptate, nesigur, a ezitat un moment ca si cum ar fi calculat
ceva. ―Pai, cred ca am 19 ani, Doctore. O sa implinesc 20 urmatoarea zi de nastere.‖ Uitandu-ma la omul
cu par carunt din fata mea, am avut un impuls pentru care nu m-am putut ierta – a fost, sau ar fi fost,
limita cruzimi daca ar fi fost o posibilitate ca Jimmy sa isi aminteasca.

―Uite‖ Am zis, si am impins o oglinda inspre el. ―Uita-te in oglinda si spune-mi ce vezi. Se uita la tine un
om care para sa aiba 19 ani?‖

Brusc fata lui a devenit cenusie si a strans de marginile scaunului.‖Isuse Hristoase‖ a soptit el. ―Isuse, ce
se intampla? Ce se intampla cu mine? Este un cossmar? Am inebunit? Este cumva o gluma?‖- si a devenit
frenetic, panicat.

―Este in regula Jim‖ I-am zis calmator. ―E doar o greseala. Nimic pentru ce sa iti faci griji. Hei!‖ L-am
dus la fereastra. ―Nu e o zi frumoasa de primavara. Vezi copii aceia joaca baseball?‖ Culoarea i-a revenit
si a inceput sa zambeasca, si am furat, luand oglinda plina de ura cu mine.

Doua minute mai tarziu am reintrat in camera. Jimmy statea inca la oglinda, uitandu-se cu placere la copii
care jucau baseball jos. S-a rotit in timp ce am deschis usa, iar fata lui a luat din nou o expresie fericita.

―Buna, Doctore!‖ a zis el. ―Frumoasa dimineata! Doriti sa vorbiti cu mine—sa stau pe scaunul acesta?‖
Niciun semn de recunoastere nu era prezent pe fata lui goala si deschisa.

―Nu ne-am intalnit inainte, D-le G?‖ am zis eu.

―Nu, nu pot zice ca ne-am intalnit. Frumoasa barba aveti acolo. Nu as putea sa o uit, Doctore!‖

―Iti amintesti cand imi povestea de copilaria ta, crescand in Pennsylvania, lucrand ca operator de radio
intr-un submarin? Si cum fratele tau e logodit cu o fata din California?

112
―Hey, aveti dreptate. Dar nu v-am zis eu de asta. Nu v-am intalnit niciodata in viata mea. Probabil ati citit
asta in fisa mea.‖

―Okay.‖ am zis. ―Iti voi spune o poveste. Un om s-a dus la doctorul sau plangandu-se de pierderi de
memorie. Doctorul i-a adresat niste intrebari de rutin, si dupa a zis, ―Aceste pierderi. Ce e cu ele?‘ ‗Ce
pierderi?‘i-a raspuns pacientul.‖

―Deci aceasta este problema mea,‖Jimmy rade. ―Am cam stiut ca asta e. Mi se intampla sa uit lucruri, din
cand in cand lucruri care s-au intamplat recent. Trecutul e clar totusi.‖ (Sacks, 1986, p.14)

Jimmy G. sufera de sindromul Korsakoff, o conditie causata de deficienta prelungita de vitamina


B1, de obicei din cauza alcolismului cronic. Deficienta duce la distrugerea unor zone din lobul frontal si
tempotal, care cauzeaza probleme severe si permanente in memorie. Daunele memoriei lui Jimmy G. au
cauzat amnezi anteretrograda, pierderea abilitati de a asimila sau de a retine noi cunostinte. Nu poate
recunoaste oameni pe care tocmai i-a intalnit, sa urmareasca povestea dintr-o carte, sa gaseasca drumul
pana la farmacia de pe colt, sau sa rezolve probleme care cer mai mult de cateva momente pentru a fi
rezolvate. Jimmy sufera si de amnezie retrograda, pierderea memoriei in legatura cu evenimente care s-au
intamplat in trecut. Problema lui Jimmy este asemanatoare cu cea a lui Clive Wearing, din capitolul 5. El
a uitat o mare majoritate din trecutul lui si este incapabil sa formeze noi memorii pe termen lung. Prin
urmare realitatea lui este alcatuita in amintiri de demult plus ce s-a intamplat in ultimele 30-60 secunde.

Disabilitatile severe suferite de Jimmy G. si Clive Wearing ilustreaza importanta capacitati de a


retine informatii despre ce s-a intamplat in trecut. Scopul acestul capitol este sa introduca memoria pe
termen lung prin descrierea interactiunii cu memoria pe termen lung(STM) si memoria functionala(WM),
si cum difera de STM/WM. Vom descrie doua tipuri de memorie pe termen lung pentru a pune bazele
capitolului 7 in care vom lua in considerare cum informatia este inmagazinata in memoria pe termen lung
si cum este recuperata cand avem nevoie de ea.

Diferentierea dintre memoria pe termen lung si memoria pe termen scurt.


Memoria pe termen lung(LTM) este sistemul care este responsabil de inmagazinarea informatiei
pentru o perioada lunga de timp. Un mod de a descrie LTM este o ―arhiva‖ de informatii in legatura cu
evenimente din trecut si cunostinte pe care le-am invatat. Ce este cu adevarat minunat despre aceast
depozit este cum se alungeste de la acum cateva momente pana la cea mai veche amintire.

Procesele memoriei pe termen lung si memoriei pe termen scurt


Durata lunga de timp a LTM este ilustrata in figura 6.1 care arata ce isi aminteste un student ce
tocmai s-a asezat pe un scaun la curs in legatura cu ce s-a intamplat in diferite momente din trecutul sau.
Prima lui recolectie – aceea ca tocmai s-a asezat – ar fi in memoria functionala deoarece s-a intamplat in
ultimele 30 de secunde. Dar orice lucru dupa asta – de la memoria lui recenta in urma cu 5 min cand
mergea spre clasa, pana la memoria de acum 10 ani din scoala elementara la care a participat in clasa a
treia - face parte din memoria pe termen lung.

Desi toate aceste amintiri sunt continute in LTM, amintirile recente tind sa fie mai detaliate, si
multe din aceste detali si des amintirile specifice in sine pãlesc odata cu trecerea timpului si cu
acumularea de noi experiente. Asadar, in 1 Octombrie 2010, aceasta persoana probabil nu isi va aminti ca

113
a mers la clasa in 1 Octombrie 2009, dar si-ar reaminti anumitele senzati din jurul perioadei. Unul din
lucrurile pe care ne vom concentra in acest capitol si in urmatorul este de ce retinem unele informatii si
uitam altele.

Scopul nostru in acest capitol este sa introducem memoria pe termen lung prin a arata in primul
rand cum poate fi distinsa de STM/WM in feluri care transcend simplele lucruri ce tin de
durata.(LTM=lung, STM/WM= foarte scurt) si capacitate(LTM= foarte larga; STM/WM=foarte limitata).
Dupa contrastarea dintre LTM si STM/WM, restul capitolului descrie tipurile diverse de LTM, care
include amintirile pentru experiente personale (ce ai facut vara trecuta), amintiri pentru cunostinte sau
fapte (identitatea celui de-al treilea presedinte al SUA), si cum sa facem anumite lucruri (abilitatea de a
conduce o biciceta sau o masina).

Punctul de inceput in compararea LTM si STM/WM ne aduce la discutia precedenta despre STM,
in care am notat ca majoritatea cercetarilor asupra STM pune accentul pe functia ei de inmagazinare – cat
de multa informatie poate tine pentru o durata lunga de timp. Aceasta a dus la propunerea de memorie
functionala, care pune accentul pe procesele dinamine de care este nevoie pentru a explica procese
complexe cum ar fi intelegerea unei limbi, rezolvarea de probleme, si luarea deciziilor.

O situatie similara exista pentru LTM. Desi retinerea informatiei despre trecut este o
caracteristica importanta a LTM, avem nevoie totodata sa intelegem cum aceasta informatie este utilizata.
Putem face asta prin a ne concentra asupra aspectului dinamic al felului cum opereaza LTM, incluzand
cum interactioneaza cu memoria functionala pentru a crea experiente in desfasurare.

Luati in considerare, de exemplu, ce se imtampla cand prietenul lui Tony, Cindy zice ―Jim si cu
mine am vazut noul film James Bond aseara‖. In momentul in care memoria functionala a lui Tony tine
cuvintele exacte in minte, el acceseaza simultan sensul cuvintelor din LTM, care il ajuta sa inteleaga
sensul fiecarul cuvand care alcatuieste propozitia.

LTM-ul lui Tony contine o mare cantitate de informatii suplimentare despre filme, James Bond,
si Cindy. Desi Tony poate nu se gandeste constient la toate aceste informatii (pentru ca trebuie sa fie atent
la ce Cindy ii spune in continuare), totul se afla acolo in LTM-ul lui si il ajuta sa inteleaga ce aude si sa
interpreteze ce vrea sa insemne. Deci LTM pri urmare ofera in acelasi timp o arhiva la care poate face
referire la evenimente care s-au intamplat in trecut si o multitudine de informati de fundal pe care le
consultam constant in timp ce folosim memoria functionala ca sa facem legaturi cu ceea ce se intampla in
momentul de fata.

Legatura dintre ce se intampla prezent si infomatia din trecut, pe care am descris-o in


interactiunea dintre Tony si Cindy, este bazata pe diferenta dintre STM/WM si LTM. Incepand cu ani
1960 s-au facut multe cercetari cu scopul de a stabili diferenta dintre procesele pe termen lung si cele pe
termen scurt. In descrierea acestor experimente vom identifica procesele pe termen scurt ca memorie pe
termen scurt(STM) pentru experimentele care foloseau acest termen si ca memorie functionala in
experimentele recente care se concentreaza pe memoria functionala.

Diferenta dintre STM si LTM a fost studiata in experimente clasice de B.B. Murdoch Jr.(1962)
care a fost ilustrata in urmatoarele demonstrati.

114
Cititi lista de stimuli unei alte persoane, cate un cuvant la fiecare 2 secunde. La sfarsit, rugati persoana sa
scrie toate cuvintele care si le poate aminti, in orice ordine. Acest proces a fost introdus in Capitolul 5(pg.
123).

1. barricada 9. phoenix
2. copii 10. arbaleta
3. dieta 11. clopot
4. punga 12. sunet
5. folio 13. soarece
6. metru 14. meniu
7. calatorie 15.avion
8. Mohar

Analizati-va rezultatele notand cate cuvinte isi aminteste persoana din primele cinci intrari, cele 5
din mijloc si ultimele 5. Si-a amintit mai multe cuvinte din primele 5, cele 5 din mijloc sau din ultimele
5? Rezultate individuale variaza individual, dar cand Murdoch a efectuat acest experiment pe un numar
mare de participanti si a vizualizat procentuajul de reamintire pentru fiecare cuvant in legatura cu pozitia
cuvantului in lista, el a obtinut o functie care se numeste curba de pozitie in serie.

Curba de pozitie in serie a lui Murdoch


Curba de pozitie in serie, prezentata in Figura 6.3, arata ca memoria este mai buna pentru
cuvintele de la inceputul listei si de la sfarsitul listei decat pentru cuvintele de la mijloc. Stimuli superiori
fata de cei prezentati la inceputul secventei se numeste efectul superioritatii. O posibila explicatie a
efectului superioritatii este ca participantii au avut timp sa repete aceste cuvinte si sa le transfere in LTM.
Drept urmare a acestei ideii, participantii incep sa repete primul cuvant imediat dupa ce este prezentat;
pentru ca niciun alt cuvant nu a fost prezentat, primeste 100% din atentia persoanei. Cand cel de-al doilea
cuvant este prezentat, atentia este impartita la doua cuvinte, si asa mai departe; pe masura ce cuvinte sunt
prezentate, mai putina repetare este posibila pentru alte cuvinte.

Ideea ca efectul superioritatii are loc deoarece participantii au mai mult timp sa repete cuvintele
precedente din lista a fost testata de Dewey Rundus(1971). Rundus deriveaza o curba de serie pozitionala
prin prezentarea unei liste de 20 de cuvinte la o rata de 1 cuvant la fiecare 5 secunde si dupa roaga
participantii sa scrie toate cuvintele care si le pot reaminti. Rezultatul curbei de serie pozitionala , care
este curba rosie in figura 6.4 demostreaza acelasi principiu si efecte ca curba lui Murdoch in figura 6.3.
Dar Rundus adauga o alta deviere in experimentele lui prin faptul ca ii roaga pe participanti sa studieze
lista ca si cum ar fi prezentata prin repetarea cuvinteleor cu voce tare in intervalul de 5 secunde dintre
cuvinte. Nu li s-a spus ce cuvinte sa repete – doar ca ar trebuii sa repete cuvintele in intervalul de 5
secunde. Cuvintele prezentate mai devreme in lista care au avut mai multe sanse de a fi reamintite mai
tarziu. Acest rezultat sustine ideea efectului superioritatii este relationata cu durata de repetare disponibil
pentru cuvintele prezentate mai devreme.

Memoria superioara pentru stimulii prezentati la sfarsitul secventei se numeste efectul recentei. O
posibila explicatie pentru memoria mai buna pentru cuvintele de la sfarsit este aceea ca cuvintele
prezentate recent sunt inca in STM. Pentru a testa aceasta idee, Murray Glanzer si Anita Cunitz(1966) a
realizat prima data o curba de pozitie in serie in felul normal. Dupa, intr-un alt experiment, au masurat
curba dupa ce au rugat participanti sa numere descrescator timp de 30 de secunde imediat dupa ce au auzit

115
ultimele cuvinte din lista. Aceasta numarare previne repetarea si aloca destul timp pentru a uita cuvintele
din STM. Rezultatul, aratat in curba taiata in Figura 6.5, a fost previzibil: amanarea cauzeaza eliminarea
efectului de recenta. Glanzer si Cunitz prin urmare concluzioneaza ca efectul de recenta este cauzat de
inmagazinarea itemilor recenti in STM.

Codarea in memoria pe termen lung


Putem sa diferentiem si intre STM si LTM prin compararea metodei prin care memoria este
codata de cele doua sisteme. In Capitolul 5 observam ca codarea auditorie, vizuala si semantica poate
avea loc in STM (cu codarea auditorie si vizuala fiind cele mai importante) LTM poate contine oricare
din aceste tipuri de codare. De exemplu, folosim codarea vizuala in LTM cand recunoastem pe cineva
bazat doar pe aparenta, codarea auditorie cand recunoastem o persoana bazata pe sunetul vocii lui si
codarea semantica cand ne amintim ceva general din trecut.

Desi toate cele trei tipuri de codare pot avea loc in LTM, codarea semantica este predominanta in
LTM. Codare semantica este ilustrata prin tipurile de erori pe care oameni le fac cand include LTM. De
exemplu, nereamintirea cuvantului „copac‖ si „tufis‖ poate indica ca sensul cuvantului copac (spre
deosebire de infatisarea sa sau de sunetul copac) este ceea ce inregistram in LTM.

Un studiu de Jacqueline Sachs(1967) demonstreaza importanta sensului in LTM. Sachs a rugat


participantii sa asculte o inregistrare cu un pasager si dupa a masurat memoria de recunoastere pentru a
determina daca isi aduc aminte de exprimarea exacta in pasaj sau sensul general al pasajului.

Metoda: Memorie de identificare


Memoria de identificare reprezinta identificarea unui stimul intalnit mai devreme. Procedura
pentru masurarea memoriei de indentificare consta in prezentarea stimulului pe perioada studiului si mai
tarziu sa il prezentam mai tarziu impreuna cu alti stimuli care nu au fost prezentati. De exemplu, in studiul
precedent o serie de cuvinte a fost prezentat a fost inclus si cuvantul casa. Mai tarziu in test, o serie de
cuvinte este prezentata care contine si ‖casa‖ plus alte cuvinte care nu au fost prezentate precum ‖masa‖
si ‖bani‖. Cerinta participantului este sa raspunda cu ‖Da‖ daca cuvantul a fost prezentat precedent
(precum cuvantul casa) si ‖Nu‖ daca nu a fost prezentat (precum cuvintele bani si masa). Observati cum
aceasta metoda este diferita de testare si reamintire (vedeti Metoda:Reamintire, Capitolul 5, pag 123).
Intr-un test de reamintire, persoana trebuie sa reproduca cuvantul din reamintire. Un exemplu de test de
reamintire este o intrebare cu completati spatiile libere la un examen. In contrast, un exemplu de
recunoastere este un test cu variante multiple in care cerinta este sa alegi raspunsul corect din mai multe
solutii. Felul in care Sachs aplica recunoastere acestui studiu de codar a memoriei pe termen lung este
ilustrat in urmatoarea demonstratie.

Demonstratie: Citirea unui pasaj


Citeste urmatorul pasaj:

Este o poveste interesanta despre telescop. In Olanda, un om numit Lippershey era fauritor de
ochelari. Intr-o zi copiii lui se jucau cu niste lentile. Ei au descoperit ca lucrurile pareau foarte apropiate
daca lentilele erau tinute la 30 cm distanta. Lippershey a inceput sa experimenteze, si ‖binoclul‖ lui a

116
atras multa atentie. El a trimis o scrisoare despre el lui Galileo, mare om de stiinta italian. Galileo a
realizat imediat importanta descoperirii lui si a inceput sa construiasca un dispozitiv asemanator pentru el.

Acum treci peste pasaj si indica care din aceste propozitii sunt identice cu propozitii din pasaj si care s-au
schimbat.

1. El a trimis o scrisoare despre el lui Galileo, mare om de stiinta italian.


2. Galileo marele om de stiinta italian i-a trimis o scrisoare despre el.
3. O scrisoare despre el a fost trimisa lui Galileo, marele om de stiinta italian.
4. He i-a trimis lui Galileo, marele om de stiinta italian, o scrisoare despre el.

Ce propozitie ati ales? Propozitia (1) este singura care este identica cu cea din pasaj. Multi din
participantii lui Sachs (care au auzit un pasaj care era aproximativ de doua ori mai lung decat cel pe care
l-ati citit) au identificat corect (1) ca fiind identica si au stiut ca (2) a fost schimbata. Totusi, un numar de
oameni au identificat (3) si (4) ca potrivindu-se cu cea din pasaj, desi expresiile erau diferite. Participantii
se pare ca si-au reamintit sensul propozitiei dar nu exprimarea exacta. Descoperirea ca scrierea exacta este
uitata dar sensul general poate fi reamintit pentru o durata lunga de timp a fost confirmata in multe
experimente.

Localizarea memoriei pe termen scurt si a memoriei pe termen lung in creier


Am introdus in psihologia memoriei functionale la sfarsitul Capitolului 5 (vezi pag 137), si vom
descrie psihologia asupra faptului cum sunt stabilite amintiriile pe termen lung in Capitolul 7. Scopul
nostru este sa descriem niste experimente care compara unde STM/WM si LTM sunt reprezentate in
creier. Vom vedea ca sunt dovezi ca STM si LTM sunt separate in creier, dar exista si dovezi ce se
suprapun. Cea mai puternica dovada de separatie este oferita de studii neuropsihologice.

Studii neurospihologice. In capitolul 3 introducem tehnica de determinare a disocierii, care este


folosita sa tragem cocluzii din cazuri de studiu asupra daunelor cerebrale la pacienti (vezi Metoda:
Disocierea in neuropsihologie, pag 73). Aceasta tehnica a fost folosita in cercetarea memoriei pentru a
diferentia intre STM si LTM prin studierea oamenilor cu daune cerebrale care au afectat una din functii,
dar le-a ocolit pe celelalte. Vom vedea ca studiile asupra pacientilor au stabilit o dubla disociere intre
STM si LTM. Aceasta fiindca sunt mai multi pacienti cu STM functionabila care nu pot forma LTM-uri si
alti pacienti care au o slaba STM dar o LTM functionala. Luate impreuna aceste doua tipuri de pacienti
creeaza o dubla disociere, care arata ca STM si LTM opereaza independent si sunt servite de diferite
mecanisme.

In capitolul 5 l-am descris pe Clive Wearing, muzicianul care si-a pierdut memoria in urma
encefalitei virale. El avea o STM functionala, indicata prin abilitatea lui de a-si aminti ce s-a intamplat cu
el in ultimele 30 de secunde, dar este incapabil sa formeze noi LTM-uri. Un alt caz de STM functionala
dar LTM absenta este cazul lui H.M. care a devenit unul dintre cele mai faimoase cazuri in
neuropsihologie cand chirurgii i-au scos hipotalamusul din ambele parti ale creierului (vezi Figura 5.23)
intr-o incercare de a-i elimina crizele epileptice care nu au raspuns la niciun alt fel de tratament
(Scoville& Milner, 1957).

Operiatia i-a eliminat crizele lui H.M. dar din nefericire i-au eliminat si abilitatea de a forma noi
LTM-uri. Deci, rezultatul cazului lui H.M. este similar cu cel al lui Clive Wearing si al Domnului G. cu

117
deosebirea ca daunele cerebrale al lui Clive Wearing au fost cauzate de boala, ale Domnului G. de
deficienta de vitamine si ale lui H.M. de operatie.

Situatia nefericita a lui H.M. a avut loc pentru ca in 1953 chirurgii nu au realizat ca hipotalamusul
este crucial pentru formarea de LTM-uri. Odata ce au realizat ce efecte devastatoare a avut eliminarea
hipotalamusului din ambele parti ale creierului, operatii ca a lui H.M. nu au mai fost repetate. Totusi,
cercetarea asupra lui H.M. dealungul a 55 de ani intre 1953 si moartea lui la varsta de 82 de ani in 2008 a
invatat cercetatorii despre memorie foarte mult despre memorie. Cazl lui H.M. demostreaza clar ca este
posibil sa pierzi capacitatea de a forma LTM dar sa retii STM (vom revenii la H.M. momentar)

Sunt oameni precum pacientrul K.F. care au avut problema opusa: LTM normal dar STM slab.
Problema lui K.F. cu STM a fost indicata de un numar redus de cifre – numarul de cifre pe care si le putea
reaminti (vezi pag 125; Shallice & Warrington 1970). Desi numarul tipic de cifre este intre 5 si 8, K.F.
avea un numar de cifre de 2; aditional, efectul de recenta in curba de serie pozitie in serie, care este
asociata cu STM, a fost redusa. Desi STM-ul lui K.F. a fost perturbat foarte mult, ea avea o LTM
functionala, indicata prin abilitatea ei de a forma si pastra noi amintiri din viata ei. (vezi Gandeste-te la
pag 168 pentru mai multe informatii despre K.F.)

Tabelul 6.1, care indica care aspect al memoriei este impiedicat si care este intact pentru Clive
Wearing, H.M., si K.F. demonstreaza ca dubla disociere exista pentru STM si LTM. Aceasta dovada
sustin ideea ca STM si LTM sunt cauzate de mecanisme diferite, care pot actiona independent.

Imagistica cerebrala
Anumite experimente asupra imagisticii cerebrale au demonstrat activarea a diferite zone ale
creierului pentru STM si LTM. De exemplu, Deborah Talmi si colegii sai (2005) au masurat raspunsul
unui FMRI pentru sarcini care includeau STM si LTM. Ei au prezentat prima data o lista de cuvinte
participantilor, pentru a determina o curba de pozitie in serie. Dar in loc sa le ceara participantilor sa isi
reaminteasca cuvintele, ei au prezentat un singur cuvant proba. Proba a fost ori (1) un cuvant de la
inceputul listei, (2) un cuvant din apropierea sfarsitului listei, sau (3) un nou cuvant care nu a fost
prezentat inainte. Sarcina participantilor a fost sa indica daca cuvantul a fost prezentat anterior.
Activitatea lor cerebrala a fost masurata cu fMRI dupa ce proba a fost prezentata si erau pregatiti sa
raspunda.

Rezultatul a indicat ca cuvintele proba care au fost de la inceputul listei (care, daca reamintite, ar
reprezenta prin urmare memoria pe termen lung) activeaza anumite zone ale creierului asociate cu
memoria pe termen lung si memoria pe termen scurt. Era de asteptat ca ambele zone sa fie activate pentru
ca cuvintele de la inceputul listei ar trebui sa fie in memoria pe termen lung (efectul superioritatii, vezi
pag 151) si ar fi transferate pe urma in STM cand au fost reamintite. In contrast, cuvintele proba de la
sfarsitul listei activau doar zonele creierului asociate cu memoria pe termen scurt. Asta ar fi de asteptat
deoarece cuvintele prezentate recent vor fi reamintite direct din memoria pe termen scurt (efectul de
recenta, vezi pag 153).

Desi experimentele lui Talmi demonstreaza activarea a diferite zone pentru STM si LTM,
rezultatul altor experimente de imagistica cerebrala nu au fost la fel de simple. Unele din aceste
experimente au aratat ca sarcini care includ STM sau LTM pot activa diferite zone ale creierului (Jonides

118
er al., 2008). Un motiv posibil pentru aceasta suprapunere este legatura constanta care are loc intre STM
si LTM. Un alt motiv este acela ca STM si LTM pot imparti anumite mecanisme.

Tipuri de memorie pe termen lung


Sunt mai multe tipuri de memorie pe termen lung. Figura 6.6 arata ca cele doua mari diviziuni ale
LTM sunt memorie explicita si memorie implicita. Memoria explicita (numita si memoria constienta sau
memorie declarativa), din stanga figurii, este alcatuita din memorie episodica, memorie pentru experiente
personale si memorie semantica, cunostiinta colectata si memorie pentru fapte. Memoria episodica si
semantica sunt ilustrate de doua memorii pe care Cliff, studentul aratat in figura 6.7 le experimenteaza.
Cand isi aminteste de discutia lui cu Gail de ieri despre intalnirea pentru studiu pentru examenul de
psihologie cognitiva, el are o memorie episodica. Cand isi aminteste anumite fapte despre teorii de atentie
pe care le-a invat la cursul de psihologie cogniiva, el are memorie semantica. Ambele tipuri de memorie
se numesc explicite, deoarece componentele lor pot fi descrise sau reportate (Smith & Grossman, 2008).

Cealalta diviziune a memoriei pe termen lung, memorie implicita, este aratat la dreapta figurei
6.6. Memorii implicite (numite si memorii nedeclarate sau subcostiente) sunt memorii care sunt folosite
fara atentie, deci continutul memoriei implicite nu poate fi raportat (Smith & Grossman, 2008). Un tip de
memorie implicita care a influentat comportamentul lui Cliff este pregatirea – o schimbare a raspunsului
la un stimul cauzat de prezentarea trecuta a aceluiasi stimul. Un exemplu de pregatire ar fi usurinta de a
recunoaste cuvinte familiare sau folosite recent decat cele rar intalnite.

Un alt tip de memorie implicita este memoria procedurala, numita si memoria de talent, care este
memoria de a face lucruri. Cand Cliff tasteaza notele in calculator, abilitatea lui de a tasta este memorie
procedurala. In final, conditionarea clasica este o alta forma de memorie implicita. Cum am descris in
Capitolul 1 (vezi pag 10), conditionarea clasica are loc cand facem o pereche intre un stimul neutru initial
si un alt stimul si are ca rezultat acapararea de noi proprietati a stimulului neutru. De exemplu, acum o
saptamaa Cliff a avut un incident inspaimantator in care un SUV s-a izbit de masina lui. El a scapat
nevatamat, dar a fost afectat emotional. Acum, cand vede un SUV rosu sau chiar o masina rosie, el incepe
sa se simta anxios, asemenea cum s-a simtit dupa accident. Din cauza conditionarii clasice, masinile
neutre din trecut au capatat noi proprietati.

119
Diferitele tipuri de memorie pe termen lung sunt un subiect pentru restul capitolului. Incepand cu
devinitiile de mai jos, vom elabora si vom oferi exemple pentru fiecare dintre aceste tipuri de memorie pe
termen lung.

Memoria semantica si episodica (Explicit)


In introducerea noastra asupra tipurilor de memorie am vazut ca memoria episodica si semantica
sunt tipuri de memorie explicita pentru ca suntem constienti de ele si putem sa le descriem sau raporta
continutul. Acum discutam mai detaliat cum aceste doua tipuri de memorie explicita sunt distinse, cum
au fost separata fiziologic si cum interactioneaza una cu cealalta.

Diferentierea dintre memoria episodica si memoria semantica


Cand zicem ca memoria episodica este memoria pentru evenimente si memoria semantica este
memoria pentru fapte, facem diferenta intre aceste doua bazat pe tipul de informatie de care ne amintim.
Endel Tulving (1985) a sugerat totusi ca memoria episodica si memoria semantica pot fi diferentiate
bazandu-ne pe tipul de experienta asociat cu fiecare dintre ele.

Potrivit lui Tulving, proprietatea definitorie a experientei de memorie episodica este aceea ca se invarte in
jurul calatoriei mentale in timp – experienta de calatorie inapoi in timp pentru a ne reconecta cu
evenimentele care s-au intamplat in trecut. De exemplu, eu pot calatori inapoi in 1996 pentru a-mi aminti
camparea in varful muntelui aproape de coasta Californiei si vizionarea Oceanului Pacific dedesubt,
intinzandu-mi mainile in departare. Imi amintest stand in masina, vazand oceanul si zicand ―Wow!‖
nevestei mele care statea alaturi de mine si unele dintre emotiile pe care le-am experimentat. Tulving
descrie aceasta experienta de calatorie in timp mental/ memorie episodica ca auto-cunoastere sau
reamintire. Notati totusi ca punerea in aceste situatii prin calatorirea in timp mentala nu garanteaza ca
aceasta memorie este corecta. Dupa cum vedea in Capitolul 8, memoriile evenimentelor din trecut nu
corespund cu ceea ce s-a intamplat.

In contrast proprietatea memoriei episodice de calatorie in timp mental, experienta de memorie


semantica se invarte in jurul accesarii cunostintei despre lume care nu e nevoie sa fie legat ce experiente
proprii. Aceste cunostinte pot fi lucruri ca fapte, vocabular, numere si concepte. Cand experimentam
memorie semantica, nu calatorim inapoi in trecut la un anumite eveniment din trecut, dar accesam lucruri
cu care suntem familiari si le cunoastem. De exemplu, eu stiu multe despre Oceanul Pacific – unde este
localizat, ca este mare, ca pot sa calatoresc spre vest din San Francisco si sa ajung in Japonia – dar nu pot
sa imi amintesc exact unde am invatat aceste lucruri. Toate aceste lucruri sunt memorii semantice. Tulvig
descrie aceste experiente de memorie semantica ca ―cunoastere‖, cu ideea ca cunoasterea nu include
calatorie mentala in timp. Vom considere acum dovezile care sustin ideea ca memoria semantica si
memoria episodica sunt servite de diferite mecanisme.

Separarea memoriei episodice si memoriei semantice


Este posibil sa clasificam niste memorii ca episodice si altele ca semantice, dar este oare vreo
dovada sa sustina ideea ca cele doua tipuri de memorie pe termen lung sunt servite de diferite
mecanisme? Cercetarile neuropsihologice asupra oamenilor cu diferite tipuri de daune cerebrale aduc
dovezi pentru diferente.

120
Dovezi neuropsihologice
Luam in considerare prima data cazul lui K.C. care la varsta de 30 de ani a iesit cu motocicleta de
pe rampa de iesire a autostrazii si a suferit daune severe la hipocampus si structurile alaturate. Ca rezultat
al rani, K.C. si-a pierdut memoria episodica – el nu mai poate retraii evenimente din trecutul lui. Totusi,
el stie anumite lucruri care s-au intamplat care corespund cu memoria semantica. El este constient de
faptul ca fratele lui a murit acum doi ani, dar nu cunoaste anumite lucruri despre moartea fratelui lui pe
care le-a experimentat in trecut, percum aflarea circumstantelor mortii fratelui sau, unde era cand a aflat,
sau ce a simtit la inmormantare. K.C. isi aminteste si faptul ca tacamurile sunt in dulapul din bucatarie si
diferenta dintre un strike si un spare la Bowling. Deci K.C. si-a pierdut parte din memoria episodica dar
memoria semantica este aproximativ intacta.

O persoana ale carei daune cerebrale au avut drept consecinte simptome opuse celor
experimentate de K.C. este o femeie din Italia care nu a avut probleme de sanatate pana a suferit de un
atac de encefalita la 44 de ani. Primul semn al unei probleme au fost durerile de cap si febra care erau
urmate de halucinatii care dureau pana la 5 zile. Cand s-a intors acasa dupa 6 saptamani de spitalizare, ea
avea probleme in recunoasterea persoanelor familiare, avea probleme la cumparaturi pentru ca nu isi
putea aminti sensul cuvintelor de pe lista de cumparaturi sau unde erau in magazin; nu putea sa mai
recunoasca oameni faimosi sau sa-si reaminteasca fapte precum identitatea lui Beethoven sau faptul ca
Italia a fost implicata in Al Doilea Razboi Mondial. Toate acestea sunt memorii semantice.

Impotriva aceste dificultati a memoriei pentru informatii semantice, ea era capabila sa isi
aminteasca evenimente din viata ei. Ea isi putea aminti ce a facut in timpul zilei sau lucruri care s-au
intamplat saptamani sau luni inainte. Deci, desi ea si-a pierdut memoriile semantice, ea a fost capabila sa
isi formeze noi memorii episodice. Tabelul 6.2 rezuma cele doua cazuri care le-am descris. Aceste cazuri,
luate impreuna, demonstreaza o dubla disociere intre memoria episodica si cea semantica, care sustine
idee ca memoria pentru cele doua tipuri de informatie probabil include diferite mecanisme.

Deci dubla disociere aratata in Tabelul 6.2 sustine ideea de mecanisme separate pentru memoria
semantica si episodica, intepretarea resultatelor studiilor asupra pacientilor cu daune cerebrale sunt
deseori dificile din cauza ca daunele difere de la pacient la pacient. Aditional, metoda de testare a
pacientilor difera in diferite studii. Este important deci sa suplimentam resultatele cercetarii
neuropshicologice cu alte tipuri de dovezi. Aceste dovezi aditionale sunt oferite de experimente de
imagistica cerebrala (vezi Squire & Zola-Morgan 1998 si Tulvin & Markowitsch 1998 pentru alte discutii
despre neuropsihologia memoiei episodice si semantice.)

Dovezile imagistici cerebrale


Dovezile pentru mecanismele separate au fost oferite de rezultatele experimentelor de imagistica
cerebrala. Brian Levine si colegii (2004) au avut participanti care au tinut jurnale si inregistrari detaliind
evenimente personale din fiecare zi (exemplu: ―Era ultima zi din cursul nostru de dansat Salsa… Oameni
dansau tot felul de stiluri de Salsa…‖), si fapte dobandite din cunoasterea semantica (―In 1947, erau 5000
de Japonezi Canadieni care traiau in Toronto‖).

Cand participantii au ascultat mai tarziu aceste inregistrari intr-un scanner MRI, inregistrarile
evenimentelor de zi cu zi i-au ajutat sa aiba amintiri autobiografice episodice detaliate (oamenii isi
aminteau experientele), pe cand celelalte inregistrari le aminteau pur si simplu de fapte semantice. Figura

121
6.8 arata o sectiune a creierului. Zonele galbene reprezinta regiunile creierului asociate cu memoria
episodica; zonele albastre sunt zone ale creierului asociate cu cunostiinta semantica (personala si
nepersonala). Desi aceste rezultate si altele indica ca exista o suprapunere intre activarea cauzata de
memorii episodice si memorii semantice, exista diferente majore intre ele. Alte cercetari au descoperit
diferente intre zonele activate de memoria episodica si memoria semantica (Cabeza & Nyberg 2000;
Duzel et al… 1999; Nyberg et al., 1996).

Legaturi intre memoria episodica si semantica


Diferentele dintre memoria episodica si memoria semantica au fost extrem de folositoare pentru a
intelege mecanismele memoriei. Dar desi putem diferentia intre memorie semantica si episodica, putem
sa si aratam ca sunt conectate in diferite feluri. De exemplu, cand invatam fapte (posibilie memorii
semantice) de obicei avem simultan o experienta personala, cum ar fi statul in clasa sau studiind in
biblioteca (posibil o memorie episodica, daca ne amintim mai tarziu). Aici sunt niste exemple de
conexiuni intre memoria expisodica si semantica.

Memoria episodica poate fi pierduta, lasand doar memorie semantica. Luati in considerare cum
achizitionam cunostinte care alcatuiesc memoria semantica. In clasa a sasea ati invatat ca ramura
legislativa a guvernului U.S. este alcatuita din Senat si Casa Reprezentantilor. Daca mai tarziu iti
amintesti ce se petrecea in clasa in timp ce invatai lucruri, atunci ai o memorie episodica si daca iti
amintesti de faptele despre Casa si Senat atunci ai o memorie semantica.

Multi ani mai tarziu, la facultate, probabil inca stii diferenta dintre Senat si Casa
Reperezentantilor (memoria ta semantica este inca prezenta), dar nu este probabil sa iti amintesti ce s-a
intamplat in acea zi in clasa a sasea in timp ce invatai despre guvernul U.S. (memoria ta episodica pentru
acel eveniment a fost pierduta). Cum acest exemplu ilustreaza, cunostintele care alcatuiesc memoria
semantica este obtinuta initial prin experiente personale care ar putea fi baza unei memorii episodice, dar
memoria aceste experiente des dispare, lasand doar memoria semantica.

Un alt exemplu de ―schimbare‖ de la memoria episodica plus cea semantica la memoria


semantica este produsa de experientele personale importane cum ar fi absolvirea liceului. Acesta este un
eveniment important din viata multor oameni si unul pe care ni-l vom reaminti peste multi ani. Este
probabil ca multi cititori ai acestei carti sa se duca cu gandul la ceremonia de absolvire a liceului avand o
memorie episodica a evenimentelor. Totusi, amintirile despre anumite detalii ale evenimentului pot
disparea de-a lungul anilor, pana cand cativa ani mai tarziu raman putine detalii pentru a arhiva calatoria
in timp tentala necesara pentru memoria episodica ( ca in cazul autorului, care a terminat liceul acum un
deceniu!). Oricum, memoria semantica ramane daca oamenii stiu anul in care au absolvit , liceul pe care l-
au terminat si alte fapte asociate cu absolvirea.

Memoria semantica poate fi imbunatatita daca este asociata cu memoria episodica . O alta
conexiune intre memoria semantica si episodica este aceea ca amintirile semantice care au importanta
personala sunt mai usor de amintit decat amintirile semantice care nu auo semnificatie personala. De
exemplu, cunostinta faptelor asociate cu absolvirea liceului pot fi amintiri semantice cu importanta
personala. De exemplu, ar fi mai probabil sa iti amintesti numele unui cantaret popular daca ai fost la unul
din concertele lui decat daca ai citit despre el intr-o revista.

122
Memoria semantica ne poate influenta experienta prin influentarea atentiei. Ia in considerare
situatia: Steven si Troy se uita la un meci de Rugby. Fundasul prinde mingea, este bruscat dur si arunca
mingea peste cel care il ataca pentru o completare. Mai tarziu, Troy isi aminteste detaliile jocului, printre
care o pasa spre stanga, lucru care nu-i atrage atentia lui Steven. Troy, care isi aminteste schema datorita
memoriei semantice ce contine multe informatii despre rugy, isi directioneaza atentia asupra diferitilor
jucatori care au avut legatura cu ea. Prin urmare Troy, detaliaza memoria semantica asupra diferitelor
tipuri de scheme in rugby. In contrast, Steven a observat jocul diferit pentru ca are o cunostinte limitate
despre fotbal, deci isi aduce aminte doar de pase si aruncari.(Figura 6.9).

Cercetarile asupra expertilor de sah descrisi in Capitolul 5 (vezi pag 127) ilustreaza si cum
memoria semantica poate influenta felul in care oamenii aloca atentia. Amintiti-va ca expertii aveau
memorie mai buna asupra pozitiei pieselor din cauza abilitatii de a grupa piese impreuna in grupuri bazate
pe memoria semantica a expertilor din alte meciuri. Atentia expertilor este, deci, directionata asupra
identificarii acestor grupe. Non-expertii, care nu au aceasta cunostiinta, isi directionau atentia diferit,
uitandu-se individual la piese si nu in grupuri.

Pregatirea, Memoria procedurala si Conditionarea (implicit)


Cand accesam memoria explicita, facem asta constient. Stim ca ne gandim la o experienta
precedenta (memorie episodica – ―auto-cunoasterea‖ sau ―reamintirea‖ lui Tulvig) sau ca recuperam
cunostinte despre evenimente trecute sau despre fapte pe care le-am invatat. Definitia caracteristica a
memoriei implicite, in contrast este aceea ca nu suntem constienti cand o folosim. Memoria implicita are
loc atunci cand experiente precedente ne influenteaza performanta unei sarcini, desi nu ne amintim
constient de experiente trecute. Se poate nici sa nu fim constienti de cum indeplinim anumite sarcini.
Doar le facem (Roedinger, 1990; Scharter 1987; Tulving, 1985). Tulving descrie memoria implicita ca
noncunoastere.

Pregatirea
Pregatirea are loc cand prezentarea unui stimul schimba raspunsul la urmatorul stimul test pozitiv
(Pregatire pozivita) sau negativ (Pregatire negativa, care poate scadea viteza si acuratetea raspunsului la
stimulul test). Ne vom concentra asupra pregatirii pozitive deoarece majoritatea cercetarilor au studiat
acest tip de pregatire.

Un tip de pregatire pozitiva, pregatirea repetarii, are loc cand stimulul test este acelasi sau
seamana cu stimulul de pregatire. De exemplu, vazand cuvantul ―pasare‖ te poate ajuta sa raspunzi mai
repede la prezentarea a cuvantului ―pasare‖ decat la un alt cuvant pe care nu l-ai vazut, desi este posibil sa
nu iti amintesti cuvantul ―pasare‖ de mai devreme. Pregatirea conceptuala are loc cand imbunatatirea
cauzata de stimulul de pregatire este bazata pe sensul cuvantului stimul. De exemplu, prezentarea
cuvantului ―mobila‖ poate cauza un raspuns mai rapid la prezentarea viitoare a cuvantului ―scaun‖.

Pregatirea prin repetare si pregatirea conceptuala sunt amandoua considerate memorii implicite
deoarece efectele lor pot avea loc desi participantii nu isi amintesc de prezentarea originala a stimului
pregatitor cand raspund la alti stimuli.

Poate v-ati intrebat cum putem fi sigur ca persoana nu isi aminteste stimulul de pregatire cand
raspunde la stimulul test. Pana la urma, daca prezentam cuvantul ―pasare‖ si mai tarziu masuram cat de

123
repede o persoana raspunde la o alta prezentare a cuvantului ―pasare‖, nu ar puteam persoana sa isi
aminteasca cuvantul de la prima prezentare si acesta ar fi un exemplu de memorie explicita si nu
implicita. Cercetatorii au folosit un numar de metode pentru a reduce sansele ca persoana din
experimentul de pregatire sa isi aminteasca prima prezentare a stimulului de pregatire.

Metoda : Ocoliti reamintirea explicita intr-un experiment de pregaire


O cale pentru minimalizarea sanselor ca o persoana sa isi aminteasca prezentarea stimulului de
pregatire este sa prezinte stimulul de pregatire intr-o sarcina care nu pare sa fie o sarcina de memorie. De
exemplu, daca stimulul de pregatire este reprezentat d nume de animale, participantilor li s-ar prezenta
nume de animale si ar fi rugati sa indice care sunt mai mari de 60 de cm.

Aditional deghizarii scopului stimulului de pregatire, cercetatorii au creat teste care nu testeaza
memoria direct. Un exemplu de astfel de test este sarcina de completare de cuvinte, in care participantii
trebuie sa creeze cuvinte pornind de la un fragment. De exemplu, stimulul de pregatire poate contine
cuvantul ―papagal‖, si stimulul test sa fie fragmentul ―pap‖. Sarcina participantilor ar fi sa adauge litere
pentru a crea un cuvant. Daca pregatirea prin repetitie are loc, participantul va fi mai probabil sa
completeze fragmentul pentru a forma stimulul de pregatire, creand cuvantul papagal, in loc de alte
posibilitati cum ar fi papuci sau papion, ceea ce ar ilustra efectul de pregatire.

Un alt exemplu de test folosit in experimentele pregatire prin repetare include masurarea
acuratetii sau vitezei cu care participantii raspund la un stimul. De exemplu, participantii ar putea fi testati
prin prezentarea unei liste de cuvinte si sa fie rugati sa apese o tasta de fiecare data cand vad un cuvant de
4 litere. Pregatirea ar fi indicata de viteza si acuratetea cu care raspund la cuvinte din 4 litere. Totodata,
pregatirea ar fi indicata de raspunsuri mai rapide sau corecte de 4 litere care ar corespunde cu stimulul de
pregatire care a fost prezis mai devreme. Caractersitica principala a cestui test este viteza. Cerinta unui
raspuns rapid scade sansa ca participantii sa isi aminteasca constient daca au vazut sau nu cuvantul
precedent.

Au fost facute multe experimente in care cercetatorii demonstreaza memoria implicita folosind
tehnici precum cele descrise mai sus (Roedinger, 1990). Dar dovada finala ca pregatirea include memoria
implicita este data de experimentele neurophihologice asupra oamenilor precum Jimmy G. pe care l-am
descris la inceputul capitolului care nu isi poate aminti evenimentele care s-au intamplat.

Un exemplu propus de un experiment de Peter Graf si colegii (1985) care au testat trei grupe de
participanti (1) 8 pacienti de amnezie cu sindromul Korsakoff si 2 pacienti cu alte forme de amnezie; (2)
pacienti fara amnezie care erau sub tratament pentru alcoolism si (3) pacienti fara amnezie care nu sufera
de alcolism.

Graf si colegii sai au prezentat o lista de cuvinte participantilor si i-a rugat sa noteze fiecare
cuvant pe o scara de la 1 la 5 bazat pe cat de mult le place cuvantul (1=placere extreme, 5=displac
extrem). Asta i-a facut pe participanti sa se concentreze pe notarea cuvintelor in loc sa le tina minte.
Imediat dupa notarea cuvintelor din liste, participantii au fost testati in una din doua feluri : (1) un test de
memorie explicita, in care au fost rugati sa-si reaminteasca cuvintele pe care le-au vazut; sau (2) un test
de memorie implicita in care le-au fost prezentate fragmente de trei litere si au fost rugati sa adauge
cateva litere care le vin in minte.

124
Rezultatul experimentului de reamintire, arat in Figura 6.10a arata ca pacientii cu amnezie au avut
amintiri mai putin bune comparativ cu celelalte doua grupuri. Acest lucru confirma ca o memorie
explicita slaba este ascociata cu amnezia. Dar rezultatul testului de memorie implicita, in Figura 6.10b,
spune o alta poveste. Aceste rezultate, care arata ca procentul de cuvinte pregatite care au fost create in
urma testului de completare de cuvinte, demonstreaza ca pacientii care sufera de amnezie au raspuns la fel
de bine ca cei sanatosi. Asta arata ca pregatirea poate avea loc chiar cand este putina memorie explicita
pentru cuvinte.

Un alt exemplu de pregatire prin repetare la o persoana cu daune cerebrale este un experiment in
care Elizabeth Warringtopn si Lawrence Weiskrantz (1968) au testat 5 pacienti cu sindromul Korsakoff.
Cercetatorii au prezentat poze incomplete, precum cele din Figura 6.11 si sarcina pacientilor a fost sa
identifice imaginile. Versiunile fragmentate din Figura 6.11a au fost prezentate la inceput, si dupa li s-au
aratat versiuni mai complete pana au fost capabili sa identifice imaginea.

Rezultatul, aratat in Figura 6.12 arata ca in a treia zi de test participantii faceau din ce in ce mai
putine erori in identificarea imaginilor decat la inceput, desi nu aveau amintirea zilelor precedente.
Imbunatatirea performantei reprezinta un efect al memoriei implicite pentru ca pacienti au invatat din
experiente desi nu si le puteau aminti.

Memoria implicita nu este un simplu fenomen psihic, dar are loc in fiecare zi. Un exemplu de
astfel de situatii in care memoria implicita poate afecta comportamentul fara sa fim constienti este cand
suntem expusi reclamelor care exprima calitatile unui produs sau poate doar prezinta numele unui produs.
Desi nu credem ca suntem afectati de reclame, ele pot avea un efect prin simpla expunere la ele.

Aceasta idee este sustinuta de rezultatele unui experiment facut de T.J. Perfect si C.Askew(1994)
care au rugat participantii sa scaneze articolele dintr-o revista. Fiecare pagina avea o reclama, dar
participantilor nu li s-a spus sa fie atenti la reclame. Dupa, li s-a cerut sa noteze niste reclame dupa
diferite criterii precum marimea, atractivitatea, cat de distincte si memorabile au fost. Ei au dat note mai
mari celor la care au fost expusi decat celor la care nu au fost expusi. Rezultatul se califica drept un efect
al memoriei implicite pentru ca atunci cand participantii au fost rugati sa indice care reclame au fost
prezentate la inceputul experimentului, ei au recunoscut in medie 2.8 din cele 25 de reclame.

Acest rezultat este legat de efectul de propaganda in care participantii sunt mult mai probabili sa
noteze afirmatii pe care le-au citit sau auzit in trecut ca fiind adevarate, prin simplul fapt ca au fost expusi
la ele in trecut. Acest efect are loc desi persoana este informata ca afirmatia este falsa cand au citit-o
prima data (Begg et al. 1992). Efectul de propaganda implica memoria implicita pentru ca opereaza chiar
si cand oameni nu sunt constienti de faptul ca au auzit sau au vazut afirmatia in trecut, si poate au crezut
chiar ca este falsa prima data cand au auzit-o.

Mai tarziu in discutia noastra despre LTM, in scpecial in Capitolul 8, vom vedea cum memoria
implicita poate duce la erori in memorie. Vom vedea de exemplu, ca martorii la crime au identificat
oameni ca fiind la locul crimei nu pentru ca i-au vazut acolo ci pentru ca i-au vazut in alta parte si li se
pareau cunoscuti.

125
Memoria procedurala
Memoria procedurala este numita si memoria de talent pentru ca este memoria de a face lucruri
care au nevoie de actiune. Natura implicita a memoriei procedurale a fost demonstrata in pacienti suferind
de amnezie care pot stapani un talent fara a-si aminti vreuna din antrenamentele care au dus la aceasta
deprindere. De exemplu H.M. a carui amnezi a fost cauzata de eliminarea hipocampului, practica o
sarcina numita desenare in oglinda, care include copierea unei imagini vazuta in oglinda. Poti analiza
aceasta sarcina facand urmatoarea demostratie.

Demonstratie: Desenarea in oglnida


Deseneaza o stea pe o bucata de hartie. Pune o oglinda sau alta suprafata reflectorizanta la un
centrimetru sau doi distanta de stea, astfel incat reflectia sa fie vizibila. Apoi, in timp ce te uiti la reflectie,
traseaza conturul stelei pe hartie. Probabil vei observa ca sarcina este dificila, dar devine mai usoara daca
exersezi.

Dupa cateva zile de practica H.M. a devenit destul de bun la desenul in oglinda dar de fiecare data
el credea ca incearca pentru prima data. Abilitatea lui H.M. de a trasa o stea in oglinda, desi nu isi putea
aminti ca a facut asta vreodata, ilustreaza memoria procedurala.

Alti pacienti cu amnezie demonstreaza si ei memoria procedurala. Jimmy G. isi putea lega
sireturile si Clive Wearin, care a fost muzician profesionist, era capabil sa cante la pian. De fapt, oamenii
care nu pot avea amintiri pe termen lung pot inca deprinde talente noi. K.C. care si-a pierdut memoria
episodica din cauza unui accident de motocicleta(vezi pag158) a invatat cum sa sorteze si sa aseze carti la
biblioteca dupa accident. Desi nu isi aminteste cum a invatat sa faca asta, el este, totusi, capabil si
performanta lui s-a imbunatatit cu timpul. Faptul ca oamenii cu amnezie pot retine abilitati din trecut si
pot invata altele noi a dus la o noua cale de reabilitarea a pacientilor cu amnezie, invatandu-i diferite
lucruri precum sortarea corespondentei sau sarcini repetitive la calculator, putand deveni experti, desi nu
isi amintesc antrenamentul.

Putem sa intelegem natura implicita a memoriei procedurale din experientele proprii. Nu ne


amintim cand sau unde am invatat anumite abilitati; dar ne este usor sa le indeplinim. De asemenea,
oamenii pot face lucruri fara a fi constienti de cum le fac.. De exemplu, poti explica cum iti tii echilibrul
cand mergi pe bicicleta? Dar cand iti legi sireturile? Legarea sireturilor este mai usoara pentru majoritatea
oamenilor deoarece o fac fara a se gandi la asta. Daca crezi ca esti constient de cum iti legi sireturile
atunci spune pe care siret il faci bucla peste celalalt si ce faci dupa. Majoritatea oamenilor trebuie sa isi
lege sireturile intai sau sa vizualizeze cum si le leaga cineva pentru a raspunde la intrebare.

Mersul pe bicicleta si legarea sireturilor sunt ambele sarcini motorii care includ miscare si actiune
musculara. Ai deprins si alte talente pur cognitive care se califica ca incluzand memoria procedurala.
Gandeste-te, de exemplu, capacitatea ta de a citi aceasta propozitie din carte. Poti descrie ce reguli
urmaresti pentru crearea propozitiilor din cuvinte si crearea sensului din propozitii? Daca nu ai studiat
lingvistica, probail nu stii regulile, dar asta nu te opreste din a fi un cititor iscusit.

In cele din urma ia in considerare problema prianistului care, cand a incercat sa devina constient
de cum isi misca degetele cand canta un pasaj dificil a descoperit ca nu este capabil sa cante acel pasaj.
Pentru multe talente, cel mai bun antrenament ar fi sa te gandesti la altceva si sa lasi memoria implicita
procedurala sa ia locul.

126
Conditionarea clasica
Conditionarea clasica are loc cand urmatorii doi stimuli sunt pusi in pereche: (1) un stimul neutru
care nu rezulta initial un raspuns si (2) un stimul conditionat care nu creeaza un raspuns. Un exemplu de
conditionare clasica de la laborator este prezentarea unui sunet unei persoane urmate de un puf de aer in
ochi ce face persoana sa clipeasca. Sunetul nu cauzeaza initial clipitul, dar dupa un numar repetat de
cazuri, si tonul cauzeaza clipitul. Aceasta este memorie implicita pentru ca are loc chiar daca persoana a
uitat de perechea originala intre ton si aer. Exemplul a fost citat pentru Cliff la pag 157 incluzand o
situatie in care stimulul neutru era o masina rosie si stimulul de conditionare era accidentul care a cauzat o
reactie emotionala. O reactie emotionala la stimulul neutru precedent este un efect al conditionarii
clasice. Raspunsuri emotionale conditionate, similare cu ceea ce Cliff a experimentat, pot face ca oamenii
sa aiba reactii emotionale la alti oameni, locuri sau evenimente, chiar si cand nu sunt constienti de
motivele actiunilor lor.

Am descris diferite tipuri de memorie pe termen lung, care variaza de la memorii vii a
experientelor personale (episodice, explicite) pana la abilitatea de a merge pe bicicleta (procedural,
implicit). Oricare dintre aceste tipuri de memorii pe termen lung au fost subiectul cercetarilor dedicate
descoperiri urmarilor evenimentelor asupra mintii care rezulta mai tarziu in amintiri (o memorie) sau
comportamente (o deprindere sau o reactie la un stimul specific). Aditional faptului ca a fost subiect de
studiu, vom discuta mai tarziu in Capitolul 7 si 8, memoria a fost subiectul si multor film dealungul
anilor, deseori povesti in care personajul principal sufera de pierderi de memorie.

Un lucru de luat in considerare

Pierderea memoriei in filme


Nenumarate filme au avut un personaj principal cu pierderi de memorie. Acuratetea acestor
descrieri, comparate cu cazuri reale, variaza de la descrieri care seamana cu pierderi de memorie care se
intampla real pana la pierderi de memorie complet fictive care nu s-au intamplat vreodata. Cateodata,
chiar si cand pierderea de memorie seamana cu cazuri reale, ea este descrisa folosind terminologie
incorecta. Vom descrie aceste exemple de pierdere a memoriei pe baza de fapte, pierdere de memorie
fictionala, si folosirea de terminologiei incorecta in filme.

In anumite filme, caracterele isi pierd memoria trecutului lor, incluzand identitatea si sunt
capabili sa isi formeze noi amintiri. Asta i se intampla lui Jason Bourne, caracterul jucat de Matt Damon
in ―The Bourne Identity‖(2002). In acest film, inconstientul si ranitul Bourne este ridicat din apa de o
barca de pescuit. Cand isi recapa cunostinta, el nu are nici o amintire despre identitatea sa. Pe masura ce
isi cauta fosta identitate, el realizeaza ca oamenii il urmaresc pentru a-l ucide, dar din cauza pierderii de
memorie nu stie motivul. Desi Bourne si-a pierdut toata memoria episodica a trecutului sau, memoria lui
semantica pare sa fie intacta si foarte interesant, nu si-a pierdut deloc memoria procedurala din
antrenamentul sau ca agent CIA, incluzand metode prin care sa scape de adversarii sai.

Situatia lui Bourne este legata de o conditie rara numita fuga psihogenica. Simptomele acestei
conditii include calatoria departe de locul unde traieste persoana si lipsa de memorie despre trecut, in
special informatii personale precum numele, relatii, locul de rezidenta si ocupatia. In putinele cazuri care

127
au fost raportate, o persoana dispare din viata lui normala, deseori calatoreste distante mari si ia o noua
identitate, fara legaturi cu prima (Coons& Milstein, 1992; Loewenstein 1991).

Un alt numar de filme se invart in jurul unui personaj principal care isi pierde identitatea si capata
o noua identitate. In ―Who am I?‖(1998), Jackie Chan, un soldat top secret isi pierde memoria intr-un
accident de elicopter, declansand o aventura pentru a-si recupera identitatea. In ―Dead Again‖(1991) o
femeie misterioasa jucata de Emma Thompson nu isi poate aminti nimic despre viata ei. In ―The long
Kiss Goodnight‖(1996), Geema David joaca rolul unei gospodine care incepe sa-si aminteasca
evenimente din viata ei precedenta in care era un agent secret, dupa ce se loveste la cap.

In alt film, personajul principal are probleme in formarea de noi amintiri. De exemplu, Lenny,
personajul jucat de Guy Peace in ―Memento‖(2000), uita in continuu ce s-a intamplat recent cu el.
Aceasta situatie este bazata pe cazuri ca cel al lui Clive Wearing si Jimmy G. care erau incapabili de a-si
forma noi amintiri deci erau capabili sa isi aminteasca doar ultimele minute din viata lor. Problema lui
Lenny nu este la fel de debilitanta ca in cazurile reale pentru ca el poate functiona in afara, chiar si cu
dificultati. Pentru a compensa aceasta inabilitatea de a-si forma amintiri noi, Lenny isi inregistreaza
experientele cu o camera Polaroid si are tatuaje cu informatii importante.

Terminologia folosita in filme nu este aceesi ca cea folosita de psihologi, dupa cum am vazut in
Memento, unde problema lui Lenny este identificata ca o pierdere de memorie pe termen scurt. Asta
reflecta o credinta (cel putin printre cei care nu au trecut printr-un curs de psihologie cognitiva) ca uitarea
lucrurilor care s-au intamplat in ultimele cateva minute sau ore este o nefunctionare a memoriei pe termen
scurt. Psihologii cognitivi, din contra, identifica memoria pe termen scurt ca memoria a ce s-a intamplat
in ultimele 15-30 de secunde (sau mai mult, daca evenimentele sunt repretate). Potrivit aceste deifinitii,
memoria pe termen scurt a lui Lenny era in regula, pentru ca isi putea aminti ce i s-a intamplat. Problema
lui era ca nu isi putea forma noi memorii pe termen lung, deci, ca si Clive Wearing si Jimmy G. El uita tot
ce i s-a intaplat in ultimele minute.

Desi anumite filme, precum cele mentionate sunt bazate putin pe probleme de memorie, unele se
duc spre fictiune. Douglas Quaid, personajul jucat de Arnold Schwarzenegger in ―Total Recall‖(1990),
locuieste intr-o lume futusitica in care este posibil sa iti implantezi memorii. Quaid face greseala de a
avea implantata in creier amintirea unei sarbatori pe Marte, care declanseaza o serie de evenimente de
cosmar.

Opusul crearii de amintiri specifice este uitarea selectiva de evenimente. Aceasta are loc
ocazional, cand amintirea evenimentului traumatizant este pierduta ( desi cateodata se intampla opusul si
evenimentele traumatice sunt evidentiate; Porter & Birt 2001). Dar caracterele din ―The eternal sunshine
of the spotless mind‖(2004) duc ideea de uitare selectiva la extrem, prin urmarea unei proceduri de
eliminare selectiva a amintirilor unei realatii precendente.

La inceput Clementine, jucata de Kate Winslet, are amintiri despre fostul ei prieten, Joel , jucat de
Jim Carrey, stearsa. Cand Joel descopera ca ea a facut asta, el decide sa urmeze aceeasi procedura si sa o
stearga pe Clementine din memoria lui. Urmarile acestei proceduri au fost atat distractive incat te pun pe
ganduri.

Filmul ―50 First Dates‖(2004) este un exemplu de film despre memorie bazat pe o conditie care
exista doar in imaginatia regizorului. Lucy, jucata de Drew Barrymore, isi aminteste ce se intampla intr-o

128
anumita zi (deci memoria ei pe termen scurt si memoria ei pe termen lung sunt ok in timpul zilei), dar in
fiecare dimineata ea contracteaza un fel de amnezie retrograda care ii sterge toate amintirile din ziua
precedenta. Faptul ca memoria ei este ―resetata‖ in fiecare dimineata se pare ca nu il deranjeaza pe Henry,
jucat de Adam Sandler, care se indragosteste de ea. Destul de ciudat, desi Lucy se trezeste in fiecare
dimineata fara amintirile zilei precedente, si ar trebui sa nu si-l aminteasca pe Henry, ea dezvolta un
atasament pentru el. Acest comportament – raspunderea pozitiva la Henry desi nu il cunoaste – este un
exemplu de memorie implicita.

Toate aceste filme au fost descrise ca fictionale si deci isi pot lua libertati cu faptele prezentate in
scopul distractiei. Totusi, cunoasterea diferentelor dintre cum functioneaza memoria ne poate ajuta sa
facem diferenta intre plauzibil si fictiune.

Capitolul 7 — Memoria de lunga durata (MLD)

Encodare si Reactualizare
Când le-am cerut elevilor mei sa imi scrie o lista cu 10 itemi care sa descrie la ce le foloseste
memoria, ―sa imi amintesc ce am invatat pentru examene‖ a fost itemul cel mai des reprezentat. Iata
câteva dintre răspunsurile pe care le-am primit:

STUDENT # 1: Tehnica principala pe care o folosesc atunci cand invat este de a face o poveste în mintea
mea, practic o amintire falsa, genul pe care o persoană ar folosi-o pentru a crea o minciună eficace. Un
exemplu al acestei strategii este modul în care am studiat pentru prima noastră testare la psihologie
cognitiva acest semestru. ―Jo si-a schimbat numele in Hermann Helmholtz astăzi. Jo a fost întotdeauna un
ciudat. El presupunea mereu ca sunt lucruri acolo unde de fapt nu sunt, ca atunci cand a placut-o pe fata
aceea, Amigdala. Vorbind de Amigdala, ea a fost o fată emoționala.‖ Când simi pun aceasta poveste, imi
creez si o imagine cu care sa asociez amintirea atunci cand incerc sa o accesez. În acest fel, atunci când
sunt la examen, in mintea mea se activeaza o intreaga serie de evenimente astfel încât eu sunt mai în
măsură să-mi amintesc informațiile pentru test. (Elizabeth Eowyn Waibel, Universitatea din Wisconsin)

STUDENT # 2: Îmi place să merg la curs devreme și să studiez în sala de clasă. Ca să imi amintesc, am
nevoie sa imi scot notițe din manual. Pentru anumite materii mai grele, îmi amintesc mai bine dacă fac
acest lucru chiar înainte de curs. Apoi în timpul cursului, doar adaug la notitele mele anterioare. Acest
lucru imi permite sa ascult mai mult în timpul cursului în loc sa fiu ocupat cu scrisul.(Kristin Eddinger,
Florida Atlantic University)

STUDENT # 3: O tehnica pe am folosit-o a fost sa găsesc pe cineva neavizat, poate un prieten sau
membru de familie, și sa-l învaț ce am învățat eu. Am făcut acest lucru cu un coleg în urmă cu
aproximativ 5 ani, l-am învățat despre structura dintelui. Pana in aceasta zi, el isi amintește și îmi
amintește si mie mereu de acea vreme cand l-am asaltat "aleator"cu această informație! (Brigitte Dunbar,
Universitatea Massey, Auckland, Noua Zeelanda)

129
STUDENT # 4: Tactica mea este de a parcurce manualul (și notele de curs) și de a-mi crea un fel de
―fisiere‖ in setul de notite în care subconceptele sunt file incadrate in conceptele mai mari. Aceasta
urmează într-o măsură chiar organizarea manualului... Dupa ce a citit câteva paragrafe, eu scriu ceea ce
am învățat, dar mai întâi trebuie să imi dau seama de punctele majore și minore. Dar cea mai importanta
parte a acestui lucru este ca acționează ca o modalitate de a mă testa. Pun o bucată de hârtie peste notitele
mele și o mut încet în josul paginii, in timp ce încerc să imi amintesc ce este "în interiorul fisierului‖
fiecarui concept. (Taylor Murphy, Universitatea din Alberta)

STUDENT # 5: Citesc fiecare capitol, iau notițe (uneori cuvânt cu cuvânt, sau prescurtat) pe computerul
meu unde le pot organiza intr-un mod care are sens pentru mine. În cele din urmă, fac cartonase cu notite
pe care le invat. (Natalie Tyler, Georgia State University)

Fiecare dintre tehnicile descrise de acești elevi se bazează pe una sau mai multe principii de bază
ale functionarii memoriei pe lunga durata (MLD). În acest capitol vom începe prin a descrie aceste
principii și apoi vom arată modul în care principiile pot fi aplicate în general. Am văzut în capitolul 5,
când am descris cum Rachel comanda pizza, că procesul de dobândire a informațiilor și transferarea lor în
MLD se numește encodare.

Observați că termenul encodare este similar cu codare, termen pe care l-am discutat la memoria
de scurta durata (MSD) în capitolul 5 și MLD în Capitolul 6. Unii autori folosesc acești termeni
alternativ. Vom folosi termenul de codare pentru a ne referi la forma în care este reprezentată informația.
De exemplu, un cuvânt poate fi codat vizual, fie prin sunet sau prin sensul. Vom folosi termenul encodare
pentru a ne referi la procesul utilizat pentru a depune informații în MLD. De exemplu, un cuvânt poate fi
encodat prin repetare, prin asociere cu alte cuvinte care sa rimeze cu el, sau prin utilizarea sa într-o
propoziție. Unul dintre principalele mesaje în acest capitol este că unele metode de encodare sunt mai
eficiente decât altele.

Imaginați-vă că tocmai ați terminat de studiat pentru un examen si sunteti destul de siguri că ați
encodat in MLD materialul cel mai probabil să apara la examen. Dar momentul adevărului apare atunci
când vă aflați în examen și trebuie să vă amintiți o parte din aceste informații pentru a răspunde la o
întrebare. Această amintire implică accesarea unora din informațiile pe care le-ați encodat și transferarea
lor din MLD în memoria de lucru, pentru a deveni constienti de ea. Acest proces de transfer de informații
de la MLD la memoria de lucru se numește reactualizare. Chiar dacă informația se regaseste în MLD,
dacă nu se poate reactualiza, ea nu este de folos. Unul dintre principalii factori care determină dacă puteți
prelua informații de la MLD este modul în care informațiile au fost encodate atunci când le-ati învățat. În
secțiunea următoare ne vom concentra pe modul în care informația este encodata în LTM. Vom lua în
considerare atunci reactualizarea și cum se leaga ea de encodare.

Encodarea: Trimiterea informatiilor in memoria de lunga durata


Există o serie de modalități de a introduce informații în memorie, unele mai eficiente decât altele.
Vom începe studiul acestor metode prin discutarea procesului de repetitie -repetarea informatiei de un
numar optim de ori pana cand aceasta este retinuta.

130
Repetiția de întreținere si repetiția de elaborare
Una dintre preocupările centrale ale psihologiei cognitive timpurii a fost determinarea relației
dintre encodare si repetitie. Am văzut în capitolul 5 ca repetiția poate fi folosita pentru a păstra informații
în MSD, ca atunci când repetam un număr de telefon pe care tocmai l -am cautat în cartea de telefon. Deși
repetiția poate păstra informația înMSD, aceste repetitii nu garantează că informațiile vor fi transferate în
MLD. Știm asta din experienta anterioara cand repetam un număr de telefon și apoi il uitam imediat după
ce efectuam apelul. In astefel de cazuri, repetam numerele fără nicio considerație de a determina un sens
sau de a face conexiuni cu alte informații. Acest tip de repetitie se numeste repetiție de întreținere. Ea
ajuta la mentinerea de informații în MSD, dar aceasta nu este o modalitate eficace de transfer în memoria
pe termen lung.

Un alt fel de repetiție, repetiția de elaborare, este mult mai eficienta in transferul de informații în
MLD; ea apare atunci când te gândești la semnificația unui element sau faci conexiuni între element și
ceva ce știi deja. Putem demonstra că repetiția de elaborare este o modalitate buna de a stabili amintiri pe
termen lung printr-o abordare intitulata Teoria Nivelurilor de Prelucrare.

Teoria Nivelurilor de Procesare


În 1972, Fergus Craik și Lockhart Robert au propus ideea de niveluri de procesare (NDP). Ei au
postulat ca memoria depinde de modul în care este encodata informația — procesarea ―profunda" rezulta
în encodare și reactualizare mai bună decât cea "superficiala". Cu alte cuvinte, memoria depinde de
modul în care informațiile sunt programate în minte, iar adâncimea de prelucrare este determinată de
natura sarcinii în timpul encodarii. Următoarea demonstrație ilustrează modul în care diferite activități
afectează memorie pentru o listă de cuvinte.

DEMONSTRATIE Amintiti-va lista de cuvinte


Partea 1. Acoperiti lista de mai jos și apoi descoperiti fiecare cuvânt, unul câte unul. Sarcina voastra este
de a contoriza numărul de vocale din fiecare cuvânt și sa treceti mai departe. Odată ce ajungeti la sfârșitul
listei, acoperiti din nou și urmați instrucțiunile de la sfârșitul listei.

scaun

matematică

elefant

lampa

masina

lift

cactus

grijuliu

131
Instrucțiuni: Numarati înapoi din 3 in 3 de la 100. Când ajungeti la 76, scrieti cuvintele pe care vi le mai
amintiti. Faceti asta acum.

Partea 2. Acoperiti lista de mai jos și apoi descoperiti fiecare cuvânt, unul câte unul. De data aceasta,
vizualizati cât de util ar putea fi elementul dacă ați fi blocați pe o insulă pustie. Când ajungi la capătul
listei, urmați instrucțiunile.

umbrelă

exercițiu

iertare

hamburger

stâncă

cafea

lumina soarelui

sticla

Instrucțiuni: Numarati înapoi din 3 in 3 de la 99. Când ajungeti la 75, scrieti cuvintele pe care vi le mai
amintiti. Faceti asta acum.

Care procedură a dus la o mai bună memorizarea — numărarea numărului de vocale sau
vizualizarea funcției unui element? Cele mai multe dintre experimentele care au solicitat acest tip de
întrebare au constatat că memorarea este mai calitativa atunci când s-a făcut o legătură semnificativă între
un element și altceva. Astfel, memorarea cuvintelor este mai bună atunci când cuvintele sunt procesate
prin raportare la alte cunoștințe (cum ar fi utilitatea unui obiect pe o insulă pustie) decât atunci când sunt
procesate pe baza unei caracteristici nesemnificativa (cum ar fi numărul de vocale). Craik și Lockhart, in
teoria nivelurilor de procesare, afirmă că memoria depinde de profunzimea procesarii pe care o primește
un element. Ei disting între procesare superficială și profunda.

Procesarea superficiala implică puțină atenție la sens. Ea apare atunci când atenția se
concentrează pe caracteristicile fizice, cum ar fi dacă un cuvânt este tipărit cu litere mici sau mari, sau
numărul de vocale într-un cuvânt. deasemenea, ea mai apare în timpul repetiției de întreținere, în care un
element se repetă doar pentru a fi pastrat în memorie, dar fără a se tine cont de sensul sau legătura cu
orice altceva.

Procesarea profunda implică o atenție deosebită, concentrare pe sensul unui element, precum și
raportarea la altceva. Acest mod de prelucrare a unui element are loc în timpul repetitiri de elaborare și
are ca rezultat o memorie mai bună.

132
Următoarea metodă, care corespunde metodei utilizate într-un experiment de Fergus Craik și
Endel Tulving (1975), ilustrează modul în care profunzimea procesarii poate varia prin solicitarea de
diferite tipuri la întrebări legate de un cuvânt.

METODA Variatiuni in profunzimea procesarii


O întrebare a fost prezentata urmat de un cuvânt, iar apoi participantul a răspuns. Procesarea
superficiala a fost reprezentata prin întrebări despre caracteristicile fizice cuvântul lui; procesarea
profunda a fost realizata prin întrebat despre sunetul cuvântului; și cea mai profundă procesare a fost
realizat de o sarcină care a implicat sensul cuvântului. Următoarele exemple sunt similare cu cele utilizate
în experiment de catre Craik și Tulving lui.

1. Superficiala: O întrebare despre caracteristicile fizice ale cuvântului: Este cuvântul tipărit cu
majuscule? Cuvânt: pasăre

2. Profundă: O întrebare despre rime: Cuvantul rimeaza cu tren? Cuvânt: durere

3. Cea mai profundă: Completati spatiul liber: Cuvântul se încadrează în propoziția "El a văzut o [ ___ ]
pe strada‖? Cuvant: masina

Procedura de experiment Craik și Tulving este cartografiata în figura 7.1a.

După ce participanții au răspuns la întrebări, s-a dat un test de memorie pentru a vedea cât de bine
si-au amintit cuvintele. Rezultatele indică faptul că procesarea profundă este asociata cu memorie mai
buna.

Ideea de niveluri de procesare a generat o miscare in cercetare catre investigarea modului în care
felul cum un stimul este encodat afectează capacitatea de reactualizare mai târziu. Cu toate acestea, teoria
nivelurilor de procesare si ideea de profunzime a devenit mai puțin importantă pentru cercetătorii
memoriei atunci când a devenit evident că este dificil să se definească exact ce este profunzimea
procesarii.

Dificultatea definirii profunzimii procesarii


Modul în care am descris profunzimea procesarii se bazează în principal pe bun simț: Este
evident că acordând o atenție la modul în care un cuvânt este folosit într-o propoziție ar fi "mai profund"
decât observând dacă cuvântul este imprimat cu majuscule. Dar se ia în considerare o problemă mai
dificilă. Ce despre utilizarea unui cuvânt într-o propoziție (la fel ca în experimentul Craik și Tulving) față
de cât de util este un obiect pe o insulă pustie (ca în demonstratie) este mai profund? Din păcate, teoria
nivelurilor de procesare teorie nu oferă o modalitate de a răspunde la această întrebare.

Cu toate acestea, principala concluzie a teoriei nivelurilor de procesare este ca reactualizarea


memoriei este afectata de modul în care elementele sunt encodate. `Datorita acestui fapt, teoria este încă
larg acceptată, iar o mare parte din cercetarea care demonstrează această relațiea a fost facuta.

133
CERCETARI CARE DEMONSTREAZA CA ENCODAREA INFLUENTEAZA
REACTUALIZAREA
O serie de proceduri diferite au fost folosite pentru a arăta că encodarea poate afecta reactulizarea.
Ideea de bază în toate aceste experimente este de a varia encodarea și a măsura cum este influentata
reactualizarea (performanta memoriei). Vom arăta cum acest lucru a fost făcut în experimente care
implică (1) introducerea în propoziții complexe a cuvintelor care urmează să fie memorate; (2) formarea
de imagini vizuale bazate pe cuvinte; (3) formarea de legături între cuvinte și caracteristicile personale;
(4) generare de informații; (5) organizarea informațiilor; și (6) testarea.

Plasarea cuvintelor într-o propoziție complexa


Dacă ti s-ar da sarcina de a memora cuvântul pui, ce propoziție crezi că ar duce la o memorare
mai buna?

1. Femeia fierbe un pui.

2. O pasăre gigantica a navalit și a capturat bietul pui.

Craik și Tulving (1975) au constatat că un cuvânt este mult mai bine memorat atunci când
cuvântul este prezentat într-o propoziție complexă. Explicația lor pentru acest rezultat este faptul că
propozitia complexa creează mai multe legături cu cuvântul, iar aceste legaturi acționează în calitate de
indici si ne ajută sa preluam cuvântul atunci când încercăm să ni-l amintim. Luați în considerare, de
exemplu, răspunsul dumneavoastră la fiecare dintre propozițiile despre carnea de pui. Daca, citindu-le, ai
format imagini în mintea ta, care era imaginea mai vie — o femeie gatind un pui, sau o pasăre-gigant care
vaneaza un pui?

Majoritatea participantilor la experimentul lui Craik și Tulving au considerat propozitia cu


pasărea-gigant a fi mai memorabila. Totusi, acest fapt nu a fost valabil pentru un elev din clasa mea, care
a raportat că mama ei gătește pui des. Ea si-a amintit de mama ei la citirea propozitiei .Astfel, pentru
aceasta studenta, imaginea mamei sale gătind a format o legătură mai puternică decât imaginea păsării-
gigant.

Formarea unor imagini vizuale


Gordon Bower și David Winzenz (1970) au decis să testeze dacă imaginile vizuale pot crea
conexiuni care sporesc memoria. Ei au folosit o procedura numita învățarea in perechi asociate, in care
este prezentată o listă de perechi de cuvinte. Mai târziu, primul cuvânt din fiecare pereche este prezentat,
iar sarcina participantului este să ne amintim cuvântul cu care acesta a fost asociat.

Bower și Winzenz au prezentat participanților o listă cu 15 de perechi de substantive, cum ar fi


barca-copac, timp de 5 secunde fiecare. Un grup a fost pus să repete în tăcere perechile așa cum au fost
prezentate, iar un alt grup a fost pus sa formeze o imagine mentală în care cele două elemente se aflau in
interactiune. Când participantilor li s-a dat mai târziu primul cuvânt și au fost rugați să isi reamintească al
doilea cuvant pentru fiecare pereche, participanții care au creat imagini si-au amintit doua ori mai multe
cuvinte decat participantii care doar au repetat perechile de cuvinte (Figura 7.3).

134
Encodare prin auto-referinta
Un alt exemplu în care memoria este îmbunătățită prin encodare este efectul de auto-referință:
Memoram mai bine dacă ni se cere să referentiem un cuvânt la noi insine. TB Rogers și colaboratorii
(1977) au demonstrat acest lucru prin utilizarea aceleiași proceduri folosite de Craik și Tulving în
experimentul de profunzime a procesarii. Design-ul experimentului al lui Rogers este prezentat în figura
7.4a. Participantilor le-a fost prezentata cate o întrebare timp de 3 secunde, urmata de o scurtă pauză și
apoi un cuvânt. Sarcina a fost de a răspunde la întrebare cu "da" sau "nu" după ce au văzut cuvântul. Iata
exemple din cele patru tipuri de întrebări:

1. Caracteristici: "Tipărit cu litere mici?‖ — Cuvânt: fericit

2. Rimă: ―Ce rimează cu cimpoi?" — Cuvânt: vioi

3. Sens: "înseamnă același lucru ca și fericit?" — Cuvânt: optimist

4. Auto-referinta ―Ce te descrie?" — Cuvânt: fericit

Rogers a descoperit ca participantii au mai multe sanse sa-si aminteasca cuvintele pe care le-au
encodat prin auto-referinta. De ce participanti au mai mari sanse sa-si aminteasca cuvintele care se
conectează la ei înșiși? O posibila explicatie este ca aceste cuvintel se leaga de ceva ce participanții
cunosc bine la ei înșiși — similar cu exemplul cu puiul. În general, propozitiile care au ca rezultat
reprezentări mai bogate, mai detaliate în mintea unei persoane rezulta si într-o memorie mai buna.

Generarea informatiilor
Generarea informatiilor, fata de primirea pasiva a acestora, îmbunătățește retenția. Norman
Slameka și Peter Graf (1978) au demonstrat acest efect, numit efectul de generare, cerand subiectilor sa
studieze o listă de perechi de cuvinte în două moduri diferite:

1. Grup Pasiv: Citiți aceste perechi de cuvinte legate. rede-coroană; cal-șa; lampă-umbra; etc.

2. Grup Activ: Completați spatiul gol cu un cuvânt care este legat de primul cuvânt. rege-co _____;
cal-ș_____; lampă-um_____; etc

Dupa ce au citit sau generat perechi de cuvinte, s-a prezentat primul cuvânt și s-a cerut cuvântul -
pereche. Participantii care au generat cel de-al doilea cuvânt din fiecare pereche au fost capabili să
reproducă 28% mai multe perechi sugerate decat participantii care doar au citit perechile de cuvinte.

Organizarea informațiilor
Dosare de pe desktop-ul calculatorului, cataloage computerizate la bibliotecă și file care separa
diferite subiecte în mapa sunt toate proiectate pentru a organiza informațiile astfel încât ele să poată fi
accesate mai eficient. Memoria utilizează si ea un sistem de organizare pentru a accesa informații. Acest
lucru a fost demonstrat într-un număr de moduri.

135
Indici de reactualizare
Indicii de reactualizare sunt cuvinte sau stimuli dintr-o anumită categorie care ajută o persoană
sa-si aminteasca informații din aceeasi categorie. Dacă o lista de cuvitne prezentate aleatoriu se
organizeaza în minte, ce se întâmplă atunci când cuvintele sunt prezentate într-un mod organizat de la bun
început, în timpul encodarii? Dacă materialul prezentat intr-un mod organizat imbunatateste memoria, ne-
am putea aștepta ca prevenirea acestei organizari să micsoreze capacitatea de reactualizare.

Testarea

Un sondaj despre tehnicile de studiu ale studenților arată că recitirea materialului de învățat este
metoda predominantă folosită pentru studiere (Karpicke et al, 2009). Cu toate acestea, studii recente arată
că testarea pe materialul de invatat rezulta într-o encodare mai bună decât recitirea ea. Henry Roediger și
Jeffrey Karpicke (2006) au demonstrat avantajele testării cu ajutorul design experimental din figura 7.8.

Rezultatele, în figura 7.9, arată că a existat o diferență mică între grupurile de recitire și grupurile
de testare după un delay de 5 minute. Cu toate acestea, dupa o saptamana s-a constatat ca grupul de
testare a performat mult mai bine decat grupul de recitire la evaluarea reactualizarii. Această performanță
îmbunătățită datorită testării se numește efect de testare. Acesta a fost demonstrat într-un număr mare de
experimente, atât în laborator cat și în setările de clasă (Karpicke et al, 2009).

Reactualizarea
Înainte ca materialul care a fost encodat sa poata fi utilizat, acesta trebuie să fie extras din
memorie, recuperat — adica reactualizat. Procesul de reactualizare este extrem de important, deoarece
cele mai multe dintre eșecurile noastre de memorie sunt eror de reactualizare. Acestea apar atunci cand
informatia este "acolo", dar nu poate ieși. De exemplu, ai studiat din greu, dar nu iti poti aminti răspunsul
atunci când laxamen. Raspunsurile iti vin imediat ce ai iesit din sala. Te întâlnești în mod neașteptat cu
cineva cunoscut anterior, dar nu iti poti aminti numele persoanei. Cateva zile mai tarziu, iti amintesti
numele brusc. În ambele exemple, informațiile necesare au fost encodare, dar nu au putut fi preluate când
a fost nevoie de ele.

METODE DE REACTUALIZARE
*Indici de reactualizare

Indicii de reactualizare sunt cuvinte sau stimuli dintr-o anumită categorie care ajută o persoană
sa-si aminteasca informații din aceeasi categorie. Dacă o lista de cuvitne prezentate aleatoriu se
organizeaza în minte, ce se întâmplă atunci când cuvintele sunt prezentate într-un mod organizat de la bun
început, în timpul encodarii? Dacă materialul prezentat intr-un mod organizat imbunatateste memoria, ne-
am putea aștepta ca prevenirea acestei organizari să micsoreze capacitatea de reactualizare. Putem
distinge două tipuri de reactualizare — spontana si programata. În reactualizarea spontana, subiectului i se
cere pur și simplu să isi amintească stimulii. În reactualizarea programata, participantului i se prezinta
indicii de reactualizare pentru a-l ajuta sa isi aminteasca de stimulii prezentati anterior. Acesti indici sunt
de obicei cuvinte sau fraze.

De exemplu, Endel Tulving și Zena Pearlstone (1966) au făcut un experiment în care au prezentat
participanților o listă de cuvinte. Cuvintele au fost alese din anumite categorii, cum ar fi păsări (porumbel,

136
vrabie), mobilier (scaun, masa), și profesii (inginer, avocat), deși nu au fost indicate categoriile în mod
special în lista inițială. Pentru testul de memorie, participantilor din grupul de reactualizare spontana liber
li s-a cerut să scrie cât de multe cuvinte isi mai puteau aminti. Si participantilor din grupul de
reactualizare programata li s-a cerut să isi aminteasca cuvintele, dar au fost prevăzuti cu numele
categoriilor, "păsări", "mobilier," și ―profesii‖.

Participantii la grupul de reactualizare spontana si-au reamintit 40% dintre cuvinte, în timp ce
participantii la grupul de reactualizare programata si-au reamintit 75% dintre cuvinte. Rezultatele
experimentului Tulving și Pearlstone demonstrează că memoria este ajutata de indicii de reactualizare.

Conditii similare la encodare si reactualizare


Reactualizarea poate fi imbunatatita prin reproducerea condițiilor existente la encodare. Vom
descrie acum trei situații specifice în care reactualizarea este crescuta de condițiile asemanatoare cu cele
de la momentul encodarii. Aceste moduri de a realiza conditiile similare sunt:

(1) specificitatea encodarii - potrivirea contextului în care apar encodarea și reactualizarea;

(2) invatarea functie de stare - potrivirea starii de spirit prezenta în timpul encodarii

(3) procesarea prin transfer corespunzător - potrivirea sarcinii implicate în encodare și reactualizare.

Specificitatea encodarii
Principiul specificitatii encodarii afirmă că oamenii encodeaza informația împreună cu contextul
său. O strategie bună pentru a lua un examen ar fi să studiezi într-un mediu similar cu mediul in care vei fi
testat. Acest lucru nu înseamnă că trebuie neapărat sa studiezi în aceeasi sala în care se va da examenul; ai
putea să dublezi în situația de studiu unele dintre condițiile care vor avea loc în timpul examenului.

Această ipoteza despre studiu este susținută de un experiment de Harry Grant și colaboratorii sai
(1998). Participanții au citit un articol despre psihoimunologie în timp ce purtau căști. Participanții la
condiția ―liniste" nu auzit nimic în căști.

Participanții la condiția "zgomotos" au auzit o bandă de zgomot de fond înregistrata în timpul


prânzului într-o cafenea universitara (pe care li s-a spus să o ignore). Jumatate din participantii din fiecare
grup au dat apoi un test scurt pe condiția ―liniste‖, iar cealalta jumatate a fost testata în condiția
‖zgomotos‖.

Rezultatele au indicat faptul că participanții au făcut mai bine atunci când condiția de testare
corespundea cu conditia din timpul studiului.

Invatarea functie de stare


Aceasta se refera la învățarea care este asociata cu o stare internă speciala, cum ar fi starea de
conștientizare. Conform principiului de învățare dependente de stare, reactualizarea va fi mai calitativa
atunci când starea internă a unei persoane în timpul reactualizarii este aceeasi sau asemanatoare cu starea
de la encodare. Eric Eich și Janet Metcalfe (1989) au experimentat acest lucru (Fig. 7.14). Ei au solicitat
participanților să gândească ganduri pozitive în timp ce ascultau muzică "vesela" sau gânduri deprimante

137
in timp ce ascultau muzică ―melancolica". Participanții au evaluat starea lor în timp ce ascultau muzică și
partea de encodare a experimentului a început atunci când rating-ul acestora a ajuns la "foarte plăcut" sau
"foarte neplăcut." Odată ce aceasta a avut loc — de obicei în termen de 15-20 de minute — participanții
au studiat liste de cuvinte în timp ce se aflau in starea de spirit pozitivă sau negativă.

După ce sesiunea s-a încheiat, participanților li s-a spus să se întoarcă în 2 zile. Dupa două zile,
aceeași procedură a fost folosită pentru a induce participantii într-o stare de spirit pozitivă sau negativă.
Când au ajuns la starea de spirit, au primit un test de memorie pentru cuvintele pe care le-au studiat două
zile mai devreme. Rezultatele indicau faptul că au făcut mai bine atunci când starea de spirit la
reactualizare corespundea cu starea de spirit în timpul encodarii.

Procesarea prin transfer corespunzator


Fenomenul de procesare prin transfer corespunzător arata ca performanta memoriei sporeste cand
tipul de sarcini la encodare corespunde cu tipul de sarcini la reactualizare. Putem înțelege ce înseamnă
acest lucru prin experimentul lui Donald Morris si colegii (1977). Experimentul lui Morris avea două
părți: encodare și reactualizare. Partea de encodare a experimentului trebuia sa intruneasca două condiții
(Fig. 7.15):

(1) Condiția sens, în care sarcina este axata pe sensul unui cuvânt, și

(2) Condiția rimă, în care sarcina este axata pe sunetul unui cuvânt.

Participanților la ambele condiții li s-a spus o propozitie in care un cuvânt este inlocuit de cu
cuvântul "spatiu"; 2 secunde mai târziu, li s-a spus un cuvânt-țintă. Sarcina pentru grupul de memorie a
fost să răspundă "da" sau "nu", bazat pe sensul frazei creat prin înlocuirea lui "spatiu" cu cuvântul-țintă.
Sarcina pentru grupul rimă a fost să răspundă "da" sau "nu", bazat pe rima creata prin înlocuirea lui
"spatiu". Participanții la ambele condiții au primit același set de cuvinte țintă.

În faza de reactualizare a experimentului, participanții din grupurile sens și rimă au dat un test de
recunoaștere rimă. Pentru testul de rime, participantii au primit 32 de cuvinte care rimau cu unul dintre
cuvintele-țintă prezentate în faza de encodare, și 32 de cuvinte care nu au rima. Cuvintele prezentate în
faza de reactualizare a experimentului au fost diferite de cuvintele prezentate în faza de encodare. Sarcina
participanților a fost de a indica dacă fiecare cuvânt prezentat în timpul fazei de reactualizare rima cu unul
dintre cuvintele-țintă pe care le-au auzit în timpul fazaei de encodare. Participantul ar răspunde "da" daca
el sau ea amintea cuvantul din faza anterioara.

Procentajul pentru cuvintele-țintă care au primit un răspuns corect în timpul fazei de encodare
este indicat în figura 7.15. Aceste rezultate arată că participanții care au fost în grupul rimă în timpul
encodarii si-au amintit mai multe cuvinte decât participanții care au fost în grupul sens în timpul
encodarii. Cheia pentru o performanță mai bună a grupului rimă a fost că au experimentat același tip de
sarcini (rimă) în timpul atât al encodarii cat și al reactualizarii. Acest rezultat este un exemplu de
procesare prin transfer adecvat, deoarece pentru grupul rimă atât encodarea, cat și reactualizare s-au bazat
pe sunet.

Acest rezultat nu se leaga numai de ideea de compatibilitate intre encodare și reactualizare, dar si
de teoria nivelurilor de procesare. Amintiți-vă că ideea principală din spatele acestei teorii este că

138
procesarea profundă duce la o mai bună encodare și, prin urmare, o mai bună reactualizare. Teoria ar
prezice că participanții care au fost în grupul de sens în faza de encodare vor avea parte de o procesare
profundă. Însa grupul rima a performat mai bine. Astfel, experimentul lui Morris a ilustrat două puncte
importante: în primul rând, procesarea mai profundă la encodare nu duce întotdeauna la o mai bună
reactualizare, cum TNP propune. În al doilea rând, asemanarea sarcinilor la encodare și reactualizare duce
la o memorie de calitate superioara.

Cum sa invatam mai eficient?


Cum se pot aplica principiile ce au fost descrise pentru a ne ajuta sa ne amintim materiale pentru
examenul urmator? Multe dintre principiile care au fost descoperite in laboratoare functioneaza si in afara
lor si unele dintre ele pot fi utilizate pentru cresterea eficientei invatarii.

Ideile din aceasta sectiune sunt prezentate ca sugestii pentru tine . Spun asta pentru ca stilurile de
invatare ale oamenilor difera, si ceea ce ar putea functiona pentru o persoana ar putea fi imposibil sau
ineficient pentru alta. De asemenea, diferite tipuri de materiale pot necesita diferite tehnici. O metoda de
studiu poate functiona bine pentru memorarea de liste sau definitii, si o alta metoda poate fi mai bine
utilizata pentru concepte sau principii de baza . Vom discuta urmatoarele sase moduri de crestere a
eficientei studiului dumneavoastra:

1. Elaborarea

2. Generarea si testarea

3. Organizarea

4. Pauzele de invatare

5. Adaptarea conditiilor de invatare si testare

6. Evitarea "iluziei de invatare"

ELABORAREA
Pentru ca elaborarea este una dintre temele acestui capitol, nu ar trebui sa fie nici o surpriza faptul
ca elaborarea este o parte importanta a studiului efectiv. Etapa care faciliteaza transferarea materialelor
citite in memoria de lunga durata este elaborarea – gadirea directionata catre ceea ce cititi si atribuirea de
sens prin raportarea la alte lucruri pe care le cunoasteti. Acesta devine mai usoara pe masura ce aflati mai
multe informatii , deoarece procesul de invatare anterioara creeaza o structura pe care sa stea informatii
noi.

Tehnicile bazate pe asociere, cum ar fi crearea de imagini care leaga doua lucruri, la fel ca in
Figura 7.3, de multe ori se dovedesc utile pentru a invata cuvinte individuale sau definitii. De exemplu,
cand am invatat prima data diferenta dintre interferenta proactiva (informatiile vechi interfereaza cu
invatarea de noi informatii; vezi pagina 124) si de interferenta retroactiva (informatii noi interfereaza cu
amintirea informatiilor vechi), m-am gandit la un jucator de fotbal "pro" zdrobind totul in calea lui in timp
ce alearga . Acum nu imi mai trebuie aceasta imagine ca sa imi amintesc ce este interferenta proactiva ,
dar ea a fost de ajutor atunci cand am invatat initial acest concept.

139
Acest principiu de asociere este implicat in tehnica de studiu Student # 1,descrisa de la pagina
172, la inceputul capitolului, in care ea inventeaza o poveste, coreland astfel principiile cu personaje din
poveste si creand de asemenea imagini la care poate apela mai tarziu pentru a o ajuta sa-si amintesca
materialul.

GENERAREA SI TESTAREA
Rezultatele cercetarii privind efectul de generare (pagina 178) si efectul de testare (pagina 180)
indica faptul ca implicarea activa in crearea materialului este o modalitate puternica de codificare a
informatiei si recuperarea a ei dupa un termen mai indelungat. Generarea este folosita de elevi 2 si 3,
atunci cand explica materialul pe care doresc sa-l invete prietenilor si membrilor familiei (pagina 172). O
alta studenta a scris ca invata explicand cu voce tare, chiar pretinzand ca ea este profesorul unei clase.
Metoda de a vorbi cu voce tare poate parea ciudata (faceti-o cand nu va aude nimeni!), dar avantajul este
ca nu trebuie sa gaseasca un prieten sau un membru al familiei pentru a le explica. De fapt, unii instructori
(inclusiv autorul acestei carti) utiliza acesta metoda "vorbind cu voce tare" pentru a exersa materialul care
va fi prezentat in curs.

Testarea este de fapt o forma de generare, deoarece necesita implicarea activa in raport cu
materialul. Desi primul pas in invatare ar fi parcurgerea materialului in intregime ,cercetarile arata ca in
urma acestei lecturi initiale, testarea poate fi o modalitate mai eficienta de a consolida codarea si regasirea
informatiei decat recitirea materialelor. Dar daca ai avea de gand sa te testezi, de unde ai lua intrebarile
pentru test? Un loc ar putea fi intrebarile care sunt uneori oferite, precum „Autoevalueaza-ti
cunostiintele‖ asa cum apar in acesta carte . O alta modalitate este sa inventezi singur intrebari, cum face
studentul # 4 folosind rubricile subliniate pentru a stimula intrebarile. Deoarece crearea de intrebari
pesupune o implicare activa in relatia cu materialul , intareste codarea acestuia. Cercetarile au aratat ca
elevii care citesc un text cu ideea de a crea intrebari au obtinut rezultate la fel de bune la examen ca si
studenti care citesc un text cu ideea de a raspunde la intrebari mai tarziu, si ambele grupuri au avut
rezultate mai bune decat un grup care nu a creat sau nu a raspuns la intrebari (FRASE, 1975).

Cercetarile au aratat, totusi, ca multi studenti cred ca revizuirea materialului este mai eficace
decat autoevaluarea; atunci cand fac autotestarea , o fac pentru a vedea cum s-ar descurca la test , nu ca un
instrument de invatare (Kornell & Son, 2009). Dupa cum se dovedeste, autotestarea realizeaza doua
lucruri. Aceasta indica ceea ce stii si creste capacitatea de a iti aminti ceea ce stii mai tarziu.

ORGANIZAREA
Studentul # 5 sugereaza ca lua notite , organizandu-le intr-un mod care are sens pentru el.
Studentul # 4 mentioneaza, de asemenea, ca isi organiza materialul prin sublinieri. Indiferent cum va
organizati, crearea unui cadru care va ajuta sa puneti in relatie anumite informatii cu alte informatii face
materialul mai semnificativ si, prin urmare, intareste codarea. Organizarea poate fi realizata prin "copaci",
ca in figura 7.6, sau contururi, sau liste ce grupeaza fapte similare, sau principii.

Organizarea, de asemenea, ajuta la reducerea dificultatii sarcinii de memorare. Putem ilustra acest
lucru privind un exemplu de perceptie. Daca vedeti modelul alb-negru din figura 3.15 ca zone de alb-
negru independente, este extrem de dificil sa descrieti ce este. Cu toate acestea, odata ce ati vazut acest
model ca un Dalmatian, devine semnificativ si mult mai usor de descris si reamintit (Wiseman & Neisser,

140
1974). Organizarea se refera la fenomene post senzatie de chunking de care am discutat in Capitolul 5.
Gruparea elementelor mici in unele mai mari si mai semnificative creste capacitatea de memorare.
Organizarea materialului este o modalitate de a realiza acest lucru.

PAUZELE DE INVATARE
Spunand "Ia pauza" este un alt mod de a spune, "Studiez intr-o serie de secvente mai scurte, mai
degraba decat incercarea de a afla totul dintr-o data, "sau" Nu se ghiftui. ". Exista motive bune pentru a
spune aceste lucruri. Cercetarile au aratat ca memoria este mai buna atunci cand se studiaza intr-un numar
de sesiuni scurte, cu pauze intre ele, decat concentrat in o sesiune lunga, chiar daca timpul total de studiu
este acelasi. Acest avantaj pentru studiu repartizat in sesiuni scurte se numeste efectul de distantare
(Reder & Anderson, 1982; Smith & Rothkopf, 1984).

Un alt unghi de cercetare al acestui aspect arata ca memoria de performanta este imbunatatita
daca somnul urmeaza invatarea (recenzie pagina 16 din capitolul 1). Un student care mi-a trimis tehnica
lui de studiu a spus ca atipea in timp ce studia. El studia pentru un timp, tragea un pui de somn scurt,
atunci cand se simtea obosit, apoi se intorcea la studiu. Desi o reactie la aceasta tehnica ar putea fi faptul
ca studentul este lenes,experimentele descrise in capitolul 1 indica faptul ca materialul studiat chiar
inainte de a merge la somn este amintit mai bine decat materialul studiat cu mult timp inainte de a merge
la culcare. Astfel,una dintre cele mai eficiente pauze pe care le puteti lua de la studiu presupune un pui de
somn (Desigur, trezirea pentru a termina studiul este utila, de asemenea!).

ADAPTAREA CONDITIILOR DE INVATARE SI TESTARE


Din ceea ce stim despre specificitatea codarii si invatarea dependenta de stare, memoria ar trebui
sa fie mai buna atunci cand conditiile de studiu (codarea) si testare (recuperarea) sunt acordate cat mai
bine posibil. Studentul # 2 profita de acest lucru prin studierea in sala de clasa. Pentru a respecta cu
strictete aceasta procedura ar trebui sa va faceti munca de studiu in clasa in care urmeaza sa dati
examenul. Acest lucru ar putea sa nu fie atat de practic, nu doar din motive logistice , pentru ca in acel
spatiu se mai desfasoara alte cursuri ,insa si pentru ca o astfel de sala se poate sa nu va ofere confortul
necesar studiului, si este posibil, sa nu fiti atat de motivati sa petreceti mai mult timp intr-o sala de clasa .
O solutie la aceasta problema ar putea fii sa studiati in locuri diferite. Cercetarile au aratat ca oamenii isi
amintesc mai bine materialul cand l-au invatat in locatii diferite, in comparatie cu petrecerea aceleiasi
cantitati de timp studiind intr-o singura locatie (Smith et al., 1978). Utilizarea de locatii diferite ne
impiedica sa asociem invatarea cu un singur loc.

EVITAREA "iluziei de invatare"


Una dintre concluziile cercetariilor in domeniile memoriei de baza cat si a tehnicilor specifice de
studiu este faptul ca unele tehnici de studiu preferate de elevii pot parea a fi mai eficace decat sunt in
realitate. De exemplu, materialul recitit este metoda predominanta de studiu pentru majoritatea studentilor
(Karpicke et al., 2009). Un motiv pentru popularitatea acestei metode este acela ca poate crea iluzia ca
invatarea are loc. Acest lucru se intampla pentru ca citirea si recitirea materialului face ca fluenta sa
creasca si citirea materialului sa devina din ce in ce mai usoara. Desi aceasta usurinta sporita a lecturii
creeaza iluzia ca materialul este invatat, cresterea fluentei nu se traduce neaparat intr-o mai buna
memorarea a materialului.

141
Un alt mecanism care creeaza iluzia de invatare este efectul de familiaritate. Recitirea face
materialul sa para familiar, astfel incat, atunci cand se confrunta a doua sau a treia oara, exista tendinta de
a interpreta acesta familiaritate ca indicand cunoasterea materialul. Din pacate, recunoasterea materialului
din fata ta nu inseamna ca vei fi in stare sa ti-l amintesti mai tarziu.

In cele din urma, aveti grija la sublinieri. Un studiu realizat de S. W. Peterson (1992) a constatat
ca 82% dintre elevi subliniaza aspectele semnificative ale materialul de memorat si mare parte din ei fac
acest lucru la la prima lectura. Problema cu evidentierea este ca pare o procesare elaborativa (luati un rol
activ in lectura dumneavoastra prin evidentierea punctelor importante), dar devine de multe ori un
comportament automat ce implica miscarea mainii, dar mai putin gandirea profunda a materialul.

Cand Peterson a comparat intelegerea materialului pentru un grup care a subliniat si cea a unui
grup care nu a facut sublinieri pe material, nu a gasit nici o diferenta intre performantele celor doua
grupuri la testare. Evidentierea poate fi un prim pas bun pentru unii oameni, dar este important sa revenim
asupra sublinierilor folosind tehnici precum repetitia elaborativa sau elaborarea intrebarilor care ne ajuta
sa fixam aceste informatii in memorie.

Privind la toate aceste tehnici, putem vedea ca multe dintre ele implica utilizarea cat mai multor
strategii de eficientizare a codarii. Elaborarea, generarea, testarea, precum si organizarea permit
prelucrarea mai profunda a materialului pe care incearcam sa-l invatam; construind intrebari despre
material si ranspunzand la aceste intrebari se incorporeaza regactualizarea in studiu.

Ai o tehinca de studiu care nu este mentionata aici – una care functioneaza pentru tine si pe care o
poti pune in relatie cu principiile memoriei discutate in acesta capitol ? Daca da, te invit sa imi trimit o
descriere a tehincii tale pe adresa de mail bruceg@email.arizona.edu.

MEMORIA SI CREIERUL
Cand utilizati memoria pentru a calatori inapoi in timp pentru a va aminti dimineata, sau prima zi
a anului, sau zilele in scoala primara, accesati informatii despre aceste evenimente care sunt stocate in
creierul vostru. Acest lucru trebuie sa fie adevarat, dar este, totusi, uimitor. Cum poate ceva care ti s-a
intamplat in scoala primara sa fie reprezentat undeva in creierul tau? Raspunsul la aceasta intrebare este
extrem de complex si este in continuare subiectul multor cercetari. Vom lua in considerare cateva
principii importante despre modul in care memoria este reprezentata in creier, incepand prin a vedea cum
afecteaza experientele noastre ce se intampla in sinapse.

EXPERIENTELE PRODUC MODIFICARI IN SINAPSE


Amintiti-va de la capitolul 2 ca sinapsele sunt acele spatii mici dintre sfarsitul unui neuron si
corpul celular sau dendritele unui alt neuron (Figura 2.4), si ca, atunci cand semnalele ajung la sfarsitul
unui neuron, acestea provoaca neurotransmitatorii sa fie eliberati catre urmator neuron. Aici in sinapse
incepe fiziologia memoriei , conform ideii propuse de psihologul canadian Donald Hebb.

Hebb (1948) a introdus ideea ca invatarea si memoria sunt reprezentate in creier prin modificari
fiziologice care au loc in sinapse. Sa presupunem ca o experienta particulara determina impulsurile
nervoase sa calatoreasca in jos pe axonul neuronului A in Figura 7.16a, iar atunci cand aceste impulsuri
ajung in sinapsa, neurotransmitatorul este eliberat catre neuronul B. Ideea lui Hebb a fost ca aceasta

142
activitatea intareste sinapsa facand modificari structurale, provocand o mai mare eliberare transmitatori si
o crestere a aprinderilor (figurile 7.16 b si c). Hebb a propus de asemenea ca, schimbarile care au loc in
sute sau mii de sinapse care sunt activate de o anumita experienta, furnizeaza o inregistrare neuronala a
experientei. Experienta Anului Nou, in conformitate cu aceasta idee, este reprezentata de modelul de
schimbari structurale care au loc in mai multe sinapse.

Propunerea lui Hebb ,ca modificarile sinaptice furnizeaza o inregistrare a experientelor a devenit
punctul de pornire in cercetarea moderna a fiziologiei memoriei. Cercetatorii care l-au urmat pe Hebb au
stabilit ca activitatea din sinapse determina o secventa de reactii chimice , care au ca rezultat sinteza de
noi proteine care determina modificari structurale ale sinapsei ca cele prezentate in figura 7.16c. (Kida et
al, 2002;.. Chklovskii et al, 2004).

● FIGURA 7.16 (a) Ce se intampla intr-o sinapsa cand este prezentat initial stimulul. Inregistrarea de
langa electrod indica rata de aprindere inregistrata de la axon la neuronul B. (b) Pe masura ce stimulul
este repetat incep sa apara modificari structurale (c) dupa mai multe repetari,se dezvolta conexiuni mult
mai complexe intre cei doi neuroni, care determina o crestere a ratei de aprindere, chiar daca stimulul este
acelasi cu cel prezentat in (a)

A-Schimbari structurale

B-Cresterea nivelului de aprindere (LTP)

(a) Prima prezentare a stimului

(b) Continuarea prezentarii stimului

(c) Mai tarziu, acelasi stimul este prezentat din nou.

Un rezultat al acestor schimbari din sinapse este un fenomen numit potentare pe termen lung
(LTP)- cresterea aprinderilor de neuroni dupa stimulare repetata (Bliss & Lomo, 1973; Bliss si colab.
2003; Kandel, 2001). Potentarea pe termen lung este ilustrata prin inregistrarile aprinderilor din figura
7.16. Prima data cand neuronul A este stimulat, neuronul B se aprinde lent (Figura 7.16a). Cu toate
acestea, dupa stimularea repetata (Figura 7.16b), B se aprinde mult mai rapid la acelasi stimul (Figura
7.16c). LTP este important, deoarece arata ca stimularea repetata determina nu numai modificari
structurale, dar si imbunatatirea reactiei de raspuns.

Rezultate ca acestea indica modul in care experientele pot determina modificari la nivelul
sinapsei. Amintiri ale unei experiente specifice determina modificari in multe mii de sinapse si o anumita
experienta este reprezentata de modelul de aprindere imprimat peste acest grup de neuroni. Aceasta idee
,ca memoria este reprezentata de un model de aprindere a neuronilor este similara cu ideea de codificare
distribuita, introdusa in Capitolul 2 (vezi pagina 40).

UNDE ESTE LOCALIZATA MEMORIA IN CREIER?


Pana acum ne-am concentrat pe sinapse. Dar, privind la o scara mai larga fata aceste sinapse, si
luand creierul in ansamblu, avem o noua perspectiva asupra legaturii dintre memorie si creier. O intrebare
pe care ne-o punem, este, care sunt zonele din creier implicate in procesul de memorare? Primul raspuns

143
pe care il putem da la acesta intrebare este ca memoria nu este localizata intr-o zona specifica .Asa cum
perceptia si atentia sunt distribuite in diferite zone, asa este si memoria.

Am vazut deja ca, cortexul frontal este important pentru memoria de lucru (a se vedea capitolul 5,
pagina 138), insa si faptul ca, si alte zone sunt implicate in acest proces. Avem o situatie similara si in
cazul LTM in care sunt implicate zone diferite.Vom incepe cu lobul temporal medial (MTL), care contine
structurile prezentate in figura 7.17 .Un fapt bine stabilit despre memorie si creier este ca hipocampul, una
dintre structurile din MTL, este crucial pentru formarea noilor LTMs. Stim asta din cazul HM, care si-a
pierdut capacitatea de a forma noi amintiri (amnezie anterograda) si, de asemenea, si-a pierdut mare parte
din amintirile vechi (amnezie retrograda) dupa ce hipocampul a fost indepartat (a se vedea capitolul 6,
pagina 155).

● FIGURA 7.17 (a) vedere laterala a creierului si (b)sectiune a partii inferioare a creierului, arata
amigdala si structurile lobului temporal medial (cortexul perirhinal, cortexul parahipocampal, cortexul
entorhinal si hipocampul).

● FIGURA 7.18 Designul experimentului Davachi . In tipul encodarii, participantii, in scanner, au creat
imagini mintale ca si raspuns la cuvinte. In timpul reactualizarii, 20 de ore mai tarziu, sarcina
participantilor a fost sa recunoasca cuvintele pe care le-au vazut.

Si alte structuri in MTL sunt de asemenea importante.Sa luam de exemplu cortexul perirhinal
care a fost studiat impreuna cu hipocampul intr-un experiment facut de Lila Davachi si
colegii(2003).Studiul a fost creat sa urmareasca cum raspund aceste structuri pe masura ce erau prezentate
numele obiectelor in faza de encodare a unui experiment asupra memoriei.

Procedura din cadrul acestui experiment este aratata in Figura 7.18. Participantii , care se aflau
intr-un tomograf, au vizionat o serie de 200 de cuvinte. Li s-a cerut sa creeze o imagine a unui loc specific
care sa fie coreltat cu fiecare cuvant.De exemplu, daca cuvantul era ―murdar‖ ( dirty) puteau sa creeze
imaginea unei pubele de gunoi.

Dupa 20 de ore, participantilor li s-a dat un test de recunoastere in care au vazut aceleasi 200 de
cuvinte pe care le-au vazut mai devreme, alaturi de un nou set de 200 de cuvinte.In aceasta parte a
experimentului, participantii nu erau inauntrul tomografului.Sarcina lor era sa identifice ce cuvinte
vazusera mai devreme , asadar un raspuns correct ar fi fost ―vechi‖ daca li se prezenta un cuvant vechi, si
―nou‖ atunci cand li se prezenta un cuvant nou ( a se vedea metoda ―Memoria de recunoastere‖, Cap.6,
pag 154). Davachi a observat ca participantii isi aminteau in proportie de 54% cuvintele vechi (spuneau
―da‖ la un cuvant vechi) si au uita restul de 46% (spuneau ―nu‖unui cuvant vechi)

Davachi a urmarit daca exista vreo diferenta intre activitatea cerebrala inregistrata in interiorul
tomografului in timpul encodarii pentru cuvintele amintite si pentru cele uitate. Rezultatele prezentate in
Figura 7.19a, arata ca activitatea din cortexul perirhinal era mai intensa pentru cuvintele amintite decat
pentru cuvintele uitate.Asadar in cortexul perirhinal cuvintele care au generat mai multa activitate in
timpul encodarii puteau fi mult mai probabil familiare participantilor in timpul testului de
recunoastere(―am mai vazut o data acel cuvint‖). Acest rezultat confirma, din punt de vedere psihologic,
ceea ce s-a constatat comportamental: ceea ce se intampla in perioada encodarii afecteaza reproducerea
din memorie.

144
Sa se retina ca aceasta diferenta dintre cuvintele amintite si cele uitate nu s-a produs in hipocamp.
(Figura 7.19b). Aceasta nu inseamna ca hipocampul nu este implicat in memorie.Am vazut din cazul lui
H.M. ca hipocampul este crucial pentru memorie. Alte experimente au aratat ca hipocampul este
important si in alte aspecte ale memoriei nu doar in recunoastere, ci si in amintirea contextului in care
apare un obiect (Davachi et al., 2003).In plus, asa cum vom vedea in sectiunea urmatoare hipocampul are
un rol fundamental in formarea de amintiri noi.

In memorie sunt implicate si alte structuri din MLD.Zona parahipocampica este importanta
pentru amintirea informatiilor spatiale.In capitolul 2, pagina 32,am vazut ca aria parahipocampica este
responsabila de locuri cum ar fi imagini ale cladirilor sau ale camerelor si si zona entorinala cum ar fi
zona perirhinala este implicata in memoria de recunoastere. Dar LTM merge dincolo de MTL, in alte
zone ale lobilor parietal si frontal si de asemenea si in amigdala (vezi Figura 7.17) care este importanta in
memoria afectiva.Vom reveni asupra zonei amigdaliene in Capitolul 8 cand vom studia memoria
evenimentelor emotionale cum ar fi atacul terorist din 9/11.

Ceea ce este important cu privire la distributia larga a memoriei in creier este ca, desi arii
specifice pot avea functii specifice , diverse arii pot interactiona si comunica intre ele. Un aspect al
memoriei care implica aceasta interactiune este consolidarea , procesul prin care amintirile nou formate se
transforma dintr-o stare fragila intr-o stare mai permanenta.

● FIGURA 7.19 Rezultatele experimentului lui Davachi (a) Raspunsul din cortexul perirhinal masurat in
timpul encodarii pentru itemii care au fost recunoscuti si uitati in faza de retest (b) Raspunsurile
hipocampusului la itemii recunoscuti si la cei uitati

FORMAREA AMINTIRILOR IN CREIER: PROCESUL DE CONSOLIDARE


Orice experienata creaza oportunitate pentru o noua amintire.Insa noile amintiri sunt fragile si, de
aceea, pot fi foarte usor dezintegrate.

Noile amintiri sunt fragile insa devine stabile prin consolidare. O observatie foarte cunoscuta
este aceea ca, amintirile pot fi eliminate prin traumatisme ale capului. Exemple sunt usor de gasit in
fotbal. Un eveniment recent s-a intamplat pe 26 septembrie2009, cand Tim Tebow, fundasul castigator al
trofeului Heisman Trophy al Universitatii din Florida, a suferit o contuzie atunci cand s-a lovit cu capul
de genuchiul unui alt jucator in timp ce era flancat. In timp ce-si recupera cunostinta, primele cuvinte
adresate antrenorului au fost ―Am prins mingea?‖.In mod normal jucatorii care sufera o contuzie nu
numai ca nu stiu ce s-a intamplat in timpul contuziei si imediat dupa, insa nu-si amintesc nici evenimentul
de dinaintea contuziei (vezi Capitolu 1, pagina15).

Amnezia cauzata de trauma sau de leziuni cerebrale poate afecta atat abilitatea de a crea noi
amintiri (amnezia anterograda, vezi pag.149) cat si abilitatea de amintire a evenimentelor intamplate
inainte de leziuni ( amnezia retrograda ). Amnezia retrograda cauzata de contuzii, este in mod tipic, mai
putin severa pt amintirile indepartate (amintiri ale evenimentelor petrecute demult (Frankland &
Bontempi, 2005). Acest efect, care are loc datorita faptului ca amintirea evenimentele recente este mai
fragila decat amintirea indepartate, se numeste amnezie gradata. (● Figura 7.20). Pe masura trecerii
timpului de la un eveniment, un proces denumit consolidare, stabilizeaza amintirea evenimentului, asa
incat, este mai putin probabil ca ea sa fie afectata de trauma.

145
● FIG. 7.20. Amnezia retrograda este amnezia care se produce asupra evenimentelor care s-au petrecut
dupa vatamare ( imposibilitatea de a forma amintiri noi ). Amnezia retrograda este amnezia care produce
asupra evenimenteleor care s-au petrecut inainte de vatamare ( imposibilitatea de a-ti aminti informatii din
trecut ). Liniile verticale, care simbolizeaza marimea amneziei retrograde, indica faptul ca amnezia este
mai severa pentru evenimentele sau procesele de invatare care sunt mai apropiate in timp de producerea
vatamarii. Aceasta este natura gradata a amneziei retrograde.

Consolidarea este procesul care transforma amintirile noi dintr-un stadiu fragil, in care pot fi perturbate,
intr-un stadiu mai stabil, in care devin rezistente la perturbare. (Frankland & Bontempi, 2005). Acest
proces implica o reorganizare a sistemului nervos ce intervine pe doua nivele. Consolidarea sinaptica, la
nivelul sinapselor, are loc rapid, in cateva minute. Modificarile structurale prezentate in Figura 7.16 sunt
un exemplu de consolidare sinaptica. Consolidarea sistemelor implica reorganizarea graduala a circuitelor
din zona cerebrala si are loc intr-un interval de timp mai lung : saptamani, luni sau chiar ani.

Cercetarile recente, inspirate de munca de pionerat a lui Hebb asupra roulului sinapselor in
memorie, au fost centrate pe consolidarea sinaptica.Cercetarile mai recente, s-au focusat pe consolidarea
sistemului, investigand rolul diferitelor arii ale creierului in consolidare. Cazul lui H.M., care si-a pierdut
abilitatea de a-si crea noi amintiri dupa ce i-a fost indepartat hipocampul, arata importanta acestuia in
consolidare.Hipocampul are un rol central in modelul standard al consolidarii.

Modelul stadard al consolidarii. Proprietatea graduala in care amnezia este mai grava pentru
experientele intamplate chiar inaintea leziunii, plus alte dovezi au dus la propunera modelului standard al
consolidarii. Modelul evoca faptul ca, reactualizarea depinde de hipocamp in timpul consolidarii, insa,
odata ce consolidarea este completa, reactualizarea nu mai este coordonata de hipocamp.

● Figura 7.21 arata pasii procesului de consolidare asa cum acestia sunt descrisi de modelul
standard. (Frankland & Bontempi, 2005; Nadel & Moscovitch, 1997). Informatia activeaza o serie de arii
corticale. ( Figura 7.21 a ). Activarea este imprastiata in cortex deoarece amintirile implica in mod normal
mai multe arii senzoriale si corticale. Spre exemplu, memoria Anului Nou, ar putea include obiective
turistice, sunete, posibile mirosuri, dar si emotiile pe care le simteai si gandurile pe care le avea la miezul
noptii. Pentru a putea face fata faptului ca activitatea rezultata din aceasta experienta este distribuita in
mai multe arii corticale, cortexul comunica cu hipocampul, asa cum indica liniile albastre din FIGURA
7.21 a. Hipocampul coordoneaza activitatea diferitelor arii corticale, care, in acest moment, nu sunt inca
conectate in cortex.

Cel mai important mecanism de consolidare este reactivarea, un proces in timpul caruia,
hipocampul reface activitatea neuronala asociata cu amintirea. In timpul reactivarii, activitatea se
desfasoara in retea, conectand hipocampul si cortexul. Aceasta activitate are drept rezultat formarea
legaturilor intre ariile corticale. ( Figura 7.21 b ). Acest proces de reactivare are loc in timpul somnului (
Vezi Capitolul 1, Pag 16, si acest capitol pg 188 ) sau in timpul de relaxare constienta, si poate fi de
asemenea imbunatatit prin repetarea constienta a unei amintiri. (Frankland & Bontempi, 2005; Huber et
al., 2004; Nadel & Moscovitch, 1997; Peigneux et al., 2004).

In final, conexiunile corticale devin puternice, astfel incat diferitele parti ale contextului se leaga
direct si hipocampul nu mai este necesar. ( Figura 7.21c ). Totusi, potrivit modelului standard de
consolidare, hipocampul este puternic activ atunci cand amintirile se formeaza prima data ( Figura 7.22a

146
), dar devine din ce in ce mai putin activ pe parcurs ce amintirile sunt consolidate, pana cand, in final, va
fi necesara doar activitatea corticala pentru a evoca amintiri. ( Figura 7.22 b )

● FIGURA 7.21. secventa de evenimente care au loc in consolidare. Regasirea de memorie depinde de
hipocampus. Conexiunile intre cortex si hipocamp sunt initial puternice in timpul consolidarii,insa acestea
descresc pe parcurrs ce se formeaza conexiunile in cortex. (Adaptat de la Frankland & Bontempi, 2005)

● FIGURA 7.22. (a) Potrivit modelului standard de consolidare, reactualizarea amintirilor recente
depinde de hipocamp; conexiunile corticale nu sunt inca formate in acest moment. Totusi, pentru
reactualizarea amintirilor recente, activitatea hipocampului este intensa si activitatea coticala este scazuta.
(b) Odata ce consolidarea este completa, conexiunile corticale vor fi si ele formate, iar hipocampul nu mai
are nici un rol. Tutusi, pentru reactualizarea amintirilor indepartate, activitatea corticala este mare, si nu
exista nici un fel de activitate a hipocampului.

Ipoteza cailor multiple.

Majoritatea cercetatorilor accepta ca si hipocampul si cortexul sunt implicate in


consolidare.Totusi, exista pareri contradictorii cu privire la importanta hipocampului, daca este important
doar la inceputul consolidarii , asa cum este aratat in Figura 7.22 sau daca continua sa fie important chiar
si pentru amintirile indepartate. Dupa ipoteza cailor multiple, hipocampul este implicat in regasirea
amintirilor indepartate , cu precadere a amintirilor episodice. (Nadel & Moskovitch, 1997). Dovezi ale
acestei idei sunt aduse de experimente ca cel al lui Asaf Gilboa si colaboratorii(2004), care au obtinut
amintiri episodice recente si indepartate aratandu-le participantilor fotografii cu ei insisi facand diverse
activitati, in perioade de timp diferite de la cele mai recente pana la cele in care aveau 5 ani.Rezultatele
acestui experiment au aratat ca hipocampul este implicat in recuperarea atat a amintirilor recente cat si a
celor indepartate.

Faptul ca exista dovezi care sustin atat modelul standard al consolidarii cat si ipoteza cailor
multiple a dus la multe discutii printre cercetatori ai memoriei cu privire la implicarea hipocampului in
amintirile indepartate. (Jadhav & Frank, 2009; Moscovitch et al., 2005). Un fapt care totusi poate fi
declarat este acela ca amintirile nu sunt pur si simplu imprimate.Ele implica modificari la nivelul
sinapselor si un proces de consolidare care implica atat hipocampul cat si cortexul. Desi nu exista indoiala
ca procesul de consolidare face amintirile mai stabile., cercetarile recente descrise mai jos vin cu ipoteza
ca pana si amintirile consolidate pot fi modificate sau eliminate.

Aspecte de considerat
Sunt amintirile vreodata ―permanente‖? ―Traim vremuri interesante in cercetarea memoriei. Ceea
ce odata era simplu si stabilit acum pare complex si deschis spre idei noi‖ (Nadel & Land, 2000).Partea
simpla si stabilita a cercetarii memoriei la care fac referire Lynn Nadel si Cantey Land sunt urmatoarele
doua idei pe care tocmai le-am discutat:

1. Memoria este initial fragila asa ca, evenimente perturbatoare, care au loc imediat dupa ce memoria se
formeaza, pot afecta formarea memoriei.

2. Odata produsa consolidarea, acelasi eveniment perturbator, nu o mai poate afecta

147
Experimente noi au facut ca multi cercetatori ai memoriei sa se intrebe daca memoria odata
consolidata nu poate fi perturbata (Lewis & Maher, 1965; Sara & Hars, 2006). Aceste experimente au dus
la propunerea unui proces denumit reconsolidare care se poate intampla dupa consolidarea memoriei
Acest proces, care are loc dupa ce amintirile au fost reactualizate, a fost demonstrat in experimentul cu
soarecele de Karim Nader si colaboratorii (2000a). Nader a folosit conditionarea clasica pe un soarece
(vezi Capitolul 6, pag 165) pentru a genera un raspuns de frica, de ―inghetare‖ ( nemiscare) la aparitia
unui sunet

Aceasta a fost obtinuta prin asocierea sunetului cu un soc.Desi initial sunetul nu a generat nici un
raspuns , asocoerea lui cu un soc au facut ca sunetul sa preia proprietatile socului asa incat soarecele se
bloca numai la auzul sunetului

Design-ul experimentului este prezentat in Figura7.23. La fiecare conditionare soarecele primeste


ca stimul perechea de sunet-soc si este injectat cu anisomicina , un atibiotic care inhiba sinteza proteinelor
si impiedica modificarile la nivelul sinapselor care sunt responsabile pentru formarea de noi amintiri.
Momentul cheie al acestui experiment este injectarea cu anisomicina.Primele doua conditionari arata
efectul consolidarii memoriei deja descrise.

In Conditionarea 1, soarecele este primeste perechea de stimul sunet -soc in prima zi. Primeste
anisomicina in ziua a doua si apoi se blocheaza la auzul sunetului in ziua a treia. (Figura 7.23a). Este
exact rezultatul asteptat deoarece conditionarea are loc in prima zi si medicamentul este injecatat in ziua a
doua dupa ce are loc consolidarea asadar, soarecele se teme de sunet in ziua a treia.

● FIGURA 7.23 Experimentul lui Nader (2000a) referitor la efectul fricii conditionat de injectarea cu
anisomicina.

In Conditionarea a 2-a, soarecele primeste stimulii pereche sunet-soc in prima zi, si medicamentul
este injectat imediat dupa, inainte sa intervina consolidarea ( Figura 7.23b ). Faptul ca medicamentul a
blocat formarea consolidarii este confirmat cand soarecele nu se ‗blocheaza‘ la auzul sunetului in ziua a
3-a. Soarecele se comporta ca si cum nu a primit nicodata stimului pereche sunet-soc, deoarece
posibilitatea formarii unei memorii stabile a fost impiedicata de administrarea medicamentului.

Conditionare 3 este consitionarea decisiva ( Figura 7.23c ). Procedura prima zi este aceeasi ca la
Conditionarea 1 – soarecele primeste stimului pereche sunet-soc. In ziua a 2-a, sunetul este administrat
din nou, si sobolanul se ‗ blocheaza‘ ( incheata ) datorita conditionarii din prima zi. Acest raspuns la sunet
este de fapt reactivarea – extragerea unei amintiri dupa evenimentul initial. Imediat dupa reactivare, este
injectat medicamentul. Cand sorecele este testat a 3-a zi prin administrarea stimulului sunet, soarecele nu
se ‗ blocheaza‘ ( nu incheata ). Prin reactivarea memoriei in ziua a 2-a, Nader a creat o situatie in care
memoria a devenit vulnerabila la perturbari, si, injectand drogul a eliminat amintirea stimului pereche
sunet-soc.

Rezultatul Conditionarii 3 arata ca, atunci cand o amintire este reactivata, devine la fel de fragila
ca in momentul formarii ei. Nader si celalti cercetatori au postulat c,a dupa ce o amintire este reactivata
aceasta trebuie supusa reconsolidarii, care este similara cu consolidarea de dupa invatarea initiala, dar
care aparent se intampla mai rapid (Dudai, 2006; Dudai & Eisenberg, 2004; Nadel &Land, 2000; Nader,
2003; Sara, 2000). Exact cum o amintire initiala este fragila pana cand este consolidata pentru prima
oara, o amintire reactivata este fragila pana cand este reconsolidata.

148
Privit din acest punct de vedere, memoria este susceptibila schimbarii sau intreruperii de fiecare
data cand este reluata.S-ar putea crede ca acesta nu este un lucru bun. In definitiv, sa-ti supui amintirea la
riscul intreruperii de fiecare data cand o folosesti nu pare a fi util.Totusi, reluarea amititrilor de zi cu zi nu
este insotita de injectii cu un inhibitor al sintezei de proteina ca in experimentul lui Nader, sau de lovituri
la cap, cum se intampla cu jucatorii de fotbal , care ar putea sterge amintirile.Asadar este putin probabil ca
in experientele zilnice reactivarea sau reconsolidarea sa elimine sau sa schimbe selectiv amintirile dupa ce
au fost reactivate.

Reconsolidarea ar putea fi totusi o oportunitate pentru intarirea sau reimprospatarea memoriei.De


exemplu, un animal care se intoarce la locul in care stie ca este hrana si descopera ca hrana a fost mutata
intr-o locatie din apropiere.Intoarcerea la locul initial activeaza memoria initiala , informatia noua despre
schimbarea locatiei reactiveaza memoria si memoria reactualizata este atunci reconsolidata.Privit din
acest unghi, reactivarea si reconsolidarea fac din memorie un process mai dinamic si mai adaptabil. Mai
degraba decat sa fie imobile, amitirile pot servi la adaptarea la noi situatii.

Are loc acest process al reconsolidarii si la oameni? Exista dovezi ca da (Nader,2003). De


exemplu, intr-un experiment de Almut Hupbach si colaboratorii (2007), participantii au invatat o lista de
cuvinte ( Lista 1) in ziua 1.In ziua a doua , un grup ( grupul fara amintiri) a invatat o noua lista de cuvinte
(lista 2). Alt grup( grupul care isi amintea) a invatat tot lista noua in ziua a doua , insa inainte de a invata
lista li s-a cerut sa-si aminteasca sesiunea de training din prima zia( fara ca sa fie specificate cuvintele din
lista 1), asadar li s-a amintit de procesul de invatatre anterior.

● Figura 7.24 arata ce sa intamplat in ziua a treia cand celor doua grupuri li s-a cerut sa-si
aminteasca lista 1. Perechea de bare din partea stanga arata faptul ca grupul caruia nu i s-a cerut sa-si
reaminteasca si-a amintit 45% din cuvintele din lista 1 si si-au amintit din greseala 5% din lista 2. (
amintiti-va ca indicatiile erau sa-si aminteasca doar cuvintele din lista 1).

Perechea de bare din dreapta arata ca pentru grupul caruia i s-a cerut sa-si aminteasca s-a
intampla ceva diferit. Si-au amintit 36% din cuvintele din lista 1 insa din greseala si-au amintit si 24% din
cuvintele din lista 2. Dupa Hupbach si colaboratorii reamintirea din ziua a doua a reactivat amintirea
cuvintelor din lista 1, facand-o vulnerabila la schimbare.Deoarece participantii au invatat imediat lista 2 ,
unele dintre cuvintele din lista 2 au fost integrate in memoria cuvintelor din lista 1.Cu alte cuvinte,
amintirea a reactivat memoria listei 1 si a deschis usa pentru aparitia schimbarilor in amintirea acelei liste.

O aplicatie practica a cercetarilor asupra reconsolidarii poate fi un posibil tratament pentru


tulburarile de stres posttraumatic , tulburare care se manifesta prin flash-back-uri ale unei experiente
traumatizante insotite de trairi de anxietate extrema si simptome fizice . Psihologul clinician Alain Brunet
(2008) a initiat idea conform careia reactivarea amintirilor urmata de reconsolidare pot deveni o
modalitate de a atenua aceste simpotme.Baza acestei idei este de a reactiva amitirile perosanei despre
evenimentul traumatizant si apoi sa se administreze medicamentul probanolol. Acest medicament
blocheaza producerea unui hormon al stresului in amigdala care este o parte a creierului importanta in
componenta emotionala a memoriei. Aceasta procedura este echivalenta cu administrarea anisomicinei in
ziua a doua in conditia a 3a.

Brunet a facut un experiment cu 2 grupuri. Un grup cu persoane care sufereau de tulburare de


stres posttraumatic care a ascultat o inregistrae de 30 de secunde descriind circumstantele experientei
traumatizante si apoi au primit probanolol . Alt grup care a ascultat inregistrarea insa, a primit un

149
medicament placebo fara ingredinete active. Dupa o saptamana ambelor grupuri li s-a cerut sa-si
imagineze experienta traumatica in timp ce ascultau din nou inregistrarea de 30 de secunde.Pentru a
inregistra reactiile lor in timpul imaginarii experientei, Brunet a masurat presiunea arteriala si
conductibilitatea pielii. El a descoperit ca grupul care a primit probanolol a avut o crestere a tensiunii
mult mai mica la fel ca si o conductibilitate a pielii mult mai mica decat cea a grupului placebo.Aparent,
injecatrea probanolului in timpul reactivarii amintirii cu o saptamana inainte a blocat raspunsul de stres la
nivelul amigdalei si aceasta a redus reactia emotionala asociata reamintirii traumei. Brunet a utilizat
aceasta procedura pentru tratarea pacientilor cu PTSD, si multi dintre ei au spus ca au experimentat
reduceri semnificative ale simptomelor chiar si dupa cateva luni de la tratament (Singer, 2009).

Cercetarile asupra reconsolidarii si asupra aplicabilitatii sale sunt de abia la inceput insa din ceea
ce au descoperit cercetatorii pana acum, rezulta ca amintirile noastre nu sunt statice sau fixe.Mai degraba
este un process in desfasurare care este in mod constant construit si remodelat ca raspuns la invatari noi si
conditii de schimbare, Vom descrie in detaliu acest aspect al memoriei in urmatorul capitol , cand vom
aborda proprietatile creative, constructive ale memoriei.

Capitolul VIII

Cum ar fi daca ai fi capabil sa te gandesti la o anumita data de acum cativa ani si automat sa ai in
minte desfasurarea tuturor evenimentelor din acea zi? Si nu vorbim de o zi speciala precum sarbatorile
sau ziua ta de nastere, ci despre o zi in care nu s-a intamplat nimic special. Ce spui de 4 martie 2003?
(Daca asta este ziua ta de nastere, alege o alta zi.)

Intelegi tu. Este o sarcina dificila, daca nu chiar imposibila. Totusi, o femeie pe care o vom numi
A. J. poate sa-si aminteasca ce s-a intamplat in fiecare zi din viata ei de la varsta de 11 ani. Ea a intrat in
atentia psihologilor dupa ce i-a trimis un e-mail lui JamesMcGaugh, un cercetator de memorie la UCLA.
Scrisoarea ei si rezultatele testelor la care a fost supusa ulterior la UCLA au fost publicate intr-un ziar de
catre Elizabeth Parker, Larry Cahill si McGaugh (2006). Iata o parte din scrisoarea lui A. J. :

―Am 34 de ani si incepand cu varsta de 11 ani am aceasta abilitate incredibila de a-mi


aminti trecutul…Pot sa aleg o data intre 1974 si astazi si sa-ti spun in ce zi a saptamanii a cazut,
ce am facut in a cea zi si daca s-a intamplat ceva important…de asemenea, iti pot descrie. De cate
ori vad o data la televizor (sau oriunde altundeva) automat ma intorc in acea zi si imi aduc aminte
unde eram, ce faceam, in ce zi a cazut..iar si iar si iar si iar. E non-stop, incontrolabil si foarte
obositor…Imi retraiesc intreaga viata in capul meu in ficare zi si ma innebuneste!‖

A. J. descrie amintirile ei ca fiind automate si nu sub controlul ei constient. Cand I se da o data,


incepe sa relateze in cateva secunde experientele ei si evenimentele deosebite care s-au petrecut in acea
zi, aceste rememorari fiind precise conform jurnalului pe care A. J. il tine de 24 de ani. (Parker et al.,
2006).

150
Amintirile lui A. J. ii ingreuneaza viata pentru ca intampina dificultati atunci cand incearca sa
opreasca ―filmul‖ vietii care ii ruleaza in minte si pentru ca nu poate uita evenimentele negative. Totusi,
ea gaseste amintirile placute ca fiind linistitoare, spunand ca acestea o mentin ―intreaga‖.

Ceea ce este special la A. J. este memoria ei exceptionala in ceea ce priveste experientele


personala, ceea ce numim memorie autobiografica. Alte stiri despre oameni cu ―super-memorie‖ sunt
rare, dar cei care au fost studiati isi pot aminti lucruri precum siruri lungi de cifre sau pot juca mai multe
partide de sah simultan. Aceste aptitudini sunt dobandite ultilizand exercitii de memorie precum
―chunking‖(grupari, asocieri) si crearea de imagini. A. J. in schimb isi aminteste automat evenimentele
din viata ei.

Ne vom intoarce la A. J. putin mai tarziu in acest capitol cand vom discuta cateva dintre
avantajele si dezavantajele de a avea o memorie care depaseste cu mult memoria unui om obisnuit.
Obiectivul nostru in acest capitol este sa descriem ceea ce stim despre memoria evenimentelor de zi cu zi,
concentrandu-ne pe cele autobiografice, pe care A. J. si le poate aminti atat de bine.

Tinta noastra este sa ne punem intrebarea de ce ne amintim anumite lucruri, si de ce uneori ccea
ce ne amintim nu corespunde cu ceea ce s-a intamplat de fapt. Studiind erorile pe care le facem in
procesul de ecforare ne duce la concluzia ca ceea ce ne amintim este determinat de procese mentale de
creatie. Creativitatea este un dar care ne ajuta sa ne dam seama ce s-a intamplat atunci cand avem
informatii incomplete, dar poate, de asemenea, sa afecteze acuratetea memoriei noastre.

Memoria autobiografica (AM – autobiographical memory) a fost definita ca fiind rememorarea


evenimentelor care apartin trecutului unei persoane (Rubin, 2005). Cand ne aducem aminte intamplarile
care alcatuiesc povestile vietii noastre prin intermediul unei ―calatorii mentale‖, plasandu-ne intr-o
anumita situatie trecuta, experimentam ceea ce se numeste AM. Dupa cum am observat in capitolul 6,
rememorarea prin intermediul calatoriei mentale reprezinta memoria episodica. Insa amintirile
autobiografice pot contine si elemente semantice. De exemplu, o amintire de la o zi de nastere din
copilarie poate contine imaginea tortului, a invitatilor, jocurile s-au jucat (memorie episodica); poate
contine, de asemenea, si informatii despre cand a avut loc petrecerea, unde locuia familia ta atunci si
despre ceea ce se intampla un mod obisnuit la zile de nastere (memorie semantica)(Cabeza & St. Jacques,
2007).

Un factor care determina proportia relativitatii componentelor semnatice si episodice din AM este
reprezentata de timpul care a trecut de la desfasurarea evenimentului rememorat. Amintirile
evenimentelor recente care sunt bogate in detalii si cu o incarcatura afectiva mare sunt dominate de
memoria episodica.totusi, asa cum am mentionat si in capitolul 6(pagina 159), memoria episodica se
poate sterge in timp, facandu-I loc celei semantice. Astfel, cu cat sunt mai vechi amintirile cu atat devin
mai semantice. De exemplu, imi amintesc foarte vag despre cum am invatat sa citesc si nu-mi aduc
aminte deloc profesorii sau colegii pe care i-am avut pana in clasa a 4-a. Dar imi aduc aminte, totusi, la ce
scoala am mers, unde locuiam, ca am invatat sa citesc in clasa a doua, si ca doua dintre personajele din
cartea pe care o citeam erau Dick si Jane. Amintirile mele autobiografice ale acestor evenimente, care s-
au petrecut cu mult timp in urma, sunt preponderent semantice. Data fiind aceasta interactiune dintre
memoria episodica si cea semantica, putem defini AM ca fiind memoria episodica a evenimentelor din
viata noastra plus amintirile personale semantice ale datelor despre viata noastra.

151
Natura multidimensionala a AM
Memoriile autobiografice sunt mult mai complexe decat memoria studiata in laborator prin
solicitarea unui subiect sa redea o lista de cuvinte. Ele sunt multidimensionale pentru ca au atat
componente spatiale, cat si emotionale si senzoriale. Memoria pacientilor care au suferit leziuni cerebrale
ce au dus la pierderea memoriei vizuale, insa fara a cauza orbirea, ilustreaza importanta componentei
senzoriale a AM. Daniel Greenberg si David Rubin (2003) au descoperit ca pacientii care si-au pierdut
abilitatea de a recunoaste obiecte datorita lezarii ariilor vizuale din cortex, si-au pierdut si o parte din AM.
se poate ca acest lucru sa se fi intamplat datorita faptului ca stimulii vizuali nu au fost disponibili sa se
serveasca drept indici de recuperare pentru amintiri. Chiar si amintirile care nu aveau la baza imagini
vizuale s-au diminuat la acesti pacienti. Se pare ca vazul si imaginile vizuale joaca un rol important in
engramarea amintirilor autobiografice. (Este de inteles ca pentru oamenii orbi imaginile auditive preiau
acest rol.)

Roberto Cabeza impreuna cu alti colegi de-ai sai a facut un studiu asupra unei scanari a creierului
si a pus in evidenta diferenta dintre AM si memoria studiata in laborator (2004). Cabeza a masurat
activarea creierului cauzata de 2 seturi de fotografii-stimul : un set de fotografii pe care le-a realizat
subiectul si o serie care au fost facute de altcineva. Pe primele le vom numi fotografiile A (de la AM) si
pe cele din urma, fotografiile L (de la fotografii de laborator).

Fotografiile-stimul au fost facute dandu-le la 12 studenti de la Universitatea Duke cate o camera


digitala si spunandu-le sa fotografieze 40 de locuri specifice din campus timp de 10 zile. Apoi, fiecarui
participant i s-a aratat fotografii facute de el (fotografii A) si fotografii facute de alti studenti (fotografii
L). cateva zile mai tarziu, li s-au aratat propriile fotografii, cele facute de ceilalti, si cateva noi, pe care nu
le-au mai vazut pana atunci. In timp ce ei indicau daca fotografia vizualizata era de tip A, L sau una noua,
activitatea lor cerebrala era masurata cu un RMN.

Rezultatele au aratat ca fotografiile A si L au activat in mare parte aceleasi regiuni ale creierului –
in general cele ca MTL (lobul temoral medial) care sunt asociate cu memoria episodica, precum si o arie
din cortexul parietal implicata in procesarea scenelor (figura 8.2a). Insa, fotografiile A au activat si
regiuni asociate cu procesarea informatiilor despre sine, cu memoria spatiului vizual si cu rememorarea
(―calatoria mentala in timp‖ despre care am discutat in capitolul 6). Figura 8.2b arata o activara mai
puternica in hipocampus a fotografiilor A comparativ cu a fotografiilor L. Deci, fotografiile facute de ei
insisi trezesc amintiri legate de momentul realizarii lor, activand, prin urmare, o retea si mai extinsa de
regiuni ale creierului decat fotografiile aceluiasi loc facute de altcineva. Acest lucru ne arata
complexitatea memoriei autobiografice fata de memoria studiata in laborator. AM poate provoca emoti,
care activeaza o alta zona a creierului (pe care o vom descrie pe scurt) numita amigdala.

Memoria de-a lungul vietii


Ce anume determina care dintre evenimentele care s-au petrecut in viata noastra ni le vom aminti
peste ani? Reperele personale precum absolvirea liceului sau cererea in casatorie ies, desigur, in evidenta,
ca si evenimentele cu o incarcatura afectiva ridicata – supravietuirea unui accident de masina (Pillmer,
1998). Intamplarile care devin parti semnificative din viata cuiva tind sa fie amintite mai bine. De
exemplu, daca mergi la o cina cu cineva pentru prima data, s-ar putea sa-ti aduci aminte foarte bine
momentul daca vei continua sa ai o relatie de lunga durata cu persoana respetiva dar, aceeasi cina ar putea
fi uitata daca nu te vei mai vedea niciodata cu ea.

152
Punctele de tranzitie din vietile oamenilor par a fi in mod particular memorabile. Acest lucru a
fost pus in evidenta de ceea ce au raspuns studentii din anul I si din anul terminal al colegiului Wellesley
cand au fost intrebati care a fost enimentul marcant din primul lor an de studii. Majoritatea raspunsurilor
au fost descrieri ale unor evenimente petrecute in septembrie. Cand li s-a pus aceeasi intrebare
absolventilor, ei si-au adus aminte mai multe evenimente din acea luna dar si dela sfarsitul ultimului an –
un alt punct de tranzitie (Pillmer et al., 1996).

Un rezultat interesant a aparut atunci cand li s-a cerut unor subiecti peste 40 de ani sa-si
aminteasca evenimente din viata lor. Pentru acesti subiecti, memoria este mai eficienta pentru evenimente
recente si pentru cele traite in adolescenta si in prima tinerete (intre 10 si 30 de ani; figura 8.3; Conway,
1996; Rubin et al., 1998). Memoria imbunatatita pentru adolescenta si pentru prima tinerete descoperita la
oamenii peste 40 de ani este denumita ―curba reactualizarii ―. De ce sunt aceste perioade speciale pentru
engramarea amintirilor? Vom descrie trei ipoteze, toate bazate pe ideea ca evenimentele deosebite se
ptrecse petrec in acest interval de timp.

Clare Rathbone impreuna cu colegii sai (2008) spun ca memoria este imbunatatita pentru
evenimentele care apar in timp ce se formeaza imaginea de sine sau identitatea unei persoane. Vom
denumi aceasta idee imaginea de sine a ―curbei reactualizarii ―. Rathbone si colegii ei au pus la baza
acestei idei rezultatele unui experiment in care un grup de participanti cu o varsta medie de 54 de ani au
creat afirmatii care incep cu ―Eu sunt‖, ca de exemplu ―Eu sunt mama‖, ―Eu sunt psiholog‖, care ii
caracterizeaza. Au fost intrebati apoi cand a devenit fiecare afirmatie o parte semnificativa a identitatii
lor. Varsta medie pe care subiectii au semnalat-o ca fiind la originea afirmatiior a fost de 25 de an, care se
afla in intervalul curbei reactualizarii. Cand participantii au enumerat apoi evenimente legate de
afirmatiile facute anterior (precum ―Am nascut primul copil‖, ―Am absolvit facultatea de psihologie‖),
cele mai multe s-au petrecut in acelasi interval de timp. Dezvoltarea imaginii de sine aduce cu sine
numeroase evenimente memomrabile, cele mai multe petrecandu-se in adolescenta si in tinerete.

O alta explicatie pentru curba reactualizarii, numita ipoteza cognitiva, spune ca perioadele de
schimbari rapide urmate de stabilitate duc la o engramare puternica a amintirilor. Adolescenta si prima
tinerete se potrivesc acestei descrieri pentru ca schimbarile rapide care se petrec pe parcursul lor sunt
urmate de o relativa stabilitate a vietii de adult. O cale prin care aceasta ipoteza a fost testata a fost prin
gasirea unor oameni care au avut parte de schimbari rapide in viata lor dupa prima tinerete. Ipoteza
cognitiva prezice ca pentru acesti oameni curba reactualizarii ar aparea mai tarziu. Pentru a testa aceasta
idee, Robert Schrauf si David Rubin (1998) au studiat amintirile oamenilor care emigrat in Statele Unite
in jurul varstei de 20 de ani, respectiv 30. Figura 8.4, care arata amintirile a doua grupuri de imigranti,
indica faptul ca aceasta curba a reactualizarii apare la varsta normala la cei care au emigrat devreme (20
de ani), dar sare cu 15 ani mai tarziu la cei care au emigrat in jurul varstei de 30 de ani, asa cum ar fi
prezis ipoteza cognitiva.

In sfarsit, o alta explicatie o reprezinta ipoteza contextului cultural. Aceasta explicatie distinge
intre povestea de viata a unei persoane, care reprezinta tot ceea ce s-a petrecut in viata ei, si contextul
cultural, care reprezinta evenimentele culturale asteptate care apar la un moment dat ― ―. De exemplu,
cand Dorthe Berntsen si David Rubin (2004) au rugat cateva persoane sa spuna cand apar, in general,
evenimentele importante in viata unui om, cele mai multe raspunsuri au fost cand se indragosteste (16
ani), facultatea (22 de ani), cand se casatoreste (27 de ani) si cand are copii (28 de ani). Interesant este
faptul ca varsta la care au loc majoritatea evenimentelor enumerate intra in intervalul curbei reactualizarii.

153
Asta nu inseamna ca aceste evenimente apar de fiecare data la aceste varste in viata unui om, dar conform
cu ipoteza contextului cultural, intamplarile din povestea de viata a unei persoane sunt mai usor de amintit
atunci cand concorda cu scenariul de viata cultural dictat de cultura acelei persoane.

Curba reactualizarii este un bun exemplu de fenomen care a dus la numeroase explicatii, multe
dintre ele plauzibile si bazate pe dovezi. Nu este surprinzator faptul ca factorii de baza propusi de fiecare
explicatie – formarea identitatii de sine, schimbarile rapide urmate de stabilitate si evenimentele asteptate
din punct de vedere cultural – apar pe durata curbei reactualizarii, pentru ca asta e ceea ce incearca sa
demonstreze (existenta curbei reactualizarii). Fiecare explicatie pe care am descris-o contribuie intr-un fel
la crearea curbei reactualizarii.

Este clar faptul ca anumite evenimente sunt mai bine pastrate in memorie decat altele. Pana acum
ne-am intrebat cand apar aceste evenimente, dar ne putem intreba si de ce tip de evenimente ne putem
aduce aminte mai bine. O caracteristica a celor mai memorabile evenimente este aceea ca ele sunt
semnificative si importante pentru acea persoana si, in multe cazuri, sunt asociate cu emotii. De exemplu,
studiul a ceea ce-si amintesc studentii din primul lor an de faultate a scos la iveala faptul ca multe dintre
evenimentele care ies in evidenta sunt asociate cu emotii puternice (Pillmer, 1998; Pillmer et al. 1996;
Talarico, 2009).

Memoria si emotiile
Emotiile sunt asociate des cu intamplarile usor de amintit. Evenimentele personale, precum
inceputul sau sfarsitul unor relatii, sau cele traite de mai multi oameni simultan, precum atacul terorist din
9/11, par a fi amintite cu mai multa usurinta decat cele mai putin incarcate emotional. Intuitia ca
evenimentele cu incarcatura afectiva sunt mai usor de amintit a fost confirmata prin cercetari in laborator.
De exemplu, cand Kevin LaBar si Elizabeth Phelps (1998) a testat capacitatea subiectilor de a –si aminti
cuvinte stimulante (de exemplu, cuvinte din campul lexical al sexualitatii si al blasfemiei) si cuvinte
neutre (strada, magazin) imediat dupa ce au fost prezentate, au observat ca memoria este mai eficienta
pentru cele stimulante (Figura 8.5a). Florin Dolcos si colegii sai (2005) au testat capacitatea subiectilor de
a recunoaste fotografii neutre si incarcate afectiv la 1 an dupa ce au fost prezentate si au observat ca
memoria a fost din nou mai eficienta in cazul fotografiilor incarcate afectiv. (Figura 8.5b).

Cand incercam observam ce se intampla din punct de vedere psihologic, iese in evidenta o
anumita regiune a creierului – amigdala (vezi Figura 7.17) importanta amigdaleia fost demonstrate in
numeroase feluri. De exemplu, in exeprimentul realizat de Dolcos descris mai sus, radiografiile cerebrale
facute cu un RMN functional (IRM), facute in timp ce subiectii isi amintesc lucruri, au scos la iveala
faptul ca activitatea amigdalei era mai ridicata pentru cuvintele incarcate afectiv (vezi Cahill 1996;
Hamann 1999)

Legatura dintre emotii si amigdala a fost demonstrata si prin testarea unui pacient, B.P., care a
suferit leziuni ale amigdalei. Cand participantii fara leziuni ale creierului au vizualizat un filmulet despre
un baietel si mama sa in care baietelul este ranit la jumatatea povestii, ei si-au amintit mai bine parte
incarcata emotional (in care baietelul este ranit). Memoria lui B.P a functionat la fel ca a celorlalti pentru
prima parte a povestii, dar nu a fost mai eficienta pentru partea incarcata afectiv. (Cahill 1995). Se pare,
deci, ca emotiile declanseaza mecanisme in amigdala care ne ajuta sa ne amintim evenimente care sunt
asociate cu emotii.

154
Amintirile de tip flash
Cum ramane cu evenimentele speciale, semnificative, extrem de memorabile? S-ar putea sa ai
amintiri legate de atacul terorist din 11 septembrie 2001 (Figura 8.6). iti amintesti cand ai auzit pentru
prima data despre atacuri? Cum ai aflat? Unde erai? Care a fost reactia ta initiala? Care a fost urmatorul
lucru pe care l-ai facut? Imi amintesc cum am intrat in biroul din departamentului de psihologie cand am
aflat de la o secretara ca cineva s-a prabusit cu avionul in Turnurile Gemene. In acel moment mi-am
imaginat un avion privat mic care si-a deviat cursul, dar la scurt timp sotia mea mi-a spus ca primul turn
de la World Trade Center tocmai ce se prabusise. Apoi am discutat cu studentii mei de la psihologie
cognitiva despre ceea ce stiam despre situatie si ne-am decis sa anulam cursul din acea zi.

Amintirile despre cum am auzit despre atacul din 9/11 pe care le-am descris, si despre oamenii si
evenimentele asociate direct cu aflarea despre incident, sunt inca vii in mintea mea la mai bine de 8 ani
dupa ce s-a intamplat. Au ceva special amintirile legate de evenimente neasteptate, incarcate afectiv?
Roger Brown si James Kulik (1997) spun este. Ei au spus ca amintirile legate de circumstantele in care
afli despre evenimente precum 9/11 sunt speciale. Propunerea lor se baza pe un eveniment anterior –
asasinarea presedintelui John F. Kennedy pe 22 noiembrie 1963.

Facand referinta la ziua in care a fost asasinat Kennedy, Brown si Kulik au afirmat ca ―pentru o
clipa, intreaga natiune si probabil o mare parte a lumii s-au oprit sa-l fotografieze‖(mental). Aceasta
descriere, care aseamana procesul memorarii unui lucru cu a face o fotografie, i-a dus la folosirea
termenului de amintiri-flash pentru a se referi la amintirile unei persoane despre circumstantele in care a
aflat despre evenimente socante, incarcate emotional. Este important sa precizam ca termenul de amintire-
flash se refera la contextul in care o persoana afla despre un fapt si nu la amintirea in sine. Asadar, o
amintire-flash despre 9/11 ar fi legata de unde erai si ce faceai cand ai aflat despre atac.

Brown si Kulik argumenteaza faptul ca exista ceva special la mecanismele responsabile pentru
amintirile-flash. Nu numai ca ele apar in conditiile in care exista o incarcatura emotionala ridicata, dar
sunt si pastrate o perioada foarte lunga de timp in memorie vii si detaliate. Brown si Kulik descriu
mecanismul responsabil pentru pastrarea amintirilor vii ca ―imprimare imediata‖ (now print), ca si cum
aceste memorii ar fi ca niste fotografii care rezista la decolorare.

Ideea ca amintirile-flash sunt ca o fotografie s-a bazat pe descrierile oamenilor a ceea ce-si
aduceau aminte despre cum au aflat despre intamplari precum asasinarea lui Kennedy sau a lui Martin
Luther King Jr. Din aceste descrieri, Brown si Kulik au ajuns la concluzia ca in general oamenii reusesc
sa dea multe detalii despre ceea ce faceau in momentul in care au aflat despre aceste evenimente cu
incarcatura afectiva. Dar metoda pe care cei doi au folosit-o a fost defectuoasa pentru ca nu au avut cum
sa determine acuratetea amintirilor. Singura cale prin care o puteau testa era sa compare amintirile lor cu
ceea ce s-a intamplat de fapt si cu raporturile facute imediat dupa eveniment. Metoda prin care sunt
comparate amintirile detaliate imediat dupa eveniment cu cele detaliate dupa o perioada lunga de timp
poarta denumirea de repeated recall (amintire repetata).

Metoda repeated recall


Ideea din spatele aceste metode este sa se determine daca memoria se schimba in timp sau nu,
testand subiectii de cateva ori dupa un eveniment. Memoria subiectului este evaluata imediat dupa
prezentarea stimulului sau dupa aparitia unui eveniment. Desi exista posibilitatea aparitie unor erori sau

155
omisiuni imediat dupa, prima amintire este luata drept cea mai buna reprezentare a ceea ce s-a intamplat
si este luata drept un reper. Zile, luni sau ani mai tarziu, cand subiectii sunt testati din nou, raportul lor
este comparat cu primul. Utilizarea unui reper reprezinta o metoda pentru testarea acuratetii raporturilor
facute dupa o perioada mai lunga de timp.

Peste cativa ani dupa ce Brown si Kulik au venit cu ideea de ―imprimare imediata‖, utilizand
procesul repeated recall, cercetatorii au demonstrat ca amintirile-flash nu sunt ca niste fotografii.
Fotografiile raman la fel pentru multi ani, lucru care nu se intampla si cu amintirile legate de
evenimentele-flash. De fapt, unul din lucrurile de baza descoperite despre acest tip de amintiri este ca ele
sunt de multe ori lipsite de acuratete si detalii, desi oamenii spun ca ele sunt foarte vii. De exemplu Ulric
Neisser si N. Harsch (1992) au facut un studiu in care i-au intrebat pe subiecti cum au auzit despre
explozia navetei spatiale ―Challenger‖. Aceasta a explodat la 77 de secunde dupa ridicarea de la sol din
Capul Canaveral pe 28 ianuarie 1986, omorand o echipa de 7 oameni, printre care si Christa McAuliffe, o
profesoara de la liceul din New Hampshire, care a fost primul membru al proiectului NASA Teacher in
Space.

Participantii la testarea lui Neisser si Harsh au completat niste chestionare la o zi dupa explozie si
la 2 ani si jumatate, respectiv 3 ani mai tarziu. Raspunsul unuia dintre studenti arata ca a auzit despre
eveniment cand era in clasa :

―Eram la ora de religie cand au intrat niste oameni si au inceput sa vorbeasca despre asta.
Nu aveam nici un detaliu cu exceptia faptului ca a expoldat si toti studentii profesoarei au vazut
asta, lucru care mi s-a parut trist. Apoi, dupa curs, m-am dus in camera mea si am vazut la TV
stirea din care am aflat toate detaliile.‖

Doi ani si jumatate mai tarziu, amintirea ei s-a transformat dupa cum urmeaza :

―Cand am auzit prima data despre explozie eram in anul I si stateam in dormitor cu
colegul meu de camera si ne uitam la televizor. Am vazut stirea si am ramas socati. Am fost
foarte suparat si am urcat la etaj sa vorbesc cu un prieten , dupa care mi-am sunat parintii.‖

Raspunsuri ca acesta, in care subiectii spun mai intai ca au auzit despre explozie intr-un anumit
loc, cum ar fi sala de curs, si apoi isi amintesc ca au auzit prima data la televizor, sunt comune. Imediat
dupa explozie, 21% dintre subiecti au spus ca au auzit prima data despre ea la televizor, insa 2 ani si
jumatate mai tarziu, 45% au raspuns acelasi lucru. Cauzele cresterii procentelor ar putea fi faptul ca stirile
de la televizor devin mai usor de memorat prin repetitivitatea lor si pentru ca televizorul este o sursa
majora de informatie. Astfel, amintirea legata de cum au aflat despre explozia navei ―Challenger‖ are o
proprietate care este caracteristica si amintirilor legate de evenimente mai putin dramatice din viata de zi
cu zi : a fost afectata de experientele personale ale oamenilor si de cunostintele lor generale.

Numarul mare de raspunsuri eronate, lipsite de acuratete din cadrul studiului sugereaza ca,
probabil, amintirile care se presupun a fi amintiri-flash se deterioreaza la fel ca amintirile obisnuite.
Cercetatorii care studiaza amintirile-flash chiar si-au exprimat indoielile cu privire la faptul ca ar exista
diferente mari in structura lor fata de structura amintirilor obisnuite (Schmolck et al., 2000). Aceasta
concluzie are la baza un experiment in care unui grup de studenti li s-a pus o serie de intrebari pe data de
12 septembrie 2001, la o zi dupa atacul terorist asupra Turnurilor Gemene si a Pentagonului (Talarico &
Rubin, 2003). Cateva dintre aceste intrebari au fost referitoare la evenimentul tragic (―Cand ai auzit prima

156
data despre acest lucru?‖). Altele au facut referire la evenimente obisnuite din viata lor care s-au petrecut
in zilele dinaintea atacului. Dupa ce au ales o intamplare din acele zile, subiectul trebuia sa-l descrie in 2-
3 cuvinte care au servit ulterior drept indicii despre eveniment. Cativa subiecti au fost retestati dupa o
saptamana, altii dupa 6 saptamani si restul dupa 32 de saptamani, cand li s-au pus aceleasi intrebari.

Una dintre concluziile experimentului a fost aceea ca subiectii si-au amintit mai putine detalii si
au facut mai multe erori cu cat a trecut mai mult timp de la producerea evenimentului, cu putin diferente
intre amintirile-flash si cele obisnuite. Acest rezultat sustine ideea ca amintirile-flash nu sunt diferite fata
de celelalte. Totusi, un alt rezultat ilustrat in figura 8.8b indica faptul ca exista o diferenta : credinta
oamenilor ca isi aduc foarte bine aminte detaliile legate de amintirile-flash care a ramas aceeasi chiar si
dupa 32 de saptamani, in timp ce pentru amintirile despre evnimentele obisnuite au inceput sa aiba cu atat
mai multe indoieli cu cat a trecut o perioada mai mare de timp. In cazul amintirilor-flash, intensitatea
redarii si a retrairii evenimentului au fost mai ridicate. Ideea ca amintirile-flash sunt speciale pare sa se
bazeze pe faptul ca oamenii cred ca ele sunt mai puternice si mai acurate; acest studiu ne arata ca in
realitate exista diferente foarte mici sau chiar deloc intre amintirile din viata de zi cu zi si amintirile-flash
in ceea ce priveste volumul detaliior si acuratetea lor.

Dupa ce Talarico si Rubin au descoperit ca amintirile oamenilor despre tragedia 9/11 au scazut in
acuratete precum celelalte amintiri, un alt experiment a dus la concluzia ca amintirile asociate cu
momentul in care au aflat despre tragedia 9/11 rezista mai mult in timp decat cele ale unor evenimente
care s-au petrecut cam in acelasi timp. La scurt timp dupa atacul terorist, Patrick Davidson si colegii sai
(2006) i-au intrebat pe subiecti ―Cum ai auzit despre atac?‖, ―Unde erai cand ai auzit despre el?‖ si ―Cine
era prezent?‖. Le-au pus subiectilor acelasi set de intrebari si pentru un eveniment obisnuit – cel mai
interesant lucru (ales de subiect) care s-a petrecut la cate zile inainte de atatc.

Un an mai tarziu, subiectii au fost contactati pentru un test de memorie surpriza in care li s-au pus
aceleasi intrebari. Daca nu-si puteau aduce aminte evenimentul obisnuit, li se dadea un indiciu precum
―petrecere‖ sau ―film‖. Raspunul subiectilor era scorat prin acumularea a 0 puncte daca nu-si aduceau
aminte nimic sau isi aduceau aminte gresit, 1 punct daca raspunsul era partial corect sau mai putin
specific decat amintirea originala, si 2 puncte daca se apropiau de raspunsul initial. Rezultatul final era
calculat prin adunarea punctelor acumulate la fiecare intrebare si scalarea scorului total astfel incat 1.0 era
rezultatul maxim. Congruenta amintirilor despre 9/11 a fost ridicata un an mai tarziu (s-a obtinut un scor
de 0.77), dar scorul pentru amintirile despre evenimentul obisnuit a fost mult mai mic (0.33; figura 8.9a).
O diferenta frapanta intre amintirile celor 2 evenimente este aceea ca, in timp nici un subiect nu a a
intaminat vreo dificultate in a-si aminti despre 9/11, numai 65% dintre ei si-au amintit care a fost
evenimentul din viata de zi cu zi, chiar si dupa ce li s-a dat un indiciu (figura 8.9b).

Rezultatele ambelor experimente au aratat ca amintirile-flash se sterg in timp. Acest lucru sustine
ideea ca ele nu sunt precum niste fotografii. Totusi, Davidson a spus ca a fost mai dificil pentru subiecti
sa-si aminteasca evenimentul obisnuit. Nu este clar motivul pentru care s-a intamplat acest lucru, dar
posibile motive ar fi acelea ca subiectii nu stiau ca vor fi retestati un mai tarziu (a fost un test surpriza), iar
indiciile care li s-au dat s-ar putea sa nu fi fost la fel de eficiente precum cele alese pentru subiectiilui
Talarico si Rubin.

Putem intelege de ce indiciile din al doilea experiment au fost mai putin eficiente daca ne
intoarcem la rezultatele experimentului lui Timo Mantyla despre care am vorbit in capitolul 7 (pagina

157
183). Acestea au aratat ca indiciile pentru reamintirea unui lucru sunt mai eficiente cand sunt create chiar
de subiect decat atunci cand sunt alese de altcineva. Faptul ca subiectii lui Talarico si Rubin si-au creat
propriile indicii, in timp ce subiectii lui Davidson li s-au dat indicii alese de altii, explica de ce acestia din
urma nu si-au amintit evenimentele din viata de zi cu zi si de ce a existat o diferenta uriasa intre
amintirile-flash si celelalte.

Amintirile despre 9/11 sunt mai bune probabil datorita a 2 caracteristici pe care le au amintirile
care se invart in jurul evenimentelor-flash. In primul rand, sunt implicate emotii foarte puternice. Cei mai
multi asociaza informatiile despre atacul terorist nu doar cu evenimentul in sine, ci si cu emotii intense
precum surpinderea, neincrederea, furia si frica. Noi stim ca emotiile declanseaza raspunsuri ale
amigdalei asociate cu o mai buna memorie a evenimentelor cu incarcatura afectiva mare. Nu ar fi, deci,
surprinzator daca amintirile despre evenimente-flash sunt intr-un fel mai acurate decat cele mai putin
incarcate emotional, ale evenimentelor obisnuite. (Davidson & Glisky, 2002)

Un al doilea factor care poate imbunatati memoria pentru evenimentele-flash este reprezentat de
repetitia. Ulric Neisser si colegii sai (196) argumenteaza ca ne amintim evenimente precum cele care s-au
petrecut pe 9/11 nu din cauza unui mecanism special, ci petru ca le repetam des dupa ce ele au loc.
Aceasta idee poarta denumirea de ipoteza repetitiei narative.

Aceasta ipoteza are sens daca luam in considerare evenimentele care au urmat atacului.
Fotografiile avioanelor care s-au lovit de World Trade Center au fost redate la televizor la nesfarsit, iar
evenimentul si urmarile sale au fost discutate pe larg luni intregi dupa tragedie in toata mass-media.
Neisser spune ca daca repetitia sta la baza amintirii evenimentelor semnificative, atunci analogia cu
―flash-ul‖ induce in eroare. Sa ne amintim ca memoria care ne preocupa acum se refera la caracteristicile
din jurul circumstantelor in care ai aflat prima data despre tragedie, dar si mai mult se refera la ―repetitia‖
acestui eveniment dupa ce el s-a petrecut. Oamenii au fost mai concentrati asupra reluarilor de la
televizor, decat pe cine le-a spus despre eveniment sau unde se aflau ei in acel moment. Asta ar explica si
intruziunea erorilor de la Tv care au aparut in studiul ―Challenger‖.

Efectul repetitiei prin urmarirea evenimentului pe larg la TV este ilustrat in mass-media si dupa
moartea lui Michael Jackson pe 25 iunie 2009. Desi a trecut putin mai mult de o luna de la moartea lui,
am vazut, citit si auzit atat de multe lucruri despre eveniment, incat imi este foarte greu sa-mi dau seama
cand am auzit prima data despre el.

Inca se discuta despre mecanismul exact care sta la baza amintirilor evenimentelor-flash de catre
cercetatori (Berntsen, 2009; Luminet & Curci, 2009; Talarico & Rubin). Totusi, indiferent de mecanismul
care implicat, probabil ca cea mai importanta descoperire a cercetatorilor privind memoria-flash este ceea
ce ne spune despre memorie in general. Ne confirma faptul ca memoria poate fi influentata de
circumstantele in care se petrece un eveniment. Atat contextul emotional, cat si lucrurile care se petrec
dupa eveniment pot afecta mai tarziu relatarile despre ce s-a intamplat. Ideea ca memoria oamenilor
pentru un anumit eveniment este determinata de context si de lucrurile care s-au intamplat pe langa in
acea perioada, i-a dus pe multi dintre cercetatori la concluzia ca ceea ce-si amintesc oamenii este de fapt o
constructie bazata pe ce s-a intamplat de fapt la care se adauga alte influente. Vom discuta aceasta idee in
sectiunea urmatoare.

158
Natura constructiva a memoriei
Am observat ca ne amintim anumite lucruri mai bine decat altele din cauza semnificatiei pe care o
au sau din cauza momentului in care ele s-au petrecut. Dar am mai observat, de asemenea, ca ceea ce-si
amintesc oamenii nu corespunde intotdeauna cu ceea ce s-a intamplat. Cand oamenii relateaza amintiri,
nu numai ca s-ar putea sa omita lucruri, dar pot sa distorsioneze sau sa schimbe faptele, iar in unele cazuri
chiar pot relata lucruri care nici macar nu s-au intamplat.

Experimentul “Razboiul fantomelor” al lui Bartlett


Psihologul britanic Fredrick Barlett a efectuat un studiu asupra naturii constructive a memoriei,
cunoscut ca ―Razboiul fantomelor‖. In acest experiment, desfasurat inainte de Primul Razboi Mondial si
publicat in 1932, subiectii au citit urmatoarea poveste din folclorul canadian-indian.

RAZBOIUL FANTOMELOR

Intr-o noapte doi barbati tineri din Egulac au coborat la rau pentru a vana foci, iar in timp ce erau acolo s-
a incetosat. Apoi au auzit strigate de razboi si s-au gandit ca poate e un detasament de razboi. Au fugit
catre mal si s-au ascuns dupa un bustean. Incepusera sa vina niste canoe, auzeau sunetul vaslelor, iar una
dintre ele se indrepta catre ei. Erau cinci barbati in canoe care le-au spus :

- Ce credeati? Vrem sa va luam cu noi. Vom merge de-a lungul raului sa ne razboim cu oamenii.
- Nu avem sageti la noi, a raspuns unul dintre barbatii tineri. Nu voi merge cu voi. As putea fi ucis.
Rudele mele nu stiu unde am plecat. Dar tu poti merge cu ei, spuse el intorcandu-se catre celalalt.

Asa ca unul dintre ei a plecat la razboi, iar celalalt s-a intors acasa. Razboinicii au mers pe rau si au ajuns
intr-un oras aflat pe partea cealalta a Kalamei. Oamenii au inceput sa vina in apropierea raului si au
inceput sa se lupte. Multi dintre ei au fost ucisi. Dar barbatul a auzit imediat pe unul dintre razboinici
zicand:

- Hai sa mergem repede acasa. Indianul a fost ranit.

Barbatul a tras concluzia ca razboinicii sunt niste fantome, niste inchipuiri, pentru ca desi el nu se simtea
rau, ei sustineau ca a fost lovit de o sageata. Canoele s-au intors in Egulac, iar el s-a dus repede acasa si a
facut un foc. Le-a povestit tuturor cele intamplate :

- Am insotit niste fantome la razboi. Multi dintre prietenii nostri si dintre cei care ne-au atatcat au
fost ucisi. Ei au spus ca am fost ranit si eu, dar nu simt nimic.

Dupa ce a terminat de povestit a devenit tacut. Cand soarele a rasarit, barbatul s-a brabusit. Ceva negru
incepuse sa-i curga din gura. Fata I s-a contorsionat. Oamenii au inceput sa planga cu totii. Indianul
murise. (Bartlett, 1932, p. 65)

Dupa ce subiectii au citit povestea, Bartlett i-a rugat sa o redea cu acuratete. A folosit apoi tehnica
reproducerii repetate, in care aceeasi subiecti veneau dupa anumite intervale de timp sa incercae sa-si
aduca aminte povestea. Tehnica este similara cu cea utilizata in experimentele legate de amintirile flash –
repeated recall.

159
Experimentul lui Bartlett este considerat important pentru ca este printre primele care a folosit
aceasta tehnica. Dar motivul de baza pentru care el este semnificativ este reprezentat de natura erorilor pe
care le-au facut subiectii. Cu cat a trecut mai mult timp de la citirea povestii, subiectii au uitat o buna
parte din informatii. Reproducerile lor erau mai scurte decat originalul si contineau multe greseli si
omisiuni.

Cel mai semnificativ lucru este ca povestile pe care si le-au amintit subiectii reflecta cultura lor.
Povestea originala care vine din folclorul canadian, a fost transformata de multi dintre participanti in asa
fel incat sa rezoneze cu cultura Angliei edwardiene din care provin. De exemplu, unul dintre participanti
isi aminteste ca cei doi barbati care s-au dus sa vaneze foci erau implicati intr-o expeditie de vanatoare,
canoele devenisera barci, iar despre barbatul care s-a dus la razboi isi aminteste ca era un razboinic de
care orice englez adevarat ar fi mandru si care, in ciuda ranilor pe care le avea, a continuat sa lupte,
castigand admiratia localnicilor.

O concluzie care reiese din acest experiment este aceea ca subiectii si creat amintirile din doua
surse. O sursa o reprezinta povestea originala, iar cealalta este ceea ce stiau ei despre povestile din cultura
lor. O data cu trecerea timpului, eu au utilizat informatii din ambele surse, in cele din urma amintirea
reprezentand ceea ce s-ar fi intamplat in Anglia lui Edward. Ideea ca amintirile pot fi influentate de alte
surse de informatie implica un fenomen numit ―source monitoring‖ care sta la baza caracterului
constructiv al memoriei.

“Source monitoring” si erorile ei


- Ai auzit de multimea care s-a adunat in fata cinemaului la avanpremiera filmului ―Harry Potter‖?
- Da, am auzit la stiri.
- Serios? Eu am auzit de la Bernita, care adora ―Harry Potter‖, sau de la Susan? Nu-mi mai aduc
aminte.

Source monitoring – identificarea sursei – este un proces de determinare a originilor amintirilor


noastre, a limitelor sale sau a convingerilor noastre (Johnson et al., 1993). In conversatia de mai sus, una
dintre persoane identifica drept sursa de informatie despre film stirile pe care le-a urmarit, in timp ce a
doua persoana nu este sigura de sursa sa,osciland intre Bernita si Susan. Daca ar fi crezut ca a aflat de la
Bernita si s-ar fi dovedit a fi Susan, ar fi facut ceea ce se numeste eroare a ―source monitoring‖ –
identificarea eronata a sursei de informatie a unei amintiri. Erorile procesului de identificare a sursei se
mai numeste si ―misattribution‖ – asociere incorecta, care induce in eroare – pentru ca amintirea este
asociata cu o sursa gresita. Acest proces ne ofera un exemplu care sustine ideea naturii constructive a
memoriei pentru ca atunci cand ne amintim ceva, de obicei ne gandim la amintire in sine si apoi, printr-un
proces decizional, incercam sa determinam de unde a venit ea.

Erorile identificarii sursei sunt comune si de cele mai multe ori nu ne dam seama de ele. Probabil
ca si tu ai avut o experienta in care credeai ca ai aflat un lucru de la cineva anume, pentru ca mai apoi sa-ti
dai seama ca era vorba despre altcineva sau experienta in care ai afirmat ca ai spus ceva ce doar ai gandit.
Presedintele Ronald Regan relateaza povesteste la un moment dat despre un act eroic infaptuit de un pilot
U. S., pentru ca mai apoi sa se descopere ca relatarea lui era aproape identica cu o scena dintr-un film de
razboi din 1940 – ―A wing and a prayer‖. Se pare ca sursa amintirii presedintelui a fost mai degraba
filmul decat fapta in sine.

160
Cateva dintre cele mai incredibile exemple de identificare eronata a sursei sunt cazurile de
criptomnezie – incapacitatea de a diferentia evenimentele traite de propria persoana de cele din vis, citite
sau auzite. De exemplu, George Harrison a fost dat in mudecata pentru ca a plagiat cantecul ―He‘s so
fine‖ (inregistrat prima data in 1960 de trupa The Chiffons) cand a compus ―My sweet lord‖. Desi George
Harrison a folosit in mod inconstient cantecul, compozitorul cantecului original l-a dat in judecata cu
succes. Problema lui Harrison a fost ca a crezut ca el fusese sursa cantecului, cand de fapt a fost altcineva.

Aceste erori sunt importante pentru ca mecanismele responsabile pentru ele sunt cele implicate si
in procesul de creare a amintirilor in general. Macia Johnson (2006) descrie memoria ca fiind un proces
care face uz de un anumit numar de tipuri de informatie. sursa primara a amintirilor o reprezinta
evenimentul in sine, inckuzand experiente perceptive, emotii si ganduri care apareau in acel moment.
Sursele aditionale de informatie care influenteaza memoria include cunostinele generale ale oamenilor si
lucrurile care s-au petrecut inainte sau dupa eveniment care pot fi confundate cu acesta.

Vom descrie mai tarziu in acest capitol cateva experimente care ilustreaza cum ceea ce stiu
oamenii despre lume ii pot face sa-si aminteasca ceva gresit. Vom descrie si evenimente in care
experimentatorii le vor furniza subiectilor informatii inselatoare care ii vor face pe acestia sa faca erori in
incercarea lor de a-si aminti evenimentul. ―Source monitoring‖ este un factor in aceste situatii pentru ca
subiectii utilizeaza informatiile aditionale in locul celor oferite de evenimentul in sine ca sursa pentru
amintirea lor.

Experimentul “Devenind faimos peste noapte” : identificarea sursei si familiaritatea


Un experiment facut de Larry Jacoby in 1989 demonstreaza un efect al identificarii sursei prin
testarea capacitatii subiectilor de a distinge intre nume care sunt faimoase si nume care nu sunt. In prima
parte a experimentului, Jacoby si subiectii au citit o lista de nume inventate precum Sebastian Weissdorf
si Valerie Marsh. Intr-un test imediat prezentat subiectilor, dupa ce ei au citit lista de nume inventate,
subiectii au fost rugati sa aleaga numele faimoase dintr-o lista care continea numele inventate, noi nume
inventate adaugate si nume ale unor persoane celebre precum Minnie Pearl (cantareata de muzica
country) sau Roger Bannister (prima persoana care a alergat o mila in 4 minute), pe care multi oameni le-
ar fi recunoscut in 1988, cand a fost facut experimentul. Chiar inainte de test, participantilor li s-a spus ca
toate numele pe care le-au vazut in prima parte a experimentul nu erau ale unor oameni celebri. Pentru ca
testul a fost dat imediat dupa ce subiectii au citit prima lista de nume, ei au fost capabili sa recunoasca
majoritatea numelor care nu erau faimoase.

Rezultatul interesant a aparut in testul dat 24 de ore mai tarziu. Cand au fost testati folosindu-se
aceeasi lista de nume, subiectii mai degraba au identificat ca fiind faimoase numele care nu erau. Deci,
daca in primul test au identificat corect numele Sebastian Weissdorf ca nefiind celebru, 24 de ore mai
tarziu acesta a devenit faimos. Din cauza acestui rezultat, Jacoby si-a intitulat lucrarea ―Devenind faimos
peste noapte‖.

Cum a devenit Sebastian Weissdorf celebru peste noapte? Pentru a raspunde la aceasta intrebare,
pune-te in locul subiectilor lui Jacoby. Au trecut 24 de ore de cand ai citit lista de nume inventate, iar
acum trebuie sa decizi daca Sebastian Weiidorf este faimos sau nu. Cum o faci? Sebastian Weissdorf nu
iese in evidenta drept cineva despre care tu stii ca este celebru, dar numele iti este familiar. Te intrebi : de
ce imi este acest nume familiar? Aceasta este o problema a identificarii sursei, deoarece, pentru a

161
raspunde la intrebare, trebuie sa determini sursa familiaritatii. Iti suna cunoscut acest nume pentru ca l-ai
vazut 24 de ore mai devreme sau pentru ca este un om celebru? Aparent, cativa dintre subiecti au decis ca
le suna cunoscut numele din cauza faimei lui, deci Sebastian Weissdorf care initial era necunoscut a
devenit faimos peste noapte!

Mai tarziu in acest capitol, cand vom discuta despre problemele care apar in determinarea
acuratetii declaratiilor martorilor, vom vedea ca situatiile care creeaza senzatia de familiaritate poate duce
la erori ale identificarii sursei, precum identificarea gresita a unui om despre care se presupune ca a fost la
locul comiterii unei crime.

Cand iti aduci aminte cine ce a spus : identificarea sursei si stereotipurile de gen
Cand suntem in dubii in privinta amintirilor noastre, de multe ori folosim ceea cestim despre
lume, iar de cele mai multe ori o facem inconstient. Un exemplu in acest sens este oferit de un experiment
facut de Richard Marsh in 2006, care a aratat ca performanta oamenilor intr-o sarcina de identificare a
sursei unei amintiri poate fi influentata de stereotipurile de gen. ei au folosit urmatoarea metoda de
testare.

Metoda de testare a identificarii sursei

Intr-un experiment tipic de memorie, itemi precum cuvinte, imagini, sau afirmatii le-au fost
prezentate unor subiecti, care au fost apoi rugati sa-si aminteasca sau sa recunoasca cat mai multe dintre
ele. Intr-un exeperiment legat de identificarea sursei, itemii erau prezentati impreuna cu sursa lor, iar apoi
erau rugati sa indice care sursa era asociata cu un anumit item. De exemplu, subiectilor le era prezentat un
numar de afirmatii precum ―Astazi am fost la petrecere, zise John.‖ sau ―Am sentimentul ca echipa The
Mets va castiga in seara asta, zise Sally.‖. Mai tarziu, in testarea identificarii sursei, subiectilor le sunt
prezentate afirmatiile, insa fara numele vorbitorilor, si erau rugati sa spuna cine a spus afirmatia
respectiva. Rezultatul-cheie in acest experiment nu este proportia in care subiectii si-au amintit corect
itemii, ci proportia in care itemii erau asociati cu sursa corecta.

Design-ul experimental al lui Marsh este urmatorul : subiectii citesc o serie de afirmatii
prezentate cate una pe rand pe monitorul unui computer timp de 5 secunde fiecare. Cateva dintre afirmatii
erau caracteristice barbatilor (―L-am injurat pe tipul care m-a insultat‖), iar cateva, femeilor (―Am facut o
fata de masa pentru masa din sufragerie.‖), si cateva erau neutre (―Sunt foarte comod/a. – adjectivul
easygoing nu are gen in limba engleza). Fiecare afirmatie era prezentata impreuna cu un nume, precum
Chris sau Pat (nume care in limba engleza pot fi si de baiat si de fata), iar subiectii erau rugati sa-si
aminteasca atat propozitia, cat si cine a spus-o.

Dupa ce participantii au vazut citit toate afirmatiile, fiecare asociata cu un nume, au facut timp de
5 minute un puzzle, dupa care li s-a spus ca Pat este o femeie heterosexuala, iar Chris un barbat
heterosexual. Este important sa ne amintim ca atunci cand au citit propozitiile subiectii nu stiau genul
vorbitorilor. O data ce au aflat genul celor care au spus afirmatiile, li s-a dat ca sarcina sa identificice
citeasca din nou afirmatiile si sa determine daca ele au fost spuse de Chris sau de Pat.

Rezultatele indica faptul ca aflarea genului vorbitorilor a afectat judecata subiectilor. Dintre
afirmatiile specifice barbatilor, 83% au fost asociate in mod corect cu Chris, insa doar 65% au fost

162
asociate in mod corect cu Pat. La fel s-a intamplat si in cazul afirmatiilor specifice femeilor, cele mai
multe au fost asociate cu Pat, chiar daca erau spuse de Chris.

Acest rezultat ne arata, conform lui Marsh, ca daca subiectii nu si-au adus bine aminte cine a spus
o anumita afirmatie, recuperarea informatiilor a fost biasata cu cunostintele lor despre ce ar spune in mod
normal un barbat sau o femeie. Influenta cunostintelor despre lumea reala a dus la erori in ceea ce priveste
identificarea sursei. In sectiunea urmatoare vom descrie cateva experimente aditionale care ilustreaza cum
pot cauza erori in procesul de reamintire cunostintele despre lumea reala.

Cum afecteaza memoria cunostintele despre lumea reala (generalitatile, stereotipurile)


Relatarea unor amintiri poate fi influentata de inferentele pe care le fac oamenii bazandu-se pe
experientele si pe cunostintele lor. In aceasta sectiune vom lua in considerare aceasta idee. Dar fa aceasta
demonstratie mai intai.

Demonstratie

Pentru aceasta demonstratie citeste urmatoarele cerinte facand o pauza de cateva secunde intre ele.

1. Omul de zapada al copiilor a disparut cand temperatura a ajuns la 80 de grade.


2. Raftul subred s-a slabit sub greutatea cartilor.
3. Profesorul distrat nu avea cheile de la masina.
4. Campionul la carate a lovit blocul de zgura.
5. Copilul nou a stat treaz toata noaptea.

Acum ca ai citit propozitiile, du-te la sfarsitul capitolului si urmeaza instructiunile.

Cum ai raspuns la exercitiu? William Brewer (1977) si Kathleen McDermott si Jason Chan
(2006) le-a dat unor subiecti o sarcina asemanatoare si au descoperit ca au aparut erori la aproximativ o
treime din propozitii. Pentru propozitiile de mai sus, cele mai comune erori au fost : ―a disparut‖ adevenit
―s-a topit‖, ―s-a slabit‖ – ―s-a rupt‖, ―nu avea‖ – ―a pierdut‖, ―a lovit‖ – ―a rupt‖, ―a strivit‖, ―a stat treaz‖
– ―a plans‖.

Aceasta schimbare a cuvintele se numeste inferenta pragmatica, care apare atunci cand o persoana
citeste o propozitie care o face sa se astepte la ceva ce nu este afirmat in mod explicit in propozitie.
Aceste inferente se bazeaza pe cunostintele dobandite prin experienta. Deci, desi propozitia ―Copilul nou
a stat treaz toata noaptea.‖ nu include nici o informatie despre faptul ca ar fi plans, cunostintele despre
copii ar putea face o persoana sa deduca acest lucru. (Chan & McDermott, 2006)

Intr-un experiment clasic care demonstreaza cum pot afecta inferentele memoria, John Bransford
and Marcia Johnson (1973) le-a cerut subiectilor sa citeasca niste afirmatii care descriu actiuni si apoi le-a
testat memoria. Afirmatia de mai jos este una dintre cele citite de subiectii din grupul experimental in
partea de achizitie a experimentului, iar a doua afirmatie este una dintre cele citite de cei din grupul de
control.

1. Grupul experimental : John incerca sa fixeze casuta pasarilor. El batea cuiul cand tatal lui a iesit
afara sa vada ce face si sa-l ajute.

163
2. Grupul de control : John incerca sa fixeze casuta pasarilor. El cauta cuiul cand tatal lui a iesit
afara sa vada ce face si sa-l ajute.

Ambele grupuri au fost apoi testate prezentanduli-se niste afirmatii pe care nu le-au vazut mai
inainte despre care erau rugati sa spuna daca le-au citit inainte sau nu. A treia afirmatie este una de testare
care le-a fost prezentata ambelor grupuri. Observati ca aceasta contine cuvanrul ―ciocan‖ care nu apare in
nici una dintre afirmatiile originale.

3. Grupul experimental si grupul de control : John folosea un ciocan pentru a repara casuta pasarilor
cand tatal lui a iesit afara sa vada ce face si sa-l ajute.

Subiectii din grupul experimental au spus ca au vazut inainte 57% dintre afirmatiile de testare, dar
subiectii din grupul de control au spus ca au vazut inainte doar 20% dintre afirmatii de testare (aduceti-va
aminte ca, in realitate, ei nu au vazut nici una dintre ele). In exemplul de mai sus, subiectii din grupul
experimental care au citit afirmatia in care aparea sintagma ―batea cuiul‖, au fost mai usor indusi in eroare
si au fost mai dispusi sa creada afirmatia originala continea cuvantul ―ciocan‖, decat subiectii din grupul
de control care au citit afirmatia in care John cauta cuiul. Aparent, subiectii din grupul experimental au
dedus ca a fost folosit un ciocan din cauza utilizarii sintagmei ―batea cuiul‖, chiar daca el nu a fost
mentionat in afirmatia originala. Acest lucru are sens pentru ca de obicei batem cuie cu ciocanul, doar ca
in acest caz deductia subiectului a cauzat o eroare de memorie.

Avem aici scenariul utilizat pentru un alt experiment, creat special pentru a provoca inferente
bazate pe experientele trecute ale subiectilor (Arkes & Freedman, 1984) :

―Intr-un joc de baseball scorul este de 1 la 1. Echipa gazda are alergatori in prima si a
treia baza, cu un singur out. O minge a fost lovita pe pamant spre shortstop. Shortstop-ul arunca
spre baza a doua, incercand sa joace la dublu. Alergatorul care era la a treia baza puncteaza, iar
acum scorul e de 2 la 1 pentru echipa gazda.‖

Dupa ce au auzit o poveste similara cu aceasta, subiectilor li s-a cerut sa spuna daca propozitia
―Batter-ul era in siguranta in prima baza.‖ facea parte din fragment. Daca citesti pasajul iti dai seama ca
aceasta propozitie nu face parte din el, iar majoritatea subiectilor care nu au informatii despre baseball au
raspuns corect. Totusi, majoritatea participantilor care cunosc regulile baseball-ului au spus ca propozitia
le-a fost prezentata in fragment. Ei au dedus, bazandu-se pe cunostintele lor, ca daca alergatorul din a
treia baza a inscris, atunci cel care a incercat sa joace la dublu a pierdut, ceea ce inseamna ca batter-ul a
ajuns in siguranta la prima baza. Cunostintele, in acest exemplu, au dus la o deductie corecta despre ceea
ce probabil s-a si intamplat in acel joc, dar au dus la o deductie gresita in ceea ce priveste continutul
fragmentului.

Scenarii si scheme
Exemplul de mai sus ilustreaza cum memoria oamenilor poate fi influentata de cunostintele lor. O
schema reprezinta informatiile pe care le are o persoana despre diferite aspecte sau despre mediu. De
exemplu, schema unei persoane despre un oficiu postal include informatii despre felul in care arata in
general cladirea unui oficiu postal din exterior, ce este inauntrul cladirii si serviciile pe care le pun la
dispozitie. Noi dezvoltam scheme de-a lungul experientelor noastre in diferite situatii, cum ar fi ascultarea
unei lectii in sala de curs, vizitarea unui oficiu postal, participarea la un meci de baseball.

164
Intr-un experiment care a studiat cum este influentata memoria oamenilor de schemele pe care ei
le au despre oficiile postale, subiectii erau pusi sa astepte intr-un oficiu sa intre in experiment. Cand erau
chemati apoi intr-o alta camera, li se spunea ca acest experiment este unul de memorie si sarcina lor era sa
scrie ceea ce au vazut in timp ce asteptau sa intre. Subiectii au raspuns scriind pe hartie multe dintre
lucrurile despre care isi aminteau ca le-au vazut, dar si lucruri multe care nu erau acolo, dar care faceau
parte din schema lor despre un oficiu postal. De exemplu, desi nu erau carti in oficiu, 30% dintre ei au
spus ca au vazut carti. Deci, informatiile din schemele pe care le avem pot constituiun ghid de deductii
pentru amintirile noastre. In acest exemplu, deductiile s-au dovedit a fi gresite. Exemplele care ilustreaza
cum duc schemele la decizii gresite in experimentele legate de memorie ne-au facut sa utilizam un nou tip
de schema numit ―script‖ (scenariu).

Un scenariu reprezinta in conceptia noastra o serie de actiuni care apar de obicei intr-o anumita
experienta. De exemplu, scenariul tau privind vizitarea unui oficiu postal ar putea include asteptatul la
coada, completarea unor formulare, predarea scrisorii angajatilor oficiului, platirea timbrului, poate
cumpararea unor timbre pentru a le folosi mai tarziu si apoi iesirea din oficiul postal.

Scenariile ne pot influenta memoria ridicandu-ne asteptari despre ceea ce se intampla in mod
obisnuit intr-o anumita situatie. Pentru a testa influenta scenariilor, Gordon Bowe a facut un experiment
in care subiectii erau rugati sa-si aminteasca un pasaj scurt, precum cel ce urmeaza :

DENTISTUL

Bill a avut o durere de masea. I s-a parut o eternitate inainte sa ajunga la cabinetul medicului
dentist. Bill a analizat diferitele postere din domeniul dentar care erau afisate pe perete. In cele din urma
asistentul dentist a verificat si a facut o radiografie dintilor sai. Acesta se intreba ce facea dentistul.
Dentistul a spus ca Bill avea multe carii. Imediat ce si-a facut o alta programare, acesta a parasit cabinetul
dentistului.

Participantii au citit un numar de pasaje ca acesta, toate despre activitati familiare cum ar fi
mersul la dentist, mersul la inot sau mersul la o petrecere. Dupa o perioada de intarziere, participantii au
dat titluri acestor povesti pe care le-au citit si li s-a cerut sa scrie ce isi amintesc despre fiecare poveste cu
cat mai multa acuratete. Participantii au creat povesti care au inclus mult material care se potrivea cu
povestile originale, dar au inclus si material care nu era prezentat in povestea originala dar care facea
parte din scenariul pentru activitatea descrisa. De exemplu, pentru povestea cu dentistul, anumiti
participanti au raportat ca au citit ca ‖Bill a facut o programare la receptionerul dentistului‖. Aceasta
declaratie face parte din scenariul majoritatii persoanelor care merg la dentist, dar aceasta nu a fost
inclusa in povestea originala. Cu toate acestea, cunostinte despre scenariul dentistului au facut ca
participantii sa adauge informatii care nu au fost prezentate initial. Un alt exemplu de legatura dintre
cunostinte si memorie este furnizat prin demonstratia din urmatoarea sectiune.

165
Falsa Amintire si Recunoastere. Incercati urmatoarea demonstratie.

DEMONSTRATIE Memoria pentru o Lista


Cititi urmatoarea lista si clasificati un element pe secunda, mai apoi acoperiti lista si scrieti cat de
multe cuvinte va puteti aminti. Pentru ca aceasta demonstratie sa functioneze, este foarte important sa
acoperiti cuvintele si sa scrieti cuvintele pe care vi le amintiti inainte de a citi demonstratia.

pat, odihna, treaz, obosit, vis treaz, noapte, patura, pui de somn, somn cu sforait, perna, liniste, cascat,
somnoros.

Lista voastra de cuvinte amintite include orice fel de cuvinte care nu sunt in lista de mai sus?
Acest experiment a fost introdus de James Deese (1959) si studiat mai departe de catre Henry Roediger si
Kathleen McDermott (1995). Atunci cand prezint aceasta lista clasei mele, exista intotdeauna un numar
substantial de elevi care raporteaza faptul ca si-au amintit cuvantul ‖somn‖.

Amintirea cuvantului somn este o amintire falsa deoarece acesta nu este in lista. Aceasta amintire
falsa apare datorita faptului ca oamenii asociaza somnul cu alte cuvinte din lista. Acest lucru este similar
efectului schemelor, in care oamenii creeaza amintiri false ale mobilierului de birou care nu este prezent
datorita faptului ca asociaza acest mobilier de birou cu ceea ce se afla de obicei intr-un birou. Din nou,
procesele constructive au creat o eroare in memorie. Aspectul crucial care trebuie retinut din cadrul
tuturor acestor exemple este faptul ca amintirile false apar din aceleasi procese constructive care produc
amintirile adevarate. Memoria, asa cum am vazut, nu este o camera sau un aparat de inregistrat care
creeaza inregistrari perfecte, neschimbatoare a tot ceea ce se intampla. Aceasta proprietate constructiva a
memoriei poate de fapt sa serveasca in majoritatea situatiilor, dupa cum este descris in continuare, dar
poate sa nu fie un lucru atat de bun in situatii cum ar fi marturiile in audieri.

EVALUAREA CRITICA: PLUSURILE SI MINUSURILE CONSTRUCTIEI


Proprietatea constructiva a memoriei reflecta natura creativa a proceselor noastre mentale care ne
permit sa facem lucruri cum ar fi intelegerea limbajului, rezolvarea problemelor si luarea deciziilor.
Aceasta creativitate ne ajuta de asemenea sa ‖umplem spatiile libere atunci cand informatiile sunt
incomplete. De exemplu, amintiti-va experimentul in care unii participanti au specificat sa John a folosit
un ciocan dupa ce au citit ca acesta batea un cui. Imaginati-va cat de obositor ar fi pentru o persoana daca
ar trebui sa explicam totul extrem de detaliat pentru a sti cum s-a petrecut actiunea. In cele din urma, John
putea sa bata cuiul in casuta pentru pasari cu ajutorul unei pietre! Din fericire, noi stim ca ciocanul este un
instrument cu care de obicei se bat cuie. Cu toate ca acesta creativitate serveste drept scop legitim, aceasta
are uneori drept rezultat anumite erori ale memoriei. Aceste erori, plus faptul ca uitam foarte multe din
lucrurile pe care le-am experimentat, au facut ca multe persoane sa doreasca ca memoria lor sa fie mai
buna - o idee cu care majoritatea studentilor ar fi de acord, in special in jurul datei examenului. Cu toate
ceasta, cazul prezentat de expertul rus in probleme ale memoriei Shereshevskii (S.) arata faptul ca poate o
memorie perfecta poate sa nu fie deloc avantajoasa. Dupa studierea indelungata a lui S., psihologul rus
Alexandria Luria (1968) a concluzionat ca memoria lui S. era in mod virtual ‖fara limite‖ (cu toate ca
Wilding & Valentine, 1997, subliniaza faptul ca acesta a mai facut ocazional si greseli). Cu toate ca

166
memoria impresionanta a lui S i-a permis sa isi castige existenta prin demonstrarea puterilor memoriei
sale pe scena, nu parea sa fie de prea mare ajutor in alte aspecte ale vietii. Luria a descris viata personala a
lui S ca fiind ‖in ceata‖. Si atunci cand s-a efectuat un salt de memorie, acesta a avut dificultati in a uita
ceea ce tocmai isi amintise. Mintea sa era ca o tabla neagra pe care fusese scris tot ceea ce se intamplase
si toate aceste informatii nu mai puteau fi sterse. Multe lucruri scapa mintii noastre si apoi nu mai avem
nevoie de ele. Din neferice pentru S, aceste lucruri au ramas acolo chiar si atunci cand acesta a dorit ca ele
sa dispara. S nu a fost de asemenea bun in rationalizarea care implica diferite inferente sau ‖completare de
spatii libere‖ in baza unei informatii partiale‖. Facem acest lucru atat de des incat suntem siguri ca este
corect, dar capacitatea lui S de a inregistra informatii masive si incapacitatea sa de a le sterge, poate ca au
impiedicat capacitatea sa de a realiza acest lucru.

Memoria excelenta a lui A.J. din cadrul experientei personale, pe care am descris-o la inceputul
capitolului, a fost diferita de cea a lui S. si anume in ceea ce priveste faptul ca, continutul care nu poate fi
sters erau numere sau nume din memorie, dar detaliile faceau referire la viata persoana.

Acest lucru a fost atat pozitiv (amintirea evenimentului fericit) si negativ (amintirea unui
eveniment nefericit). Dar oare fusese memoria sa utila in alte zone decat cele de amintire a evenimentelor
de viata. Aparent, aceasta nu a fost capabila sa aplice puterile sale pentru a ajuta la reamintirea
materialului pentru examen, deoarece aceasta era o studenta de nivel mediu. Testarea a dezvaluit de
asemenea faptul ca aceasta a diminuat performanta la testele care au implicat organizarea materialelor,
gandirea abstracta, si lucrul cu concepte - aptitudini care sunt importante pentru gandirea creativa. Ceea
ce este ilustrat de catre cazurile lui S. si A.J. este faptul ca nu reprezinta absolut un avantaj necesar pentru
a-ti putea aminti totul; de fapt, mecanismele care au drept rezultat puteri superioare ale memoriei pot
lucra impotriva proceselor constructive care reprezinta o caracteristica importanta nu doar pentru
memorie, dar si pentru capacitatea noastra de a gandi creativ. Mai mult chiar, stocarea tuturor
informatiilor si situatiilor experimentate reprezinta un mod ineficient pentru sisteme sa functioneze
datorita faptului ca acest tip de stocare poate supra incarca sistemul. Pentru a evita aceasta supra
incarcare, sistemul nostru de memorie este proiectat sa isi aminteasca selectiv lucruri care sunt in special
importante pentru noi sau care apar adesea in mediul nostru (Anderson & Schooler, 1991). Cu toate ca
sistemul rezultat nu inregistreaza tot ceea ce experimentam, acesta nu functioneaza suficient de bine
pentru a permite fiintelor umane sa supravietuiasca ca si specie. O modalitate de a aprecia valoarea de
supravietuire a sistemului de memorie este aceea de a-ti aminti discutia noastra din Capitolul 3 cu privire
la modul in care putem percepe in mod eronat obiectul din Figura 3.24a (repetata aici ca si ● Figura 8.15)
ca si un animal care se ascunde dupa un copac. Sistemul nostru perceptiv, la fel ca si sistemul nostru de
memorie, este proiectat sa foloseasca informatiile partiale pentru a ajunge la cea mai buna potrivire, sau
solutie a unei probleme de perceptie, care sunt corecte de cele mai multe ori. Ocazional, acest sistem vine
cu o perceptie enorma (a se vedea Figura 3.24b) dar de cele mai multe ori aceasta ofera un raspuns corect.
Putinele erori pe care le putem experimenta sunt mai mult decat compensate de caracteristica sistemului
perceptiv care este esential pentru supravietuirea noastra - viteza sa este mare chiar si atunci cand se
confrunta cu informatii incomplete. Sistemul nostru de memorie functioneaza in acelasi mod. Desi nu
poate oferi raspunsurile corecte de fiecare data, de obicei ne ofera ceea ce avem nevoie pentru a functiona
rapid si eficient, desi poate sa nu aiba intotdeauna informatii complete. Memoria este in mod clar un
sistem extrem de functional care ne este de asemenea foarte util. Cu toate acestea, uneori cerintele vietii
moderne creeaza situatii pe care oamenii nu au fost conceputi sa le gestioneze. Sa luam de exemplu,
condusul unei masini. Evolutia nu a echipat sistemele noastre de perceptie si sistemele de motor pentru a

167
gestiona iesirea si intrarea in conditiile dificile de trafic sau condusul la viteze foarte mari. Desigur, facem
aceste lucruri oricum, dar accidentele tot se produc. In mod similar, sistemele noastre de memorie si de
perceptie nu au evoluat pentru a gestiona cerintele cum ar fi furnizarea de martori oculari pentru a depune
marturie in tribunal. In astfel de situatii, memoria ar trebui sa fie perfecta in mod idealistic. In cele din
urma, libertatea unei alte persoane sau viata acesteia poate fi in joc. Si la fel cum accidentele de masina se
produc, se pot produce si accidente de memorie. In scurt timp vom examina ce se poate intampla cand
memoria este pusa la incercare in sala de judecata, dar mai intai vom analiza un alt aspect al memoriei
care poate duce la erori de memorie.

1. Erorile de monitorizare a sursei ofera un exemplu de natura constructiva a memoriei. Descrieti ce sunt
erorile de monitorizare a sursei si sursa de monitorizare si de ce sunt acestea considerate ‖constructive‖.
Care este modul in care experimentul ‖Razboiul Fantomelor‖ al lui Bartlett ofera un exemplu de erori de
monitorizare a sursei?

2. Descrieti urmatoarele exemple de situatii care implica erorile de monitorizare a sursei:

(a) familiaritatea (experimentul situatiei de a deveni celebru);

(b) Cunostinte practice (experimentul stereotipului de gen).

Asigurati-va ca puteti descrie experimentele referitoare la fiecare exemplu.

3. Descrieti urmatoarele exemple despre modul in care erorile de memorie poate aparea din cauza
cunostintelor pe care le are o persoana despre lume:

(a) de a emite concluzii (concluzii pragmatice; experimentul ‖casutei de pasari‖; experimentul baseball;

(b) scheme si scenarii (experimentul biroului; experimentul dentistului); (c) amintiri si recunoasteri false
(experimentul ‖somnului‖)

4. Care sunt dovezile din studiile cazurilor clinice care spun ca ‖super memoria‖ poate avea anumite
dezavantaje? Care sunt unele dezavantaje ale memoriei constructive?

5. De ce putem afirma ca memoria este foarte functionala dar ca nu poate fi in mod perfect adecvata
pentru toate situatiile?

Memoria Poate Fi Modificata sau Creata prin Sugestie


Oamenii sunt influentabili. Reclamele care prezinta calitatile diferitelor produse influenteaza ceea
ce achizitioneaza oamenii. Argumentele prezentate de politicieni, factorii de opinie, si prietenii
influenteaza modul in care oamenii voteaza. Reclamele si argumentele politice reprezinta exemple de
lucruri care ar putea influenta atitudinile unei persoane, convingerile sau comportamentele acesteia. Acum
vom vedea ca informatiile care sunt prezentate de alte persoane pot de asemenea sa influenteze memoria
unei persoane pentru evenimente trecute. Mai intai vom analiza fenomenul numit efectul de informare
gresita in care amintirea unei persoane despre un anumit eveniment este modificata de lucruri care se
produc dupa ce un eveniment s-a produs deja.

168
EFECTUL DE INFORMARE GRESITA
In cadrul unui experiment tipic de memorie o persoana vede sau aude stimuli, cum ar fi cuvinte,
litere sau propozitii sau observa imagini sau un film al unui eveniment si i se cere sa raporteze ceea ce el
sau ea a experimentat. Dar ce se intampla daca experimentatorul ar adauga informatii care ar fi mers mai
departe de simpla interogare a persoanei referitor la ceea ce el sau ea isi amintea? Aceasta este intrebarea
pe care Elizabeth Loftus si colaboratorii acesteia (1978) au intrebat in cadrul unei serii de experimente
care au stabilit efectul de informare gresita - informatii gresite prezentate dupa ce o persoana a fost
martora la un eveniment, fapt care poate schimba modalitatea in care o persoana descrie mai tarziu
respectivul eveniment. Aceste informatii gresite sunt prezentate ca fiind informatii gresite dupa eveniment
sau MPI.

METODA. Prezentarea Informatiilor gresite dupa un eveniment.


Procedura obisnuita in cadrul unui experiment in care MPI sunt prezentate este aceea de a
prezenta mai intai stimulul care trebuie amintit. De exemplu, acest stimul ar putea fi o lista de cuvinte sau
un film al unui eveniment. MPI este mai apoi prezentat unui grup de participanti inainte ca memoria
acestora sa fie testata si nu este prezentata grupului de control. Dupa cum veti vedea mai jos, MPI sunt
adesea prezentate intr-un mod care pare natural, astfel incat nu se intample ca participantii sa fie indusi in
eroare. Vom vedea de asemenea, chiar cu toate acestea, atunci cand participantii sunt anuntati ca
informatiile despre un eveniment ulterior pot fi incorecte, prezentarea acestor informatii poate sa afecteze
rapoartele acestora de memorie. Efectul MPI este determinat de compararea rapoartelor de memorie ale
participantilor care au primit aceste informatii gresite cu rapoartele de memorie ale participantilor care nu
le-au primit. Un experiment efectuat de Elizabeth Loftus si colaboratorii acesteia (1978) ilustreaza o
procedura tipica MPI. Participantii au vazut o serie de diapozitive in care o masina se opreste la un semn
de stop si mai apoi vireaza si loveste un pieton. Unii dintre participanti au raspuns mai apoi la o serie de
intrebari, inclusiv ‖A trecut o alta masina pe langa Datsun-ul de culoare rosie in timp ce aceasta era oprita
la semnul STOP?‖ Pentru un alt grup de participanti (grupul MPI), cuvantul ‖semn‖ a fost inlocuit cu
sintagma ‖semn STOP‖ din respectiva intrebare. Mai apoi li s-au aratat participantilor anumite imagini
din prezentare plus unele imagini pe care acestia nu le mai vazusera. Era mult mai posibil ca cei din
grupul MPI sa spuna ca au vazut imaginea cu masina care s-a oprit la semn (pe care de fapt, in realitate,
acestia nu au vazut-o) decat participantii care nu fost expusi la MPI. Aceasta schimbare de memorie
cauzata de MPI demonstreaza efectul informatiei gresite. Prezentarea MPI poate modifica nu doar ceea ce
participantii raporteaza ca au vazut, dar si concluziile acestora despre alte caracteristici ale situatiei. De
exemplu, Loftus si Steven Palmer (1974) a prezentat participantilor anumite filme ale unui accident rutier
(● Figura 8.16) si mai apoi a intrebat fie (1) ‖Cat de repede mergeau masinile care s-au lovit una de
cealalta?‖ sau (2) ‖Cat de repede mergeau masinile care au intrat in coliziune una cu cealalta?‖ Desi
ambele grupuri au vazut acelasi eveniment, estimarea vitezei medii efectuate de catre participantii care au
auzit cuvantul ‖lovit‖ a fost de 41 de mile pe ora, in timp ce estimarea participantilor care au auzit
coliziune‖ a fost de 34 de mile pe ora. Mult mai interesant pentru studierea memoriei sunt raspunsurile
participantilor la intrebarea ‖Ati vazut un geam spart?‖ pe care Loftus a adresat-o la o saptamana dupa ce
acestia au vazut prezentarea. Cu toate ca nu a fost nici un geam spart in prezentarea originala, 32% din
participantii care au auzit ‖lovit‖ inainte de estimarea vitezei au raportat ca au vazut un geam spart, in
timp ce doar 14% dintre participantii care au auzit ‖coliziune‖ au raportat ca au vazut geamul (a se vedea
Loftus 1993, 1998). Efectul informatiilor gresite arata nu doar faptul ca amintirile false pot fi create prin
sugestie dar si ofera un exemplu pentru modul in care diferitii cercetatori pot interpreta anumite date in

169
diferite moduri. Trebuie sa va amintiti faptul ca scopul psihologiei cognitive este acela de a studia
procesul mental, dar aceste procese trebuiesc dovedite din rezultatele experimentelor comportamentale
sau psihologice. Intrebarea adresata de catre efectul de informare gresita este ‖Ce s-a intamplat de a
schimbat rapoartele de memorie ale participantilor?‖ Cercetatori diversi au propus diferite raspunsuri la
aceasta intamplare. Acum vom descrie trei explicatii, una dintre acestea propunand faptul ca MPI
inlocuieste amintirile vechi, iar alta accentueaza rolul interferentei, si alta care se bazeaza pe
monitorizarea sursei.

MPI in calitate de inlocuitor pentru Memoria originala - Loftus explica efectul de informare
gresita prin propunerea ipotezei de urmarire a inlocuirii memoriei, care specifica ca MPI modifica sau
inlocuieste amintirile care au fost formate pe parcursul experimentarii originale a evenimentului. In
conformitate cu aceasta idee, vizualizarea unui semn de STOP creeaza o urma de amintire pentru un semn
de stop, dar prezentarea de catre MPI si anume ca respectivul semn a fost prezent face ca amintirea
referitoare la un semn de stop sa fie inlocuita cu un nou semn obligatoriu. Procesul de reconsolidare, pe
care l-am descris in Capitolul 7 (Pagina 197) ar putea oferi un mecanism psihologic pentru aceasta
inlocuire. In conformitate cu ideea de reconsolidare, reactivarea memoriei poate crea un potential pentru
formarea de noi urme de memorie.

MPI ca si Cauzatoare de Interferente - O alta explicatie propune ca informatiile originale sunt


uitate datorita interferentei retroactive, care se produce atunci cand mai multe elemente recente
(informatiile gresite din acest exemplu) interfereaza cu memoria pentru ceva care s-a produs in trecut
(evenimentul actual). De exemplu, interferentele retroactive ar trebuie implicate daca studierea pentru
examenul de spaniola a facut mult mai dificila amintirea unor cuvinte de vocabular pe care le-a studiat
pentru examenul de franceza cu o zi inainte. Aceasta explicatie este similara cu ipoteza de inlocuire a
memoriei si anume ca noile informatii afecteaza informatiile vechi. Cu toate acestea, in acest caz,
informatiile vechi nu sunt eliminate, si doar se interactioneaza cu acestea.

MPI cauzatoare de Erori de Monitorizare a Sursei – O alta explicatie pentru efectul


informatiilor gresite este bazata pe ideea monitorizarii sursei despre care am discutat mai devreme.

In conformitate cu monitorizarea sursei, o persoana concluzioneaza in mod incorect ca sursa


pentru amintirea sa pentru evenimentul incorect (semnul respectiv) a fost prezentarea, chiar daca sursa
actuala a fost reprezentata de declaratia experimentatorului dupa prezentare. Urmatorul experiment
efectuat de Stephen Lindsay (1990) a investigat monitorizarea sursei si MPI prin intrebarea daca
participantii care sunt expusi la MPI cred cu adevarat ca au vazut ceva care doar lea fost sugerat.
Raspunsul la aceasta intrebare ar fi ‗da‘, daca participantii realizeaza o eroare de monitorizare a sursei.
Participantii lui Lindsay au vazut mai intai o prezentare care arata un barbat de serviciu care fura bani si
un calculator. Aceasta prezentare a fost povestita de un vorbitor femeie, care doar a descris ceea ce s-a
intamplat pe masura ce diapozitivele se derulau. Doua zile mai tarziu, participantii au revenit la laborator
pentru un test de memorie. Chiar inainte de test, acestia au ascultat o poveste, fara diapozitive,
prezentata de aceeasi vorbitoare femeie. Aceasta poveste era similara cu cea pe care o auzisera cu doua
zile mai devreme, doar cu cateva detalii schimbate. De exemplu, un pachet de tigari Albori din
prezentarea originala a devenit Winston in repovestire si o cutie de cafea Maxwell House, a devenit
Folgers.

170
Inainte ca participantii sa auda cea de-a doua povestire, acestia au fost informati ca erau anumite
detalii incorecte in aceasta, astfel incat acestia ar trebui sa ignore ceea ce au auzit in cea de-a doua poveste
atunci cand sustin testul de memorie. In cadrul testului de memorie, participantii au primit intrebari cum
ar fi ‘Barbatul avea un pachet de tigari?‘. Ce marca aveau tigarile prezentate in diapozitive? Trei dintre
intrebari au fost despre elementele de inducere in eroare, pentru care acestia au primit informatii incorecte
in cea de-a doua povestire, si trei au fost despre elementele de control, pentru care acestia au primit
informatiile corecte. Rezultatele, prezentate in ● Figura 8.17a, , indica faptul ca pentru elementele gresite,
27 % din raspunsuri au corespuns informatiilor incorecte din cea de-a doua poveste. Acest lucru se
compara doar cu 9% din raspunsurile incorecte pentru elementele de control. Aceste raspunsuri la
elementele gresite ar reprezenta erorile de monitorizare a sursei in cazul in care participantii confundau
informatiile din cea de-a doua poveste cu informatiile din prima poveste. Rezultatele pentru un alt grup de
participanti, care au auzit o voce de barbat spun o a doua poveste, si sunt prezentate in Figura 18.7b. In
acest caz, elementele de inducere in eroare au primit doar 13% raspunsuri incorecte, care nu au fost
diferite in mod semnificativ de 10% din raspunsurile incorecte pentru elementele de control. Aceasta lipsa
de sursa de erori de monitorizare datorita faptului ca vocea de femeie era diferita de vocea de barbat,
astfel incat era mult mai usor sa se distinga care informatii proveneau din ce poveste. Cu toate acestea,
folosirea aceleiasi voci de femeie pentru ambele povesti a creat erori de monitorizare a sursei care au
facut participantii sa creada ca acestia au vazut ceva pe care nu l-au vazut.

Cu toate ca mecanismul care cauzeaza efectul de informare gresita este inca discutat de
cercetatori, nu exista nici un fel de dubiu ca efectul este real si ca sugestiile experimentatorilor pot
influenta rapoartele participantilor in cadrul experimentelor de memorie (Tabelul 8.2). Unele dintre cele
mai dramatice demonstratii ale efectului de experimentator arata ca acesta poate face persoanele sa creada
ca evenimentele s-au produs mai devreme in vietile noastre chiar daca aceste evenimente nu s-au produs
niciodata.

CREAREA AMINTIRILOR FALSE PENTRU EVENIMENTELE TIMPURII DIN VIETILE


OAMENILOR
Ira Hyman, Jr., si colegii (1995) au creat amintiri false pentru evenimente din trecut intr-un
experiment in care au contactat parintii participantilor lor si le-au solicitat sa prezinte descrieri ale unor
evenimente reale ce au avut loc cand participantii erau copii. Apoi, experimentatorii au creat descrieri ale
unor evenimente false, unele care nu au avut loc niciodata, precum o petrecere aniversara care includea un
clovn si pizza, si un bol rotativ de punch la o petrecere de nunta. Participantii, care, ca studenti de colegiu,
au fost eliminati din aceste experiente din copilarie, au primit unele informatii din descrierile parintilor si
li s-a solicitat sa elaboreze pe baza lor. Rezultatul a fost acela ca participantii si-au adus „aminte‖ si au
descris 20% dintre evenimentele false. De exemplu, a avut loc urmatoarea discutie in care un
intervievator (I) a intrebat un participant (P) ce isi amintea despre falsul eveniment.

I: La varsta de 6 ani ai participat la o petrecere de nunta, iar in timp ce alergai pe acolo cu alti copii, te-ai
lovit de masa si ai rasturnat bolul de punch peste tatal miresei.

P: N-am idee. Nu am auzit de acest lucru pana acum. Aveam 6 ani?

I: Uh-huh.

P: Havar n-am.

171
I: Te poti gandi la vreun detaliu?

P: Aveam 6 ani; cred ca eram in Spokane, um, deloc.

I: OK.

Totusi, la un al doilea interviu care a avut loc cu 2 zile mai tarziu, participantul a raspuns astfel:

I: Urmatoarea este de cand aveai 6 ani si ai participat la o nunta.

P: Nunta era a prietenului meu cel mai bun, in Spokane, T____. Fratele ei, fratele mai mare, se casatorea,
iar acolo s-a intamplat, in P_____, Washington, pentru ca de acolo era familia ei, si s-a intamplat vara sau
primavara, pentru ca era foarte cald afara, si era chiar pe marginea apei. Era o nunta in aer liber, si cred ca
alergam si am daramat ceva, parca un bol de punch, umm, care a facut multa mizerie si am fost certat
pentru asta.

I: Iti mai amintesti ceva?

P: Nu.

I: OK.

Cel mai interesant lucru despre raspunsul acestui participant este ca nu-si amintea nunta la
inceput, insa si-a amintit a doua oara. Aparent, auzind despre eveniment, iar apoi asteptand, a facut ca
evenimentul sa apara ca falsa amintire. Acest lucru se poate explica prin familiaritate. Cand a fost intrebat
despre nunta a doua oara, familiaritatea participantului fata de nunta de la prima expunere l-a facut pe
acesta sa accepte ca nunta chiar a avut loc. Acest lucru este precum experimentul lui Jacoby, „devino
faimos peste noapte‖, in care familiaritatea a facut ca participantii sa eticheteze in mod eronat pe
Sebastian Weissdorf si pe alte persoane nefaimoase ca fiind faimoase. Ambele cazuri ilustreaza erorile de
monitorizare a sursei, deoarece participantii au atribuit sursei familiaritatii lor cu ceva ce nu a avut
niciodata loc. Recent, Stephen Lindsday si colegii (2004) au realizat un experiment ce a utilizat procedura
descrisa mai sus, insa cu o schimbare suplimentara. Participantilor li s-au prezentat descrieri ale unor
evenimente reale din copilarie, puse la dispozitie de parintii lor, si o alta experienta care nu avusese loc
(ca se jucau cu o jucarie numita Slime, gelatinoasa si foarte colorata, in biroul invatatoarei lor din clasa
intai). Mai mult, Lindsday a pus un grup de participanti sa se uite la fotografia lor din clasa intai sau a
doua, precum cea din ● Figura 8.18, atunci cand li se prezenta amintirea despre punerea jucariei in biroul
invatatoarei. Rezultatul acestui experiment a fost acela ca grupul de participanti care a vazut poza au
experimentat de doua ori mai multe amintiri false decat grupul care nu au vazut poza. Acest lucru s-a
intamplat din anumite motive, insa aspectul important pentru obiectivele noastre este acela ca adaugarea
pozei a sporit efectul de amintire falsa. Ne vom intoarce la acest rezultat in sectiunea ‗ceva de avut in
vedere‘ de la finalul capitolului.

De ce gresesc oamenii in marturiile martorilor oculari?


Dupa cum am observat din rezultatele a numeroase studii de laborator, memoria este supusa
esecului. Insa acest esec este cel mai evident si semnificativ in zona marturiilor martorilor oculari —
marturiile unui martor ocular la o crima pe care a vazut-o dupa comiterea crimei. Marturiile martorilor
oculari este unul dintre cele mai convingatoare tipuri de proba in fata unui juriu, insa, din pacate, multi

172
oameni nevinovati au fost incarcerati din cauza unei identificari eronate de catre martori oculari.
Identificarile eronate au loc din numeroase motive. Unele erori sunt cauzate de dificultatile de perceptie a
fetei unei persoane, iar altele din cauza amintirii imprecise asupra a ceea ce s-a perceput. Vom vedea mai
intai probe ale erorilor identificarilor de catre martori cheie, iar apoi vom analiza de ce s-au produs aceste
erori.

ERORI DE IDENTIFICARE DE CATRE MARTORI CHEIE


In Statele Unite, 200 de oameni pe zi devin acuzati de crima in baza marturiilor martorilor cheie
(Goldstein et al., 1989). Din pacate, exista multe cazuri in care erorile martorilor oculari au avut ca
rezultat condamnarea oamenilor nevinovati. Incepand din Decembrie 2009, utilizarea probelor ADN a
exonerat 248 de oameni din Statele Unite, care fusesera condamnati pe nedrept de crime dupa ce au
petrecut in medie 12 ani in inchisoare (Proiectul Innocence, 2009). Saptezeci si cinci de procente dintre
aceste condamnari au fost bazate pe marturii ale martorilor oculari (Quinlivan et al., 2009; Scheck et al.,
2000). Pentru a da o fata umana problemei condamnarilor pe nedrept din cauza marturiilor eronate ale
martorilor oculari, sa luam in considerare cazul lui David Webb, care a fost condamnat la 50 de ani de
inchisoare pentru viol, tentativa de viol si tentativa de talharie in baza marturiei martorului ocular. Dupa
ce a petrecut 10 luni in inchisoare, acesta a fost eliberat dupa ce un alt om a marturisit crimele. Charles
Clark a fost inchis pentru crima in 1938, in baza marturiei martorului ocular care, dupa 30 de ani, s-a
demonstrat a fi imprecisa. Acesta a fost eliberat in 1968 (Loftus, 1979). Ronald Cotton a fost condamnat
de violarea lui Jennifer Thompson in 1984, pe baza marturiei acesteia ca este extrem de sigura ca el este
omul care a violat-o. Chiar si dupa ce Cotton a fost exonerat de probe ADN care implicau un alt om,
Thompson inca „isi amintea‖ ca Cotton fusese atacatorul ei. Cotton a fost eliberat dupa ce a petrecut 10
ani in inchisoare (Wells & Quinlivan, 2009). Faptul perturbator privind aceste exemple este nu numai ca
acestea au avut loc, ci chiar si ca sugereaza ca multi alti oameni nevinovati sunt in prezent inchisi pentru
crime pe care nu le-au comis. Aceste derapaje ale justitiei si multe altele, dintre care unele cu siguranta nu
au fost niciodata descoperite, sunt bazate pe presupunerea, facuta de judecatori si jurati, ca oamenii vad si
raporteaza lucrurile cu precizie. In esenta, multi oameni din sistemul justitiei penale sustin ideea eronata
ca memoria este precum o camera. Am constatat din cercetarile de laborator ca memoria nu este deloc
precum o camera, iar cercetarile ce includ scenarii de la locul crimei sustin aceasta idee. In cateva
experiemente, participantilor li s-au prezentat filme ale unor crime reale sau crime inscenate, iar apoi au
fost rugati sa aleaga faptasul dintr-un colaj de poze (fotografii cu mai multe fete, dintre care una este a
faptasului). Intr-un studiu, participantii au vizionat o caseta de supraveghere video in care un tragator a
fost in campul de vedere timp de 8 secunde, iar apoi participantii au fost rugati sa aleaga tragatorul dintre
fotografii. Fiecare participant a ales pe cineva care credeau ca este tragatorul, chiar daca poza lui nu era
inclusa in colajul de poze (Wells & Bradfield, 1998). Intr-un alt studiu, utilizand un model experimental
similar, 61% dintre participanti au ales pe cineva din colaj, chiar daca poza criminalului nu era inclusa
(Kneller et al., 2001). Aceste studii ne arata cat de dificila este identificarea cu succes a unei persoane
dupa vizionarea casetei unei crime. Insa lucrurile se complica mai mult cand luam in considerare lucrurile
ce au loc in timpul crimelor reale.

SCENA CRIMEI SI MAI DEPARTE


Chiar si in conditii ideale, identificarea fetelor este o sarcina dificila si pot aparea erori
(Henderson et al., 2001). Insa pot interveni si alti factor ce pot ingreuna sarcina chiar mai mult.

173
Erori asociate cu atentia. Emotiile se ridica la cote inalte dupa comiterea unei crime, ceea ce poate
afecta lucrurile la care o persoana este atenta si pe cele despre care isi aminteste ulterior. Un exemplu
important despre cum poate atentia sa afecteze accesul martorului la informatii relevante este
concentrarea pe arma. Tendinta de concentrare a atentiei pe o arma are ca rezultat ingustarea atentiei,
astfel incat martorul poate rata informatii relevante, precum fata atacatorului. Claudia Stanny si Thomas
Johnson (2000) au studiat concentrarea pe arme prin masurarea a cat de bine isi amintesc participantii
detalii despre un atacator, victima si arma in starea „fara tragere‖ (o arma este prezenta, insa nu s-a tras cu
ea), decat in starea „cu tragere‖ (s-a tras cu arma; ● Figura 8.19).

Aparent, prezenta unei arme cu care s-a tras a distras atentia de la alte lucruri care aveau loc (vezi,
Tooley et al., 1987). O alta explicatie pentru ingustarea atentiei cauzate de concentrarea atentiei pe arme
este ca obiectele neobisnuite atrag atentia. Aceasta idee este sustinuta de Kerri Pickel (2009), care a
descoperit ca abilitatea oamenilor de a descrie criminalul intr-o crima regizata a fost afectata mai mult de
prezenta unei arme, daca atacatorul era femeie, si nu barbat. Pickel asociaza acest rezultat cu faptul ca
participantii au raportat ca este mai putin uzual ca o femeie sa tina o arma, decat daca un barbat tine arma.
Despre faptas, despre victim, despre arma.

Indiferent de mecanismul responsabil pentru efectul concentrarii pe arma (stimulare intensa sau
caracter iesit din comun, sau amandoua), prezenta armelor atrage atentia si impiedica abilitatea de a
descrie sau identifica atacatorii.

Erori cauzate de familiaritate


Crimele nu implica doar un atacator si victima, ci adesea includ si trecatori nevinovati (dintre care
unii, dupa cum vom vedea, pot nici sa nu fie in proximitatea scenei crimei). Acesti trecatori adauga o alta
dimensiune marturiei martorilor oculari, deoarece exista o sansa ca trecatorul sa fie identificat in mod
eronat ca faptas din cauza familiaritatii dintr-un alt context. Un exemplu real de identificare gresita bazata
pe familiaritate este cel al lui Donald Thompson, un cercetator privind memoria care a discutat despre
erorile de memorie intr-un program TV chiar cand o femeie a fost atacata in casa ei. Femeia, care se uita
la programul lui Thompson, ulterior l-a implicat pe Thompson, crezandu-l persoana care a violat-o, din
cauza amintirii fetei acestuia. Desigur, Thompson avea alibiul perfect, deoarece era in studioul TV la
momentul crimei (Schacter, 2001). Intr-un alt caz, un agent de bilete de la o gara a fost jefuit, iar ulterior a
identificat un marinar ca fiind faptasul. Din fericire pentru marinar, acesta a putut demonstra ca era in alta
parte la momentul crimei. Cand a fost intrebat de ce l-a identificat pe marinar, agentul a spus ca parea
familiar.

Marinarul parea familiar nu pentru ca era atacatorul, ci pentru ca locuia aproape de gara si
achizitionase bilete de la agent de mai multe ori. Acesta este un exemplu de erori de monitorizare a sursei.
Agentul de bilete a crezut ca sursa familiaritatii sale cu marinarul era aceea ca l-ar fi vazut in timpul
jafului; in realitate, sursa familiaritatii era faptul ca l-a vazut cand achizitiona bilete. Marinarul se
transformase din cumparator de bilete in jefuitor din cauza erorii de monitorizare a sursei. (Ross et al.,
1994). ● Figura 8.20a prezinta designul unui experiment de laborator despre familiaritate si marturii ale
martorilor oculari (Ross et al., 1994). Participantii la un grup experimental au vizionat un film cu un
profesor ce citeste studentilor, iar participantii din grupul de control au vazut un film cu o profesoara ce
citea studentilor. Apoi, participantii din ambele grupuri au vazut un film cu o profesoara ce era jefuita, iar
apoi li s-a solicitat sa aleaga jefuitorul dintr-un colaj foto. Fotografiile nu au inclus faptasul real, insa

174
includeau o poza a profesorului, ce semana cu jefuitorul. Rezultatele indica faptul ca participantii din
grupul experimental erau de trei ori mai predispusi la a alege profesorul decat participantii din grupul de
control (Figure 8.20b).

Chiar si cand poza atacatorului real a fost inclusa in colaj, 18% dintre participantii la grupul
experimental au ales profesorul, comparat cu 10% in grupul de control (Figure 8.20c).

Erori cauzate de sugestie. Din ceea ce stim despre efectul dezinformarii, este evident ca un ofiter de
politie care intreaba un martor „Ati vazut o masina alba?‖ ar putea influenta marturia ulterioara a
martorului despre ceea ce a vazut. Insa sugestibilitatea poate si sa opereze la un nivel mai subtil.

Aveti in considerare urmatoarea situatie. Un martor la o crima se uita printr-un geam


reflectorizant la alinierea a sase oameni ce stau pe o scena. Ofiterul de politie intreaba „Care dintre acesti
oameni a facut-o?‖. Ce este in neregula cu aceasta intrebare? Problema cu intrebarea ofiterului este ca
poarta implicatia ca faptasul crimei este in aliniere. Sugestia creste sansele ca martorul sa aleaga pe
cineva, poate utilizand urmatorul tip de ratiune „Ei bine, tipul cu barba seamana cu jefuitorul mai mult
decat oricare alt om, deci probabil el este.‖. Desigur asemanarea cu jefuitorul si a fi jefuitorul pot fi doua
lucruri diferite, deci rezultatul poate fi identificarea unui om nevinovat. Un mod mai bun de prezentare a
sarcinii este informarea martorului ca suspectul de crima poate fi sau poate sa nu fie in aliniere. Iata o alta
situatie, luata din transcrierea unui caz real, in care sugestia ar fi putut juca un rol. Martorul la o crima, la
vizionarea unei alinieri: „O, Doamne. ... Nu stiu. ... E unul dintre aceia doi ...insa nu stiu. ...O, Doamne
...tipul putin mai inalt decat numarul doi. ... E unul dintre aceia doi, insa nu stiu.‖ Martorul, dupa 30 de
minute, inca vizionand alinierea si avand dificultati de alegere: ―Nu stiu ...numarul doi?‖

Ofiterul ce administreaza alinierea: „Bine‖. Dupa cateva luni… la proces „Ati fost sigur ca era
numarul doi? Nu ati fost nesigur? Raspunsul de la martor: „Nici nu incape indoiala… eram absolut sigur‖.
(Wells & Bradfield, 1998) Problema cu acest scrnariu este ca raspunsul „Bine‖ dat de ofiterul de politie ar
putea sa fi influentat martorul sa creada ca a identificat corect suspectul.

Astfel, raspunsul initial nesigur al martorului devine un raspuns „absolut pozitiv‖. Intr-o lucrare
intitulata „Bun, ai identificat suspectul‖, Gary Wells and Amy Bradfield (1998) au pus participantii sa
vizualizeze o crima reala, iar apoi le-au solicitat sa identifice faptasul dintr-un colaj foto ce nu continea o
poza a atacatorului (● Figura 8.21). Toti participantii au ales una dintre fotografii si, dupa alegerea lor,
martorii au primit feedback de confirmare de la experimentator („Bun, ai identificat suspectul‖), nu au
primit feedback, sau au primit feedback descurajator („De fapt, era suspectul numarul ___‖). Dupa putin
timp, participantii au fost intrebati cat de siguri au fost pe identificarea lor. Rezultatele, prezentate in josul
imaginii, indica faptul ca participantii care au primit feedback de confirmare erau mai siguri pe alegerea
lor. Wells si Bradfield numesc aceasta sporire a increderii din cauza feedback de confirmare dupa
realizarea unei identificari ca fiind efectul feedbackului post-identificare. Acest efect creeaza o problema
reala in sistemul juridic penal, deoarece juratii sunt puternic influentati de cat de increzatori sunt martorii
cu privire la propriile judecati. Astfel, judecatile eronate ale martorilor pot avea ca rezultat alegerea unei
alte persoane, iar efectul feedback-ului post-identificare poate spori increderea martorilor ca au facut
judecata potrivita (Douglass et al., 2009; Quinlivan et al., 2009; Wells & Quinlivan, 2009).

Efectul intervievarii post-eveniment

175
Wells si Bradfield au demonstrat ca feedback-ul post-evenument poate intari increderea
martorilor in identificarea lor in cadrul alinierii. Vom descrie acum un experiment realizat de Jason Chan
si colegii (2009) ce ia in considerare o intrebare asociata: Cum influenteaza memoria despre un eveniment
sustinerea unui test de memorie dupa ce persoana a fost martor la un eveniment si inainte de a fi expusa la
informatii derutante post-eveniment? Designul acestui experiment este prezentat in ● Figura 8.22. Mai
intai, participantii au vizionat un episod de 40 de minute al programului de televiziune 24, in care Jack
Bauer, interpretat de Kiefer Sutherland, incearca sa puna la cale un plan terorist. Participantii au fost apoi
impartiti in doua grupuri. Grupul cu test a realizat un test de amintire despre film, ce a cuprins intrebari
precum „Ce a utilizat teroristul pentru a darama stewardesa?‖ (raspunsurile corecte nu au fost furnizate).
Grupul fara test a jucat un joc pe calculator. Ambele frupuri au primit apoi sarcini de distragere, precum
completarea unui chestionar si completarea unor teste neasociate programului TV.

Daca participantii din ambele grupuri ar fi fost testati privind cunostintele despre film in acest
punct, care grup credeti ca si-ar fi amintit mai multe? Desi acest lucru nu a fost determinat in cadrul
experimentului, este mai probabil ca grupul cu test sa isi fi amintit mai multe din cauza practicii oferite de
a fi testat. Acest lucru il previzionam, in baza rezultatelor experimentelor asupra efectelor testarii descrise
in Capitolul 7, (pagina 180), ce demonstreaza ca sustinerea testelor dupa studierea materialului sporeste
memoria pentru respectivul material. In locul testarii participantilor in acest punct, Chan a prezentat un
fisier audio de 8 minute ce descria unele evenimente in programul TV. Unele evenimente erau descrise
precis, insa unele informatii eronate difereau de ceea ce s-a intamplat in video. De exemplu, in film,
teroristul a atacat stewardesa cu o seringa hipodermica, insa informatia eronata din audio prezenta faptul
ca atacatorul a folosit o carpa cu cloroform. Procedura din aceasta parte a experimentului este astfel
similara cu procedura din studiile de dezinformare descrise mai devreme. In final, participantii au realizat
testul de amintire (acelasi pe care grupul cu test il daduse mai devreme). Imaginati-va daca sunteti unul
dintre experimentatori ce asteapta rezultatele unui test de memorie. Care grup credeti ca a facut mai bine
la testul de memorie – grupul cu test sau grupul fara test? Opriti-va putin si ganditi-va inainte sa
continuati. Ati gasit un raspuns? Utilizand bunul simt, si poate cunostintele dumneavoastra despre efectul
testarii, raspunsul dumneavoastra poate fi acela ca grupul cu test, care a dat testul de memorie inainte de
expunerea la informatiile eronat, a performat mai bine. Totusi, rezultatul, prezentat in dreapta, indica
faptul ca s-a intamplat opusul. Numarul indica procentajul de elemente descrise incorect (informatii
eronate) din film pe care participantii i-au indicat a fi in programul original. Grupul cu test a spus „da‖
incorect la 50 din aceste elemente, comparativ cu 30% din grupul fara test. Acest rezultat, pe care Chan il
numeste efectul testarii reverse, demonstreaza ca sustinerea testului de memorie imediat dupa vizionarea
unui program sporeste sensibilitatea participantilor la dezinformare. Exista mai multe motive posibile
pentru acest rezultat. Unul dintre motive este asociat efectului reconsolidarii descris in Capitolul 7 (pagina
195). Retineti ca reactivarea unei amintiri o poate face susceptibila de a fi eliminata sau modificata. Acest
lucru poate intari amintirile daca persoana expusa informatiei corecte (dupa cum se poate intampla la
analizarea informatiilor cand studiati pentru un examen), insa poate distorsiona memoria aca persoana
este expusa unor informatii diferite (cum se intampla in procedura dezinformarii).

Conform acestei idei, testarea care reactiveaza memoria pentru un eveniment face memoria
vulnerabila la schimbare. Acest mecanism poate explica rezultatul lui Chan si poate ajuta la explicarea
experimentului lui Lindsay, in care participantii care s-au uitat la o poza a clasei lor scolare erau mai
predispusi influentei dezinformarii (vezi pagina 226). Poate ca atunci cand participantii lui Lindsay s-au
uitat la poza clasei, amintirile lor s-au reactivat si, astfel, au devenit mai vulnerabili la a fi afectati de

176
dezinformare (Consultati descrierea experimentului lui Hupbach et al. descris in Capitolul 7). Puteti vedea
paralela intre experimentul Hupbach si explicatia privind rezultatul lui Lindsay?) De asemenea, Chan
descrie alte mecanisme posibile, insa principalul punct pentru obiectivele noastre este ca acest efect are
loc. Principalul motiv pentru care acest efect este important este ca dupa ce este martor la o crima,
persoana este interogata privind crima, fie la scena crimei, fie ulterior. Acest lucru este, desigur, necesar,
insa conform rezultatelor experimentului lui Chan, gandirea la aceste informatii creaza vulnerabilitate de
schimbare prin sugestie, dezinformare sau alte experiente post-eveniment.

CE SE FACE?
Primul pas pentru corectarea problemei marturiilor eronate ale martorilor oculari este
recunoasterea faptului ca problema exista. Acest lucru a fost realizat, in mare, prin eforturile cercetatorilor
privind memoria si avocatilor si investigatorilor pentru condamnarea pe nedrept a oamenilor. Urmatorul
pas este propunerea de solutii specifice. Psihologii cognitivi au facut urmatoarele sugestii:

1. Cand se solicita unui martor sa aleaga un faptas dintr-o aliniere, informati martorul ca faptasul poate fi
sau poate sa nu fie in respectiva aliniere pe care martorul o vizioneaza. Dupa cum am observat din
rezultatele mai multor studii, martorii de regula aleg o persoana dintr-o aliniere chiar si cand faptasul nu
este prezent. Cand un martor presupune ca faptasul este in aliniere, acest lucru ii sporeste sansele sa
aleaga o persoana nevinovata, care seamana cu faptasul. Intr-un experiment, mentionarea catre
participanti ca faptasul poate sa nu fie prezent in aliniere a cauzat o scadere cu 42% a identificarilor false
ale oamenilor nevinovati (Malpass & Devine, 1981).

2. Cand constituiti o aliniere, utilizati „persoane de umplutura‖ care seamana suspectului. Investigatorii
din Politie sunt reticenti sa sporeasca similaritatea oamenilor din alinieri deoarece se tem ca ar putea
reduce sansele identificarii suspectului. Totusi, cand R. C. L. Lindsay and Gary Wells (1980) au solicitat
participantilor sa vizioneze o inregistrare a unei scene a crimei, iar apoi au fost testati utilizand alinieri cu
similaritate crescuta si similaritate redusa, au obtinut rezultatele prezentate in ● Figura 8.23. Figura 8.23
arata ca atunci cand un faptas a fost in aliniere, cresterea similaritatii a redus identificarea faptasului de la
0,71 la 0,58. Totusi, Figura 8.23b arata ca atunci cand faptuitorul nu era in aliniere, cresterea similaritatii
a cauzat o reducere substantiala a identificarilor incorecte a unor persoane nevinovate, de la 0,70 la 0,31.
Astfel, cresterea similaritatii are ca rezultat identificari ale unor suspecti vinovati, insa reduce in mod
substantial identificarea eronata a unor persoane nevinovate, cand faptasul nu este in aliniere.

3. Cand realizati o aliniere, utilizati prezentare secventiala, mai degraba decat prezentarea simultana.
Desfasurarea normala a alinierilor in filme – si cea mai comun utilizata in activitatea politiei – este ca 5-6
persoane sa stea aliniati cu fata spre martor, care este ascuns in spatele unui geam reflectorizant. Problema
cu acest mod de prezentare a unei alinieri este ca aceasta sporeste sansele ca martorul sa faca o judecata
relativa – comparand persoanele din alinere una cu cealalta, astfel ca intrebarea este „Care este mai
asemanator cu persoana pe care am vazut-o?‖. Totusi, cand fiecare persoana din aliniere este prezentata
secvential – cate una pe rand – martorul compara fiecare persoana, nu cu celelalte persoane, ci cu
amintirea celei pe care persoana a vazut-o. Lindsay and Wells (1985) au descoperit ca pentru alinieri in
care faptasul nu a fost prezent, o persoana nevinovata a fost identificata in mod eronat, in 43% din timp la
alinierile simultane, insa doar in 17% din cazuri la alinierile secventiale. Frumusetea alinierii secventiale
este aceea ca nu reduce sansele identificarii suspectului cand acesta este inclus in aliniere.

177
4. Utilizati un administrator „impartial‖ al alinieirii si obtineti imediat un rating al increderii. Cand i se
prezinta o aliniere, persoana ce administreaza alinierea nu trebuie sa stie care este suspectul. Mai mult,
clasificarea imediata de catre martor a increderii privind alegerea facuta elimina posibilitatea ca efectul
feedback-ului post-eveniment sa el sporeasca increderea.

5. Perfectionati tehnicile de intervievare. Deja am constatat ca adresarea sugestiilor catre martor („Bun, ai
identificat suspectul‖) poate cauza erori. Psihologii cognitivi au dezvoltat o procedura de intervievare
numita interviu cognitiv.

Acesta este bazat pe ceea ce se cunoaste despre recuperarea amintirilor. Aceasta procedura de
interviu implica lasarea martorului sa vorbeasca cu minim de intreruperi si, de asemenea, utilizeaza
tehnici pentru ajutarea martorului sa recreeze sitatia prezenta la locul crimei, solicitandu-le sa se
repozitioneze inapoi in scena si sa recreeze lucruri precum emotiile pe care le simteau, unde se uitau si
cum arata scena cand era vizualizata din alte perspective. Comparatiile rezultatelor interviurilor cognitive
cu interogatoriile de rutina ale politiei au demonstrat ca interviul cognitiv prezinta cu 25-60% mai multe
informatii decat interviul de rutina al politiei. (Fisher et al., 1989; Geiselman et al., 1985, 1986).
Recomandarile precum cele descrise mai sus au condus la publicarea in 1999 a Eyewitness Evidence: A
Guide for Law Enforcement by the U.S. JusticeDepartment (disponibil la
http://www.ojp.usdoj.gov/nij/pubs-sum/178240.htm), ce include multe dintre aceste sugestii, plus altele.
Un lucru uimitor este acela ca sugestiile sunt rezultatul direct al cercetarii psihologice. Astfel, pe cand
scopul cercetarii psihologiei cognitive este acela de a determina mecanismele de baza ale memoriei,
aceasta cercetare are si implicatii practice.

Ceva de luat in considerare

Amintiri ale abuzurilor din copilarie


Eileen Lipsker avea varsta de 28 de ani in 1989 cand, cand isi privea fiica roscata desenand, si-a
amintit brusc o scena familiara ce avusese loc cu 20 de ani in urma, cand avea 8 ani, si se juca cu prietena
ei roscata Susan. Aceasta amintirea a culminat cu imaginea tatalului lui Eileen, George Franklin, violand
si ucigandu-i prietena. Ulterior, in timpul terapiei, au iesit la suprafata amintiri despre tatal ei care o abuza
sexual (Terr, 1995). In baza acestora, George Franklin a fost condamnat de crima de gradul 1 in 1990 si a
fost condamnat la viata in inchisoare. Acesta este doar unul dintre multele cazuri ce au iesit la iveala in
anii 1980, ce au avut impartasit o tema similara: o amintire a unui abuz sau amintirea de a asista la un
abuz, ce au aparut dupa multi ani in care persoana nu a avut nicio amintire a acestor evenimente, iar un
membru al familiei a fost acuzat si condamnat doar in baza amintirii raportate. Ulterior, in unele cazuri, s-
a determinat ca abuzul nu a avut, de fapt, loc. Acesta a fost rezultatul in cazul lui George Franklin, a carui
condamnare a fost, ulterior, anulata la apel. Cum s-a putut intampla acest lucru? Un raspuns este sugerat
de urmatorul scenariu:

Pacientul X intra la terapie pentru o tulburare digestiva si depresie. Terapeutul crede ca


simptomele tulburarilor digestive si depresiei sunt cauzate de abuzuri sexuale din copilarie care au fost
eliminate din memorie (Blume, 1990; Fredrickson, 1992). Acest terapeut, care apartine unui grup de
terapeuti pe care cercetatorii privind memoria i-au identificat ca fiind „terapeuti orientati spre amintiri
traumative‖, spune pacientului ca amintirile abuzului pot fi ingropate – eliminate din constiinta, din cauza

178
naturii lor dureroase – si sugereaza incercarea unor exercitii de vizualizare pentru a ajuta la deblocarea
amintirii pierdute. In unele cazuri, terapeutul poate solicita pacientului sa obtina poze de familie din
copilarie, deoarece uneori vizualizarea acestora ajuta la recuperarea acestor amintiri. Din cate cunoasteti
despre posibilitatea ca amintirile sa fie create prin sugestie, este usor sa observati ca situatia descrisa mai
sus ar putea oferi sugestii puternice care ar putea conduce la crearea unei false amintire despre abuz. Din
cate am observat din descrierea experimentului Lindsay et al.‘s (2004) de la pagina 226, daca pacientul
vede poze, posibiltatea crearii de false amintiri este sporita. Desigur, este posibil si ca pacientul sa fi fost
abuzat, si ca acesta sa isi aminteasca ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Incidenta abuzurilor sexuale in
copilarie in Statele Unite este socant de mare, milioane de oameni fiind afectati. Elizabeth Loftus (1993),
un cercetator privind memoria care a studiat foarte multe cazuri de amintiri ale abuzurilor sexuale din
copilarie, evidentiaza ca intrebarea nu este daca abuzul sexual se produce, ci modul in care abuzul este
amintit de catre adulti. Ea avertizeaza ca acceptarea necritica a acuzatiilor de abuz „indiferent cat de
dubioase‖ poate „conduce‖ la o posibilitate crescuta ca societatea in general „sa nu creada cazurile reale
de abuz sexual in copilarie, care merita cu adevarat atentia noastra sustinuta‖ (p. 534). Desi sunt realizate
cercetari pentru a determina, prin masurarea activitatii cerebrale, daca o amintire este adevarata sau falsa
(Schacter & Slotnick, 2004; Sederberg et al., 2007), in acest moment nu exista test sau procedura ce poate
diferentia precis intre amintiri reale si false. Insa avand in vedere ceea ce cunoastem despre memorie, este
important sa luam in considerare situatia specifica in care amintirile pentru amintiri indepartate sunt
extrase. Astfel, este important sa retinem seriozitatea si prevalenta ridicata a abuzului, insa nu trebuie sa
pierdem din vedere posibilitatea ca amintirea poate fi creata prin sugestie.

Să ne întoarcem pentru un moment la Raphael, care la începutul Capitolului 1, mergea prin


campus vorbind cu Susan la telefon. Una dintre problemele lui Raphael este că a uitat cartea lui Susan
acasă; când realizează asta, el se gândește „O văd stând acolo pe biroul meu, unde am lăsat-o.‖ Abilitatea
lui Rahael de a „vedea‖ cartea lui Susan, deși nu este prezentă, este un exemplu de imagistică vizuală –
văzul în absența stimulului vizual.

Un alt exemplu de imagistică vizuală este experiența mea de a fi capabil să-mi amintesc viziual că
am văzut Oceanul Pacific după ce-am ajuns pe creasta unui munte în California. Acest exemplu a fost
folosit pentru a introduce ideea călătoriei mentale în timp ca o caracteristică a memoriei episodice. Deși
călătoria mentală în timp nu trebuie neapărat să includă imaginea vizuală, cel mai adesea se întâmplă, așa
cum s-a întâmplat cu experiența mea cu „vederea a ceea ce este de cealaltă parte a muntelui‖. Dar
imaginea nu trebuie să includă atâta dramă! Să luăm în considerare, de exemplu, demonstrația următoare.

Demonstrație: Experiența imagisticii

Răspunde la următoarele întrebări:

- Câte ferestre sunt în fața casei sau apartamentului unde locuiești?


- Cum este aranjată mobila în dormitorul tău?
- Urechile unui elefant sunt rotunde sau ascuțite?
- Verdele ierbii este mai închis sau mai deschis decât verdele pinului?

179
Cum ai răspuns la aceste întrebări? Cei mai mulți oameni spun că experimentează imagini vizuale
când răspund la întrebări de genul acestora. La un nivel mai practic, ei pot crea imagini care-i ajută să
împachteze valizele în portbagajul mașinii lor sau să rearanjeze mobila din sufragerie (Hegarty, 2010).

Imagistica mentală, sau abilitatea de a recrea lumea senzorială în absența stimulului fizic, se
întâmplă de asemenea în mai multe sensuri decât viziunea. Oamenii au abilitatea de a-și imagina gusturi,
mirosuri și experiențe tactile. Cei mai mulți oameni își pot imagina melodii sau cântece familiare în capul
lor, așadar nu-i surprinzător faptul că muzicienii au adesea o puternică imaginație auditivă și că abilitatea
de a-și imagina melodii a avut un rol important în compoziția muzicală. Paul McCartney spune că piesa
Yesterday a venit către el ca o imagine mentală când s-a trezit cu tonul în cap. Un alt exemplu de imagine
auditivă este tehnica conducătorilor de orchestră, numită „audiție interioară‖, pentru a practica fără
orchestra lor imaginându-și partitura muzicală în mințile lor. Când fac asta, ei își imaginează nu numai
sunetul variatelor instrumente, dar și locația lor corespunzătoare cu podiumul.

La fel cum imagistica auditivă a jucat un rol important în procesul creativ al muzicii, imagistica
vizuală a dat rezultate atât în perspective științifice cât și în aplicații practice. Una dintre cele mai
faimoase povești despre cum imagistica vizuală a condus la descoperiri științifice este povestea relatată de
chimistul german Friedrich August Kekule (secolul XIX). Kekule a spus că structura benzenului i-a
apărut într-un vis în care a văzut un lanț care se învârtea și a luat forma unui cerc care semăna cu un
șapre, al cărui cap înghitea propia coadă. Această imagine vizuală i-a dat lui Kekule înțelegerea că atomii
de carbon care alcătuiesc molecula de benzen sunt aranjați în formă de inel.

Un exemplu mai recent al imagisticii vizuale care a condus la o descoperire științifică este
descrierea lui Albert Einstein a cum a dezvoltat el teoria relativității imaginându-se călătorind în spatele
unei raze de lumină (Intons-Peterson, 1993). La un nivel mai puțin cosmic, jucătorul de golf Jack
Nicklaus a descris cum a descoperit o eroare în felul în care apuca crosa de golf în timp ce exersa mișcări
de golf într-un vis (Intons-Peterson, 1993).

Un mesaj al acestor exemple este că imagistica oferă un mod de gândire care adaugă o altă
dimensiune tehnicilor verbale asociate de obicei cu gândirea. Dar ce este cel mai important legat de
imagistică este că este asociată nu numai cu descoperiri ale oamenilor faimoși, dar și cu experiențele de zi
cu zi ale oamenilor. În acest capitol ne vom concentra pe imagistica vizuală, pentru că cele mai multe
cercetări ale imagisticii au fost pe acest tip de imagistică. Vom descrie caracteristicile de bază ale
imagisticii vizuale și care este legătura cu alte procese cognitive cum ar fi gândirea, memoria și percepția.
Această legătură dintre imagistică și cogniție în general este o temă importantă în istoria psihologiei,
începând chiar din zilele timpurii ale psihologiei științifice în sezolul XIX.

IMAGISTICA ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI


Putem urmări istoria imagisticii încă din primul laborator de psihologie, fondat de Wilhelm
Wundt (vezi capitolul 1).

180
IDEI TIMPURII DESPRE IMAGISTICĂ
Wundt a propus că imaginile reprezintă unul dintre cele trei elemente de bază ale conștiinței,
împreună cu senzațiile și sentimentele. De asemenea, al a propus că din cauză că imaginile acompaniază
gândul, a studia imaginile era un fel de a studia gândirea. Această idee de legătură între imagine și gândire
au dus la dezbaterea gândului fără imagine, unde niște psihologi au preluat ideea lui Aristotel că
„gândul este imposibil fără o imagine‖, iar alții au susținut că gândirea poate avea loc fără imagini.

Dovada care susține ideea că imaginea nu este necesară gândirii a fost observația lui Francis
Galdon (1883) că oamenii care aveau o mare dificultate în formarea unei imagini vizuale erau totuși
capabili de gândire (vezi de asemenea Richardson, 1994, pentru mai multe dovezi moderne ale
diferențelor imagistice dintre oameni). Alte argumente atât pro cât și contra ideii că imaginile sunt
necesare pentru gândire au fost propuse la sfârșitul anilor 1800, începutul anulor 1900, dar aceste
argumente și contraargumente au sfârșit când behaviorismul a răsturnat imagistica de pe locul ei central în
psihologie (Watson, 1913; vezi Capitolul 1). Behavioriștii au catalogat studiul imagisticii ca fiind
neproductiv din cauză că imaginile vizuale sunt invizibile pentru toți, cu excepția persoanei care le are.
Fondatorul behaviorismului, John Watson, a descris imaginile ca fiind „de nedovedit‖ și „mitologice‖
(1928), prin urmare nu merită să fie studiate. Dominanța behaviorismului începând din 1920 până în anii
‘50 a împins studiul imagisticii în afara psihologiei de masă. Oricum, această situație s-a schimbat când
studiul cogniției a renăscut în anii ‘50.

IMAGISTICA ȘI REVOLUȚIA COGNITIVĂ


Istoria psihologiei cognitive pe care am descris-o în Capitolul 1 repovestește evenimentele din
anii ‘50 și ‘60 care sunt cunoscute ca revoluția cognitivă. Una din cheile succesului acestei „revoluții‖ a
fost că psihologii cognitiviști au găsit modalități de măsurare a comportamentului care pot fi folosite
pentru a deduce procesele cognitive. Un exemplu de metodă care leagă comportamentul de cogniție este
lucrarea lui Alan Paivio despre memorie. Paivio a arătat că este mai ușor să-ți amintești substantive
concrete, cum ar fi camion sau copac, care pot fi imaginate, decât să-ți amintești substantive abstracte,
cum ar fi adevăr sau dreptate, care sunt dificil de imaginat. O tehnică folosită de Paivio a fost paired-
associate learning (PAL) / învățarea prin ascocierea în perechi.

METODA: PAL

Într-un experiment PAL, participanților le sunt prezentate niște perechi de cuvinte,


cum ar fi barcă-pălărie sau mașină-casă în timpul unei perioade de studiu. Apoi în
timpul perioadei testării le sunt prezentate primele cuvinte din fiecare pereche. Sarcina
lor este să-și amintească cuvântul care i-a fot pereche în timpul perioadei de studiu.
Astfel, dacă le era prezentat cuvântul barcă, răspunsul corect ar fi fost pălărie.

Paivio (1963, 1965) a găsit că memoria pentru perechi de substantive concrete este mult mai
bună decât memoria pentru o pereche de substantive abstracte. Ca să explice acest rezultat, Paivio a
propus ipoteza cuierului conceptual (the conceptual peg hypothesis). Potrivit acestei ipoteze,

181
substantivele concrete creează imagini pe care alte cuvinte se pot „sprijini‖. De exemplu, dacă prezentând
perechea barcă-pălărie creează o imagine a unei bărci, apoi prezentând cuvântul barcă mai târziu va
readuce imaginea bărcii care asigură un număr de locuri unde participancii pot plasa pălăria în mintea lor
(vezi Paivio, 2006, pentru un update al ideilor lui despre memorie).

Întrucât Paivio a dedus procesul cognitiv măsurând memoria, Roger Shepard și J. Metzler (1971)
au dedus procesul cognitiv folosind cronometrie mentală, determinând cantitatea de timp necesară pentru
a executa diverse sarcini cognitive. În experimentul lui Sherpard și Metzler, pe care l-am descris în
Capitolul 5, participanții au văzut imagini ca cele din figura 10.1. Sarcina lor era să indice, cât de rapid
posibil, dacă cele două poze erau ale aceluiași obiect sau ale unor obiecte diferite. Acest experiment a
arătat că timpul necesar pentru a decide dacă două perspective sunt ale aceluiași obiect era direct
proporțional cu diferența de unghiuri dintre cele două perspective. Acest rezultat a fost interpretat ca
arătând că participanții roteau mental una din perspective pentru a vedea dacă se potrivește cu cealaltă.
Important la acest experiment a reprezentat faptul că a fost unul dintre primele care aplica metode
cuantificabile studiului imagisticii și care sugerează că imagistica și percepția ar putea împărți același
mecanism. (Referirea la „mecanism‖ include atât mecanismul mental, cum ar fi modalitățile de
manipulare perceptivă și imaginile mentale, cât și a mecanismului creierului, cum ar fi ce structuri sunt
implicate în crearea imaginilor mentale și perceptive.)

Acum vom descrie cercetările care ilustrează similarități între imagistică și percepție, și totodată a
posibilității ca între cum sunt reprezentate imagistica și percepția în minte să fie o diferență de bază. După
cum vom vedea, aceste comparații ale imagisticii și percepției au inclus un mare număr de experimente
comportamentale și psihologice, care demonstrează atât asemănări cât și deosebiri între imagistică și
percepție.

IMAGISTICĂ ȘI PERCEPȚIE: ÎMPART ELE ACELAȘI MECANISM?


Ideea că imagistica și percepția ar putea împărți același mecanism este bazată pe observația că
deși imaginile mentale diferă de percepție prin faptul că nu sunt atât de vii sau nu durează foarte mult,
imagistica împarte multe proprietăți cu percepția. Rezultatele lui Shepard și Metzler au arătat că imaginile
mentale și perceptuale includ ambele reprezentații spațiale ale stimulului. Așadar, experiența spațială
pentru imagistică și percepție se potrivește cu schema stimulului propriu-zis. Această idee, cum că există
o corespondență spațială între imagistică și percepție este susținută de un număr de experimente ale lui
Stephen Kosslyn incluzând o sarcină numită scanare mentală, în care participanții creează imagini
mentale și apoi le scanează în mintea lor.

EXPERIMENTELE DE SCANARE MENTALĂ ALE LUI KOSSLYN


Stephen Kosslyn a făcut destule cercetări în imagistică, suficient cât să umple trei cărți (Kosslyn,
1980, 1994: Kosslyn et al., 2006), și a propus câteva teorii influente ale imagisticii bazate pe paralele între
imagistică și percepție. În unul din primele lui experimente, Kosslyn (1973) a rugat participanții să
memoreze o poză a unui obiect, cum ar fi barca din Figura 10.2, și apoi să creeze o imagine a acelui
obiect în mintea lor și să se concentreze pe o parte a bărcii, cum ar fi ancora. Apoi au fost rugați să se uite

182
la o altă parte a bărcii, cum ar fi motorul și să apese butonul „adevărat‖ când vor fi găsit acea parte și
butonul „fals‖ dacă nu-l puteau găsi.

Kosslyn a motivat că dacă imagistica, precum percepția, este spațială, atunci ar trebui să le ia mai
mult participanților să găsească părți care sunt localizate mai departe de punctul inițial de concentrare
pentru că vor fi nevoiți să scaneze imaginea obiectului de la o margine la alta. Asta s-a întâmplat într-
adevăr și Kosslyn a luat asta ca dovadă a naturii spațiale a imagisticii. Dar, cum se întâmplă adesea în
știință, alt cercetător a propus o diferită explicație. G. Lea (1975) a propus că pe măsură ce participanții
scanau, să fi putut găsi alte părți interesante, cum ar fi cabina, iar această distragere ar fi putut să crească
timpul lor de reacție. Ca răspuns al acestei preocupări, Kosslyn și colegii lui (1978) au făcut un alt
experiment de scanare, de această dată rugând participanții să scaneze între două locuri ale unei hărți.
Înainte să citești despre experimentul lui Kosslyn, încearcă următoarea demonstrație.

DEMONSTRAȚIE: SCANARE MENTALĂ

Imaginează-ți o hartă a statului tău care include trei locații, locul unde trăiești, un
oraș care este departe și un alt oraș care este mai aproape, dar nu este pe aceeași linie
care conectează locația ta cu orașul îndepărtat. De exeplu, pentru statul meu, mi-am
imaginat Pittsburgh, locul unde sunt acum; Philadeplhia, în cealaltă parte a statului
(contrar opiniei unor oameni, Pittsburgh nu este o suburbie din Philadelphia!); și Erie,
care este mai aproape de Philadelphia, dar nu în aceeași direcție (Figura 10.3).
Sarcina ta este să creezi o imagine mentală a statului tău și pornind din locația ta să
formezi o imagine a unui strop negru care se deplasează de-a lungul unei linii drepte
între locația ta și orașul mai apropiat. Fii atent cam cât de mult ți-a luat să ajungi la
acest oraș. Apoi repetă aceeași procedură pentru orașul îndepărtat, din nou nimic legat
de cât de mult ți-a luat să ajungi.

Participanții lui Kosslyn au folosit aceeași procedură folosită și de tine pentru demonstrație, dar ei
au fost puși să-și imagineze o insulă, precum cea din Figura 10.4a, care conține șapte locații diferite.
Punându-și participanții să scaneze între fiecare pereche posibilă ale locațiilor (un total de 21 de drumuri),
Kosslyn a determinat relația dintre timpul de reacție si distanța arătată în Figura 10.4b. La fel ca în
experimentul cu barca, a luat mai mult să scaneze între distanțe mai mari ale imaginii, un rezultat care
susține ideea că imaginea vizuală este de natură spațială. Oricum, oricât de convingătoare au fost
rezultatele lui Kosslyn, Zenon Pylyshyn (1973) a propus o altă explicație, care a dat startul a ceea ce se
numește dezbatere imagistică – o dezbatere dacă imagistica este bazată pe un mecanism spațial precum
cele implicate în percepție, sau este bazată pe mecanisme legat de limbaj, numite mecanisme
propoziționale.

DEZBATEREA IMAGISTICII: ESTE IMAGISTICA SPAȚIALĂ SAU PROPOZIȚIONALĂ?


Cel mai mult din cercetările pe care vi le-am descris până acum în carte este despre determinarea
naturii reprezentațiilor mentale care stă în spatele diferitelor experiențe cognitive. De exemplu, când am

183
vorbit despre memoria pe termen scurt în Capitolul 5, am prezentat dovada că informația în STM este
adesea reprezentată în formă auditivă, ca atunci când repeți un număr de telefon pe care abia l-ai văzut în
agendă sau online.

Kosslyn a interpretat rezultatele cercetărilor lui pe imagistică susținând ideea că mecanismul


responsabil pentru imagistică implică reprezentare spațială, o reprezentare în care diferite părți ale
imaginii pot fi descrise corespunzând cu locații specifice în spațiu. Dar Pylyshyn (1973) nu a fost de
acord, spunând că doar fiindă noi experimentăm imaginile ca fiind spațiale, asta nu înseamnă că
reprezentarea care stă la bază este spațială. După toate acestea, un lucru este sigur din cercetările în
psihologie cognitivă, faptul că adesea noi nu suntem conștienți de ceea ce se petrece în mintea noastră.
Experiența spațială a imaginilor mentale, susține Pylyshyn, este un epifenomen – ceva care însoțește
mecanismul real, dar nu este într-adevăr o parte a mecanismului.

Un exemplu de epifenomen ar fi luminile intermitente ale unui computer mainframe care face
calcule. Luminile pot indica faptul că ceva se întâmplă în interiorul computerului, dar nu trebuie neapărat
să ne spună exact ce se întâmplă. De fapt, dacă toate beculețele ar exploda, computerul ar continua să
opereze la fel ca înainte. Imaginile mentale, conform lui Pylyshyn, sunt similare – ele indică faptul că
ceva se întâmplă în minte, dar nu ne spun cum se întâmplă.

Pylyshyn a propus că mecanismul care stă la baza imagiticii nu este spațial, ci propozițional. O
reprezentare propozițională este una în care realațiile pot fi reprezentate de simboluri abstracte, cum ar
fi o ecuație, sau o propoziție precum „Pisica este sub masă‖. În contrast, o reprezentare spațială ar implica
o schemă spațială care arată că pisica și masa ar putea fi reprezentate într-o poză (Figura 10.5).
Reprezentările care sunt asemenea unor poze realistice care seamănă cu un obiect, deci partea
reprezentării corespunde cu părți ale obiectului, sunt numite reprezentări zugrăvite (depictive
representations).

Putem înțelege abordarea propozițională mai bine întorcându-ne la reprezentarea zugrăvită a


bărcii lui Kosslyn din Figura 10.2. Figura 10.6 arată cum aparența vizuală a aceste bărci poate fi
reprezentată proporțional. Cuvintele indică părți ale vărcii, lungimea liniilor indică distanțele între părți și
cuvintele în paranteză indică legăturile spațiale între părți. O reprezentare ca aceasta ar prezice că pornind
de la motor, ar trebui să dureze mai mult să scaneze și să găsească ancora decât să găsească hubloul
pentru că este necesar să călătorească de-a lungul a trei legături ca să ajungă la hublou (linia punctată) și
patru legături ca să ajungă la ancoră (linia cu buline). Acest tip de explicație propune că imagistica
operează într-un fel similar rețelei semantice pe care am descris-o în Capitolul 9.

În completarea sugestiei că rezultatele lui Kasslun pot fi explicate în termeni de reprezentări


propoziționale, Pylyshyn sugerează de asemenea că un motiv pentru care timpul de scanare crește pe
măsură ce distanța dintre două puncte pe o imagine crește este că participanții răspund la sarcinile lui
Kasslyn bazate pe ceea ce știu că se întâmplă de obicei când privesc o scenă reală. Potrivit lui Pylyshyn
(2003), „Când sunt rugați să-și imagineze ceva, oamenii se întreabă cum ar arăta dacă ar vedea, apoi ei
simulează cât mai multe aspecte pot ale acestui eveniment pus în scenă.‖ Oamenii știu că în lumea reală
durează mai mult să străbați distanțe mai lungi, la fel cum eu știu că durează mai mult să conduc până în
Philadelpshia decât până în Erie, deci, Pylyshyn sugerează că ei simulează acest rezultat în experimentul
lui Kosslyn. Acest lucru se numește cunoașterea tacită a explicației deoarece afirmă că participanții
folosesc inconștient cunoștințele lor despre lume în crearea părerilor lor.

184
Deși Pylyshyn a fost în minoritate (majoritatea cercetătorilor acceptă explicația reprezentării
explicative a imagisticii vizuale), criticile lui nu au putut fi ignorate, iar cercetătorii de la tabăra „spațială‖
au început să adune mai multe dovezi. De exemplu, pentru a contrazice cunoașterea tacită a explicației a
rezultatelor scanării mentale ale lui Kosslyn, Ronald Finke și Stephen Pinker (1982) au prezentat pe scurt
o afișare a patru puncte, ca cea în Figura 10.7a, apoi după o întârziere de 2 secunde (punctele nemaifiind
prezente), au prezentat o săgeată, ca în Figura 10.7b. Sarcina participanților a fost să indice dacă săgeata
indica unul dintre punctele pe care le-au văzut anterior.

Deși participanților nu li s-a spus să folosească imagistica sau să scaneze exteriorul săgeții, le-a
luat mai mult să răspundă la distanțe mai mari între săgeată și punct. De fapt, rezultatele sunt
asemănătoare cu rezultatele altor experimente de scanare. Finke și Pinker susțin că din cauză că
participanții lor nu au avut timp să memoreze distanțele dintre săgeată și punct înainte să judece este
improbabil ca ei să fi folosit cunoașterea tacită despre cât de mult ar trebui să le ia ca să ajungă dintr-un
punct în altul.

Am discutat atât despre abordarea spațială, cât și despre cea propozițională a imagisticii pentru că
aceste două explicații asigură un exemplu excelent de cum informația poate fi interpretată în diverse
feluri. Criticile lui Pylyshyn au stimulat un număr mare de experimente care ne-au învățat un lucru mare
despre natura imagisticii vizuale (vezi de asemenea Intons-Peterson, 1983). Greutatea dovezilor susține
ideea că imagistica este ajutată de un mecanism spațial și că împărtășește mecanisme cu percepția. Acum
ne vom uita la câteva dovezi adiționale care susțin ideea reprezentării spațiale.

COMPARAȚIA DINTRE IMAGISTICĂ ȘI PERCEPȚIE


Începem prin a descrie un alt experiment al lui Kosslyn. Acesta privește cum imagistica este
afectată de dimensiunea unui obiect în câmpul vizual al unei persoane.

DIMENSIUNEA ÎN CÂMPUL VIZUAL. Dacă ar fi să observi un automobil de la distanță, ar


umple doar o porțiune din câmpul tău vizual și ar fi dificil să vezi detaliile mici, cum ar fi mânerul ușii.
Dar dacă te muți mai aproape, ocupă mai mult spațiu în câmpul tău vizual poți percepe detalii precum
mânerul ușii mai ușor (Figura 10.8). Cu aceste observații despre percepție în minte, Kosslyn s-a întrebat
dacă această relație dintre perspectiva distanței și abilitatea de a percepe detalii se întâmplă de asemenea
și la imagini mentale.

Pentru a răspunde la această întrebare, Kosslyn (1978) și-a rugat participanții să-și imagineze
animale unele lângă altele, cum ar fi un elefant și un iepure, și le-a spus să-și imagineze că ei stau destul
de aproape de animelul mai mare astfel încât să ocupe majoritatea câmpului lor vizual (Figura 10.9a).
Apoi el a pus întrecări precum „Iepurele are mustăți‖ și i-a rugat pe participanți să găsească acea parte a
animalului în imaginea lor mentală și să răspundă cât de repede posibil. Când a repetat această procedură,
dar i-a rugat pe participanți să-și imagineze un iepure și o muscă unul lângă altul, participanții au creat o
imagine mai mare a iepurelui, așa cum vedem în Figura 10.9b. Rezultatul acestor experimente, arătat
alături de imagini, a fost că participanții au răspuns la întrebărike despre iepure mai repede când acesta a
ocupat mai mult din spațiul vizual.

Pe lângă faptul că i-a rugat să răspundă cu detalii despre imagini, Kosslyn i-a rugat de asemenea
să facă o sarcină de plimbare mentală, în care ei trebuiau să-și imagineze că mergeau către imaginea lor
mentală a animalului. Sarcina lor era să estimeze cât de departe erau de animal când au început să

185
experimenteze „revărsarea‖ – când imaginea care ocupa câmpul vizual sau când marginile ei începeau să
devină neclare. Rezultatul a fost că participanții au trebuit să se mute mai aproape de animelul mai mic
(mai puțin de un picior - 30,48 cm - pentru șoricel) decât pentru animelele mai mari (aproximativ 11
picioare - 3,35 m - față de elefant), așa cum ar fi treuit să facă dacă ar fi mers spre animalele reale. Acest
rezultat asigură în continuare dovadă pentru ideea că imaginile sunt spațiale, la fel ca percepția.

INTERACȚIUNI ALE IMAGISTICII ȘI PERCEPȚIEI


O altă modalitate de a demonstra conexiunile dintre imagistică și percepție este de a arăta că
acestea interacționează. Justificarea de bază din spatele acestei abordări este că dacă imagistica afectează
percepția, sau percepția afectează imagistica, asta înseamnă că imagistica și percepția au ambele acces la
aceleași mecanisme.

Demonstrația clasică de interacțiune între percepție și imagistică datează încă din 1910, când
Cheves Perky a făcut experimentul ilustrat în Figura 10.10. Perky și-a rugat participanții să „proiecteze‖
imagini vizuale ale unor obiecte comune pe un ecran, apoi să descrie aceste imagini. Fără știrea
participanților, Perky proiecta în spate o imagine foarte vagă a acestui obiect pe ecran. Astfel, când
participanții au fost rugați să creeze imaginea unei banane, Perky a proiectat o vagă imagine a unei
banane pe ecran. Interesant este că descrierile participanților ale imaginii lor se potriveau cu imaginile pe
care Perky le proiecta. De exemplu, ei descriau banana ca fiind orientată vertical, la fel cum era în
imagine. Chiar și mai interesant, nici măcar unul dintre cei 24 de participanți ai lui Perky nu au observat
că acolo era o imagine adevărată pe ecran. Aparent, ei au confundat o imagine reală cu o imagine
mentală.

Cercetătorii moderni au reprodus rezultatlul lui Perky (vezi Craver-Lemly & Reeves, 1992; Segal
& Fusella, 1970) și au demonstrat interacțiunea dintre percepție și imagistică într-un număr variat de
modalități. Martha Farah (1985) și-a instruit participanții să-și imagineze fie litera H sau T pe un ecran
(vezi Figura 10.11a). Odată ce ei au format imagini clare pe ecran, au apăsat un buton care a făcut să
apară două pătrate, unul după altul (Figura 10.11b). Unul dintre pătrate conținea litera țintă, care era fie H,
fie T. Sarcina participantului era să indice dacă litera era în primul sau în al doilea pătrat. Rezultatele,
arătate în Figura 10.11c, indică faptul că litera țintă a fost detectată mai precis când participantul și-a
imaginat aceeași literă decât litera diferită. Farah a interpretat acest rezultat ca arătând că percepția și
imagistica împart mecanisme. Mai multe experimente au demonstrat interacțiuni asemănătoare între
percepție și imagistică (vezi Kosslyn & Thompson, 2000).

EXISTĂ VREO CALE DE A REZOLVA DEZBATEREA IMAGISTICĂ?


S-ar putea să te gândești, din dovezile paralelismului dintre imagistică și percepție și a
interacțiunii dintre ele, ca dezbaterea imagistică s-ar fi stabilit odată pentru totdeauna în favoarea
explicației spațiale. Dar John Anderson (1978) a avertizat că în ciuda acestor dovezi, tot nu putem să
ignorăm explicația propozițională, iar Martha Farah (1988) a indicat că este dificil să fie exclusă
explicația cunoașterii tacite a lui Pylyshyn, bazându-ne doar pe rezultatele comportamentului
experimentelor ca cele pe care le-am descris. Ea a susținut că este întotdeauna posibil ca participanții să
poată fi influențați de experiențele lor din trecut cu percepția, așa că ar putea, fără să știe, să simuleze
răspunsuri perceptuale în experimentele pe imagistică. De exemplu, în experimentele cu drum mental, în
care se presupune că participanții trebuie să-și imagineze că merg mental către imaginea lor mentală a

186
unui animal, participanții ar putea folosi cunoștințele lor din experiențele anterioare în perceperea
animalelor pentru a ajunge la concluzia că trebuie să fie mai aproape de șoricel decât de elefant înainte ca
aceste animale să ocupe câmpul lor vizual.

Dar Farah a sugerat o motalitate de a evita această problemă: în loc să ne bazăm strict pe
experimentele comportamentale, ar trebui să investigăm cum răspunde creierul la imagistica vizuală.
Motivul pentru care Farah a fost capabilă să facă această propunere a fost că prin anii ‗80, dovezi despre
psihologia imagisticii au început să devină disponibile de la neuropsihologie – studiul pacienților cu creier
deteriorat – și de la măsurători electrofiziologice. În plus, pe la începutul anilor ‘90, experimentele
imagisticii cerebrale au asigurat date adiționale în ceea ce privește fiziologia imagisticii. Vom descrie
măsurătorile răspunsului creierului la imagistică în următoarea secțiune.

IMAGISTICA ȘI CREIERUL

Urmărind mai mutle tipuri de experimente psihologice, vom vedea că multe dovezi indică o
conezțiune între imagistică și percepție, dar suprapunerea nu este perfectă. Începem prin a privi rezultatele
cercetărilor care măsoară răspunsul creierului la imagistică și apoi vom considera cum deteriorarea
creierului afectează abilitatea de a forma imagini vizuale.

NEURONII IMAGISTICII ÎN CREIER

Studii în care activitatea este înregistrată de la neuroni singuri ai oamenilor sunt rare. Dar Gabriel
Kreiman și colegii (2000) au fost capabili să studieze pacienți care aveau electrozi implantați în diverse
zone în mijlocul lobului temporal (vezi Figura 7.17) pentru a determina sursa convulsiilor epileptice
puternice care nu pot fi controlate de medicație.

Eu au găsit neuroni care răspund la unele obiecte dar nu și la altele. De exemplu, înregistrările din
figura 10.12a arată un anumit neuron care răspunde la o imagine a unei mingi baseball, dar nu răspunde la
o imagine a unei fețe. Nu numai că acest neuron răspunde la mingi de baseball, dar nu și la fețe, dar de
asemenea se aprinde la mingi și nu la fețe când persoana închide ochii și își imaginează o minge de
baseball (aprins) sau o față (niciun răspuns), așa cum se poate observa în Figura 10.12. Kreiman îi
numește pe aceștia neuroni imagistici. Ce este în special semnificativ la acesti neuroni imagistici este că
ei răspund atât la percepția unui obiect cât și la imaginarea lui.

Imagistică cerebrală
Începând cu anii 90‘ un număr mare de experimente de imagistică cerebrală au fost efectuate.
Acestea măsurau activitatea cerebrală folosind fie scanările PET fie RMN-ul funcțional, timp în care
participanți își creau imagini visuale sau în timpul unei condiții de referință cand nu își creau imagini.
Răspunsul de referință reieșit din urma scanării a indicat ariile din creier care sunt activate de imagini.

Una dintre primele experimente de imagistică cerebrală pentru a studia imaginiile mentale a fost
realizată de Lebihan și colabororii (1993). Aceștia au demonstrat că atât percepția cât și imaginiile
mentale activează cortexul vizual. (vezi cap.2, pag.30)

187
În alt experiment de imagistică cerebrală, li s-a cerut participanților să se gândească la întrebări
care includ un set de imagini mentale precum: ,, Este verdele copacilor mai închis decât verdele ierbii?‖.
Aceste întrebări generează un răspuns mai amplu în cortexul vizual comparativ cu cel obținut din întrebări
care nu implică imagini mentale precum: ,,Este intensitatea curentului electric măsurată în amperi (A)?‖.
(Goldenberg et al., 1989)

Un număr recent de experimente de imagistică cerebrală au demonstrat suprapunerea ariilor


cerebrale activate de percepția unui obiect și cele activate de crearea unei imagini mentale.

Împreună cu această suprapunere au fost observate și diferențe între ariile activate de percepție și
cele activate de imagini mentale. De exemplu, Giorgio Ganis și colaboratorii (2004), au folosit RMN-ul
pentru a măsurat activarea sub 2 condiții: percepția și imaginile mentale. În cazul condiției percepției,
participanți au observat desenul unui obiect precum copacul din Fig.10.14. Pentru condiția setului de
imagini mentale participanților li s-a cerut să-și imagineze o fotografie pe care au studiat-o anterior în
momentul în care auzeau un sunet. Atât pentru sarcina legată de percepție cât si cea legat