Curs - Met. de Cercet. in Psih 2017-2018

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA
FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
CONSTANTA
UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

DOMENIUL DE STUDII: PSIHOLOGIE
CICLUL DE STUDII: LICENȚĂ
NOTE DE CURS
- METODE DE CERCETARE ÎN
PSIHOLOGIE -
- ANUL II -
- SEMESTRUL I -
TITULAR ACTIVITATE: Lect. Univ. Dr. Moraru Aurelia
CONSTANŢA, 2017
1
CONSTANTA
Table of Contents
I. OBIECTIVE ........................................................................................................................................ 6
1. Obiectivul general al disciplinei .................................................................................................. 6
2. Obiectivele specifice................................................................................................................... 6
II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE ........................................................................................... 7
1. Competențe profesionale .......................................................................................................... 7
2. Competențe transversale ........................................................................................................... 7
III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS .................................................................................................... 8
CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN PSIHOLOGIE ................................ 8
1.1 Obiectivele cursului .............................................................................................................. 9
1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune ..................................................................................... 9
1.3 Limitele cunoaşterii comune ................................................................................................ 9
1.4 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică..................................................................................... 10
1.5 Programul cercetării în psihologie ..................................................................................... 10
1.6 Scopurile şi principiile unei bune cercetări. ....................................................................... 10
CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A METODELOR IN PSIHOLOGIE 12
2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie................................................................. 12
2.2 Metode de cercetare în psihologie .................................................................................... 13
2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi
psihoterapeutice ...................................................................................................................... 15
CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR ...................................................................... 18
3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale
.................................................................................................................................................. 18
3.2 Ipoteze de cercetare. ......................................................................................................... 18
3.3 Variabile.............................................................................................................................. 20
3.4 Eşantionarea....................................................................................................................... 21
CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE ................................................................... 24
4.1 Introducere......................................................................................................................... 24
4.2 Definire şi caracteristici ...................................................................................................... 24
4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică .......................................................... 25
4.4. Observaţie şi experiment .................................................................................................. 25
4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei .................................................................................. 25
4.6. Conţinutul observaţiei ....................................................................................................... 26
4.7 Avantajele şi limitele observaţiei ....................................................................................... 27
2
CONSTANTA
CURS NR.5 - METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE STIINTIFICA .......... 30

5.1 Clarificări conceptuale convorbire, conversaţie, interviu .................................................. 30
5.2 Clasificarea interviurilor ..................................................................................................... 31
5.3. Interviul clinic .................................................................................................................... 32
5.4. Interviurilor structurate .................................................................................................... 34
5.5. Interviurile relaţionale....................................................................................................... 34
CURS NR.6 - STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE........................................................................ 36
6.1. Introducere. Definiţia documentului social....................................................................... 36
6.2. Clasificarea documentelor ................................................................................................ 37
6.3. Recensământul populaţiei................................................................................................. 39
6.4. Documnete scrise necifrice ............................................................................................... 39
6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică ................................................................................ 40
6.6. Analiza documentelor ....................................................................................................... 40
6.7. Valoarea si limitele documentelor .................................................................................... 41
CURS NR.7 - METODA ANCHETEI PSIHOSOCIALE ÎN PSIHOLOGIE. CHESTIONARUL ................ 42
7.1 Aspecte introductive .......................................................................................................... 42
7.2 Definirea etapelor ............................................................................................................. 42
7.3 Definirea chestionarului ..................................................................................................... 43
7.4 Clasificarea chestionarelor ................................................................................................. 44
7.5 Structura chestionarelor .................................................................................................... 45
7.6 Formularea întrebarilor ...................................................................................................... 46
7.7 Designul chestionarelor( punerea în pagină a întrebărilor) și condiţii de imprimare ....... 47
7.8 Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar ............................................................ 47
CURS NR.8 - ANALIZA DE CONŢINUT .......................................................................................... 48
8.1 Introducere......................................................................................................................... 48
8.2. Definirea analizei de conţinut .......................................................................................... 49
8.3 Unităţi de analiză................................................................................................................ 50
8.4 Schema de categorii ........................................................................................................... 51
8.5 Etapele analizei de conţinut ............................................................................................... 51
8.6 Procedee de analiză ........................................................................................................... 52
8.7 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului .................................................................... 52
8.8 Avantajele şi limitele metodei analizei de conţinut catitative .......................................... 53
8.9 Seminar .............................................................................................................................. 54
3
CONSTANTA
CURS NR.9 - TESTELE PSIHOLOGICE ........................................................................................... 55

9.1. Algoritmul general de construire a testelor ...................................................................... 55
9.2. Etape în construirea testelor ............................................................................................. 55
9.3. Metode de scalare............................................................................................................. 56
9.4 Construirea şi experimentarea variantei iniţiale a testului. ............................................... 58
9.5. Revizuirea testului şi redactarea formei finale ................................................................. 58
9.6. Valoarea şi limitele utilizarii testelor în practica psihoterapeutica. Relaţia dintre teste şi
experiment. .............................................................................................................................. 59
CURS NR.10 – METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC I ........................................................ 61
10.1. Introducere...................................................................................................................... 61
10.2. Definiţie şi caracteristici .................................................................................................. 61
10.3. Componentele experimentului ....................................................................................... 63
10.4. Selectia sl repartizarea subiectilor .................................................................................. 64
CURS NR. 11 - METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC II .......................................................... 66
11.1. Organizarea experimentului. Fazele unui experiment .................................................... 66
11.2. Limitele experimentului. ................................................................................................ 66
11.3. Avantajele experimentului ............................................................................................. 66
11.4. Tipuri de experiment ....................................................................................................... 67
CURS NR. 12 - METODA STUDIULUI DE CAZ............................................................................... 68
12.1. Introducere...................................................................................................................... 68
12.2. Definiţia metodei............................................................................................................. 69
12.3. Designul cercetării ........................................................................................................... 69
12.4. Triangularea .................................................................................................................... 71
12.5. Defăşurarea investigaţiei................................................................................................. 71
12.6 Redactarea raportului ...................................................................................................... 72
CURS NR.13 - ABORDAREA SINERGETICĂ A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE .............................. 74
13.1 Definirea sinergeticii ........................................................................................................ 74
13.2 Cooperare sau conflict metodologic ................................................................................ 75
CURS NR.14. METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII ...................................................... 77
14.1. Definirea metodei ........................................................................................................... 77
14.2. Obiectul analizei psihologice ........................................................................................... 77
14.3. Scopul analizei produselor activității .............................................................................. 77
14.4. Tehnici de realizare ......................................................................................................... 78
4
CONSTANTA
14.5. Avantajele metodei de analiză a produselor activităţii ................................................... 78

14.6. Limitele metodei de analiză a produselor activităţii ....................................................... 79
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 80
IV. Metode de evaluare .................................................................................................................... 81
5
CONSTANTA
I. OBIECTIVE
1. Obiectivul general al disciplinei

 Însuşirea principalelor concepte, teorii, metode, tehnici, instrumente şi proceduri cu
referire la metodele de cercetare în psihologie. Prezentarea specificului metodologiei
cercetării ştiinţifice în psihologie.
2. Obiectivele specifice
• Dobândirea informaţiilor ştiinţifice şi practic-aplicative necesare utilizării metodelor,
tehnicilor şi procedeelor de cercetare ştiinţifică.
• Formarea şi dezvoltarea competenţelor necesare elaborării proiectelor de cercetare
ştiinţifică şi de redactare şi prezentare a raportului final
• Cultivarea eticii şi deontologiei profesionale în desfăşurarea activităţii de cercetare
ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor acesteia
6
CONSTANTA
II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE
1. Competențe profesionale
C1: Operarea cu concepte fundamentale in domeniul psihologiei
 C1.2. Utilizarea conţinuturilor teoretice şi conceptuale specifice psihologiei într-o
manieră mai largă pentru explicarea şi interpretarea fenomenelor asociate
psihologiei.
 C1.5. Elaborarea de interpretări psihologice ale comportamentului şi ale proceselor
mentale.
C2: Evaluarea psihologică a individului, grupului şi organizaţiei
C2.3. Utilizarea adecvată a instrumentelor de evaluare specifice psihologiei.
C4: Realizarea unui demers de cercetare ştiinţifică în psihologie
 C4.1. Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a principalelor metode de cercetare
specifice psihologiei.
 C4.2. Utilizarea specificului metodelor de cercetare în psihologie pentru explicarea
şi interpretarea fenomenelor conexe acesteia.
 C4.3. Utilizarea adecvată a metodelor de cercetare, în funcţie de specificul temei (a
fenomenului studiat).
 C4.5. Proiectarea demersului unei cercetări psihologice utilizând teorii şi modele
relevante în domeniu
2. Competențe transversale
 C.T.1. Exercitarea sarcinilor profesionale conform principiilor deontologice
specifice în exercitarea profesiei.
 C.T.2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă multidisciplinară pe
diverse paliere ierarhice.
 C.T.3. Autoevaluarea nevoilor de formare continuă în vederea adaptării
competenţelor profesionale la dinamica contextului social
7
CONSTANTA
III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS
CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN

PSIHOLOGIE
În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în

cercetarea psihologică şi, în mod special vom trata diversitatea modalităţilor prin care
psihologii adună datele. Vom începe prin a ne referi la unele probleme pe care le ridică
psihologia ca ştiinţă. Este de domeniul evidenţei că în psihologie, modul de abordare, de
studiu se schimbă în permanenţă, că apar noi opinii despre psihologie, iar eclectismul
metodelor întrebuinţate în cercetare a devenit un truism. Toate acestea constituie probleme
specifice ale psihologiei ştiinţifice în comparare cu alte ştiinţe. Ne vom ocupa în continuare
de principalele metode de cercetare folosite în psihologie luând totodată în considerare şi
unele probleme pe care acestea le implică.
Cercetările în domeniul psihologiei ne atenţionează că trebuie să fim foarte
vigilenţi atunci când colectăm în mod sistematic date despre condiţia umană. Ca fiinţe
umane, noi putem avea idei preconcepute înrădăcinate adânc în sinele nostru profund şi am
putea avea tendinţa de a generaliza pornind chiar de la propria noastră experienţă. Suntem
unici şi, prin urmare, avem experienţe unice de viaţă, unele dintre acestea pot fi chiar
atipice. E posibil să vedem în exteriorul nostru exact ceea ce ne aşteptăm noi să vedem,
studiile asupra percepţiei şi memoriei vin în sprijinul acestei aserţiuni. Alteori se întâmplă
exact ceea ce am presupus că se va întâmpla deoarece „profeţiile se împlinesc”. Aceasta
este posibil deoarece expectaţiile noastre pot deveni predicţii, ceea ce ar putea însemna că
ajungem în situaţia să determinăm anumite fapte să se întâmple tocmai pentru că avem
convingeri puternice în acest sens şi ne aşteptăm ca ele să se împlinească.
O întrebare firească se ridică: cum am putea detecta ideile preconcepute pe care le
avem, astfel încât acestea să nu altereze cercetarea? Adesea prejudecăţile sunt inconştiente,
pentru a le aduce în conştient este nevoie de travaliu şi efort. Este adevărat ca unele din
acestea au ajutat oamenii de-a lungul existenţei lor să supravieţuiască evidenţiind
flexibilitatea şi adaptabilitatea fiinţei umane. Deşi nu sunt în totalitate nocive,
prejudecăţile, reprezentările şi stereotipurile sociale ridică totuşi anumite probleme în
înţelegerea psihologiei umane. Filosofia, literatura, istoria, arta, au descris acţiunile umane
de-a lungul secolelor făcând chiar speculaţii pe marginea psihologiei umane. Uneori, au
reuşit să aducă anumite clarificări preţioase asupra evenimentelor, dar ele nu ne pot furniza
o înţelegere sistematică şi încredere asupra tratării acestora. Aceasta se întâmplă tocmai
datorită acestor prejudecăţi înrădăcinate în inconştientul nostru care se afirmă cu tărie
afectând modul nostru de raportare la contextele naturale.
Psihologia ca ştiinţă, a apărut pentru prima dată în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Încă de la început, cercetătorii au conştientizat faptul că activitatea
lor necesită atenţie în legătură cu colectarea datelor despre condiţia umană, cu tratarea
adecvată a acesteia, concluziile pe care le extrag şi respectul necondiţionat pentru OM.
8
CONSTANTA
1.1 Obiectivele cursului

În cercetarea ştiinţifică din domeniul psihologiei identificăm următoarele obiective
principale:
1. Transformarea studenţilor din consumatori de cunoaştere psihologică în producători ai
acesteia, ceea ce implică formarea unor abilităţi de cercetare, respectiv cunoaşterea unor
metode de cercetare şi interpretare a datelor obţinute în urma aplicării instrumentelor pe
loturile de subiecţi.
2. Studiul metodologiei ştiinţifice, respectiv metode, procedee, suport statistic, oferă
posibilitatea înţelegerii şi evaluării cercetărilor realizate de altcineva. Există şi alte surse
alternative la cercetarea ştiinţifică: simţul comun, arta, literatura, etc.
1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune

Spre deosebire de realitatea fizică sau chimică, de exemplu, realitatea socio-umană
este direct accesibilă, de unde iluzia facilităţii cunoaşterii umane;
Realitatea socio-umană ne este foarte familiară astfel încât subiectul naiv poate
înţelege corect comportamentul celorlalţi sau are iluzia ca îl poate înţelege.
Oamenii formulează ipoteze, atribuie cauze, atribuie succesul, eşecul, fac inferenţe,
judecăţi, unii având strategii cognitive foarte complexe, flexibile, subtile. Ei sunt experţi
sau consideră ca sunt experţi în spaţiul lor direct de muncă şi de viaţă. În spaţiul lor de
viată, oamenii se comportă ca mici oameni de ştiinţă. Astfel, cu greu pot fi găsite constatări
şi explicaţii în psihologie care să aibă şi corespondenţe în cunoaşterea comună (proverbe,
zicători). Cunoaşterea comună este puternic stratificată, de la constatări simple
(stereotipuri, prejudecăţi) până la explicaţii şi interpretări nuanţate.
Concluzii: Există o serie de similarităţi între cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, dar
cunoaşterea comună, deşi nu este în mod obligatoriu lipsită de valabilitate, nu este în mod
necesar validă.
1.3 Limitele cunoaşterii comune

 Subiectivitatea: cunoaşterea comună este puternic personalizată, ţine de cel care emite.
 Tendinţa de a absolutiza pe baza unei situaţii particulare.
 Cunoaşterea comună se bazează pe legături aparente.
 In cunoaşterea comună se face confuzie între familiar şi cunoscut.
 Cunoaşterii comune îi lipseşte precizia, nu măsoară.
 Numeroase erori în cunoaşterea comună provin din fenomene banale. De exemplu,
ordinea prezentării informaţiilor, recenţa informaţiilor. (Erorile percepţiei
interpersonale sunt determinate şi de limitele cunoaşterii comune).
 Nu deţine un cod coerent de cunoaştere despre comportamentul uman.
 Rezultatele cercetării psihologice uneori sunt diferite de ceea ce crede omul obişnuit
(vezi experimentul lui Milgram, www.scribd.com).
 Unii oameni consideră că perspectiva lor este singura corectă asupra realităţii socio-
umane.
 Uneori, cunoaşterea comună creează explicaţii post-factum.
9
CONSTANTA
1.4 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică

Fiind o ştiinţă, psihologia utilizează metode sistematice pentru a observa, descrie,
explica şi a face predicţii asupra comportamentelor şi proceselor psihologice.
Ceea ce separă cunoaşterea ştiinţifică de cea comuna este metoda.
Metoda ştiinţifică este o metodă empirică – adică este activ bazată pe experienţa în
raport cu lumea.
În acelaşi timp, cunoaşterea psihologică trebuie să se delimiteze de
pseudopsihologie, care este un sistem nonştiinţific pentru că descrierile, explicaţiile şi
predicţiile lor nu pot fi verificate, iar dacă sunt verificate, se dovedesc nefundamentate.
1.5 Programul cercetării în psihologie

În psihologie, progresul cercetării şi cunoaşterii se realizează, în principal, prin
dezvoltarea unei teorii psihologice.
Teoria reprezintă un set coerent de idei care ajută în explicarea observaţiilor şi în
elaborarea predicţiilor. Ea are ipoteze sau enunţuri care pot fi testate pentru a determina
corectitudinea lor. Teoria poate fi definită şi ca o construcţie ideală sau conceptuală care
încearcă să organizeze şi să exploreze anumite aspecte ale ambianţei.
O cercetare psihologică poate fi condensată pentru descoperirea a cât mai multe
fapte, dar ştiinţa modernă avansează dacă reuşim să descriem cât mai multe fapte prin cât
mai puţine teorii (principii fundamentale).
În psihologie, teoria are doua scopuri principale:
 trebuie sa fie capabilă să explice cât mai multe fapte;
 să permită cercetătorilor sa elaboreze predicţii asupra a ceea ce se va întâmpla în noi
situaţii.
Scopul multor cercetări este de a testa predicţiile utilizând metode ştiinţifice. Predicţiile
sunt adesea prezentate în forma ipotezelor, care sunt afirmaţii despre relaţia cauzală dintre
fenomene particulare.
Avantajul de a avea o teorie este acela că ştim unde să căutăm pentru confirmare,
pentru explicaţie. Progresul ştiinţific se realizează astfel prin trei modalităţi:
1. Prin colectarea unor date care susţin teoria.
2. Prin colectarea unor evidenţe care o contrazic.
3. Când supunem teoria la probă şi ea ne explică de ce se întâmplă, nu numai să descrie ce
se întâmplă.
1.6 Scopurile şi principiile unei bune cercetări.
Scopurile:
1. descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

prin abilităţi de observare sistematică;
2. predicţie, se fac predicţii în forma ipotezelor privind schimbările în comportament,
experienţe mentale;
3. control (manipularea factorilor care afectează comportamentele respective), controlul
este momentul esenţial al cercetării ştiinţifice prin metoda experimentală;
4. explicaţie, descoperirea cauzelor schimbărilor comportamentelor, trăirilor, proceselor.
Principiile unei bune cercetări:
10
CONSTANTA
1. Fidelitatea – calitatea unei cercetări prin care un rezultat empiric poate fi reprodus.
Repetând cercetarea, obţinem acelaşi rezultat, deci el nu este rodul unei întâmplări.
2. Validitatea – exprimă faptul că o cercetare arată ceea ce şi-a propus să arate.
Există mai multe tipuri de validitate:
 validitate predictivă, ţinând cont că ea arată ceea ce şi-a propus să arate, se pot face
predicţii (identificarea comportamentelor / efectelor, performanţelor viitoare);
 validitate concurentă (concordanţa cu cercetări similare) – permite diferenţierea celor
cu rezultate superioare de cele cu rezultate inferioare;
 validitate de conţinut – în sensul că ipoteza cercetată reflectă aspectele relevante ale
conceptului, teoriei;
 validitate aparentă – cercetarea sa fie credibilă.
 validitate de construct (strâns legata de validitatea de conţinut) – se referă la esenţa
conceptului (se măsoară realmente ceea ce şi-a propus să măsoare).
 Sa fie cumulativă – adică să ţină seama de alte cercetări în domeniu, fie ele bune sau
rele.
 Caracter economic – o bună teorie este aceea care oferă cea mai simplă, mai economică
şi mai eficientă explicaţie a evidenţei.
 Caracter public – cercetarea trebuie supusă la o posibilă critică de evaluare de către
comunitatea ştiinţifică pentru a fi siguri de calitatea ei, astfel încât să poată intra în tezaurul
cunoaşterii ştiinţifice.
11
CONSTANTA
CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A

METODELOR IN PSIHOLOGIE
Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”,

Instrument de investigare”, vom putea preciza conţinutul conceptului de “ metodologie”,
aşa cum este utilizat cu referire la cercetările socioumane empirice.
2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie

Din punct de vedere etimologic, metodologia (gr. methodos + logos) desemnează
ştiinţa metodelor. Considerăm metodologia (în genere) ca parte a discursului filosofic,
care conţine analiza metodelor folosite în ştiinţa modernă, întemeind o viziune generală
asupra acestora (Cazacu,A., 1991).
Metodologia are şase teme principale:
 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

 analiza conceptelor;
 analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
 analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
 sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică;
 formalizarea raţionamentelor.
Există două accepţiuni ale metodologiei:
• concepţia generală a cercetătorului cu privire la principiile teoretico-ştiinţifice pe
care se bazează;
• ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în psihologie pentru a recolta şi
interpreta date empirice în vederea construirii şi evaluării de ipoteze teoretice despre
comportament şi psihic.
O metodologie are urmatoarele elemente de clase:
 enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

 metodele şi tehnicele de culegere a datelor;
 tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor (de ordonare, de sistematizare);
 procedeele de analiză, interpretare a datelor empirice în vederea elaborării de
descrieri, tipologii, explicaţii, predicţii.
Metoda, de la grecescul “methodos” =mijloc, cale, mod de expunere) este un mod de
cercetare, un sistem de reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii
obiective (Cazacu,A., 1991). Ea se se constituie în aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei,
care jalonează calea descoperirii de noi cunoştinţe. Caracterul ştiinţific al unei metode
precum şi eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a
legităţilor lor. Sursa metodei se află în realitate deoarece există o corespondeţa relativă
între legile obiectului şi principiile cunoaşterii acestuia, stabilită prin experienţă pe cale
inductivă sau/şi prin deducţie logică.
Metoda se constituie prin urmare la două niveluri:
 teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi
12
CONSTANTA
 operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şi

proceduri concertante, montat în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective
ale cunoaşterii; metoda este, astfel, un corp de principii care conduc orice cercetare
(investigaţie) organizată, un ansamblu de norme care permit selecţionarea unor
tehnici de abordare a domeniului studiat. Metoda conduce la elaborarea unui
program de muncă, adecvat scopurilor propuse (apud Cazacu,A., 1991).
2.2 Metode de cercetare în psihologie
Clasificarea metodelor de cercetare în psihologie
Nu există un consens al cercetătorilor în ceea ce priveşte teoria metodelor (tipologia,
criterii de clasificare), clasificarea metodelor diferă de la autor la autor.
Tipuri de clasificare in functie de urmatoarele criterii:
caracter  metode obiective
metode subiective
metode de recoltare a datelor
scop  metode de diagnoză
metode de prognoză
specificul relaţiilor investigate metode cantitative
metode calitative
(Zlate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)
Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

implicarea al cercetătorului asupra obiectului de studiu) prin posibilitatea controlului
variabilelor, împart metodele în: experimentale şi nonexperimentale (cvasiexperimentale şi
de observaţie).
Metodele experimentale – constă în proceduri controlate în care experimentatorul
manipulează variabila independentă pentru a determina efectul asupra variabilei
dependente.
Experimentul poate fi condus în laborator, în teren sau poate fi utilizat evenimentul
natural.
Avantaje:
- stabileşte relaţia cauza-efect;
- procedurile sunt puternic controlate, astfel că ele pot fi repetate de alt cercetator
(grupul de control este foarte puternic la experimentul de laborator şi mai redus la
experimentul natural);
Dezavantaj: rezultatele de laborator pot fi mai greu generalizate în afara lui 
experimentului îi lipseste validitatea ecologică.
13
CONSTANTA
Metodele nonexperimentale
1. Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

Avantaj: tablou detaliat al comportamentului si dezvoltarii persoanei.
Dezavantaje:
 nu poate fi foarte generalizată;
 poate reflecta tendinţele deformatoare ale observatorului;
2. Observaţia naturală = observarea oamenilor în ambientul lor natural și fără

manipularea comportamentului;
Avantaje:
 ofera o bună descriere a comportamentului;
 comportamentul nu este distorsionat pentru că se desfaşoara în condiţii naturale;
 este o sursa pentru ipotezele de cercetare.
Dezavantaje:
 nu poate explica relatii de tip cauză-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
3. Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea

comportamentului.
Avantaje:
 descriere mai bună;
 control mai mare decat în ambientul natural;
Dezavantaje:
 artificialitatea;
 nu poate explica relaţii de tip cauza-efect;
 se manifestă tendinţele observatorului.
4. Interviul  participanţii sunt chestionaţi despre anumite aspecte ale vieţii lor.
Avantaj: grad mai mare de implicare în viaţă, atitudinile şi opiniile persoanei.
Dezavantaje:
 pierderi de memorie;
 distorsiuni voluntare ale memoriei.
5. Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între

variabile.
Avantaj: permit predictii despre o variabilă plecând de la cealaltă variabilă.
Dezavantaj: nu pot determina relaţia cauza-efect.
Există şi metode statistice. Acestea pot fi clasificate în:
 Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea

standard etc.), rezumă datele de cercetare.
 Statistici corelaţionale – măsoară variația concomitentă a două variabile.
 Statistici inferenţiale – utilizate pentru a vedea dacă modificările variabilei
dependente sunt cauzate de variabila independentă.
14
CONSTANTA
Tehnica şi procedee
Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că

tehnica este compusă din procedee). Termenul de “tehnică” își are sorgintea în grecescul
“tekne” şi se traduce prin procedeu, vicleşug. În genere, tehnica se defineşte prin
trăsăturile sale de ansamblu de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune
eficientă, atât în sfera producţiei materiale cât şi în sfera producţiei spirituale (cunoaştere,
calcul, creaţie etc), precum şi în cadrul altor acţiuni umane (Cazacu,A., 1991).
Procedura ca element asociat tehnicilor de investigaţie, de culegere, prelucrare şi
interpretare a datelor, se referă la operaţiile directe de raportare a cercetătorului la obiectul
cercetat, la maniera de punere în relaţie a datelor, de exprimare şi de tratre primară a
cestora (Cazacu,A., 1991).
Procedeul este definit drept “maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se foloseşte
cercetatorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor.
Metodele, tehnicile şi procedurile comportă legături multiple şi toate, se
subsumează unei perspective globale, de nivel teoretico-metodologic.
2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi

psihoterapeutice
Interviul de evaluare-ghid
Termenul “clinic” îşi are originea în cuvântul grecesc Kline, care înseamnă pat. În
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii de la patul
bolnavului; astăzi se foloseşte şi termenul de “învăţământ clinic” cu referire la procesul de
dobândire de cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia ( Dafinoiu, I.,
2002). În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el
vizează dobânidrea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei
de interviu.
Interviul clinic este însăşi paradigma muncii psihologului clinician. Prin utilizarea
interviului, psihologul poate să obţină informaţii despre problemele şi dificultăţile
subiectului, despre evenimentele trăite, istorie sa, relaţiile cu ceilalţi, viaţa sa intimă etc.
Prin urmare, acest instrument ne permite accesul la subiectivittaea clientului (pacientului)
şi înţelegerea acestuia în specificitatea sa. Informaţiile pe care le obţinem cu acest
instrument un pot fi înţelese altfel decât raportate strict la cadrele de referinţă ale
subiectului investigat. Noţiunea de interviu clinic este legată de Carl Rogers,
psihoterapeut american interesat de dinamica personalităţii şi de valorile umane.. Carl
Rogers avea convingerea că “singur pacientul ştie unde şi cum suferă”. Toate aceste
noţiuni fundamentează astăzi cadrul desfăşurării practice a interviului clinic.
Tipuri de interviu:
15
CONSTANTA
1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are

libertatea de a vorbi despre problemele sale, dificultăţi şi teme de interes.
Clinicianul îl ascultă fără să-l întrerupă, pune din când în când întrebări,
circumscrie anumite teme şi respectă momentele de tăcere, discontinuităţile,
asociaţii libere;
2. Interviu semi-directiv, se defăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele
teme ce vor fi explorate împreună cu subiectul;
3. Interviu directiv, subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate.
Relaţia psiholog-pacient favorizează un dialog asimetric între un subiect şi un
profesionist, care trebuie să aibă competenţa de a lua o anumită poziţie în acest tip de
dialog.
Metoda biografică (anamneza)
Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şi

desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. În psihologie, metoda biografică
implică o analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de
existenţă (Cosmovici, A,1996). Studiul trecutului unei persoane este foarte important
deoarece în primii ani de viaţă, în special în primii trei ani (şi în următorii patru ani), se
pun bazele formării personalităţii copilului şi a individualităţii acestuia, are loc
cristalizarea caracterului. Familia joacă un rol central în modelarea fragilei mlădiţe prin
asigurarea climatului sanogen, a unor interrelaţii bazate pe iubirea necondiţionată, respect
şi încredere. La cest nivel găsim cauzele primare ale comportamentului la vârsta adultă.
Firul vieţii psihice concrete, desfăşurat de-a lungul anilor, ne dezvăluie motivele,
interesele, aspiraţiile reale. Mai târziu, când examinăm modul de reacţie concret al unei
persoane în contexte de viaţă obişnuite, ajungem la o imagine corectă asupra specificului
său, nedistorsionat de ambianţa artificială a unui examen psihologic.
Metoda biografică se concentrează asupra succesiunii diferitelor evenimente din
viaţa individului, relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre
evenimentele scop şi cele mijloc. Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale
metodei, au ca scop tocmai surprinderea relaţiilor dintre evenimente.
Exista o dificultate întâmpinată în folosirea acestei metode - cea a măsurării, în care
indicaţiile biografice ar putea fi convertite în date ştiinţifice. Experimentatorul dispune de
două categorii de procedee de analiză a datelor, obţinute prin metoda biografică:
 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

 procedee calitative (integrale) analizându-se o microunitate biografică, de exemplu o zi
obişnuită din viaţa individului, din momentul trezirii şi pâna la cel al culcării.
În cadrul investigaţiei biografice, distingem două momente importante: recoltarea
datelor şi interpretarea acestora.
Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct.
 Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale,

profesionale, caracterizări, recomandari, jurnale, date de familie etc.), analiza
produselor activităţii (modelaj, pictură, caiete de teme) şi în discuţii cu
16
CONSTANTA
persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude,

prieteni, colegi, şefi, subalterni etc.).
 Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi
subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau
interviuri speciale. Se ştie ca oamenii diferă foarte mult între ei în ceea ce
priveşte deschiderea, disponibilitatea de a-şi relata în mod obiectiv şi sincer
trecutul.
Aspectul esenţial şi cel mai dificil al metodei biografice este reprezentat de efortul de
interpretare. Interpretrea este necesară în absolut toate metodele psihologice, dar numai în
anamneză, ea devine esenţialul, momentul caracteristic. S+ar putea spune că metoda
biografică este o hermeneutică a materialului oferit de existenţa unei anumite persoane.
Acest demers specific este, din păcate, puţin elaborat ştiinţific.
Avantajele decurg din naturaleţea şi autenticitatea datelor furnizate de această
metodă.
Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui
individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă
sau chiar voit deformată
17
CONSTANTA
CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

3.1 Constructe ipotetice. Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi
operaţionale
Constructe ipotetice
În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele

pe care ne bazăm activitatea. De exemplu, conceptele de comportament, moitvaţie, găndire
sau inteligenţă sunt termeni generali care se referă la o varietate largă de reacţii, trăiri,
judecăţi pe care oamenii le exteriorizează. Ele reprezintă idei generale pe care se bazează
«construcţia» cercetării, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct
ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru a
descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază
(Aniţei, 2007). Este o idee care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să
comunicăm interpretările comportamentale concrete. Studiul constructelor se face indirect
prin observarea aspectelor lumii reale pe care considerăm că le-ar reflecta. Se fac apoi
raţionamente despre constructe şi modul lor de operare în natură pentru determinarea
comportamentului. Trebuie să definim fiecare construct ipotetic în termenii unui eveniment
specific, măsurabil ce reflectă constructul.
Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale
Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce

aparţine speculaţiei ( Paul Fraise). Operaţionalizarea conceptelor constă, în ansamblu,
într-un şir de operaţii care pun în legătură cognitivă enunţurile şi, îndeosebi, conceptele
generale, cu acele concepte care le pot măsura sau evalua şi care se numesc concepte
« operaţionale ”.
Operaţionalizarea conceptelor este trecerea de la concept la dimensiuni, variabile,
indicatori şi indicii săi specifici.
Definiţia nominală (sau verbală) constă din spcificarea înţelesului unui termen cu
ajutorul altor termeni sau altfel spus din descrierea verbală a semnificaţiei unui concept.
Definiţia operaţională are o deosebită importanţă în stiintele sociale şi
comportamentale pentru că cele mai multe din obiectele şi calităţile designate prin termeni
din vocabularul acestor ştiinte nu pot fi direct observabile.
Valorile, atitudinile, inteligența nu pot fi direct observate: nici alinierea, structura socială
sau deprivarea relativă și în astfel de cazuri, se înceraca traducerea conceptelor.
3.2 Ipoteze de cercetare.

Precizări terminologice
Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care oferă posibilitatea
trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte.
Ipotezele nu trebuie confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea are o
funcţie instrumentală şi reprezintă un enunţ care nu se confruntă cu realitatea. Bănuiala
constituie echivalentul ipotezei în planul cunoaşterii la nivelul simţului comun. Pornind de
18
CONSTANTA
la un număr redus de informaţii întâmplătoare, se formulează enunţuri despre legăturile

dintre fenomene, dar sunt simple bănuieli. Ipotezele se bazează pe un număr mare de
observaţii sistematice (Chelcea, 2004).
Formularea ipotezelor de cercetare reprezintă un moment esenţial în metodologia
cercetării, ipotezele ghidează şi direcţionează întreaga activitate de cercetare. Ipotezele
sunt considerate a fi “inima” sau “nucleul” cercetării.
Definiţia şi dimensiunile ipotezei

După Theodore Caplow « O ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă
care permite verificarea empirică « Theodore Caplow ( apud Clelcea, 2004).
Etimologic, conceptul de ipoteză derivă din limba greacă veche : « hupothesis » şi
desemnează acţiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). Se mai consideră uneori
(Stahl, 1974) că termenul ar deriva din grecescul « hipo » şi « thesis » (poziţie) şi în
această accepţiune ar insemna subteză. Alţi specialişti (Constantinescu, 1972) consideră că
ipoteza înseamnă o pre-teză sau antiteză, adică ceea este inaitea tezei.
Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :

a) Validitatea. Ipoteza trebuie să aibă un anume grad de concordanţă cu materialul faptic la
care se referă.
b)Verificabilitatea. Ipoteza poate fi admisă, ca atare, numai dacă este principial verificabilă
(testabilă) cu mijloace adecvate demersului ştiinţific.
c) Îndoiala şi provizoratul. Ipoteza nu reprezintă o certitudine, ci o supoziţie, o
presupunere. In consecinţă, ea se va transforma în teză ( de îndată ce a fost confirmată), va
fi abandonată sau reformulată (dacă a fost infirmată).
d) Comunicabilitatea. Ipoteza trebuie să fie formulată clar şi simplu sub aspect logic, să
poată fi preluată de alţi cercetători în vederae verificării sale. Claritatea enunţurilor
ipotetice asigură premisele pentru dobândirae unui ridicat grad de fidelitate a operatorilor,
eliminând, astfel, ambiguitatea şi confuzia (Cazacu, A., 1991).
Elaborarea ipotezelor presupune, în linii generale, un demers intelectual de tip inductiv sau
de tip deductiv, cele două tipuri fiind puternic interferente.
Modalitatea inductivă presupune consideraraea faptelor concrete ca bază de
pornire pentru formularea ipotezelor. Ea se exprimă în plan intuitiv constituit prin
confruntarea imediată şi rapidă a datelor existente cu capacitatea analitică a cercetătorului)
şi raţional (bazat pe o atentă şi laborioasă examinare a faptelor, cu ajutorul unor judecăţi
adecvate), precum şi prin efectul de « serendipitate » ( naşterea ipotezei din constatarea
unui fapt-surpriză, neaşteptat, izolat, inexplicabil cu ajutorul informaţiilor existente pâna în
acel moment).
Modalitatea deductivă constă în considerarea, alături de fapte, a ideilor
preexistente, din care se extrag noi presupuneri.
Distingem trei cazuri ale acestei modalităţi :
a) deducerea ipotezei dintr-o teorie formulată, ceea ce presupune integrarea faptelor cărora
le căutăm explicaţie într-o structură conceptuală definitivată, intr-un model analitic unitar.
19
CONSTANTA
Acesta este cazul deductiv fundamental, orice altă manieră de formulare şi construire a
ipotezelor fiind subordonată unei opţiuni teoretice de bază ;
b) deducerea ipotezei din lucrări anterioare, dar fără explicitarea modelului teoretic de bază
(acesta rămânând implicit)
c) deducerea ipotezei cu ajutorul raţionamentului analogic, care presupune « apropierea »
unor corpuri de de date distincte, operaţie din care pot rezulta formulări noi, cu caracter
ipotetic, datorate « translaţiei analitice » pe care o poate face cercetătorul de la un domeniu
la latul al vieţii sociale.
Clasificarea ipotezelor
Clasificarea ipotezelor se face în funcţie de anumite criterii :
a) După nivelul de elaborare, distingem ipoteze de cercetare şi ipoteze de lucru
(operaţionale) ;
b) După întindere (sferă), ipotezele pot fi globale sau parţiale ;
c) După conţinutul lor, distingem ”ipoteze uniformităţi-teorii” şi ”ipoteze acţiuni” ;
d) După scopul cercetării distingem: ipoteze descriptive (de identificare a unor
fenomene, de clarificare); ipoteze statistice (ipoteze de nul) sau probabiliste (de
explorare a unor corelaţii între variabile analitice sau de extrapolare a
caracteristicilor unui eşantion la universul integral al populaţiei cercetate); ipoteze
euristice (care au rolul de a stimula permanent actul investigatoriu, prospectând
legăturile noi); ipoteze nomologice (anticipări asupra condiţiilor şi modurilor de
formare a legilor);
e) După gradul comunicării (formulării) distingemIpoteze implicite şi explicite ;
f) După modul de formulare: ipoteze apriori și ipoteze aposteriori (”post-factum).
Ipotezele aposteriori (”post-factum”) rezultă în urma finalizării unei cercetări şi
exprimă legături posibile şi probabile intra şi/sau inter-fenomenale, care nu au fost
cuprinse în orizontul cercetării sau care emerg din structura conceptuală, teoretică a
generalizărilor operate pe baza cercetării.
3.3 Variabile
Stabilirea variabilelor reprezintă momentul cheie al cercetării. Conceptul de „variabilă”
are mai multe conotaţii în ştiinţele socioumane. Ea desemnează în sens restrâns calitatea.
În sens general, termenul de „variabilă” priveşte indicarea proprietăţii fenomenelor şi
proceselor sociale de a schimba, de a lua valori diferite de la un moment la altul, de la un
individ la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura fenomenului respectiv. În
această accepţie, termenul de „variabilă” este pus în relatie cu cel de „criteriu”. Variabila
este o noţiune foarte disputată în cercetarea socioumană. Dupa Ion Mărginean (1982),
trebuie reţinute cel puţin trei înţelesuri:
1. Desemnarea cantităţii, a laturii cantitative a fenomenelor observate ( vârsta este a
astfel de variabilă).
2. Desemnarea proprietăţii fenomenelor de a se schimba, luând valori diferite de la un
moment la altul. În această accepţiune, variabila ne apare ca rezultat al împărţirii
colectivităţii după unul sau mai multe criterii: sexul vârsta, nivelul de şcolaritate,
mediul rezidenţial etc.
20
CONSTANTA
3. Desemnarea unui moment (“nod”) analitic pe traseul operaţional concept-

indicatori, unele concepte bucurându-se de proprietatea de a lua valori diferite pe
un continuum anume.
Variabilele sunt, şi ele, concepte subsumate conceptelor de bază ( de pornire), indicând
sensul variaţiei faptelor pe care le subîntinde conceptul. După G. de Landshere, variabilele
sunt caractere sau termeni cărora li se pot atribui mai multe valori (eventualităţi) într-un
ansamblu numit “domeniu de variaţie”.
Există o bogată tipologie a variabilelor: independente (active) referitoare la cauze într-
un raport cauzal,; aleatoare (cunoscute numai prin tragere la sorţi a individului sau altei
unităţi de analiză, căreia i se măsoară un caracter); analitice (determinate prin operaţii
matematice sintetice); alocate (date, existente ca atare-vârstă, profesiune, sex); antecedente
care premerg alte variabile într-un şir cronologic); auxiliare (cărorra li se cunosc valorile,
dar se introduc în studiu pentru a se obţine o imagine mai completă); compuse (sintetice,
reunind mai multe variabile, de ex.: “statul socio-educaţional”; concomitente (care
evoluează în acelaşi sens cu alte variabile); confuzionale (care afectează rezultatele
cercetării, fără a avea legături explicite cu variabilelel studiate şi definite); constitutive
(care explică o anume legătură testată dintre alte variabile); contextuale ( calificatoare ale
unui context studiat); continui (care pot lua orice valori); controlate (manipulabile de către
cercetător); dependente (pasive, indicând fenomenul de explicat; discrete (compuse din
elemente separate- sex, rasă, profesiune); de intrare (caracteristicile inputurilor în sisteme
definite); distributive (care permit clasificarea datelor de observaţie); globale (referitoare la
realităţi macro-sociale); istorice (care variază în timp); manifeste (interpretabile pornind de
la sensul lor imediat, observabil); latente (ascunse, care oferă o explicaţie pentru corelaţii
manifeste, dar necesită studii în “profunzime”); moderatoare ( nuanţează relaţia dintre VI
şi VD); nominale (calitative); parazite ( influenţează variabilele cercetate, dar un fac
obiectul cercetării); predictive (a căror valoare permite să se prevadă valorile altor
variabile); test (care furnizează informaţii suplimentare, probatorii, relativ la legăturile
diferitelor variabile.
Analiza variabilelor are mai multe modalităţi:
1. Analiza univariată - în care se consideră doar o singură variabilă.
2. Analiza bivariată este cea care explicitează tipul relaţiei dintre două variabile
definie.
3. Analiza multivariată. Este o modalitate mai complexă, presupune luarea în
considerare simultan, a tuturor legăturilor dintr-un set larg de variabile.
4. Analiza discriminată- urmăreşte combinaţii de variabile care discriminează cel
mai bine într-un ansamblu mai larg.
5. Analiza de regresie- permite, pornind de la evaluări efectuate asupra unui
eşantion, stabilirea celei mai bune realţii de tip linear între o variabilă
dependentă şi un anumit număr de variabile indepenente.
3.4 Eşantionarea
Una dintre cele mai importante probleme în proiectarea unei cercetări este cea legată
de eşantionare sau selecţie. Aceşti termeni sunt consideraţi sinonimi şi desemnăm prin ei
21
CONSTANTA
setul de operaţii, cu ajutorul cărora, din ansamblul populaţiei vizate de cercetare, se alege o
parte, care va fi supusă direct cercetării şi această parte se numeşte eşantion.
Alegerea trebuie făcută de aşa manieră încât, prin intermediul acestui studiu redus, să
se obţină concluzii cu valabilitate generală, adică dând seamă de caracteristicile
întregului univers de indivizi constituenţi ai populaţiei (Rotariu, Iluţ, 2001).
Calitatea esenţială a eşantionului este reprezentativitatea, care constă în capacitatea
acestuia de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este
extras. Notiunea de reprezentativitate, capătă o semnificaţie foarte exactă în contextul
teoriei matematice a probabilităţilor, teorie prin care, se fundamentează întreg câmpul
problematic legat de eşantionare. Această cale matematică de abordare, conduce la o
exprimare cantitativă a graddului de reprezentativitate a unui eşantion, în care intervin
două entităţi diferite ca natură :
 O mărime d, numită eroare maximă, ce exprimă diferenţa cea mai mare pe care o
acceptăm să apară între o valoare, v*, găsită pe eşantion, şi valoarea
corepunzătoare, v, din populaţie ;
 O mărime P, numită nivel de probabilitate sau nivel de încredere, care arată ce
şanse sunt ca eroarea reală comisă, atunci când valoarea v-fireşte, necunoscută-este
aproximată prin v*, să nu depăşească limita d.
Pentru nivelul de probabilitate, valoarae minimă acceptată este de 0,95, ceea ce
înseamnă că şansele de a greşi estimarea nu trebuie să fie mai mari de 5%. În
majoritatea studiilor se obişnuieşte să se evidenţieze tocmai această probabilitate de a
« greşi », notată cu p şi care este complementară celei despre care am vorbit mai sus :
p= 1-P.
Pentru valoare d, o eroare de 3 puncte procentuale, este de regulă acceptabilă în studiile
psihosociologice aplicate, dacă e vorba de proporţii, dacă este vorba de alte mărimi, se
poate generaliza acest ordin de mărime spunând că o eroare de 2-3% din mărimea estimată
se poate accepta. În consecinţă, folosirea expresiei de “eşantion reprezentativ”este
justificaă, dacă prin aceasta se înţelege că, în raport cu toate caracteristicile studiate,
eroroarea d este sub o limită acceptabilă, iar mărimea p se află sub pragul de 5% (sau P
peste cel de 95%).
Gradul de reprezentativitate a eşantionului depinde de următoarele aspecte :
 caracteristicile populaţiei care urmează a fi studiată, într-o cercetare se studiază
seturi de însuşiri ;
 mărimea eşantionului, sporul de reprezentativitate nu este direct proporţional cu
creşterea volumului eşantionului, dependenţa dintre reprezentativitate şi numărul
de indivizi din eşantion nu este lineară. Un eşantion format din n indivizi are,
ceteris paribus, aceeaşi reprezentativitate, indiferent de mărimea populaţiei din care
este extras.
 procedura de eşantionatre folosită. Calculul reprezentativităţii unui eşantion este
posibil numai pentru anumite procedee de alegere a eşantionului, cele aleatoare sau
probabilistice. Între tehnicile de eşantionare-chiar probabilistice-există diferenţe
mari în ceea ce priveşte asigurarea reprezentativităţii, prin urmare, nu toate au
aceeaşi valoare de cunoaştere.
22
CONSTANTA
O distincţie clasică este cea dintre eşantioane aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare

(neprobabilistice).
O procedură de eşantionare este aleatoare atunci când fiecare individ din populaţie
are o şansă calculabilă şi nonulă de a fi ales în eşantion. Orice procedură care încalcă cel
puţin una din aceste cerinţe este neprobabilistică.
Eşantionare simplă aleatoare. Procedura “tipic ideală“ de selecţie simplă aleatoare
este cea a loteriei sau a “tragerii la sorţi“. Pentru fiecare individ din populaţie, se
confecţionează un bileţel, o bilă etc., care se introduc în urnă, unde se amestecă bine şi se
extrag atât căt o cere efectivul eşantionului.
Eşantionare prin stratificare. Aceasă procedură probabilistică, în forma cea mai
simplă, are la bază următoarea idee. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei, după un
anumit criteriu, cifre care prin însumare dau efectivul populaţiei.
Eşantionare multistadială. Denumirea de “multistadială“ provine din faptul că există
mai multe stadii în alegerea eşantionului final, corespunzător fiecărui nivel al unităţilor de
eşantionare.
Eşantionarea multifazică. Procedura constă în alegerea, iniţial, a unui eşantion de
dimensiune mai mare, la nivelul căruia se aplică un instrument de cercetare mai simplu,
eşantion care la rându-i se supune unor operaţii succesive de eşantionare, determinându-se
astfel loturi din ce în ce mai mici, cărora li se va aplica (şi) alte instrumente, de regulă tot
mai complexe, mai subtile şi deci mai sofisticate.
Eşantionarea nealeatore pe cote.
Este cea mai cunoscută şi mai utilizată procedură de eşantionare nealeatoare şi ea
prescrie alegerea pentru cercetare a subiecţilor prin încadrarea acestor alegeri în “ cote”,
adica indicând frecvenţele indivizilor care prezintă anumite însuşiri.
23
CONSTANTA
CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE

4.1 Introducere
Experimentul se instituie în baza unei idei, a unei ipoteze care este o întrebare
adresată unei zone din realitate (Bacon). Cauza fenomenului studiat se prezumă în ipoteza
formulată.
Observaţia este cea mai veche metodă psihologică, ea este prezentă în mod practic
în toate domeniile psihologiei. Orice cercetare concretă are ca punct de plecare un proces
observaţie.”Pleci de la obsevaţie, descoperi un fapt interesant, urmează să reproduci apoi
situaţia respectivă făcând să varieze factorii implicaţi” spune într-un interviu, Piaget. De
fapt, aici începe experimentarea.
Observaţia, ca metodă de investigaţie, nu se reduce la simpla impresie asupra unei
persoane sau a unui fapt. Observatorul are şansa de a descoperi un fapt inedit sau demn de
atenţie numai dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond bogat de cunoştinţe, fond
de ipoteze latente, în măsură să faciliteze formularea unor ipoteze locale care să fie supuse
experimentării şi verificării (P.Fraise, 1982).
Se impune a preciza că există o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea
profesională a psihologului în general şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în
psihologia experimentală. Prima formă de observaţie, adesea se constituie într-o sursă
pentru cea de-a doua. Precizarea făcută are în vedere specificul activităţii psihologiei
experimentale în care observaţia joacă rolul metodei de cercetare.
4.2 Definire şi caracteristici

Etimologia cuvântului îşi are sorgintea în latinescul observaţio,-onis şi înseamnă a
privi, a fi atent la. Dacă în experiment, în mod deliberat se provoacă o modificare a
variabilei independente urmărindu-se efectele acesteia asupra variabilei dependente
(comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul natural de desfăşurare,
încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare (Aniţei,
2007).
În experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va
urmări obţinerea unor date suplimentare, care să descrie modificările variabilei dependente.
Metoda observaţiei poate fi utilizată cu succes în laborator, distincţia esenţială care se
impune este aceea a prezenţei sau absenţei a manipulării deliberate a variabilelor implicate.
Marca psihologică a observaţiei ca metodă de cercetare în laborator, o constituie
înregistrarea sistematică a manifestarilor comportamentale aşa cum se prezintă ele în
condiţiile normale ale contextului de desfăşurare într-un mod discret. Banister et al., 1996
(apud Aniţei, 2007) impun şi alte caracteristici definitorii observaţiei:
 Precizia observaţiei;
 Focalizarea;
 Nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul observat;
 Durata observaţiei;
 Nivelul de informare oferit subiectului observat.
24
CONSTANTA
4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică

Observaţia ocazională, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli,
este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog, fie asupra lui, fie asupra celor
din jurul său (Aniţei, 2007).
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală, ce apre într-
un anumit context expeimental, cercetătorul constatând aspecte inedite, chiar dacă
urmăreşte un set de scopuri proprii. Aceasta poate contribui la extragerea unor concluzii
total neaşteptate şi originale îmbogăţind istoria ştiinţei.
Observaţia sistematică este străină clişeelor obişnuite, ea urmăreşte înregistrarea
obiectivă a faptelor după un plan riguros în cadrul proiectului de cercetare prin
restrângerea câmpului studiat şi impunerea selectării datelor relevante pentru experiment.
Datele observaţiei sistematice vor fi consemnate în mod riguros de către observatori în
cadrul grilei de observaţie alcătuite şi planificate anterior.
4.4. Observaţie şi experiment

Din perspectivă temporală, cele două metode de cercetare constituie două momente
succesive, observaţia precede experimentul. Aceasta este o ordine istorică atăt în evoluţia
şiinţelor cât şi implicit a psihologiei. În mod obişnuit, spunem că realitatea fiind observată,
ne semnalează anumite probleme, pe care ulterior le vom aborda într-o manieră
experimentală. Observaţia survine pe parcursul experimentului ca sursă de date
suplimentare asupra efectelor variabilei independente fiind totodată şi o metodă ajutătoare.
Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte ce au
darul de a fi raspunsul la anumite probleme. Găsim ceea ce căutăm de cele mai multe ori,
laboratoarele au acumulat de-a lungul timpului multe date observaţionale şi unele din
acestea sunt inutile deoarece cercetătorii nu au pus întrebări precise.
Diferenţa observaţie-experiment constă în calitatea întrebării puse, în observaţie
întrebarea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau are o vagă idee; în
experiment întrebarea se transformă în ipoteză, se avanseză supoziţia existenţei unei relaţii
între fapte, experimentul îşi propune să verifice relaţia. Procedurile observaţiei sunt mai
puţin riguroase decât ale experimentului, între cele două metode de cercetare în
psihologice existând şi diferenţe de grad şi nivel. În cazul experimentului explorator de
tipul „ce se întămplă dacă…”, observaţia va avea un rol mai imporetant deoarece ea pare să
fie calea de evidenţiere a modificărilor induse în mod explorator. Cea mai relevantă
distincţie observaţie-experiment este dată de precizia înregistrării observaţiilor.
Dezvoltarea metodologiei în psihologie impune observaţiei asigurarea rigorii prin
îmbunătăţirea modului de observare şi înregistrare a conduitei umane.
4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei

a). Prezenţa observatorului-introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării. Dotarea
laboratorului şi creativitatea cercetătorului joacă un rol important în reducerea influenţelor
asupra fapelor cercetate. Camera video, cercetător ascuns, paravane, conduita
experimentatorului, personalitatea sa, modul egal de a trata subiecţii, modul de exprimare
neutru-binevoitor, reprezintă factori cu impact pozitiv asupra bunei desfăşurări a cercetării.
25
CONSTANTA
b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelor

observate, în special când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-
caracteriale.
 Înnăscut dobândit: potenţial înnăscut? sau doar abilităţi dobândite de observator?
Curiozitatea epistemică joacă un rol foarte importanta în raport cu acţiunile semenilor.
 Gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei.
Observatorul are tendinţa de observa şi judeca pe cel observat prin „proprii ochelari”,
propriul sistem de referinţă.
 Nivelul experienţei acumulate tinde să fie cel mai important factor ce ţine de
personalitatea observatorului. Calificarea, priceperea, măiestria pot contribui la o
observaţie calificată condusă cu competenţă de psihologii profesionişti.
4.6. Conţinutul observaţiei
V. Ceauşu (1978), dorind să facă o sistemizare a conduitelor, le-a împărţit în două
mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa
toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,
circumferinţa şi diametrele craniene etc) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica,
modificările vegetative, vorbirea).
Particularităţile bioconstituţionale. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile
picnic, astenic,atletic,displastic.
Conduita expresivă include manifestările dinamice ale corpului: pantomima,
mimica, modificările vegetative şi vorbirea.
Conduita verbală include aspecte formale de expresivitate proprii limbajului oral
şi aspecte de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
 Aspectul formal
 Fluenţa
 Intonaţia
 Aspectul semantic
Conduita reflexivă vizează în mod deosebit conduitele care reflectă poziţia,
atitudinea subiectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de
experimentator.
Protocolul observaţiei. Observaţia trebuie să fie sistematicăşi analitică pentru a
putea răspunde scopurilor cercetării experimentale. De asemenea, ea trebuie să răspundă
unor întrebări precise pentru a reuşi să rămână eficientă, să se subordoneze ipotezelor
experimentului, temei de cercetare. Observatorul se va orienta asupra conduitelor
relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Scopul observaţiei este acela
de a aduce un surplus de informaţii care să confirme şi să completeze datele obţinute prin
măsurătorile specifice ale variabilei dependente. După elaborarea proiectului experimental
va fi precizat şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care urmează a
fi observate în experimentul respectiv. Pentru fiecare conduită în parte se va preciza
sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să întrebuinţăm scale
de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot
utiliza adjective sau adverbe prin care să se descrie intensitatea (foarte puternic pana la
foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Sunt şi
26
CONSTANTA
unele manifestări care permit doar evaluări dihotomice prin care vom consemna prezenţa
sau absenţa.
Observaţia va fi structurată şi în raport cu momentele acesteia: momentul iniţial al
primului contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentul
efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului.
Alcătuirea unei fişe de observaţie pentru consemnarea rapidă şi eficientă a datelor
observaţiei. Conţinutul fişei va fi particularizat în raport cu natura experimentului şi cu
momentele desfăşurării lui, o fişe standard de observaţie nu este.
Fişa de observaţie va conţine:
- Datele de paşaport ale subiectului, nume, vărstă, sex, nivel de pregătire
-Date privitaore la particularutăţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora,
ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţeiei, numărul de observatori, tipul de
observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi;
-Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă,
pantomima, mimica, modificările vegetative, conduita reflexivă (componente senzorial
percepive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile).
În fişe, va exista un sistem clar de consemnare a fiecărei componente.
Observaţia este extrem de importanta in verificarea acurateţei modelului
experimental care trebuie sa fie pretestat. Ea poate identifica erori, deficienţe, inadvertenţe.
Pretestarea se aplică şi protocolului, fişei de observaţie, în scopul completării, corectării,
restructurării.
4.7 Avantajele şi limitele observaţiei

Avantajele
 Sursa bogată de informţii
 Atiudinea pozitivă, focalizată pe experimentare
 Intuiţie fină, simţ discriminitativ dezvoltat în observarea conduitelor umane a
observatorului profesionist
 Antrenarea capacităţilor de observator;
 Îmbunătăţirea performanţelor profesionale prin confruntarea cu rezultatele obţinute
prin alte metode validate ştiinţific;
 Îmbogăţirea câmpului ştiinţific prin noutate şi inventivitate;
 Accederea la fenomene profunde, ascunse, ambigue experimentului;
 Accesul la fenomenele sociale din cadrele naturale, care nu pot fi reproduse în
laborator (întruniri, nunţi, petreceri);
 Reprezintă modul, poate cel mai accesibil al validării profesionale al psihologului.
Limitele observaţiei
 Criterii subiective de interpretare prin întrebuinţarea „propriilor ochelari”;
 Selecţia limitată a fenomenelor observate;
 Atitudinile puţin focalizate pe experimentare pot conduce la erori de interpretare;
 Capacităţi limitate de recepţie şi interpretare;
 Încrederea absolută în propriile cunoştinţe, reprezentări, teorii;
 Influenţarea comportamentului subiecţilor de către observator;
 Probleme legate de etica observatorului;
27
CONSTANTA
 Dificultatea asigurării fidelităţii şi validităţii.

Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Situaţia
experimentală permite efectuarea unor observaţii riguroase ale conduitei subiectului în
condiţiile controlării factorilor influenţabili. Observaţia poate fi obişnuită, sistematică sau
organizată. Observaţia nu reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-
un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor
relaţii. Ca instrumente de observaţie sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un
cadru de clasificare format din categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să
fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului observat (exemplificare,
în Radu, 1993, p.17)
28
CONSTANTA
Nr. Nume beneficiar Comportament Comunicare Cognitie Afectivitate Activitate

crt. înainte după înainte după înainte după înainte după înainte după
1 A. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
2 M. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
3 B. I. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
4 B. D. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
5 B. T. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
6 C. S. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
7 C. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic apatic
8 C. A. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
9 C. O. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
10 D. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
11 G. T. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
12 G. E. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
13 L. R. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
14 M. F. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
15 M. P. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
16 M. E. dezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic activ
17 M. A. dezirabil dezirabil buna buna maladaptativa maladaptativa dezechilibru dezechilibru activ apatic
18 M. M. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
19 M. V. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru dezechilibru apatic activ
20 N. N. indezirabil dezirabil dificila buna maladaptativa adaptativa dezechilibru echilibru apatic apatic
Tabelul 1 - Grila de observatii asupra beneficiarilor din grupul experimental fara suport social, inainte si dupa experiment
Autor: Psiholog dr. Aurelia Moraru

Teza de doctorat: “Posibilităţi şi Limite ale Recuperării Psihologice şi Sociale a beneficiarilor serviciilor din Centrele de Recuperare Neuropsihiatrică”
29
CONSTANTA
CURS NR.5 - METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE

STIINTIFICA
5.1 Clarificări conceptuale convorbire, conversaţie, interviu
CONVORBIREA
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care
presupune: relaţia directă, de tipul „faţă în faţă” între cercetător şi subiect; schimbarea locului
şi rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate şi să răspundă, cel care a răspuns poate şi să
întrebe); sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete, de faţadă, a
celor care tind a-l pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare; existenţa la subiect
a unei oarecare capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire; abilitarea
cercetătorului pentru a obţine angajarea deplină şi autentică a subiecţilor în convorbire;
empatia cercetătorului (Zlate, 1996).
Dintre formele convorbirii, am ales pentru acest curs atât convorbirea nondirectivă cât
şi convorbirea standardizată, dirijată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi
formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Convorbirea nondirectivă se caracterizează prin maximum de flexibilitate, ambiguitate
(I., Dafinoiu, 2002). „Noţiunea de ambiguitate este fundamentală, deoarece ea permite
persoanei să-şi dezvolte propria sa gândire cu privire la o temă generală, fără includerea unui
anumit cadru de referinţa” (Ghiglione şi Matalon, 1985 citaţi de I. Dafinoiu în lucrarea
Personalitatea).
Conform teoriei lui Rogers, „fiecare dintre noi are un potenţial unic de dezvoltare,
creştere şi schimbare într-o direcţie sănătoasă şi pozitivă. Acest potenţial va ghida toate
comportamentele noastre dacă nu vom suferi influenţe externe, sau constrângeri. Rogers a
crezut că aprecierea pozitivă este esenţială pentru dezvoltarea sănătoasă, la fel ca şi pentru
dezvoltarea relaţiilor interpersonale. Aprecierea pozitivă este o necesitate primară.Tendinţa de
actualizare este selectivă şi direcţională - o tendinţă constructivă (Rogers, 1980). Rogers a
crezut că personalitatea este guvernată de o înnăscută tendinţă de actualizare ce afectează
ambele funcţiuni: biologică şi psihologică.
Convorbirea standardizată, dirijată se bazează pe formularea aceloraşi întrebări, în
aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale.
Pentru realizarea convorbirii standardizate, ţinem seama de nivelul de informare al
interlocutorului şi de limbajul accesibil al fiecăruia.
Limita convorbirii nondirective este aceea că nu permite cercetătorului obţinerea de
informaţii sistematice, din moment ce convorbirea este puternic individualizată. Limita
convorbirii dirijate este aceea că nu permite cercetătorului să abordeze alte teme decât cele
comune fixate. Avantajul metodei nondirective îl reprezintă marea sensibilitate la diferenţele
individuale şi schimbările situaţionale în timp ce avantajul metodei directive facilitează
înregistrarea şi analiza datelor.
Este de dorit să întrebuinţăm ambele variante pentru a diminua limitele lor şi a
valorifica la maxim resursele lor.
CONVERSAŢIA
Conversaţia este, în general, lipsită de un scop explicit menţionat sau, dacă el există,
atunci este implicit, interviul are un obiectiv explicit menţionat. Într-o conversaţie există
reguli nescrise prin care se evită repetiţia, în cadrul interviului psihologic, repetiţia
întrebărilor este necesară şi indicată. Într-o conversaţie ambii participanţi pot adresa
întrebări, într-un interviu, de regulă, doar psihologul adresează întrebări. Ambii parteneri de
30
CONSTANTA
dialog îşi pot arăta interesul cu ceea ce spune celălalt sau ignoranţa, într-un interviu,
interesul sau ignoranţa sunt exprimate adesea de psiholog. În timp ce conversaţia depinde în
mare măsură de cunoştinţe comune, împărtăşite, într-un interviu, toate informaţiile conţinute
în răspunsurile respondentului trebuie să fie explicite. Interviul are ca obiectiv provocarea
intervievatului să verbalizeze, în mod explicit cunoştinţele şi credinţele sale în raport cu tema
de cercetare.
INTERVIUL
În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba
engleză (interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică şi în
ştiinţele socioumane. El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien”
(conversaţie, convorbire) şi „entrevue“ (întâlnire între două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi
un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972, apud
Chelcea, S.,2004).
Interviul de cercetare este o tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri, a
informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau
pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (Chelcea, S., 2004). Interviul se
bazează pe comunicare verbală şi presupune întrebări ca şi chestionarul. Spre deosebire de
chestionar unde întrebările sunt scrise, interviul implică răspunsuri verbale întotdeauna.
Elementul fundamental al interviului îl constituie convorbirea.
5.2 Clasificarea interviurilor

Criterii de clasificare: conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute; gradul
de libertate al cercetătorului în abordarea diferitelor teme şi formularea întrebărilor;
repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor participante; status-ul sociodemografic al
acestora; modalitatea de comunicare; funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare
( Chelcea, S., 2004).
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între
interviul de opinie şi interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi
de interviu extensiv care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să
pună în evidenţă structurile de profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi în ceea
ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un
continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
 număr redus de întrebări
 formularea lor spontană
 durata (teoretic) nelimitată
 volum mare de informaţii
 răspunsuri complexe
 centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii.
Interviurile directive se consideră că:
 au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
 se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
 dispun de o singură întrevedere
 se centrează pe problema de studiu.
Grawitz propune în 1972 următoarea clasificare după gradul de libertate al
31
CONSTANTA
crecetatorului şi nivelul de profunzime:

1. Interviul clinic
2. Interviul în profunzime
3. Interviul cu răspunsuri libere sau ghidat
4. Interviul centrat sau focalizat
5. Interviul cu întrebari deschise
6. Interviul cu întrebari închise
Interviurile cu întrebări deschise şi cu întrebări închise (fac parte din categoria
interviurilor structurate). Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetare și, în cadrul lor,
cercetătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
După numărul aplicărilor vorbim de interviuri unice şi repetate, iar după numărul
intervievaţilor vorbim de interviuri personale şi de grup.
Totodată, după nivelul de vârstă al participantilor, ne putem referi la interviuri cu
adulţi sau cu copii, iar după modalitatea de comunicare surprindem interviuri faţă în faţă
(personale, directe) şi interviuri la distanţă (telefonice sau online, prin internet).
După funcţia pe care o au în cadrul cercetării se vorbeşte de interviu de explorare,
de interviu folosit ca modalitate principală de obţinere a datelor de cercetare şi de interviu
practicat cu scopul completării sau verificării informaţiilor obţinute prin alte metode sau
tehnici de cercetare.
5.3. Interviul clinic
Definiţie. Caracteristici generale
Termenul „clinic" îşi are originea în cuvântul grecesc kline care înseamnă „pat", în
medicină, examenul clinic vizează demersul de obţinere de informaţii la patul bolnavului;
astăzi se foloseşte şi termenul „învăţământ clinic" cu referire la procesul de dobândire de
cunoştinţe în contact direct cu bolnavul, lângă patul acestuia (Dafinoiu, I., 2002).
În domeniul psihologiei, termenul de interviu clinic are un sens oarecum diferit: el
vizează dobândirea de informaţii şi înţelegerea funcţionării psihologice a unui subiect prin
focalizarea asupra trăirilor acestuia şi punând accent pe relaţia stabilită în cadrul situaţiei de
interviu.
Noţiunea de interviu clinic este legată de lucrările lui C. Rogers. Interesat de dinamica
personalităţii şi de valorile umane, C. Rogers a fundamentat o serie de noţiuni care astăzi
alcătuiesc cadrul desfăşurării practice a interviului clinic : „acceptarea celuilalt", „centrarea pe
persoană", „empatie", „non-directivitate", „comprehensiune". Ideea sa generală este că, în
domeniul clinic, trebuie să abordăm subiectul fără un a priori teoretic : „singur pacientul ştie
unde şi cum suferă" ; trebuie deci să avem încredere în el, să-l ascultăm cu atenţie, adoptând o
atitudine comprehensivă şi respectuoasă, care îi va permite să-şi dezvolte toate resursele de
care dispune.
Derularea practică a unui interviu clinic se efectuează în funcţie de mai mulţi factori:
 obiectivele interviului: diagnostic, terapie, cercetare etc. ;
 modelele teoretice şi formarea profesională a clinicianului;
 personalitatea, vârsta subiecţilor şi aspectele particulare ale interacţiunii în cursul
interviului;
 cine formulează cererea, cui îi aparţine iniţiativa interviului: subiectului, familiei,
instituţiei, cercetătorului etc.;
 momentul şi condiţiile în care se desfăşoară interviul: prima convorbire sau
următoarele, mediu spitalicesc sau consultaţie externă, context de criză sau nu etc.
32
CONSTANTA
Lista nu este exhaustivă, interviul poate fi influenţat de o multitudine de factori,

fiecare interviu este unic, la fel cum fiecare individ este unic. Dincolo de variabilitatea pe care
o pot introduce factorii menţionaţi, ceea ce rămâne relativ constant în timpul interviului este
cadrul creat de reguli tehnice (non-directivitate, semi-directivitate) şi de atitudinea (atitudinea
clinica) adoptată de psihologul clinician.
Tipuri de interviu clinic
În funcţie de regulile tehnice privitoare la comportamentul clinicianului (pe axa non-
directiv - directiv), în timpul interviului există mai multe tipuri de interviu clinic.
a) Interviul non-directiv. Acesta este un interviu centrat pe persoană în cursul căruia
subiectul sau pacientul are libertatea de a vorbi despre problemele, dificultăţile sau temele
sale de interes. Clinicianul pune din când în când întrebări, circumscrie o anumită temă, apoi
lasă subiectul să vorbească. Acesta poate să se abată de la tema propusă, evocând problemele
sale de sănătate, amintiri din copilărie, viaţa sa de familie, problemele profesionale;
clinicianul îl ascultă fără să-1 întrerupă, deoarece tocmai aceste asociaţii libere sunt
importante pentru accesul la structura profundă a universului interior al subiectului. El
respectă momentele de tăcere, discontinuităţile, asociaţiile ; „ceea ce este important este ca
subiectul să spună ceea ce are de spus, ceea ce vrea să spună şi ce poate să spună" (C.
Chiland, 1989 citat de Dafinoiu, I. în cartea Personalitatea).
Clinicianul va putea să analizeze informaţiile obţinute în cursul unui astfel de interviu
în funcţie de conţinutul manifest (ceea ce spune subiectul), dar şi în funcţie de conţinutul
latent (reprezentări şi semnificaţii, uneori implicite, asociate discursului). Aceasta presupune
ca psihologul să fie atent nu doar la ce anume spune subiectul, ci şi la cum spune şi când
spune ceea ce spune.
Interviul non-directiv creează cadrul adecvat de manifestare spontană a unor lanţuri
asociative, care exprimă subiectul în unicitatea sa şi permit clinicianului să verifice ipoteze
pertinente în scopul înţelegerii lui. Ceea ce este dominant într-un interviu decât lipsa
intervenţiilor verbale din partea clinicianului. De altfel, mulţi subiecţi recepta cu oarecare
teamă şi disconfort tăcerile prelungite ale clinicianului, interpreţi ca lipsă de interes şi
empatie.
b) Interviul semi-directiv. La fel ca în cazul interviului utilizat în cercetare, acest t de
interviu se desfăşoară în baza unui ghid, care cuprinde principalele teme ce vor explorate
împreună cu subiectul, întrebările cuprinse în ghid nu vor fi adresate într-o manieră strict
ordonată, ci la momentul considerat oportun şi doar în cazul în ca subiectul nu a atins deja, în
mod spontan, tema avută în vedere.
Interviurile cu scop diagnostic şi o bună parte dintre interviurile terapeutice E această
structură : în cadrul temelor propuse de clinician, subiectul are libertatea de a-exprima, în
felul său, gândurile, stările afective, experienţele.
c) Interviul directiv. Acest tip de interviu este utilizat în domeniul psihologiei clinic
pentru completarea informaţiilor obţinute cu ajutorul altor metode. Caracterul clinic al acestui
tip de interviu, în care subiectul răspunde la un set de întrebări strict ordonate este mai puţin
pregnant, din moment ce verbalizarea spontană a experienţelor este redusă la maximum, iar
implicarea personală este minimă.
Atitudinea clinică
Aspectele tehnice ale interviului clinic (non-directivitatea - directivitatea) sunt în strânsă
relaţie cu atitudinea clinicianului. Iată câteva dintre elementele acestei atitudini (R.
Mucchielli, 1994; Benony & Chahraoui, 1999):
• Non-directivitatea. Noţiunea de atitudine clinică este aproape de concepţia
rogersiană a non-directivităţii şi poate fi definită astfel:
33
CONSTANTA
„Non-directivitatea este în primul rând o atitudine faţă de client. Este o atitudine prin
care terapeutul îşi refuză tendinţa de a imprima clientului o direcţie oarecare, într-un plan
anume, îşi interzice să gândească ceea ce clientul trebuie să gândească, să simtă sau să
acţioneze într-o manieră determinantă" (M. Pages, 1965, apud Dafinoiu, 2002).
Se observă că elementul esenţial al acestei atitudini este centrarea pe subiect; aplicată
la relaţia de ajutor, această atitudine implică încrederea în capacitatea pacientului de
autodeterminare, în resursele sale personale.
• Individualizarea relaţiei. Personalizarea relaţiei, a ajutorului este o necesitate şi un
drept al clientului. Oamenii nu admit uşor să fie „cazuri", etichete, diagnostice, categorii.
• Libera exprimare a sentimentelor clientului. Preocuparea majoră a clinicianului nu
trebuie să fie problema clientului, ci relaţia clientului cu problema sa, adică semnificaţiile pe
care i le atribuie acesteia.
• Angajarea personală autentică fără implicare afectivă. Este vorba despre ceea ce în
unele lucrări se numeşte „implicare personală controlată" şi ceea ce rogersienii numesc
autenticitate şi empatie. Este indispensabil ca intervievatorul să păstreze o capacitate de
obiectivitate superioară celei a clientului său, adică un control de sine şi o independenţă
permanentă în situaţia de interviu.
• Neutralitate binevoitoare. Clinicianul nu trebuie să formuleze judecăţi de valoare,
critici sau dezaprobări cu privire la client, în acelaşi timp, neutralitatea nu trebuie confundată
cu răceala sau cu luarea unei anumite distanţe faţă de client; dimpotrivă, neutralitatea se
asociază cu bunăvoinţa şi cu transmiterea către client a unui semnal de încredere în
capacitatea lui de a se exprima liber.
• Acceptarea clientului în realitatea şi demnitatea sa. Acceptarea clientului nu
înseamnă aprobarea atitudinilor sale, a reacţiilor şi a modului său de a trăi. Obiectul acceptării
nu este Binele sau Răul clientului, ci realitatea sa.
• Autodeterminarea clientului. Acest principiu este expresia recunoaşterii dreptului
clientului de a lua liber propriile decizii. Acest drept îl obligă pe clinician să stimuleze şi să
activeze potenţialul de autoreglare al clientului, ajutându-l să identifice şi să utilizeze mai bine
resursele personalităţii sale, datorită recâştigării încrederii în sine.
• Secretul profesional. Secretul profesional se referă la păstrarea de către clinician
doar pentru sine a informaţiilor confidenţiale pe care clientul i le-a transmis în cursul relaţiei
profesionale.
5.4. Interviurilor structurate
Metodele consacrate de cercetre pentru interviurile structurarate sunt:
-Interviurile tip „creion plus hârtie”, interviu individual bazat pe o listă de teme, operatorul
aduce temele în discuţie şi pe măsură ce obţine răspunsurile, le notează pe hârtie.
-Grupul nominal, metodă de grup utilizată în special pentru identificarea şi evaluarae
criteriilor de alegere a unor produse sau a unor atribute relevante ale produselor. Pe parcursul
desfăşurării interviului, are loc o alternanţă între fazele de reflecţie individuală şi discuţiile de
grup.
5.5. Interviurile relaţionale
Interviurile relaţionale sunt interviuri destinate să încurajeze persoana în cauză să
discute cât mai liber cu putinţă (Hayes, N., Orrel, S, 2003) Ideea de bază este construirea unui
raport bazat pe amiciţie între intervievator şi intervievat, astfel încât persoana să poată spune
ceea ce gândeşte cu adevărat. În interviul relaţional apare adesea şi un desfăşurător, dar acesta
34
CONSTANTA
tinde să fie unul foarte general, cum ar fi unul cu cinci-şase subiecte. Desfăşurătorul este
arătat intervievatului, pentru ca acesta să ştie ce subiecte îl interesează pe intervievat
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât şidezavantajele
interviului.
Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care
nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc
decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
Dezavantaje:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale
proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru
obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la
aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care
urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
35
CONSTANTA
CURS NR.6 - STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE

6.1. Introducere. Definiţia documentului social
Documentele folosite în ştiinţele socioumane care prezintă elemente din viaţa unei
persoane se numesc documente personale. Cele mai des întâlnite exemple sunt scrisorile,
jurnalele, biografiile şi istoriile vieţii, dar termenul mai include şi alte documente, precum
fotografiile sau inscripţiile de pe pietrele funerare ( Oxford, Dicţionar de Sociologie, 2003).
Documentele personale încearcă să surprindă partea subiectivă a vieţii private şi sunt
valorificate în strategia de cercetare ideografică. Ele se utilizează, de obicei, în fazele primare
şi explicative ale cercetării, dar, se pot folosi şi ca studii de caz pentru elaborarea teoriei sau
pentru falsificarea acesteia. Pentru prima dată, documentele personale au fost studiate de
sociologii Şcolii de la Chicago. Astfel, Cliford Shaww a adunat multe istorii ale vieţii
delincvenţilor, iar William Isaac Thomas şi Florian Znaniecki au elaborat un studiu clasic prin
analiza unor scrisori importante şi prin prezentarea unei interesante istorii de viaţă în The
Polish Peasant in Europe and America (1918).
Prin utilizarea documentelor în cercearea psihosocială, se doreşte o diversificare a
informaţiilor, dar şi impunerea elaborată a teoriei documentelor sociale, examinarea critică în
baza experienţei acummulate, sublinierea valorii şi limitelor acestei surse informative.
Teoria documentelor psihosociale porneşte de la întrebarea: Ce este un document
psihosocial? Ea dă răspunsul la această întrebare şi clarifică natura informaţiilor din cadrul
documentelor clasificând documentele în mod corespunzător.
Definiţia documentului social. Putem defini un document personal ca fiind orice
mărturie scrisă sau orală, elaborată în afara oricărei constrângeri, care aduce intenţionat
sau neintenţionat informaţii referitoare la structura şi dinamica vieţii autorului (Allport, G.,
1991, p.401). Printre acestea trebuie să includem: 1) autobiografiile comprehensive sau de
interes restrâns; 2) jurnalele intime sau cele care relatează evenimente zilnice; 3) scrisori; 4)
chestionare cu întrebări deschise (dar nu teste standardizate); 5) înregistrări textuale,
incluzând interviuri, confesiuni, naraţiuni; 6) anumite compoziţii literare.
De notat că toate aceste documente sunt redctate la persona întâi. Menţionăm pe lângă
aceste documente şi documentele scrise la persona a treia: studii de caz, biografii.
-În limbajul comun, termenul “document” are înţelesul de act oficial cu ajutorul căruia
poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilită o obligaţie.
-În domeniul ştiinţelor sociale, termenul de document semnifică un obiect sau un text
care oferă o informaţie (latină: documentum, de docere = a indica).
-Un document este “o urmă lăsată de un fapt”, aşa cum a precizat Charles Seignobos
(1854-1942), profesor de istorie la Facultatae de Litere a Universităţii din Paris.
Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi de două tipuri:
- urme directe (o clădire, maşină-unealtă etc.)
- urme indirecte (descrieri - texte, acte oficiale etc.)
Istoricul francez Charles Seignobos este cel care a introdus această distincţie, care se
păstrează şi astăzi ( Septimiu, C., Mărgineanu, I., Cauc, I.,1998, p.332). Apare o altă
întrebare: Cum se poate trece de la cunoaşterea “urmei” la cunoaşterea faptului, de la
documentul scris la realitatea psihosocială?
Asemenea documentelor etnografice sau istorice, documentul social are o natură
dublă. Lenclud (1991/1999) afirmă “Conţinutul său există independent de observaţia care îl
constituie în mărturie, dar el nu accede la demnitatea de document decât în măsura în care
cercetătorul este capabil să-l utilizeze ca indiciu, adică să-l facă inteligibil şi semnificativ
totodată prin intermediul întrebării care i se pune”. Observaţia se include în categoria
36
CONSTANTA
modalităţilor unobstrusive de cunoaştere a vieţii sociale. În literatura anglo-saxonă de

specialitate prin ”unobstrusiveresearch” se face referire la: analiza conţinutului, analiza
statisticilor existente şi analize comparative/ istorice, ca şi analiza arhivelor, a documentelor
publice şi private şi analiza secundară.
6.2. Clasificarea documentelor
Oficiale
Publice___________
Neoficiale
Cifrice__________
Oficiale
Personale_________
Neoficiale
Scrise__________
Oficiale
Publice___________
Neoficiale
Necifrice________
Oficiale
Personale_________
Neoficiale
DOCUMENTE__
Aparţinând Unelte de
munca
culturii materiale___
Produsele
muncii
Vizuale_________
Aparţinând Simboluri
culturii spirituale___
Iconografie
Documentare
Filme____________
Artistice
Nescrise________ Audiovizuale____
Documentare
Emisiuni TV______
Artistice
Producţii orale: Ştiri, informaţii

cântece, povestiri,__
legende, mituri Cultural-
artistice
Auditive________
Discuri, benzi,_____ Documentare
imprimate
Artistice
Fig. 6.2.1. Clasificarea documentelor sociale. Autor Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării
sociologice, 2004
37
CONSTANTA
Bogăţia şi varietatea documentelor utilizate de psihosociolog pentru reconstituirea vieţii

sociale în vederea descriereii şi explicareii proceselor şi fenomenelor psihosociale
contemporane impun elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor. Acest sistem
trebuie să faciliteze atât comunicarea între specialişti, dar să poată în acelaşi timp şi să
orienteze cercetătorul în activitatea de căutare şi interpretare a documentelolor.
În opinia lui Septimiu Chelcea, elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor
utilizate în cercetarea psihosociologică ridică probleme reale atât în ceea ce priveşte stabilirea
criteriilor de clasificare, cât şi stabilirea terminologieii adecvate (Chelcea, 2004). Din
multitudinea criteriilor de clasificare a documentelor (natura lor, conţinutul, gradul de
încredere în ele, autenticitatea, destinaţia lor, vechimea, accesibilitatea etc.) trebuie reţinute
doar acelea care sunt suficient de generale, putând fi aplicate, dacă nu tuturor, cel puţin unor
categorii mai largi de documente.
Fără a avea pretenţia de a fi găsit unica soluţie a problemei, Septimiu Chelcea (2004)
reţine pentru elaborarea schemei de clasificare următoarele criterii: forma (natura lor),
conţinutul, destinatarul şi emitentul. Ultimele două criterii sunt aplicabile doar categoriei
documentelor scrise, documentele nescrise putând fi suficient de relevant clasificate după
forma (natura) şi conţinutul (funcţia) lor. Clasificarea pe care o propune autorul citat mai sus
utilizează intercorelat criteriile amintite .
Terminologia întâlnită în descrierea diferitelor tipuri de documente suferă de o
oarecare neclaritate: uneori se vorbeşte de documente personale, alteori de documente private;
se utilizează greşit termenul de „cifrat“ în loc de „cifric“; termenul „oficial“ nu este foarte clar
precizat; la fel, termenul „oficios“ etc. În aceste condiţii, credem că descrierea tipurilor de
documente şi prezentarea tehnicii de utilizare a lor în cercetarea sociologică trebuie să înceapă
cu analiza terminologică.
Sunt oficiale (lat. officialis) documentele emise de guvern şi de autorităţile de stat –
cele emise de o înaltă autoritate; în timp ce oficioase (lat. officiosus) sunt cele care exprimă
poziţia oficială, fără a fi recunoscute expres ca atare (spre exemplu, ziarele diferitelor partide).
Documentele private sunt individuale (lat. privatus), ca şi cele personale (lat. personalis), ele
aparţin cuiva (fiind proprietatea lui). Distincţia între privat şi personal este destul de greu de
făcut. De multe ori, termenii sunt utilizaţi ca având acelaşi înţeles. Există însă nuanţe care ne
îndreptăţesc să reţinem pentru clasificarea documentelor termenul de „personal“, care are nu
numai înţelesul de individual, ele aparţinând cuiva, dar şi înțelesul de specific, caracteristic
pentru o anumitã persoană. Documentele publice, spre deosebire de cele personale,
intereseazã întreaga colectivitate umană, privesc viaţa politico-administrativă a statului. Ele
pot fi oficiale sau neoficiale (în nici un caz private).
Uneori, în loc de documente cifrice (exprimate în cifre) se utilizeazã – evident, greşit –
termenul de „documente cifrate“ (scrise în cifru).
Theodore Caplow (1970,p.186, apud Chelcea, 2004) grupează mai întâi documentele
după obiectul de studiu al sociologului: individul, colectivitatea, organizaţia. Apoi, face
distincţie între documentele personale, rezervate strict utilizãrii de către însuşi autorul lor sau
de către un cerc restrâns de persoane (spre exemplu, jurnale de însemnări zilnice, carnete de
note, corespondenţa etc.) şi documentele publice, destinate tuturor (cărţi, ziare, reviste,
anuare, cântece populare). Sunt menţionate apoi documentele oficializate (documents
officialisés), specifice tuturor societăţilor alfabetizate, unde prin sigilii, semnătură sau
ştampilă se asigurã veridicitatea informaţiei (spre exemplu, acte, certificate, diplome etc.). În
fine, Theodore Caplow (1970) face distincţie între documente de prima mână (originale) şi
documente de mâna a doua (în care informaţia provine printr-un intermediar nu de la
observatorul direct).
38
CONSTANTA
Madeleine Grawitz (1972, 559, citată de Chelcea în cartea Metodologia cercetării,

2004), examinând diversele surse de documentare ale sociologului, tratează în secţiuni
separate documentele scrise şi documentele de altă natură (desene, înregistrări, obiecte,
fotografii, filme). În cadrul documentelor scrise, Madeleine Grawitz diferenţiază:
documentele oficiale, documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare, opere literare
etc.) şi documentele private (între care enumerã şi documentele personale).
Maurice Duverger (1964, 75, idem), într-o lucrare mai veche (1959), analizeazã
următoarele categorii de documente: scrise, statistice şi altele (iconografice, foto şi fonice). În
unele manuale şi tratate de sociologie termenul de „documente“ este rezervat numai pentru a
desemna scrisorile personale, biografiile, jurnalele personale şi rapoartele referitoare la
istoria grupurilor mici, celelalte informaţii fiind grupate sub termenul generic de date -
provenite de la serviciile de înregistrare şi recensământ (Angell şi Freedman, 1963, 350). În
alte lucrări, se insistă numai asupra documentelor personale şi statistice (Phillips, 1971, 147).
Alţi specialişti fac distincţie între documentele statistice şi verbale, oficiale şi neoficiale,
publice şi personale (Gerth, 1975, p. 519).
Kenneth D. Bailey (1978/1982, 301) include în capitolul Document study analiza
documentelor primare, scrise de persoanele care au trăit anumite experienţe de viaţă, şi
documentele secundare realizate de persoanele care nu au fost prezente la evenimentele
descrise. Dincolo de distincţia amintită, documentele mai sunt clasificate şi după gradul lor de
structurare, ca şi după scopul pentru care au fost elaborate.
Documente cifrice publice oficiale. Colectivităţile şi activităţile umane, societatea în
ansamblul ei, pot fi caracterizate sub raport cantitativ prin expresii numerice, cifrice. „Dacă
cifrele nu guvernează lumea, cel puţin ele ne arată cum e guvernată“ – spunea Mihai
Eminescu. Recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi animalelor, statistica stării civile,
vechile catagrafii şi urbarii (registru oficial de proprietate funciarã), actele administrative,
dările de seamă statistice, balanţa cheltuielilor şi încasărilor etc. sunt tot atâtea documente
cifrice oficiale, cu caracter public. Ele sunt, pentru unele teme, indispensabile în cercetarea
vieţii sociale. Nici o cercetare sociologică nu poate fi cât de cât relevantă dacă nu porneşte de
la cunoaşterea numărului, structurii pe vârste şi socioeconomice, de la cunoaşterea repartizării
pe localităţi a populaţiei.
6.3. Recensământul populaţiei
Această formă de observare statistică are ca obiectiv ” înregistrarea populaţiei la un
moment dat împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socioeconomice : domiciliul,
vârsta, sexul, stare civilă, cetăţenia, nivelul de instruie, locul de muncă, categoria socială,
ocupaţia etc., organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale
a populaţiei” (Trebici, 1975, p.69, apud Chelcea 2004).
Caracteristicile recensământului. Fiind realizate în baza unui act normativ de stat,
recensământul are caracter obligatoriu asupra întregii populaţii, iar pregătirea recenzorilor este
de asemenea obligatorie. Este un instrument standard pentru întreaga populaţie.
6.4. Documnete scrise necifrice
Documnete scrise necifrice sunt: a) publice şi b) personale. Poruncile domneşti, actele
vistierie, rapoartele consulare sau registrele de vamă servesc la reconstituirea trecutului.
a) Documnete scrise necifrice publice sunt oficiale şi neoficiale. ) Documnete
scrise necifrice publice oficiale la nivel central sunt : Constituţia României, legile,
Monitorul oficial al României, decretele prezidenţiale, declaraţiile Parlamentului României,
hotărârile guvernului, ordonanţele de urgenţă. Acestea reprezintă documnete publice
39
CONSTANTA
necesare înţelegerii de către cercetător a vieţii sociale a macroproceselor şi structurilor

globale. Ele au o mare însemnătate pentru reconstituirea vieţii sociale din trecut, dar ne ajută
să obţinem date importante şi despre prezent.
b) Documente scrise necifrice personale, neoficiale sunt: foi de zestre, insemnari
zilnice, jurnale intime, biografii etc.In definirea documentelor personale se pune accentul pe
faptul ca ele reflectă experienţa vieţii individului, ca sunt confidenţiale, un produs spontan.
Gordon W. Allport (1991), din perspectiva psihologică, defineşte documentele personale ca
"orice destainuire înregistrată, care intenţionat sau nu, oferă informaţii referitoare la structura,
dinamica şi funcţionarea vieţii mintale a autorului". Documentele personale mai importante şi
interesante sunt:
a)Foile de zestre (urmărind tocmeli la căsatorie, în ele se specifică tot ceea ce primeau ca
dotă tinerii casătoriţi - este de fapt asa cum arata Xenia C. Costa-Foru, din Şcoala Sociologică
a lui Dimitrie Gusti - un act legal.). Dar, pentru că documentul social nu emană de la o
autoritate juridică, fiind neoficial, este un act personal. Este act legal, dar nu şi juridic, din
punctul de vedere al dreptului civil. În cercetarea dreptului familiei H.H. Stahl face distincţie
între următoarele forme de înzestrare.
- act de dotă;
- foaie de zestre;
- tocmeala, conform obiceiului pământului;
- forme deghizate (vânzare, donaţie, renta, dijma, simpla tolerare etc.).
b) Spiţele de neam (arborele genealogic) cu sau fară reprezentare grafică. H.H. Stahl a
elaborat o schemă pentru spiţele de neam şi arborele genealogic.
c) Jurnalele intime constituie documente personale neoficiale, dar interesante. În literatura de
specialitate, Allport, acorda în lucrarea "The use of personal documents in psyhological
science", (New York, 1942), o mare valoare jurnalului intim, din care, aflând trecutul unei
persoane, se poate face o prognoză autentică.
6.5 Utilizarea biografică şi autobiografică
a) Biografiile sociale sunt deosebit de prezente şi în momentul actual. Ele pot fi:
- spontane sau provocate;
- biograme (scrise la cererea cercetătorului);
- curriculum vitae (pentru scopuri oficiale);
- biografii tematice (o secvenţă de viaţă);
- biografii comprehensive (ansamblul vieţii).
b) Autobiografiile, scrisorile şi însemnările zilnice (intime) au fost studiate de sociologul
american de origine poloneza Florian Znaniecki. El a analizat 764 de scrisori expediate de
ţăranii polonezi emigraţi familiilor lor rămase în Europa. William Thomas şi Florian
Znaniecki numesc acest tip de epistole "Scrisori ceremoniale" (bowling letter), funcţia lor
fiind aceea de manifestare a solidarităţii familiale.
6.6. Analiza documentelor
Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de bază:
a) analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia conţinută în documente, ca
informaţie despre anumite fapte sociale;
b) analiza indirectă, în care documentul are o semnificţie socială, fiind considerat el însuşi
fapt social, ceea ce interesează fiind cine relatează, felul în care o face, furnizând o informaţie
implicită.
40
CONSTANTA
6.7. Valoarea si limitele documentelor

Documentele cifrice asigură determinarea cantitativă a fenomenelor şi proceselor
sociale. Ele se cer a fi verificate pentru a se stabili autenticitatea lor. Se exclud de la început
statisticile trucate, cele cu erori de înregistrare sau cele incomplete. Valoarea informativă a
datelor statistice cu coţtinut social depinde, în principal, de urmatoarele:
a) sistemul de recoltare şi prelucrare a datelor statistice
b) vizibilitatea faptelor sociale.
Exprimarea precisă a rezultatului numărării nu conferă de la sine şi exactitatea
documentului. Adeseori se confundă precizia cu exactitatea. În mod curent se spune "brutal ca
o cifră", subînţelegându-se că cifrele reprezintă "adevărul crud", "adevărul adevărat". Se
impune să facem distincţie între calitatea documentelor cifrice de a fi precise şi calitatea lor de
a fi exacte.
Asupra distincţiei dintre precis şi exact, din literatura românească de specialitate,
sociologul remarcabil H.H. Stahll a atras atenţia. Valoarea documentelor cifrice constă şi în
completitudinea lor. Trunchierea informaţiei statistice reprezintă forma benignă a "minciunii
statistice". Prin trunchiere, chiar înregistrarea "precisa" şi "exactă" a faptelor sociale,
dezinformeaza, ascunde adevarul" (statistic).
Dată fiind gama largă a motivelor ce-i determină pe oameni să scrie jurnale,
autobiografii, este necesar să se verifice obiectivitatea documentelor personale. Pot avea loc
deformări voite sau nevoite, documentele pot fi impregnate de subiectivitatea autorului.
Autorii pot dori să se pună în valoare, uneori o fac din motive pecuniare sau doresc să-şi
găsească „mântuirea” ori să-şi asigure „nemurirea”, ştiut fiind că „uitarea este a doua
moarte”.( Allport, 1991).
41
CONSTANTA
CURS NR.7 - METODA ANCHETEI PSIHOSOCIALE ÎN PSIHOLOGIE.

CHESTIONARUL
7.1 Aspecte introductive
A observa şi a înţelege ce se petrece în lumea înconjurătoare este o tendinţă umană
înnăscută şi un act de supravieţuire. În acest caz vorbim de cunoaşterea comună, pentru
aceasta nu e nevoie de o pregătire specială şi nici de instrumente speciale. Cunoaşterea
ştiinţifică este o acţiune deliberată supusă unor reguli precise şi se soldează cu finalităţi
clare. Cercetare psihologică este un proces de cunoştere ştiinţifică ce-şi propune observarea şi
măsurarea comportamentelor umane în scopul descrierii, explicării şi predicţiei lor. Cuvintele
cheie ale acestui gen de activitate sunt verificarea şi validarea.
Ancheta este o metodă de cercetare psihosociologică bazată pe colectarea datelor de
la un eşantion dintr-o populaţie largă, în scopul prelucrării lor şi generalizăii rezultatelor
(Neculau, 2004) .Unităţile de analiză pot fi persoane, grupuri, organizaţii, zone geografice sau
culturale, instituţii. Ancheta este un demers complex, care se derulează în mai multe faze.
Cele mai reprezentative momente ale anchetei sunt: Teorie, Ipoteze, Operaţionalizare,
Eşantionare, Colectarea datelor, Interpretarea, Validarea (un model liniar al procesului de
cercetare).
7.2 Definirea etapelor
1.Identificarea problemei şi formularea ipotezelor
În principal, această etapă presupune localizarea domeniului, precizarea liniilor mari
ale cercetării, identificarae paradigmei teoretice. Urmează elaborarea ipotezelor, o ipoteză de
studiu este ideea fundamentală a oricărei cercetări, o prezumţie, o realţie cauzală între două
sau mai multe fapte. Vor fi respectate caracteristicile fundamentale ale ipotezei: să fie
verificabilă, verosimilă, să permită selectarea faptelor sociale semnificative, să justifice
metoda folosită.
2.Operaţionalizarea conceptelor
Este una dintre cele mai importnte etape ale cercetării, de ea depinzând direct
construcţia instrumentelor de cercetare. Operaţionalizarea presupune transformarea unui
concept în indicatori direct observabili şi măsurabili printr-un set de de constructe
intermediare numite dimensiuni (Neculau, A., 2004). Alegerea doar a indicatorilor principali
reprezintă partea cea mai dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale. Produsele finale
ale operaţionalizării sunt chestionarele, ghidurile de interviu, testele, grilele de observaţie etc.,
instrumente cu care cercetătorul lucrează pe teren sau în laborator. Acestea vor fi supuse unor
pretestări obligatorii înainte de aplicarea finală.
3.Eşantionarea
Instrumentele construite sunt aplicate unui eşantion din populaţia ţintă a studiului. Prin
eşantionare se înţelege operaţia de selecţie şi construcţie a unui volum redus de subiecţi care
reflectă la scară proprietăţile populaţiei din care a fost extras (ibidem). Eşantionarea este o
metodă indispensabilă oricărei anchete. Există mai multe proceduri, clasificate de regulă în
două mari categorii: metode probabilistice şi neprobabilistice.
Prin metodele probabilistice, alegerea subiectului se face absolut întâmplător.
Eşantionarea simplă aleatorie este cea mai utilizată procedură probabilistică şi este indicată
pentru populaţii relativ omogene. Tehnica este de tipul loteriei, adică tragere la sorţi în
conformitate cu anumite reguli.
42
CONSTANTA
În cazul eşantionării neprobabiliste, alegerea se face în baza unor tehnici care nu ţin
cont de reprezentativitate. Cea mai uzitată metodă neprobabilistă este eşantionarea pe cote şi
se bazează pe calcularea unor cote, adică a unor frecvenţe ale indivizilor care prezintă anumite
caracteristici.
4.Desfăşurarea propri-zisă a anchetei(colectarea datelor
Se aplică instrumentul de cercetare conform tehnicilor şi procedurilor respective la toti
subiecţii eşantionului. Un rol foarte important, în această fază a cercetării, revine operatorilor.
5.Analiza şi interpretarea datelor
Analiza de date presupune transferul de date în baze proprii programelor statistice. Se
stabileşte nivelul măsurării: nominal, ordinal, de interval sau de raport. În continuare se
realizează analize statistice propri-zise: teste de verificare, procedee de corelaţie, procedee de
grupare a datelor. Interprearea datelor anchetei pe bază de chestionar se face recurgând din
nou la teorie.
6.Redactarea raportului de cercetare
Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetării, popularizarea
acestora în rândul altor cercetători sau a publicului larg. Raportul se redactează în stil
ştiinţific.
7.3 Definirea chestionarului
Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de
nivel cantitativ şi instrumentul preferat al psihosociologilor. Din acest motiv ar trebui să se
facă deosebirea între inventar sau chestionar de personalitate, scale de măsurare a
atitudinilor, teste etc.
Definirea chestionarului ca instrument şi tehnică de cercetare ştiinţifică nu este o
operaţie simplă. Terminlogia nu este unanim acceptată “chestionar”, “formular”, “test”,
“probă”, “scala”, “inventar” etc. deoarece diferenţele sunt greu sesizabile.
Psihologul francez P. Pichot a descris în Les testes mentaux (1954) chestionarele ca
fiind " teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris
subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentele
lor în circumstanţe precise“(apud Chelcea, 2004). Roger Mucchielli(1968), spunea despre
chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“.
Chelcea defineşte chestionarul ca fiind “o tehnică şi, corespunzător, un instrument
de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice,
ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau
prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează
a fi înregistrate în scris.”
Prin această definiţie Chelcea relevă faptul că itemii din instrument sunt reprezentaţi
atât de o succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic, dar şi
de imagini, fotografii sau desene, care servesc drept stimuli. Prin aceasta înţelesul
chestionarului suferă o lărgire existând şi posibilitatea combinării stimulilor verbali cu cei
grafici. În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au funcţie de indicatori. Chelcea susţine
că într-un chestionar “combinarea şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar şi
psihologică”.
Scopul chestionarului îl reprezintă testarea ipotezelor, selecţia stimulilor se face în
raport cu ipoteza.
Trebuie să evidenţiem faptul că – spre deosebire de testele de personalitate –
chestionarul vizează cu precădere nivelul conştiinţei.
43
CONSTANTA
7.4 Clasificarea chestionarelor

Clasificarea chestionarelor se face după următoarele criterii: conţinutul, forma şi
modul de aplicare.
1. După conţinutul informaţiilor adunate, chestionarele vizează atât calitatea cât şi cantitatea
informaţiilor. Din acest punct de vedere, chestionarele se împart în patru mari categorii:
chestionarele de date factuale, chestionare de opinii, chestionare speciale şi chestionare
omnibus. Primele două vizează calitatea informaţiei, în timp ce ultimile două vizează
cantitatea informaţei, respectiv numărul de teme abordate.
Conform criteriului calităţii, chestionatele sunt de două tipuri: chestionarele de date factuale
şi chestionarele de opinii.
Chestionarele de date factuale de tip administrativ, referitoare la fapte obiective,
susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane. Astfel de chestionare,
lansate în scopuri administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular
tip reprezintă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea
puţin unor necesităţi mai îndepărtate: de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.
Întrebările de date factuale se grupează în întrebări de cunoştinţe şi întrebări de clasificare sau
identificare (vârstă, sex, stare civilă). Întrebările de cunoştinţe vor fi diseminate printre
întrebările de opinie, întrebările de identificare vor fi introduse la sfârşitul chestionarului,
consideră Septimiu Chelcea.
Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat în mod
direct. Cu ajutorul lor se studiază nu doar opiniile, ci şi atitudinile, motivaţia, interesele,
dispoziţiile, înclinaţiile, adică psihologia persoanei cu trăirile ei subiective. Pornind de la
înţelegerea opiniei publice ca fiind “complexul preferinţelor exprimate de un număr de
persoane, referitoare la o problemă generală”( Hennesssz, apud Chelcea, 2004 ), vom afla
opiniile de la un număr semnificativ de persoane (eşantion). Cu ajutorul chestionarelor de
opinie vom afla atât opiniile, dar şi intensitatea lor.
Cel de-al doila criteriu vizează cantitatea informaţiei şi în funcţie de acest criteriu,
chestionarele sunt de două tipuri : chestionare speciale şi chestionare omnibus.
Chestionarele speciale au o singură temă aşa cum ar fi cariera profesională şi acesta
se utilizează rar deoarece complexitatea fenomenelor sociale impune cereceterea
concomitentă a unor multitudini de factori.
Chestionarele omnibus au mai multe teme şi sunt foarte des întâlnite. Superioritatea
acestor chestionare constă în faptul că ele surprind mai multe teme în acelaaşi timp, dar şi
interacţiunea şi condiţionarea acestora. Ele sunt specifice cercetării fundamentale
psihosociologice, permit analiza secundară şi sunt mai ieftine.
2. După forma întrebărilor şi a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,
chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Chestionarele cu întrebările închise (precodificate) implică o alegere obligatorie din partea
persoanei chestionate pentru una sau mai multe din variantele de răspuns, gradul de libertate
al subiectului este redus. Trebuie ştiut însă că, orice întrebare închisă implică o variantă de
răspuns dihotomică de tipul Nu ştiu, Nu răspund, pentru a păstra dreptul respondentului de a
nu răspunde. Excepţie fac o parte din testele de personalitate care forţează subiectul să aleagă
o variantă de răspuns dorită sau care se apropie cel mai mult ca sens de răspunsul pe care l-ar
da. Deoarece subiectul ar avea la alegere şi “Nu ştiu”, pare judicios să se vorbească de
răspunsuri trihotomice şi cu răspunsuri precodificate multiplu (răspunsuri în evantai), alegeri
multiple, cafeteria.
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) permit persoanelor intervievate
libertatae unei exprimări induvidualizate a răspunsurilor.
44
CONSTANTA
3. După modul de aplicare, există chestionarele autoadministrate (chestionarele poştale,

chestionarele publicate, chestionarele autoadministrate colectiv) şi chestionarele
administrate de operatorii de anchetă.
Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseşi
persoanele incluse în eşantionul investigat. Avantaje : numărul mare al respondenţilor,
diminuarea efectului de interviu, dispariţia influenţei anchetatorului asupra răspunsurilor,
nivelul superior de concentrare, asigurarea anonimatului.
Chestionarele administrate de operatorii de anchetă constiuie modalitatea cea mai uzitată
de culegere a informaţiilor în anchetele şi sondajele psihosociologice. Chiar dacă este ridicat
costul investigaţiei prin folosirea operatorilor de anchetă, aceste chestionare prezintă
anumite avantaje: asigură reprezentativitatea eşantionului, are loc lămurirea înţelesului
întrebărilor, pot să răspundă şi persoane cu nivel scăzut de şcolarizare, sunt observate şi
înregistrate condiţiile ambientale şi reacţiile spontane ale subiecţilor.
7.5 Structura chestionarelor
A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de întrebări
ca elemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele
structurii. Această tehnică de cercetare are reguli foarte precise. În stabilirea succesiunii
întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează comunicarea şi
stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea
uneia sau mai multor întrebări „uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de a
antrena subiectul în dialog. Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o
importanţă deosebită în ancheta orală. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde
nu numai de faptele sau gândurile subiectului înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi
de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de felul cum subiectul o percepe şi îi
evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe care îl are o întrebare într-un chestionar
sau plasarea ei într-o anumită succesiune de întrebări poate să influenţeze într-o mare măsură
cantitatea şi calitatea răspunsurilor.
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru
obiectivele cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al
cercetării;
- claritatea şi simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise şi să reflecte într-o
manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei.
În structura chestionarelor, după funcţia lor întrebările pot fi (apud Chelcea, 2004):
a). Introductive Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul
anchetei. Aceste întrebări nu trebuie sa fie nici foarte dificile şi nici prea specifice. Scopul este
de „a sparge gheaţa” şi de a da încredere respondentului. Evident, trebuie evitate întrebările
extrem de genrale şi banale care pot pune operatorul de anchetă într-o lumină nefavorabilă.
b). De trecere sau de tampon. Marchează trecerea sau saltul de la o categorie de întrebări la
alta sau de la o dimensiune a chestionarului la alta. Scopul lor este atât de a „semnaliza”, cât
şi de a facilita această schimbare. Există posibilitatea ca întrebările de trecere sau tampon între
grupele de întrebări vizând problemele distincte să fie înlocuite cu o adecvată punere în
pagină: se distanţează grupele de întrebări, se introduc desene, elemente grafice: linii,
chenare, întrebările de trecere reprezintă momente de destindere în cadrul chestionarului şi
45
CONSTANTA
duc la concentrarea atenţiei subiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate,

facilitându-i abordarea succesivă a întrebărilor.
c). Filtru Menite sa permită trecerea anumitor categorii de respondenţi şi să blocheze accesul
altora la itemii chestionarului, întrebările filtru alături de cele bifurcate au un rol extrem de
important în economia instrumentului. Întrebările filtru au cele mai uzuale variante de răspuns
de tip Da/Nu urmate de precizarea acţiunii pe care o are de urmat respondentul (Pentru
varianta Da se merge mai departe).
d). Bifurcate Întrebările bifurcate sunt asemănătoare celor filtru doar că nu blochează accesul
niciunei persoane sau categorii de respondenţi, ci le redirecţionează către secţiuni diferite ale
instrumentului.
e). Tip „de ce. Au rolul de a provoca explicaţii. De obicei au fie multe variante de răspuns
prestabilite, fie sunt întrebări deschise cu răspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care se
încadrează în paradigma cantitativistă şi care urmează această linie, întrebările deschise pun
probleme de centralizare, prelucrare şi cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest caz, se
recomandă folosirea cât mai redusă a întrebarilor cu variante de răspuns libere.
f). De control. Sunt menite de a „verifica” atenţia şi corectitudinea răspunsurilor date de
persoanele chestionate. Cu scopul de a creşte gradul de încredere în răpunsurile obţinute,
întrebările de control sunt practic întrebări anterioare care se regăsesc în altă formă sau într-o
altă formulare. În cazul testelor de personalitate, spre exemplu, există multe astfel de întrebări
incluse în ceea ce se denumeşte ca „scală de minciună”.
g). De indentificare (factuale) Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistică sau de datele
personale. Sex, vârsta, nivel de venituri, nivel de şcolarizare, stare civilă, numar de copii etc.
sunt astfel de întrebari. Ele sunt introduse în funcţie de obiectivele şi de ipotezele care trebuie
testate prin respectivul studiu.
7.6 Formularea întrebarilor
Există o serie de reguli generale şi specifice după care trebuie construite şi formulate
întrebările dintr-un chestionar. Cele mai importante sunt:
 Întrebările trebuie să fie formulate într-o manieră clară, simplă, fără înflorituri stilistice,
respectând regulile gramaticale şi topica frazei sau a propoziţiei;
 Pe baza studiilor efectuate pe populaţii vorbitoare de limba engleză s-a ajuns la concluzia
ca o întrebare “bună” este cea care nu are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere
de simplitate nu trebuie să impieteze asupra înţelegerii şi receptării sensului propriu al
întrebării;
 Se recomandă apoi să nu fie folosite negaţiile şi sunt complet interzise dublele negaţii.
 Evitarea întrebărilor duble ( Care sunt drepturile şi îndatoririle la şcoală? );
 Întrebările trebuie să nu sufere de sugestibilitate şi nici sa “servească” răspunsul gata
pregătit;
 Trebuie să ţinem cont în formularea întrebărilor de evitarea reacţiei de prestigiu şi de
protejarea stimei de sine;
 Stereotipurile sociale, imaginea considerată acceptată social, valorile apreciate ca
dezirabile, dorinţa de a se prezenta într-o lumină favorabilă sunt elemente la care vom fi
atenţi. Pentru protejarea stimei de sine se folosesc întrebări indirecte sau se folosesc
eufemisme sau termeni cu încărcătură emoţională mai redusă ( a aplica pedepse corporale
în loc de a bate );
 Evitarea supraestimării memoriei celor anchetaţi. “Câte tuburi de pastă de dinţi cumpăraţi
dumneavoastră într-un an?” este o întrebare care solicită un mare efort de memorie şi îl
46
CONSTANTA
pune pe cel în cauză să efectueze calcule şi aproximări, existând şi posibiltatea să nu fie

primit răspuns sau răspunsul să nu fie unul cel real;
 Gradul de abstractizare şi conţinutul în termeni de specialitate, neologismele,
regionalismele, termenii argotici, să fie adaptate persoanelor anchetate
 Întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a conceptelor utilizate în
cadrul temei;
 Să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
 Ţinând cont de toate aceste reguli este de preferat ca, înainte de a trece la administrarea pe
scară largă a chestionarului, să se realizeze pretestul acestuia în condiţii reale, pentru a
verifica gradul de adecvare al întrebarilor.
7.7 Designul chestionarelor( punerea în pagină a întrebărilor) și condiţii de imprimare
Felul în care se prezintă stimulii (întrebările) reprezintă el însuşi un stimul: alegerea
literei, calitatea hârtiei, puerea în pagină, toate acestea sunt foarte importante pentru
cercetător.
Condiţii de imprimare:
--Să fie imprimat estetic, evitarea ştersăturilor, omisiunile;
-Tipografic să fie clar delimitat (casetele pentru coduri ordonate în aceaşi parte, unele sub
altele, trimiterile tipărite cu alt corp de literă;
-Răspunsurile prestabilite să fie plasate pe o singură latură;
-Să fie astfel imprimat încât să permită prelucrarea ulterioară.
7.8 Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar
Acţiunea umană în anchetele pe bază de chestionar poate fi supusă unor factori care pot
deforma realitatea prin anumite erori:
 Erori de eşantionare;
 Erori de construcţie a chestionarului;
 Erori datorate operatorilor;
 Erori datorate răspunsurilor eronate ale respondenţilor;
 Erori ce ţin de nivelul de şcolrizare a celor chestionaţi.
47
CONSTANTA
CURS NR.8 - ANALIZA DE CONŢINUT

8.1 Introducere
Înainte de analiza comunicării cu mijloacele secolului al XX-lea, puse la punct
ştiinţele umane, au existat metode de interpretare a textelor. Hermeneutica – arta
interpretarii textelor sacre sau misterioase – este o practică foarte veche (Borţun, D.,
Săvulescu, 2007). Ce anume se interpreta? Mesajele obscure cereau o explicaţie; mesajele cu
dublu sens (cele care, de altfel, contează) nu pot ieşi la iveală decât după o observare
minuţioasă sau o intuiţie carismatică. Un anume sens se ascunde în spatele discursului, în
general simbolic şi polisemantic. Interpretarea viselor, antică sau modernă, exegeza religioasă
(mai ales cea a Bibliei), explicarea critică a unor texte literare sau chiar astrologia sau
psihanaliza reies dintr-un proces hermeneutic. Retorica si logica işi au şi ele locul lor printre
practicile de observare a discursului, anterioare analizei de conţinut. Prima studia modalităţile
de expresie cele mai proprii declamarii persuasive, iar a doua încerca să determine, prin
analiza enunţurilor unui discurs şi a înlănţuirii lor, regulile formale ale raţionamentului just.
În afara acestor maniere de a aborda textele, istoria mai reţine câteva cazuri, izolate în
general, care ar putea fi considerate practici incipiente de analiză de conţinut. De exemplu,
cercetarea autenticităţii imnurilor religioase, facută în Suedia la 1640. Pentru a şti dacă aceste
imnuri, în număr de 90, pot avea efecte nefaste asupra luteranilor, a fost efectuată o analiză a
diferitelor teme religioase, a valorilor şi a modalităţilor de apariţie (favorabile sau
nefavorabile), precum şi a complexităţii stilistice. Mai aproape de noi (1888-1892), fracezul
B. Bourbon, pentru a ilustra o operă despre “exprimarea emoţiillor şi a tendinţelor de limbaj”,
s-a aplecat asupra unui pasaj din Biblie, Exodul, într-o manieră destul de riguroasă, prin
pregatirea elementară a textului şi clasificarea tematică a cuvintelor pline. Ceva mai tarziu
(1908-1918), un vast studiu sociologic vizând integrarea imigranţilor polonezi în Europa şi
America a fost facut de Thomas (profesor la Chicago) şi Znaniecki (antropolog polonez). Ei
au facut o analiza elementară de conţinut prin studierea unor diferite documente (scrisori,
jurnale intime, rapoarte oficiale si articole de ziar).
Avem aici o descriere, în sens îngust, a metodei de care ne ocupăm (pe care Berelson o şi
numeşte, nu întâmplător, “tehnică”). Ulterior, această concepţie şi condiţiile, foarte normative
şi limitate, de funcţionare a analizei de conţinut au fost completate, repuse în discuţie şi lărgite
de analiştii americani. Totuşi, oricare au fost progresele realizate după Laswell şi Berelson,
criteriile lor marchează preocuparea, specifică acestei perioade, pentru eşantioane reunite în
manieră sistematică, pentru validitatea procedurilor şi rezultatelor, pentru fidelitatea codurilor
şi chiar pentru măsurarea eficienţei analizei.
Bardin, L., face un interesant inventar al domeniilor, problematicilor şi problemelor
din cercetarea socio-umană a căror abordare poate beneficia de metoda analizei de conţinut :
- Sociologie: influenţa culturală a mijloacelor de comunicare în masă asupra unei societăţi
determinate;
- Psihoterapie: developarea progresului realizat de pacienţi prin exteriorizarea angoaselor sau
obsesiilor, prin înţelegerea bâlbâielilor, tăcerilor, repetărilor sau lapsusurilor acestora;
48
CONSTANTA
- Istoriografie: explicarea unei înfrângeri militare pe baza analizei scrisorilor adresate de

combatanţi familiilor, zilele premergătoare bătăliei;
- Psihologie: evaluarea gradului de adaptare al unor elevi, în urma analizei convorbirii dintre
aceştia şi psihologul şcolar;
-Teoria literaturii: decriptarea structurii imaginarului de bază al unui scriitor, prin
intermediul analizei comparative a unor opere reprezentative şi a notaţiilor intime descoperite
de curând;
- Politică: demontarea mecanismului propagandei unui adversar (unui contracandidat), pe
baza analizei pe care staff-ul tehnic o face mesajului politic (electoral) al acestuia;
- Publicitate: mărirea gradului de adecvare a unei campanii la publicul-ţintă, prin analiza
comparativă a temelor utilizate deja în campanie şi a temelor pe care publicul-ţintă le asociază
cu produsul respectiv, reieşite în urma unei anchete sociologice.
Pentru fiecare dintre cazurile de mai sus şi pentru multe altele, ştiinţele socio-umane oferă un
instrument: analiza de conţinut a comunicării.
8.2. Definirea analizei de conţinut

Pentru a înţelege specificul analizei de conţinut în ansamblul metodelor de analiză a
discursului trebuie să răspundem la câteva întrebări întrutotul legitime:
1) Ce este şi ce nu este analiza de conţinut?
2) La ce serveşte ea?
3) La ce rezultate ne putem aştepta când apelăm la această metodă?
4) Cum funcţionează ca metodă de analiză?
5) Care este domeniul ei de competenţă?
În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări.
Conform Dicţionarului Oxford de Sociologie, ediţia din 1998 ( p. 30), în forma ei cea
mai simplă “analiza de conţinut constă în numărarea cuvintelor (de exemplu, pentru
crearea concordanţelor, stabilirea profilelor subiectelor ori stabilirea stilului autorului),
dar s-a căutat aducerea unor îmbunătăţiri gramaticale şi semantice”. În varianta ei cea
mai ambiţioasă, “analiza de conţinut caută să identifice concepte general-semantice (precum
“realizare” sau “religie”), caracteristici stilistice (inclusiv minimalizarea şi exagerarea), fapt
care cere în mod obişnuit o interacţiune complexă între cunoaşterea umană şi viteza de calcul
şi eficienţa ordinatoarelor, incluse într-un sistem precum Harvard General Inquirer”.
În legătură cu împletirea dintre analiza de conţinut şi inteligenţa artificială găsim
indicaţii foarte utile în cartea lui Laurence Bardin, L’analyse de contenu, unde capitolul V al
părţii a treia este dedicat informatizării metodei (L’informatisation de l’analyse de contenu –
p. 178- 205, apud Borţun, D., Săvulescu, 2007).
Cea mai frecvent citată definiţie a anlizei de conţinut este cea lui Berelson conform
căreia “Analiza de conţinut este o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă,
sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al comunicării” (Dafinoiu, I., p145). Ea
rezumă, de fapt, preocupările epistemiologice ale acestei perioade. Analiza este obiectivă
deoarece ea utilizează reguli şi consemne suficient de clare şi precise pentru ca analişti
diferiţi, lucrând asupra aceluiaşi conţinut, să obţină rezultate comparabile. Caracterul sistemic
al analizei este asigurat de faptul că orice conţinut trebuie să fie ordonat şi integrat în
49
CONSTANTA
categoriile de analiză alese, în funcţie de scopul urmărit. Analiza de conţinut utilizează

deseori o descriere cantitativă, utilizând o statistică descriptivă adecvată: sume, medii,
frecvenţe. Merită să subliniem că nu orice analiză de conţinut are un caracter cantitativ, s-au
dezvolatat o serie de metode calitative, care analizează temele abordate, fără să-şi propună
măsurarea lor.
Analiza conţinutului reprezintă o modalitate cantitativ - calitativă de studiere a
comunicării, dar nu numai a conţinutului manifest al acesteia ci şi a celui latent.
Chelcea, S., 2004). Ceea ce constituie obiectul analizezi de conţinut este tocmai conţinutul
latent, conţinutul “ascuns”, care nu este imediat sesizabil.
Analiza conţinutului reprezintă acea tehnică de cercetare care permite inferenţe prin
identificarea sistematică şi obiectivă a caracteristicilor specifice în cadrul unui text. (Ole
R. Holsti , 1966, p.5).
8.3 Unităţi de analiză

Utilizarea analizei conţinutului presupune determinarea untăţilor de înregistrare, de
context şi de numărare. De asemenea trebuie să se stabilească schema categoriilor de analiză
(Chelcea, 2004).
Unitatea de înregistrare este acea parte din comunicare ce urmează a fi caracterizată
şi introdusă întruna din categoriile schemei de analiză. Ea variază în funcţie de obiectul
cercetării, de nivelul de profunzime a analizei, de tipul şi posibilităţile materiale de care
dispunem. Dacă, de exemplu, ne interesează să analizăm modul în care contribuie literatura
beletristică la formarea şi dezvoltarea sentimentului de dragoste în cuplu, vom fixa ca unitate
de înregistrare romanul, nuvela, poemul sau poezia în întregime. Câte nuvele, poeme sau
poezii din totalul producţiei beletristice dintr-un an au ca temă dragoastea în cuplu? Un roman
poate avea capitole întregi cu descrieri pe această temă, în acest caz capitolul reprezintă o
unitate de înregistrare fidelă. În anliza unui articol, unitatea de înregistrare poate fi articolul
întreg, dar şi tema, paragraful, fraza, propoziţia sau cuvântul. Cuvântul sau simbolul constituie
cele mai mici uităţi de înregistrare.
Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care permite a se vedea
dacă unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă, negativă sau neutră. Marimea unităţii de
context este condiţionată de mărimea unităţii de înregistrare putând fi mai mare sau cel puţin
egală cu ea. Dacă vom lua ca unitate de context cuvântul, unitatea de înregistrare va fi
propoziţia, fraza sau paragraful. Dacă fraza constituie unitatea de înregistrare, atunci unitatea
de context va fi paragraful sau tema.
Unitatea de numărare are funcţia de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de
înregistrare, dar în cele mai multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici
fizice evidente: lungimea, suprafaţa, durata. Pe lângă cuvânt, propoziţie, frază, paragraf,
articol, nuvelă, roman, film, se mai pot utiliza ca unităţi de numărare şi unităţile tipografice,
cm, coloana pentru analiza presei scrise, rândul şi pagina pentru alte publicaţii, minutul şi ora
penteru analiza conţinutului emisiunilor radio şi TV, al filmelor şi discursurilor politice.
Determinarae cantitativă a conţinutului comunicării constituie o caracteristică definitorie
pentru analiza conţinutului.
50
CONSTANTA
8.4 Schema de categorii

Conţinuturile comunicării (unităţile de înregistrare) urmează să fie clasificate,
introduse în rubrici sau clase (categorii) relevante pentru verificarea ipotezelor cercetării.
Stabilirea sistemului de categorii decurge în mod logic din ipotezele ce trebuie testate.
Când nu sunt utilizate categorii standard, analistul procedează prin „încercare şi
eroare”, creînd o schemă de categorii originală.
Apelul la categorii standard permite compararea şi cumularea datelor. În calitate de
categorii pot apărea acţiuni şi activităţi umane, procesele şi fenomenele psihice şi sociale,
diferite tipuri de unităţi sociale. Ex. de categorii după Ole R. Holsti. Categoriile tip „tablă de
materii” sunt frecvent utilizate sau rubricile unei reviste.
8.5 Etapele analizei de conţinut

Asemenea oricărui proces de cercetare ştiinţifică, analiza de conţinut are mai multe
etape.
Etapele analizei de conţinut cantitativă
1. Alegerea temei de cercetare, stabilirea problemei de studiat; nu orice problemă de
cercetare necesită aplicarea tehnicii analizei de conţinut. Uneori este suficientă
lecturarea documentului şi extragerea ideilor esenţiale sau prezentarea rezumatului
acestora.
2. Stabilirea materialului pentru analiză se va face în funcţie de anumite criterii:
problema de cercetat, extinderea studiului, timpul alocat, posibilităţile tehnice şi
materiale.
3. Eşantionarea, selectarea surselor de comunicare, cercetătorul alege din multitudinea
documentelor, acea clasă de documente care prezintă relevanţă pentru obiectivele
cercetării.
4. Lecturarea
5. Formularea ipotezelor şi transpunerea în categorii de analiză, indicatori;
6. Stabilirea unităţilor de analiză, unităţile de context care să permită observarea
unităţilor de reperaj dacă sunt pozitive, negative sau neutre
7. Codificarea, introducerea unităţilor de înregistrare în schema de categorii
8. Alegerea procedeelor de analiză statistică: analiza frecvenţelor, analiza tendinţei,
tehnici ale analizei evaluative, tehnici de analiză a contingenţei.
Etapele analizei de conţinut calitativă (Dafinoiu, I., 2002)
1. Standardizarea documentului. Acest proces implică stabilirea unor reguli clare de
identificare a documentului ce urmează a fi analizat, a unităţilor de înregistrare.
2. Decuparea documentului în unităţi de analiză. În funcţie de metoda de analiză ce va fi
folosită, unităţile de analiză pot fi cuvintele sau expresiile (analiza lexicală), enunţurile
care se raportează la o temă (analiza tematică), propoziţiile considerate din punct de
vedere logic sau gramatical (analiza propoziţională).
3. Grilele de analiză. Independent de descriptorii luaţi în consideraţie se pot utiliza două
categorii de modele de analiză: analitice şi structurale. Atunci când apar mai multe
sisteme de clasificare, va fi ales sistemul care dispune de categorii uşor de evidenţiat şi
care poate fi caracterizat prin originalitate, valoare euristică, fezabilitate. Sistemul ales
trebuie să îndepliească următoarele condiţii:
 verosimilitate internă şi externă (integrabilitate), capacitate de a integra datele
analizate într-o manieră verosimilă;
51
CONSTANTA
 capacitate de includere rezonabilă a datelor şi informaţiilor existente;

 reproductibilitatea de către un alt cercetător;
 simplitatea;
 codificarea şi stabilirea protocolului (operaţia prin care analistul atribuie fiecărei
unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este repartizată.
4. Codificarea şi stabilirea protocolului. Prin codificare înţelegem operaţia prin care
analistul atribuie fiecărei unităţi de analiză codul categoriei în care aceasta este
repartizată.
5. Tratament statistic al datelor şi interpretarea.
Analiza şi interpretarea calitativă îşi propune să acceadă la mecanismele psihologice şi
psihosociale profunde care stau la baza faptelor descrise într-o manieră sistematică.
8.6 Procedee de analiză

1.Analiza frecvenţelor reprezintă procedeul clasic al analizei conţinutului şi constă în
determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de înregistrare în sistemul categoriilor de
analiză.
2.Anliza tendinţei porneşte de la analiza frecvenţelor şi are scop punerea în evidenţă, în cadrul
comunicării orientarea (atitudinea) pozitivă, negativă sau neutră. Evidenţierea tendinţei se
face după următoarele formule:
AT = F-D/ L atunci cân se iau în calcul unităţi de conţinut în raport cu tema şi
AT = F-D/T atunci când se ia în calcul numărul total de unităţi de conţinut, unde:
AT = indicele de analiză al tendinţei;
F = numărul de unităţi favorabile, pozitive;
D = numărul de unităţi defavorabile, negative;
L = numărul de unităţi în legătură cu tema;
T = numărul total de unităţi, conţinutul total.
3.Analiza evaluativă reprezintă un procedeu al analizei conţinutului propus de Charles E.
Osgood .
4.Analiza contingenţei, permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor dintr-un
text.
8.7 Aplicarea tehnicilor de analiză a conţinutului
Această etapă distinctă în cadrul cercetării ştiinţifice, constă în operaţia de aplicare a
tehnicii analizei conţinutului prin codificarea sau introducerea unităţilor de înregistrare în
schema de categorii. Analistul face disocieri fine între sensul denotativ şi cel conotativ al
termenilor. Pentru aceasta, se întocmesc liste cu sensul denotativ (explicit, formal) şi cu sensul
conotativ (implicit, latent) al termenilor.(Chelcea, S., Mărginean, I., 1998). Momente deosebite
în desfăşurarea propri-zisă a cercetării îl constituie fidelitatea şi validitatea cercetării.
Fidelitatea, asigurarea că unităţile de înregistrare cuprinse în categorii au sens stabil și
reprezintă preocuparea analiştilor deoarece analiza de conţinut a apărut ca o reacţie la
interpretarea subiectivă a documentelor şi s-a autointitulat ca “înregistrare sistematică şi
obiectivă a conţintului comunicării. Marshall S. Smith, Phillip J. Stone şi Evelyne N. Glenn
examinează patru metode de stabilire a fidelităţii unui sistem de categorii de conţinut:
 Fidelitatea codificatorilor; analiştii codifică şi clasifică acelaşi text, pe baza aceloraşi
instrucţiuni, utilizând aceaşi schemă.
 Consitenţa categoriilor; unităţile de înregistrare într-o anuită categorie au acelaşi sens.
52
CONSTANTA
 Stabilitatea categoriilor; verificarea stabilităţii categoriilor se face cu ajutorul

dicţionarelor de cuvinte”uzuale şi simboluri cheie” sau prin procedeul clasificării a două
texte diferite pe baza aceleiaşi scheme de categorii şi calcularea coeficientului de corelaţie
pentru perechile valori.
Fidelitatea interpretării. Pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor socio-umane este
fundamentală întrebarea: “Măsoară instrumentul creat ceea ce presupune că măsoara?
Validitatea conţinutului constitie procedeul cel mai des utilizat pentru a da răspuns la
întrebarea formulată mai sus. Se examinează în ce măsură caracteristicile textului sunt
relevante pentru verificarea ipotezei în raport cu care categoriile din schemă care au funcţie
de variabile explanatorii. Ea poate fi evaluată prin determinarea capacităţii predictive (
validitatea predictivă sau validitatea criteriilor) şi prin identificarea fenomenelor şi
caracteristicilor psihologice şi sociale care sunt presupuse de categoriile stabilite
(validitatea de construct).
8.8 Avantajele şi limitele metodei analizei de conţinut catitative
Avantaje
 Aduce o notă de rigoare în interpretarea documentelor depăşind astfel afirmaţiile
fără acoperire;
 Permite determinarea tendinţelor prezente dintr-un document;
 Datele obţinute au un plus de obiectivitate evitând distorsionarea cercetător-
document;
 Costurile analizei de conţinut nu sunt mari.
Limitele şi dificultăţile metodei analizezi de conţinut
 Stabilirea schemei de categorii şi a indicatorilor;
 Fidelitatea şi validitatea;
 Eşantionarea.
53
CONSTANTA
8.9 Seminar
Aplicatie practică pe o poveste metaforă.
Datele obţinute în urma analizei de conţinut pot fi interpretate atât cantitativ, cât şi calitativ, în
funcţie de forma finală în care acestea sunt prezentate şi de obiectivul analizei..
Pentru a ilustra diferenţele dintre analiza liniară (cauză - efect) de tip cantitativ şi analiza
holistică specifică abordării calitative, precum şi complementaritatea acestora, Patton (1990)
propune analiza, din ambele perspective, a unei întâmplări dintr-o poveste sufită. Vă invit deci
alături de M. Patton ca, mai întâi, să izolaţi variabilele specifice importante pentru acţiunea
poveştii. Apoi, după ce decideţi care sunt variabilele dependente şi independente, să scrieţi o
propoziţie cu forma: „Aceste lucruri determină cutare lucru".
Pentru a realiza analiza calitativă, citiţi din nou povestea şi încercaţi să distingeţi diversele
înţelesuri ale situaţiei exprimate de personajele poveştii; apoi scrieţi o propoziţie cu forma:
„Aceste lucruri împreună cu acestea se combină pentru a crea...". Nu încercaţi să stabiliţi care
este cea mai bună abordare! Pur şi simplu încercaţi să înţelegeţi fiecare dintre aceste două
abordări.
„Într-o seară, mergând pe un drum pustiu, Mulla Nasrudin a văzut un grup de călăreţi venind
spre el. Imaginaţia lui a început să lucreze; se imagina capturat şi vândut ca sclav sau jefuit de
călăreţi ori înrolat cu forţa în armată. Făcându-şi atâtea griji, Nasrudin a luat-o la fugă, a sărit
zidul unui cimitir şi s-a întins în groapa unui mormânt deschis.
Uimiţi de acest comportament ciudat, călăreţii - călători cinstiţi - l-au urmărit pe Nasrudin
pentru a vedea dacă nu cumva are nevoie de ajutor. L-au găsit întins în groapă, încordat şi
tremurând.
- Ce faci în această groapă? Te-am văzut alergând într-o stare de mare teamă. Putem să te
ajutăm ?
Văzând oamenii foarte aproape de el, Nasrudin şi-a dat seama că aceştia sunt călători cinstiţi şi
că erau într-adevăr interesaţi de binele lui. Dar nu voia să-i ofenseze sau să-i supere povestindu-
le ce anume şi-a imaginat el despre ei. De aceea, Nasrudin a sărit, pur şi simplu, din groapă şi
le-a spus : „Mă întrebaţi ce fac eu aici în această groapă. Dacă vreţi să ştiţi, eu vă spun doar
atât: Eu sunt aici din cauza voastră şi voi sunteţi aici din cauza mea".
54
CONSTANTA
CURS NR.9 - TESTELE PSIHOLOGICE
Numele de “test“ a fost acordat pentru prima dată de Mc. Cattell (1890) unor probe
psihologice evaluabile, ca instrumente de psihodiagnosticare a intelectului. Pentru a se putea
numi teste, probele psihologice trebuie să aibă anumite caracteristici şi reţinem în mod deosebit
faptul că acestea trebuie să fie etalonate. Etalonarea presupune studii complicate şi
îndelungate.
Problema testului, ca metodă psihodiagnostică, ne obligă la o reanaliză a structurii
pe care o solicită şi nu care se implică, suţine Ursula Şchiopu în lucrarea “Introducere în
Psihodiagnostic, 2002“ .
9.1. Algoritmul general de construire a testelor
Noţiunea de algoritm îşi are originea în latinizarea numelui savantului Al-Khwarizmi -
un mare matematician, geograf, astronom şi astrolog persan (780 – 850 e.n ), considerat şi
părintele algebrei moderne. Algoritmul reprezintă o suită de raționamente sau operaţii având
ca scop rezolvarea unor probleme, algoritmul este o secvenţă de operaţii care transformă
mulţimea datelor de intrare în date de ieşire. Proiectarea algoritmilor se realizeaza în două
etape :
- descrierea algoritmului printr-un pseudolimbaj ( de schemă logică, pseudocod ) ;
- demonstrarea corectitudinii rezultatelor în raport cu datele de intrare. Analiza
algoritmilor se referă la evaluarea performanţelor acestuia (timp de execuţie, spaţiu de
memorie).
Construirea unui test sau a unei scale presupune urmarea unor paşi, reveniri repetate,
până la realizarea formei finale. Conţinutul paşilor este determinat de direcţiile stabilite la
primul pas: funcţia (măsurare sau predictivă ); populaţia (cui i se adresează) ; tipurile de itemi
utilizaţi; modul de organizare a acestora (după gradul de dificultate sau aleator); lungimea
testului; condiţiile de administrare (unde , când , cum , în cât timp ) ; modul de interpretare a
rezultatelor. În funcţie de aceste criterii, un grup de experţi formulează itemii creând astfel
prima variantă de test care se administreaza unui eşantion de persoane extras din populaţia
căreia îi este destinat testul. Se analizează raspunsurile obţinute la fiecare item, se identifică
itemii necorespunzători şi se caută cauza pentru a vedea dacă este legată de item, de eşantionul
de subiecţi sau de modul de administrare al itemilor.
Atunci când pentru unul din eşantioane testul apare ca fiind inacceptabil, se alcatuieşte o
noua variantă a testului şi se reia procedura descrisă mai sus. Dacă se menţin calităţile testului,
se stabilesc regulile de interpretare a scorurilor.
9.2. Etape în construirea testelor
1. alegerea constructelor pe care dorim să le măsurăm. Ex. agresivitatea, satisfacţia în muncă,
satisfacţia maritală, timiditatea ...
2. alegerea eşantionului – din populaţia tintă cui îi este adresat ( subiecţi – copii , adulţi ,
manageri ... ) .
3. definirea şi operaţionalizarea trăsăturii – cum se manifestă o trăsătură în comportamente
observabile, ce pot fi măsurate . Ex. agresivitatea - ce înseamnă o tendinţă relativ constantă de
a acţiona ostil, distructiv asupra mediului (oameni , animale , obiecte) fizic sau verbal .
4. formularea itemilor – trebuie să acopere cât mai bine universul trăsăturii, să fie clari,
concişi, să fie formulaţi şi pe negaţie.
5. stabilirea instructajului pentru subiecţi şi cheia de răspunsuri .
6. randomizarea .
55
CONSTANTA
7 . faza de teren – se aplică pe cel puţin 50 persoane .

8. se face statistică – se analizează itemii. Pe baza analizei itemilor se face apoi selecţia celor
care vor intra în componenta testului. Analiza acestora se face calitativ (se refera la aspecte de
conţinut şi formă) şi cantitativ (privind dificultatea şi discriminarea itemilor) .
9. reviziurea testului.
Definirea testului sau

conceptualizarea
testului
Scrierea itemilor de test

şi alcătuirea băncii de it
item itemi itemi
Construirea variantei
iniţiale a testului
Experimentarea iniţială
a testului. Studiu pilot
Analiza de itemi
Revizuirea testului şi
redactarea formei finale
Studii de validare
Elaborarea normelor
Redactarea manualului
testului
Fig.9.1.Demersul de proiectare a unui test psihologic.
9.3. Metode de scalare

Măsurarea reprezintă procesul de exprimare simbolică, numerică/nenumerică, a gradului
în care un obiect/fenomen are o anumită caracteristică/proprietate. Când apar asemănări între
56
CONSTANTA
simbolurile obţinute şi caracteristicile fenomenului investigat se poate spune că s-a atins

obiectivul procesului de măsurare.
Valorile individuale, înregistrate pe fiecare unitate a colectivităţii statistice (cifre,
simboluri), pot fi diferenţiate cu ajutorul unui instrument de măsurare pe care îl denumim scală.
Scala poate fi reprezentată printr-un şir de numere, valori, simboluri, care se succed
progresiv, pentru a arăta gradul în care un fenomen posedă o caracteristică sau proprietate.
Activitatea de construire a scalelor se numeşte scalare. În elaborarea unei scale trebuie
să se ţină cont de două criterii importante :
- sa fie inteligibilă de către subiecţii de la care se obţin informaţiile ;
- sa discrimineze ( diferenţieze ) diferite niveluri de intensitate ale proporţiilor .
Pentru măsurarea datelor ce se culeg se pot utiliza variate metode de scalare. Unele
metode servesc pentru scalarea unidimensională (o singura proprietate), altele pentru scalarea
multidimensională (simultan a două sau mai multe proprietăţi) .
S.S. Stevens, On the Theory of Scales of Measurement , în Scienc , 7 iunie, 1946,
propune următoarele modalităţi de scalare (apud Clocotici,V., Stan, A., 2000):
- nominale;
- ordinale;
- de interval;
- proporţionale.
Scala nominală este o scală elementară ce stabileşte o relaţie de identificare sau de
aparteneţă la o clasă neordinală. Exemplu: sexul poate fi feminin sau masculin codificat cu 1 şi
0. Scala nominală are o capacitate redusă de măsurare şi este mai puţin restrictivă din punct de
vedere statistico-matematic permiţând doar clasificări .
Scala ordinală este o scală de clasament sau de repartizare, permiţând ordonarea
variantelor cercetate, în raport cu un criteriu predefinit, folosindu-se valori ordinale. Exemplu:
ordonorae unui produs (cafea Iacobs, Elite, Lavazza) în funcţie de preferinţe (codul 1 pentru
marca cumpărată cel mai des, codul 2 pentru marca cumpărată cel mai rar). Valorile de pe
această scală indică doar poziţiile şi nu sunt supuse calculului matematic. Scala ordinală
presupune clasificarea şi ordonarea alternativelor cercetate în funcţie de un anumit criteriu
folosind valori ordinale ( prima, a doua, a treia ...). Aceasta scală poate măsura doar ordinea
diferenţelor dintre alternativele cercetate, nu si marimea diferenţelor .
Primele două sunt scale neparametrice, ultimele două sunt metrice. Pe măsura obţinerii
informaţiilor se poate trece de la primul nivel la cel de-al doilea .
Scala de interval este utilizată în cazul variabileleor cantitative şi presupune atribuire de
valori numerice unităţilor colectivităţii în funcţie de caracteristica observată. Ea se bazează pe
utilizarea unor unităţi de măsură egale care permite stabilirea ordinii alternativelor analizate şi a
distanţelor dintre ele, funcţie de un anumit criteriu. O caracteristică a acestei scale este legată
de modul de utilizare al simbolului numeric zero care este întotdeauna prezent indicând punctul
de origine al scalei. În proiectarea unei scale de interval atât semnificaţia punctului zero cat şi
mărimea unui interval unitate de masură, sunt stabilite de cercetator. Valoarea zero pe această
scală nu semnifică absenţa completă a proprietăţii măsurate, ci o valoare ca oricare alta. Ea se
întâlneşte în domeniul psihofiziologiei senzoriale, în experienţele de laborator în care se
înregistrează timpul de reacţie, numărul de erori, forţa sau amplitudinea reacţiei
motrice.Variantele asociate acestei scale sunt supuse operaţiilor matematice.
Scala proporţiilor realizează masurarea în cel mai înalt grad posibil şi permite
reprezentarea numerelor cardinale. Este împărţită în intervale egale, fiecăruia corespunzându-i
un anumit număr. Este diferită de scala anterioară prin faptul că are un zero unic, unitatea de
57
CONSTANTA
măsură este constantă şi permite efectuarea tuturor operaţiunilor admise de celelalte scale.
Compararea rapoartelor de pe această scală au sens şi este semnificativă. Exemplu: atunci când
cafea LavAzza (L) este de două ori mai căutată decât cafeaua Iacobs (I), raportul L/I=2 se va
păstra pe oricare altă scală valorică.
Alegerea modalităţii de analiză se face după anumite criterii:
 tipul de scală utilizat ;
 numărul eşantioanelor cercetat: unu, două sau mai multe ;
 dacă eşantioanele supuse analizei sunt independente/dependente. Eşantioanele
dependente se regăsesc în cercetările longitudinale de tip panel.
9.4 Construirea şi experimentarea variantei iniţiale a testului.
După crearea bazei de itemi din care vor fi extraşi itemii din versiunea finală a testului,
se alcătuieşte prima versiune a acestuia care va face obiectul unui studiu pilot. Pentru aceasta,
se are în vedere nivelul de dificultate al fiecărui item deoarece, în general, testele cognitive este
bine să conţină itemi aranjaţi în ordinea gradului de dificultate, aceasta din raţiuni psihologice
de motivare a subiectului pe parcursul rezolvării testului (rezolvarea iniţială a unor itemi cu un
grad mic de dificultate, va mobiliza subiectul pentru a obţine performanţe din ce în ce mai
mari). În principiu, nu există variabilă lipsită de varianţă. Varianţa zero, arată F.J Landy, este
un caz absolut particular, dar care trebuie amintit (Guion, 1984). În practică, varianţa zero apare
când răspunsurile unui grup de subiecţi la itemul unui test sunt constant aceleaşi. Varianţa zero
ne informează asupra unui viciu de construcţie sau o ipoteză greşit formulată, ori, adesea,
introducerea ei este este o măsură voită. De obicei, constructorii de test, utilizează itemi cu
varianţă zero ca itemi de start, pentru a nu descuraja subiecţii şi pentru a-i motiva să continue
proba. Deci, în baza de date, este admisă prezenţa unor itemi cu varianţă zero. Ei vor fi incluşi
întotdeauna ca itemi de start ai testului sau la începutul unui subtest.
În multe teste, mai ales la cele cognitive, itemii sunt aranjaţi în ordinea nivelului de
dificultate. De la acest principiu fac excepţie testele de cunoştinţe.
Odată testul construit, următorul pas este aplicarea pe un lot reprezentativ de subiecţi.
Aici se poate face precizarea că lotul de subiecţi pe care se va aplica testul, trebuie să fie
aproximativ identic cu cel pentru care acesta a fost creat. De exemplu, dacă un test de
reprezentări spaţiale a fost proiectat pentru a realiza selecţia prelucrătorilor prin aşchiere, este
indicat ca experimentarea testului să se facă pe un lot de prelucrători prin aşchiere şi nu pe
studenţi de la psihologie.
În ceea ce priveşte dimensiunea lotului experimental, este recomandat ca acesta să nu
fie mai mic de 50 (unii autori susţin că dacă numărul itemilor dintr-un test creşte, acelaşi lucru
ar trebui să se întâmple şi cu numărul subiecţilor implicaţi în testarea iniţială). În funcţie de
ceea ce se intenţionează să se facă, numărul subiecţilor poate să crească. De exemplu, dacă se
lucrează cu două grupe contrastante, se impune ca în fiecare grup să existe cel puţin 50 de
subiecţi.
9.5. Revizuirea testului şi redactarea formei finale
Un test psihologic sau de cunoştinţe odată experimentat, se va putea proceda la
revizuirea sa în vederea redactării formei finale. Autorul sau proiectantul testului îşi va
concentra activitatea asupra băncii de itemi care a fost supusă acţiunii de analiză de itemi. În
primul rând, el va elimina din banca de itemi pe aceia care s-au dovedit a fi nerelevanţi. Tot cu
această ocazie se fac şi îndreptările legate de reformularea unor itemi, de adaptarea lor nivelului
cultural al celor cărora li se adresează testul respectiv. Rezultatul acestei acţiuni va fi obţinerea
unui test care măsoară mai bine obiectivele formulate de proiectantul testului în termeni de
58
CONSTANTA
dificultate a itemului, discriminarea itemului, consistenţa itemilor si validitatea lor. Următorul

demers în evoluţia testului va fi aplicarea unei versiuni revizuite în condiţii standardizate
populaţiei ţinta. Pe baza unei analize de itemi efectuate pe datele obţinute de la această
experimentare, cel care a proiectat testul îl poate finisa şi redacta forma sa finală. Daca datele
colecţionate indică faptul că testul nu este într-o formă finală, se reiau procesele de revizuire si
analiza itemilor.
La acest moment final, proiectantul se va concentra asupra validităţii de aspect a
testului, a sistemului de completare a acestuia şi cel de corectare.
Un test este acceptat cu mai multă uşurinţă de către subiecţi dacă are validitate de aspect.
9.6. Valoarea şi limitele utilizarii testelor în practica psihoterapeutica. Relaţia dintre teste
şi experiment.
Sunt autori care consideră testul ca o variantă de experiment (Pichot, Wallon). S-ar
putea schiţa o paralelă între experiment şi test.
Testul
Experimentul  instrument de evaluare;
 instrument de cercetare;  situaţie standardizată (S – constantă);
 situaţia (S) este supusă unei variaţii de aici: testul = experiment
sistematice (deci S variabil); standardizat;
 urmăreşte evidenţierea unei legităţi sau  relevă diferenţele individuale şi
regularităţi: legea de variaţie a lui y în urmăreşte evaluarea acestor diferenţe;
funcţie de r, z, ...  evaluarea în raport cu un tabel de
 stabilirea unei relaţii cauză – efect; norme (etalon) sau o tipologie stabilită
 nu vizează judecata de valoare, pe o colectivitate de referinţă;
evaluarea  urmăreşte situarea individului în
reperele unei scări (tabel de norme ), în
cadrul de clasificare prestabilit
Principii deontologice în efectuarea experimentelor psihologice

Psihologia experimentală se confruntă cu obstacole de ordin moral (nu se poate experimenta
liber asupra omului). De aceea, ea face apel la experimentarea pe animale (psihologia animală).
Dar şi de această dată, intervin dificultăţi de extrapolare.
Etica muncii experimentale se referă la:
 intimitatea persoanei;
 demnitatea subiectului: în psihologie deşi utilizăm termenul individ, tratăm persoana ca
subiect (al propriilor acţiuni, în câmpul opţiunilor acţiunilor şi valorilor). Nimic din ceea ce
prinde demersul experimental nu trebuie să afecteze integritatea, binele şi sentimentul de
sine al subiecţilor umani;
 confidenţialitatea rezultatelor;
 binele persoanei; să nu inducem perturbaţii.
Problematica testului in psihologia experimentală
În prima aproximaţie, testul este un gen de experiment standardizat. Noţiunea de test

psihologic ar putea fi sumar ilustrată recurgând din nou la exemplul unei situaţii de aşteptare
puse sub semnul unei tensiuni nervoase. În esenţă, o situaţie de aşteptare în forma sa acută
împinge la limită conflictul dintre excitaţie şi inhibiţie, punând în relief diferenţe individuale
de comportare. Un test este un mijloc de evaluare a persoanei în raport cu anumite repere de
comparaţie. O situaţie obiectivă capătă caracteristicile unui test psihologic, atunci când pune
în evidenţă în chip concludent diferenţe individuale între oameni şi permite evaluarea acestor
diferenţe. Dacă studiem, de pildă, un grup numeros de persoane într-o situţie tipică de
59
CONSTANTA
aşteptare, putem ajunge la o clasificare a persoanelor, la o tipologie având la bază echilibul

proceselor nervoase.O asemenea tipologie oferă un cadru de clasificare, pe baza căruia putem
situa ulterior o persoană sau alta la rubricile stabilite, pornind de la indici de comportament
înregistraţi în condiţii identice. În cadrul testului situaţia, odată precizată, trebuie menţinută
constantă.
Testul psihologic reprezintă – după P. Pichot – “o situaţie experimentală
standardizată, servind drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat
printr-o comparaţie statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, ceea ce
permite clasificarea subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic”. Prin conţinutul său ,
testul acoperă practic numai un fragment din situaţiile reale; el constituie întotdeauna numai
un decupaj din activitatea generală a subiectului. În termeni mai precişi :”Un test psihologic
este, în esenţă, o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (A.
Anastasi). Această caracterizare enunţă totodată o constatare, dar şi o cerinţă. Dacă se
urmăreşte, spre exemplu, să se determine vocabularul unui copil la o anumită vârstă, se va
utiliza în acest scop o listă de cuvinte, alese la întâmplare din dicţionar sau alese după anumite
criterii, astfel încât să constituie un eşantion reprezentativ. Rezultatul la acest test trebuie să
oglindească vocabularul general al copilului pentru a putea considera nota sau cota obţinută
drept un indicator real.
Orice test psihologic concretizează cunoştinţele dobândite în cercetarea psihologică
referitoare la domeniul respectiv (inteligenţă, creativitate, aptitudini tehnice etc.). Cum aceste
cunoştinţe se îmbogăţesc necontenit, înseamnă că şi probele psihologice urmează să fie mereu
amendate, încorporând achiziţiile cercetării ştiinţifice. Utilizarea unui test, pe lângă
tehnicitatea aplicării, presupune cunoaşterea datelor psihologice care fundamentează proba şi
permite interpretarea corectă a rezultatelor. Cum este şi firesc, aplicarea testelor impune o
competenţă precisă, care îmbină o anumită tehnicitate cu fineţea observaţiei.
O precizare este esenţială: testul, ca mijloc de evaluare a prestaţiei sau conduitei
umane, se elaborează pe bază statistică. Rezultatul obţinut de o persoană la o probă
standardizată, capătă semnificaţie prin raportarea sa la rezultatele obţinute de un grup mai larg
– grupul de referinţă – prin examinarea căruia în condiţii identice se stabileşte un tabel de
norme sau o tipologie. Aşadar, un test psihologic este inseparabil de tabelul de norme sau
cadrul de clasificare oferit de o tipologie. Situarea persoanei examinate în acest cadru de
clasificare – expresie a grupului de referinţă – constituie scopul final al testării.
60
CONSTANTA
CURS NR.10 – METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC I

10.1. Introducere
Conform programului pozitivist al ştiinţei, psihologia pleacă de la fapte de conştiinţă
şi de conduită. Conduita nu poate fi redusă doar la reacţia externă (faptă, gest, mişcare), la
actul fizic. Există situaţii în care conduita nu îmbracă expresia externă observabilă, ea poate
consta tocmai în amânarea sau suspendarea unei reacţii. Astfel în studii de anchetă pe bază de
chestionar sau în experimente, sunt consemnate faptele comportamentale sau datele hârtie –
creion aşa cum sunt înregistrate multe probe psihologice. Conceptul de fapt psihic are un sens
larg. B.F. Skinner denumeşte conduitele interiorizate în înţelesul lor de operaţii mintale.
Conţinutul psihologic intern al conduitei nu este întotdeauna inclus de latura externă a
conduitei deoarece aceleaşi acte de comportare pot avea motivaţii diferite după cum aceeaşi
motivaţie poate fi tradusă în acte de comportare diferite. Prin urmare, în cunoaşterea
psihologică nu ne vom limita doar la consemnarea formei externe a conduitei, aşa cum s-a
procedat în behaviorismul clasic, vom surprinde în mod obligatoriu şi conţinutul psihologic
intern, sensul său, contextul de viaţă în care acesta se manifestă. Omul şi contextul
reprezintă o unitate; omul, contextul de viaţă şi de activitate, datele comportării şi trăirile
subiective există într-o conexiune indestructibilă. Cunoaşterea psihologică se desfăşoară
asemenea oricărei cunoaşteri ştiinţifice: porneşte de la date, formulează ipoteze pentru ca apoi
să le verifice pe baza unor noi date de control; ea trece de la fapte care cuprind o parte de
interpretare, de inferenţe, spre a verifica aceste inferenţe cu ajutorul unor noi fapte.
“Fenomenul şi esenţa nu coincid” afirma S. L Rubinstein, aşa se petrec lucrurile şi în alte
ştiinţe nu doar în psihologie.
La întrebarea: ce constituie "fapt stiintific"? Claude Bernard sublinia: un fapt nu este
nimic în el însusi, el nu valoreaza decât prin ideea care i se ataşează sau prin proba pe care
o furnizează. Un fapt intră în campul atenţiei graţie problemei care se pune.
J. Piaget (1970) propune trei caracteristici:
a) un fapt ştiinţific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagă
elaborare, solidară cu sistemul de informaţii care au dus la acea întrebare;
b) un fapt este apoi o constatare sau "lectură" a experienţei, care nu se reduce la
simpla "citire" a datelor, ci comportă o întreagă structurare;
c) "un fapt nu exista niciodata în stare pură.; el este întotdeauna solidar cu o
interpretare". Aceasta caracteristică subliniază importanţa orizontului de informaţie, a
cadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât şi în „lectura experienţei”. Există o
deosebire între faptul brut, neanalizat - fruct al unei percepţii globale - şi faptul ştiinţific,
plasat în contextul unei idei şi a unei observaţii analitice. În demersul ştiinţific, între
concepţie şi metodă există o condiţionare reciprocă, o unitate.
10.2. Definiţie şi caracteristici
Experimentul constă în “observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor
factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”. Aceasta este o
definitie consacrată şi cuprinzătoare şi a fost formulată de Leon Festinger (apud Zlate, 1994).
Celebrul paleontolog francez Georges Cuvier (1769-1832) spunea că „observatorul
ascultă natura, experimentatorul o întreabă şi o sileşte să i se dezvăluie”.
“Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie
cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui
care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic.”(Grrenwood, apud
61
CONSTANTA
Chelcea 2004) insistă asupra capacităţii experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi

controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în „testarea ipotezelor cauzale prin
înţelegerea unor situaţii constrastante controlate”.
Chelcea (p.435), nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarea
relaţiilor dintre doar două variabile, în domeniul socialului funcţionând relaţii de
multicauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger şi deduce din definiţie că
experimentul este observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune o
definiţie pe care o consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologic constă
în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o
situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentului constă la
Julian Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multe variabile
independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferite variabile (sau la
diferite cantităţi de variabile independente) şi apoi urmăreşte schimbările produse în
variabilele dependente (y1, y2, y3...)”.
Metoda experimentală a fost introdusa în psihologie pe la jumatatea secolului al
XIX-lea şi putem afirma că fundamentul ei este celebbra lucrare a lui G. Th. Fechner
“Elemente der Psychophysic” (1860). Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin
metoda experimentală considerată a fi forma cea mai desavârşita şi mai convingatoare a
demersului stiinţific. Metoda experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de
utilizare a experimentului. Un rol important în investigarea realităţii psihice îl joacă atât
culegerea şi prelucrarea datelor cât şi instrumentele tehnice utilizate.
Specificul metodei experimentale este dat de o seamă de caracteristici care deosebesc
această metodă de celelate, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic, convorbirea,
analiza produselor activităţii, etc). Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea
fenomenului psihic studiat. El creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării
acestui fenomen menţinând constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora
care sunt studiaţi. Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi
experimentator sau de către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date
sunt rezultatul unor măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice.
Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse
(1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este o ramură a
psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea observaţiei spre a le
verifica şi stabili legile (Dicţionar Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri ale psihologiei
utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală îşi propune să
inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai reprezentative din
ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ, dar mai ales pentru a
desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze cercetările viitoare.
« Obiectul psihologiei experimentale este reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi
asupra cărora cercetătorul avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente
controlate şi replicabile în vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la
generalizarea rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate’’( M. Aniţei, 2007,
p.23). Autorul citat este de părere că psihologia experimentală nu este o disciplină autonomă
ci o metodă sau un anume mod prin care variatele domenii ale psihologiei realizează
cunoaşterea ştiinţifică.
Experimentul nu este singura metodă de cercetare a psihologiei deşi ea rămâne metoda
ei cea mai importantă şi cea mai fecundă (Al. Roşca, 1971).
Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o
serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al condiţiilor
62
CONSTANTA
de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care au loc
fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative
ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii. La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de
laborator, pe de o parte, poate fi studiat un număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din
multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale doar o mică parte
poate fi luată în considerare. Nu mai puţin adevărată este constatarea că experimentatorul
poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală. Un alt fapt perturbator îl
poate constitui fondul aperceptiv al subiectului în raport cu scopul experimentului. Astfel, o
sarcină experimentală de verbalizare a operaţiilor efectuate, prin care se verifică ipoteza unei
legături între gândire şi limbaj, poate să fie percepută diferit de către subiecţi : unul poate
considera că este oportun să facă dovada elocinţei în timp ce altul se poate focaliza
preponderent pe acurateţea lucrului.
EXPERIMENTUL este o organizare metodică, raţională şi practică prin care
cercetătorul provoacă fapte pentru a le dezvălui conexiunile (Lungu, 2000).
Experimentul = o situaţie provocată în condiţii determinate.
Caracteristici:
1. Provocabilitatea - poate fi provocat.
2. Repetabilitatea - poate fi repetat în aceleaşi condiţii. Există o anumită
relativitate dată de variabilitatea subiecţilor (reducere prin randomizare aleatoare).
3. Controlul variabilelor. Unii specialişti consideră controlul caracterisitica
esenţială a experimentului iar tipurile de experiment s-ar delimita după măsura controlului
asupra situaţiei experimentale, a variabilelor şi a unităţilor de analiză. Experimentatorul are la
îdemână anumite procedee de eliminare şi control al lor.
4. Izolarea variabilelor.
Modul prin care în desfăşurarea experimentului, variabilele implicate, pot fi transpuse
într-un plan reprezintă modelul experimentului
10.3. Componentele experimentului
1. Ipoteza – afirmăm că ipoteza îşi are izvorul din observarea faptelor şi reprezintă
proiecţia raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei relaţii între
faptele studiate.
2. Planul experimental - modelul de organizare al activităţii.
Vi SUBIECŢII
V VII IX
Metoda G1e G2e G3e
nouă
Metoda G1c G2c G3c
veche
3. Variabilele.
- Variabila independentă Vi - orice stimul, orice variabilă care poate avea o influenţă
relevantă, cauzală, asupra altei variabile, care devine
- Variabilele etichetă sau variabilele clasificatorii nu sunt variabile cauzale, ele variază
concomitent cu Vd. Orice variabila Vd şiVi poate fi continuă sau discretă. Variabila continuă
ia o valoare dintr-o mulţime continuă infinită de posibilităţi.Variablla discretă ia o singură
valoare din cele puţine disponibile. Variabilele independente au modalităţi, de exemplu:
diferitele intensităţi sau cantităţi ale stimulului.
63
CONSTANTA
- Variabilele dependente Vd sunt, de regulă, performanţele comportamentale. Variabilele

dependente şi chiar cele independente sunt operaţionalizate de concepte care sugerează modul
în care putem măsura (atenţie la validitatea de construct).
Anxietatea poate fi operaţionalizată astfel:

 schimbări psiho-fiziologice.
 răspuns electrodermal.
 senzaţii subiective resimţite de subiecţi.
 comportamente specifice.
Variabilele dependente trebuie să fie: sensibile, uşor de măsurat şi fidele.
- Variabila moderatoare se interpune între Vi şi Vd. Poate fi: vârsta, profesia, sexul, alta
variabilă psihologică.
4. Subiecţii din grupul experimental şi de control. Un moment important în
organizarea experimentului îl reprezintă selecţia subiecţilor în grupul experimental
unde se aplică condiţia de stimulare (Ge) şi în grupul de control (Gc) la care nu se
aplică această condiţie. La grupul de control variabila independentă are valoarea zero.
5. Pretestarea şi posttestarea grup experimental şi decontrol.
10.4. Selectia sl repartizarea subiectilor
Tehnici de randomizare
Randomizarea = selecţia si repartizarca aleatorie a subiectilor în Ge şi Gc. Fiecare
trebuie să aibă aceeaşi şansă de a fi ales.
Tehnici de selectie:
a. Randomizarea simpla - extragerea la sorţi.
b. Randomizarea stratificată - populaţia este împărtită pe straturi după care, din
fiecare strat se realizeaza o eşantionare aleatoare.
c. Randomizarea multistadială - selecţionarea grupurilor şi apoi din grup un
individ, sau numai grupuri.
d. Randomizarea prin pas statistic - prin tabele.
Eşantionarea este una din cele mai bune metode pentru a elimina variabilele
neimportante. Atât la nivelul Vi cât şi la nivelul Vd pot acţiona variabile confundate.
Controlul variabilelor confundate.
a. Randomizarea elimină posibilitatea de acţiune a unor variabile confundate la
nivelul Vd sau Vi.
b. Balansarea - variabilele străine să acţioneze la fel în Ge şi Gc. Dacă
considerăm că pregătirea şcolară poate influenţa rezultatul, distribuim subiecţii cu aceeaşi
pregătire şcolară în ambele grupuri.
c. Contrabalansarea sau rotaţia - se contrabalansează ordinea condiţiilor.
d. Menţinerea constantă a tuturor factorilor identificaţi: aceleaşi condiţii, Vi,
Vd. Este posibil ca experimentatorul să furnizeze subiecţilor o serie de consemne implicite.
Utilizarea grupului de control
Gc este grupul de control în care nu se intervine. În Gc se constată că modificarile
asupra Vd se datorează exclusiv Vi. Una din cele mai bune soluţii de a controla variabilele
nerelevante este design-ul experimental cu 4 grupuri gen Solomon.
64
CONSTANTA
G1 R O1 M O2
R
Ge G2 R M O3
G3 R O4 O5
Gc G4 R O6
O1- O6= masurări pre şi post testări.

M= manipulare de variabilă
Se elimină astfel multe dintre ameninţările la adresa validităţii (vezi finalul cursului).
65
CONSTANTA
CURS NR. 11 - METODA EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC II

11.1. Organizarea experimentului. Fazele unui experiment
1. Faza prealabilă constă în:
 selecţia eşantioanelor
 precizarea factorului experimentului
 stabilirea factorului experimentului
 măsurarea subiecţilor în legătură cu variabilele implicate în experiment.
2. Faza administrării factorilor experimentali.
3. Faza înregistrării rezultatetor sau testarea variabilelor dependente dupa intervenţia
factorului experimental. Se stabilesc diferenţele în fiecare eşantion şi diferenţa între cele 2
eşantioane.
11.2. Limitele experimentului.
1. Efectul de maturare- pe parcursul desfăşurării evenimentului, subiecţii evoluează normal.
2. Efectui testării repetate- este posibil ca diferenţa dintre post şi pretestare sa se datoreze
obisnuintei cu testul.
3. Degradarea instrumentului de măsurare - scade validitatea instrumentului.
4. Regresia statistică - la o a doua măsurare există tendinţa ca scorurile să alunece către
medie.
5. Evenimente externe pot distorsiona rezultatele obţinute experimental atunci când
evenimente asemănătoare acţionează simultan asupra subiecţilor cercetării.
6. Erori de selecţie, atunci când selecţia subiecţilor nu este aleatoare, rezultatele cercetării
devin nerelevante.
7. Moartea experimentală prin pierderea unor subiecţi pe parcursul desfăşurării
experimentului datorită oboselii sau pierderi interesului, al motivaţiei.
8. Efectul difuziunii constă în răspândirea efectului manipulării de la grupul experimental la
grupul de control.
9. Efectul de compensare - coreleaza cu primul. Membrii Gc frustraţi de faptul că nu fac parte
din grupul experimental, fac un efort de compensare.
10. Efectul de resemnare. Este invers efectului de compensare, subiecţii din grupul de control
fiind excluşi din grupul experimental se pot demotiva şi obţin rezultate slabe.
11. Efectul Pygmalion - predicţia care se autorealizează. Făcând o predicţie este posibil ca
această predicţie să ducă la realizarea ei.
12. Caracterul artificial al condiţiilor de laborator
13. Experimentele de laborator nu sunt decât modele aproximative ale situaţiilor reale în care
acţionează subiecţii.
14. Poate fi studiat un număr redus de aspecte.
15. Din multitudinea de factori care pot influenţa conduita studiată în condiţii reale doar o
mică parte poate fi luată în considerare.
16. Experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului prin ecuaţia sa personală.
17. Fondul aperceptiv al subiectului în raport cu scopul experimentului .
11.3. Avantajele experimentului
1. Rigurozitatea datelor obţinute
2. Replicabilitate
3. Îmbogățirea cunoașterii științifice.
66
CONSTANTA
De notat că ”efectul cumulativ” prin inventarierea erorilor la care poate fi expus

experimentul, ar putea trezi în mintea celor care studiază experimentul ideea că putem privi cu
scepticism această metodă în cercetare psihologică. Impresia aceasta ar fi nu doar eronată ci şi
neproductivă. Un experiment nu poate fi contaminat de toţi aceşti factori de distorsiuni
concomitent şi apoi, practica ştiinţifică face dovada unor cantităţi imense de date
experimentale valide. În cercetarea psihologică, atitudinea viabilă este optimismul,
constructivismul şi nu scepticismul.
11.4. Tipuri de experiment
1. Experimentul de laborator (veritabil). Experimentatorul produce un set de condiţii
(variabila independentă) şi măsoară efectele sale (variabila dependentă). Valoarea deosebită a
experimentului de laborator derivă din faptul că laboratorul asigură condiţii pentru un cât
mai mare control al situaţiei experimentale. Definitorie pentru experimentul de laborator este
artificialitatea situaţiei experimentale. Situaţia de artificialitate presupusă de experimentele
de laborator este frecvent criticată, în virtutea slabei validităţi externe a concluziilot extrase
prin acest tip de experimentare. Contraargumentul constă în faptul că obiectivul
experimentului de laborator nu este acela de a descrie fidel desfăşurarea concretă a
fenomenelor ci de a identifica şi a măsura impactul unei variabile „independente” asupra
variabilei „dependente”, chiar dacă în situaţii naturale cele două variabile nu interacţionează
niciodată precum în situaţia standardizată a experimentului de laborator.
2. Experimentul de teren (natural). Experimentul natural nu implică manipularea din
partea cercetătorului.
3. Experimente ex-post-facto. În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizată de
natură iar cercetătorul reconstruieşte mintal relaţia de cauzalitate dintre variabilele pe care nu
el le-a introdus în cercetare. Această categorie de proceduri experimentale include două tipuri:
experimente ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto efect-cauză. În primul caz,
cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor şi va urmări
modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip, cercetătorul
cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se caută variabilele care
sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv.
67
CONSTANTA
CURS NR. 12 - METODA STUDIULUI DE CAZ

12.1. Introducere
Studiul de caz este doar una dintre diferitele metode de a efectua cercetări în
domeniul ştiinţelor socioumane. Fiecare strategie are propriile avantaje şi dezavantaje, în
funcţie de trei condiţii:
a) tipul întrebării de studiu;
b) controlul pe care îl are cercetătorul asupra evenimentelor comportamentale propri-zise:
c) vizarea fenomenelor contemporane, spre deosebire de cele istorice (Robert K.Yin,
2005, p.17).
Obiectivele specifice ale prezentării metodei studiului de caz:
a) Efectuarea studiilor de calitate prin colectarea, analiza şi prezentarea datelor studiului
de caz în mod obiectiv.
b) Finalizarae studiului de caz printr-un raport convingător.
Studiul de caz ca strategie de cercetare

Ca strategie de cercetare, studiul de caz este folosit în scopul sporirii cunoştinţelor
noastre cu privire la indivizi, grupuri, organizaţii, societate, politică şi alte fenomene înrudite.
Este o strategie comună de cercetare în psihologie, sociologie, medicină, ştiinţe politice,
asistenţă socială, afaceri, economie şi planificare comunitară.
Clasificarea studiilor de caz:
a) Explorative, în care cercetarea de teren şi colectarea de date poate fi făcută înainte de
definirea ipotezelor. Acest tip de studiu poate fi considerat ca unul preliminar pentru anumite
cercetări;
b) Descriptive, în care cazurile sunt legate de o teorie. Descriem cum se leagă fiecare
aspect al cazului de teoria avansată, încercând să vedem cum funcţionează relaţiile de tipul
cauză-efect.
c) Explicative, în care căutăm să găsim relaţiile cauzale care explică fenomenul studiat.
Studiile de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de genul „cum” şi
„de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor şi când atenţia este
îndreptată asupra unui fenomen contemporan văzut într-un context din viaţă reală. Astfel de
studii explicative pot fi la rândul lor completate de studii explorative şi descrptive.
Cercetătorul trebuie să acorde atenţie deosebită conceperii şi efectuării studiilor, indiferent de
tipul lor, pentru a contracara criticile aduse în mod tradiţional metodei.
Compararea studiilor de caz cu alte metode

O parte din cercetătorii în ştiinţele socioumane susţin că studiile de caz sunt adecvate
pentru faza explorativă a cercetării, sondajele şi istoriile pentru faza descriptivă, iar
experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau cauzale. Acest
gen de perspectivă aranjează ierarhic strategiile de cercetare inducând o concepţie greşită.
Aceasta ar însemna că studiile de caz nu pot testa o ipoteză şi că ele reprezintă doar o strategie
preliminară. Dezvoltarea explicaţiilor cauzale este o preocupare serioasă a istoricilor încă de
mult timp şi aceasta se reflectă în istoriografie.
Mult mai potrivită este o vedere generală şi pluralistă asupra metodelor de cercetare
deoarece oricare dintre ele poate servi celor trei scopuri enumerate mai sus.
68
CONSTANTA
Studiul de caz implică cercetarea amănunţită a unei persoane, a unui eveniment, a

unei situaţii de viaţă. Uneltele folosite în cercetare sunt de foarte mare importanţă: cel mai
important instrument este jurnalul sau un caiet de observaţii în care să fie notate toate datele
esenţiale despre subiect.
Uneori, cercetătorii sunt interesaţi să realizeze studii detaliate pe doar unul sau doi
indivizi; aceasta presupune studierea extrem de detaliată, dar are totuşi dezavantajul că nu
putem şti cu siguranţă cât de tipice sunt persoanele pe care le studiem în raport cu ansamblul
populaţiei de cercetare din care au fost extrase. Pe de altă parte, studiul de caz ne ajută să
studiem condiţia umană în profunzime, oferindu-ne astfel informaţii preţioase.
În concepţia lui Robert K. Yin cele trei condiţii discutate sunt cele care fac distincţie
între strategii, şi nu ierarhia. În clarificare care se doreşte a fi făcută, graniţele între strategii şi
ocaziile în care trebuie folosite, nu sunt întotdeauna foarte clare. Scopul este a evita
nepotrivirile flagrante.
Un studiu de caz se poate face pe un singur individ, un singur grup (un grup de
prieteni sau o echipă sportivă) sau pe o singură organizaţie (Niky Haies, Sue Orrell, 2003).
Ele trebuie să reprezinte un exemplu al aspectului studiat.
12.2. Definiţia metodei
Metodă de cercetare care-şi ia drept subiect un caz singular sau câteva exemple
selectate dintr-o entitae socială – precum comunităţi, grupuri socilae, antreprenori,
evenimente, biografii, familii, grupuri de lucru, roluri sau relaţii – şi foloseşte o varietate de
tehnici pentru studiul lor. (Oxford, Dicţionar de Sociologie, 2003). Criteriile care inspiră
selectarea unuia sau mai multor cazuri de studiat sunt în cea mai mare măsură, legate de
proiectul de cercetare şi de rigorile lui teoretice.
12.3. Designul cercetării
Asemenea conceperii oricărui tip de investigaţie, este nevoie de un plan sau, altfel
spus, de un design de cercetare.
Elaborarea designului de cercetare este o etapă dificilă deoarece nu s-a dezvoltat încă
un “catalog” cuprinzător al designurilor. Nu există manuale, care să cuprindă considerente aşa
cum ar fi repartizarea subiecţilor la grupuri diferite, selectarea condiţiilor experimentale şi a
stimulilor, identificarea răspunsurilor. Nu a apărut un tip de design foarte frecvent. Este de
notat faptul că trebuie evitată o capcană, aceea de a considera designurile de cercetare a
cazurilor ca fiind o subcategorie sau o variantă a celor folosite de alte strategii aşa cum ar fi
experimentele. A existat o concepţie conform căreia, oamenii de ştiinţă au crezut în mod
eronat că studiul de caz nu era decât un tip de design cvasiexperimental (unul post-test pe un
singur grup). Studiul de caz este o metodă de cercetare distinctă, care are propriile designuri
de cercetare. Din păcate, acestea nu au fost codificate (Robert K. Yin, 2005).
Designuri pentru studii de caz

Aceste caracteristici generale ale designurilor de cercetare servesc drept fundal pentru
a lua în considerare designurile specifice pentru studiile de caz. Vor fi discutate patru tipuri de
design, bazate pe o matrice 2X2 . Matricea indică în primul rând că oricare dintre tipurile de
design implică necesitatea de analizare a condiţiilor contextuale ale „cazului", iar liniile între-
rupte dintre caz şi context sugerează că graniţele dintre cele două nu sunt foarte bine
delimitate. Apoi, se arată modul în care studiile pe un singur caz şi cele pe cazuri multiple
reflectă situaţii diferite de design, în cadrul acestor două variante putând exista fie o unitate de
analiză unitară, fie unităţi multiple. Cele patru tipuri de design pentru studiile de caz sunt: (1)
69
CONSTANTA
pentru un singur caz (holistic), (2) pentru un singur caz (înglobat), (3) pentru cazuri multiple
(holistic), (4) pentru cazuri multiple (înglobat), în continuare sunt prezentate principiile
acestei clasificări.
Ce sunt potenţialele designuri pentru un caz individual (tipurile l şi 2) ?
Motivarea designurilor pentru un caz individual. O primă distincţie în conceperea
studiilor de caz este aceea între designuri ce folosesc un singur caz şi designuri ce folosesc
cazuri multiple. Aceasta presupune luarea unei decizii, înainte de colectarea oricăror date, în
privinţa abordării întrebărilor de studiu cu ajutorul unui singur caz sau al unei serii de cazuri.
Studiul pe un singur caz este un design corespunzător în anumite circumstanţe, pentru care
cinci motive sunt oferite mai jos. Un studiu de caz individual este asemănător cu un
experiment individual, iar multe dintre condiţiile care justifică un singur experiment sunt
valabile şi pentru studierea unui singur caz.
Tipuri de design pentru studii de caz (Sursa: COSMOS Corporation)
Un motiv pentru folosirea unui caz individual este faptul că el reprezintă cazul crucial
în testarea unei teorii bine formulate (observaţi din nou analogia cu experimentul crucial).
Teoria a specificat o serie clară de ipoteze, precum şi circumstanţele în care ele sunt
considerate a fi adevărate, în scopul confirmării, extinderii sau punerii la îndoială a teoriei, un
caz individual poate îndeplini toate condiţiile pentru a constitui un test. Prin urmare, el poate
fi utilizat pentru a stabili dacă ipotezele teoretice sunt corecte sau, dimpotrivă, o altă serie de
explicaţii ar fi mult mai relevante.
Al doilea motiv pentru alegerea unui caz individual îl constituie faptul că el este un
caz extrem sau unic. Ambele situaţii apar în psihologia clinică, unde o anumită afecţiune
poate fi atât de rară încât merită analizarea şi documentarea unui singur caz.
Al treilea motiv, în opoziţie cu al doilea, este cazul reprezentativ sau tipic, obiectivul
este acela de a surprinde circumstanţele şi condiţiile unei situaţii comune în viaţa de zi cu zi.
70
CONSTANTA
Al patrulea motiv este cazul revelator, este situaţia când un cercetător are posibilitatea
de a observa şi analiza un fenomen care a fost inaccesibil cercetării ştiinţifice până în acel
moment.
Al cincilea motiv este cazul longitudinal, studierea aceluiaşi caz în două sau mai multe
momente de-a lungul timpului.
Studii holistice versus studii înglobate. Acelaşi studiu de caz poate implica mai mult
de o unitate de analiză. Această se întâmplă atunci când se acordă atenţie şi uneia sau mai
multor anumite subunităţi din cadrul aceluiaşi caz. De exemplu, un studiu se poate ocupa de
un spital, dar analiza poate include rezultate despre serviciile clinice şi personalul angajat în
spitalul respectiv. Designul ce rezultă se numeşte design de studiu înglobat. Atunci când
studiul investighează doar natura globală a unei organizaţii sau a unui program, se foloseşte
designul holistic. Ambele variante au slăbiciuni şi puncte tari. Designul holistic este avantajos
atunci când nu pot fi identificate subunităţi logice sau când teoria ce stă la baza lui, este ea
însăşi holistică. Limita ar fi dată de faptul că studiul poate fi abstract fiind lipsit de unităţi de
măsură sau date clare. De asemenea, însăşi natura studiului se poate schimba pe parcurs
derulării acestuia.
Designul şi studiile pe cazuri multiple solicită mai multe resurse şi timp mai mult.
Orice folosire a designului pentru studii multiple ar trebui să urmeze o logică de replicare, nu
una de eşantionare, fiecare caz trebuie ales cu multă grijă. Cazurile trebuie să servească unor
scopuri similare celor avute în vedere de experimentele multiple, iar rezultatele similare sau
cele contrastante trebuie anticipate în mod explicit la demararea cercetării.
Cazurile individuale din cadrul unui studiu pe cazuri multiple pot fi holistice sau
înglobate. Atunci când se foloseşte un design înglobat, fiecare caz individual poate într-adevăr
să cuprindă colectarea şi analiza datelor cantitative, inclusiv folosirea sondajelor.
12.4. Triangularea
De obicei, psihologii care realizează studii de caz nu utilizează o singură tehnică, ci
câteva tehnici diferite care le permit să afle mai multe despre procesele şi fenomenele psihice
implicate. Utilizarea mai multor tehnici în înţelegerea fenomenului respectiv poartă
denumirea de triangulare (triangulation) şi întăreşte încrederea cercetătorului în datele sale,
mai ales atunci când nu se poate trage o concluzie în urma fiecărei metode aplicate singular.
Dacă toate tehnicile utilizate par a conduce către acelaşi tip de rezultat, atunci putem avea
încredere în veridicitatea concluziei respective. Un punct forte de bază în colectarea datelor
pentru această metodă în comparţie cu alte metode (experimentul, sondajul) îl constituie
folosirea surselor multiple.
12.5. Defăşurarea investigaţiei
Pregătirea necesară pentru realizarea unui studiu de caz include aptitudinile anterioare
ale cercetătorului, instruirea şi pregătirea specifică pentru un anumit studiu, elaborarea unui
protocol de studiu, selectarea potenţialelor cazuri şi efectuarea unui studiu pilot. În ceea ce
priveşte aptitudinile anterioare, mulți oameni cred că sunt suficient de pricepuţi pentru a face
studii de caz, deoarece au impresia că este vorba despre o metodă uşor de folosit. În realitate,
această metodă se numără printre cele mai dificile metode de cercetare, din cauza lipsei
formulelor de rutină.
Pentru realizarea studiilor de calitate, cercetătorul ar trebui să-şi planifice şedinţe
intensive de instruire, iar protocolul de studiu trebuie dezvoltat şi cizelat. Aceste proceduri
sunt indicate mai ales pentru investigaţii bazate pe designuri de cazuri multiple sau la care
participă mai mulţi cercetători.
71
CONSTANTA
Astfel, aptitudinile cercetătorului joacă un rol foart important, instruirea prealabilă,

crearea unui protocol, selectarea cazurilor, efectuarea unui studiu pilot asigură realizarea
fidelităţii studiului de caz. În colectrea şi analiza datelor se solicită multă răbdare.
Calităţile unui bun cercetător:

1. Să pună întrebări relevante
2. Să ştie să asculte
3. Să manifeste adaptabilitate şi flexibilittae
4. Să cunoască foarte bine problemele studiate
5. Lipsa biasurilor, să nu se lase influenţat de idei preconcepute.
Profesionismul cercetătorului va creşte pe măsura practicării activităţii.
Investigaţia presupune următorele etape:
1. Documentarea
2. Observaţia directă şi/participativă
3. Interviuri structurate şi sondaje
4. Interviuri focalizate
5. Interviuri deschise
6. Informaţii de arhivă
7. Sursă de probe, artefactele fizice sau culturale
8. Colectarea datelor, crearea bazei de date
9. Triangularea
10. Menţinerea succesiunii logice a dovezilor
11. Analiza datelor studiului de caz şi redactrea raportului
12.6 Redactarea raportului
În vederea redactării se recomandă luarea notiţelor, alcătuirea rezumatelor,
întrebuinţarea cuvintelor simple, a frazelor clare, stabilirea unui program pentru compunerea
textului şi combaterea impulsului de a nu-l face deloc.
Raportarea unui studiu de caz presupune efort prin finalizarea rezultatelor şi
descoperirilor şi redactarea raportului. La baza redactării studiului de caz stau etape similare:
identificarea audienţei raportului, dezvoltarea structurii compoziţionale. Odată redactat,
studiul poate fi finalizat sau poate fi combinat cu date colectate prin alte metode, ca parte
integrantă a unui studiu mai cuprinzător, bazat pe multiple metode. Ca parte integrantă,
studiul de caz trebuie să cuprindă bibliografie şi metodologie. Structura compoziţională poate
să cuprindă şase variante:
 liniar-analitică, o abordare standard. Secvenţa capitolelor începe cu problema studiată
şi cercetarea literaturii anterioare de specialitate, urmând metodele folosite, descoperirile
rezultate din colectarea şi analiza datelor, concluziile şi implicaţiile;
 comparativă, se compară descrieri ale aceluiaşi caz în studii repetate;
 cronologică, prezentarea dovezilor studiului în ordine cronologică;
 de construie a teoriei, secvenţa construirii capitolelor va urma logica construirii teoriei;
 “în suspans”, inversează structura liniar-analitică, răspunsul (rezultatul) unui studiu de
caz este prezentat în capitolul de început, urmaeză apoi explicaţiile rezultatului;
 nesecvenţiale, secvenţa capitolelor sau secţiunii nu are o importanţă anume.
Studiu de caz poate fi prezentat verbal, el putând fi prezentat şi sub forma unei casete
video sau a altui instrument multimedia. Textul poate fi însoţit cu tabele, grafice, fotografii.
Forma de redactare a raportului se efectuează după identificarea audienţei şi în funcţie de
aşteptările acesteia. De notat este a evita redactarea dintr-o perspectivă egocentrică. O tactică
72
CONSTANTA
recomandată ar fi aceea de a integra în lucrare cercetări anterioare ale membrilor comisiei

pentru o mai mare suprapunere conceptuală şi metodologică, astfel îi măriţi puterea de
comunicabilitate faţă de audienţă. O importanţă deosebită în studiile de caz, o reprezintă
confidenţialitatea. Avantajul studiului de caz este explorarea detaliată, profundă a individului.
73
CONSTANTA
CURS NR.13 - ABORDAREA SINERGETICĂ A METODELOR ÎN PSIHOLOGIE

13.1 Definirea sinergeticii
Există variate fenomene naturale şi sociale destul de complicate şi complexe care, din
lipsa unui limbaj şi metode ştiinţifice adecvate de cercetare, au fost superficial tratate pînă la
apariţia sinergeticii sau a ştiinţei despre interdependenţă. Anume acest limbaj poate să ne dea
o explicaţie mult mai clară în ce priveşte sistemele neliniar deschise, autoorganizarea
acestora, corelaţia dintre ordine şi haos în cadrul sistemului, interdependenţa dintre echilibru
şi dezechilibru, manifestarea interacţiunii părţilor unui întreg, şi cum influenţează mediul
sistemului interacţiunea elementelor (Prisac, I., „Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa
contemporană”).
În natură şi în societate există o mulţime de sisteme şi fenomene care sunt practic
imposibil de controlat şi de organizat fiindcă, de fapt, ele înseşi se autoorganizează ca rezultat
al interdependenţei elementelor proprii. Acesta a fost şi motivul care l-a determinat pe
fizicianul german Hermann Haken de a alcătui o nouă ştiinţă menită să cerceteze astfel de
sisteme denumite sisteme neliniar deschise care au o evoluţie neliniară şi se autoorganizează
cînd are loc trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Haken, pentru prima dată, a introdus
termenul de sinergetică la prelegerile lui în cadrul Universităţii din Stuttgard în 1969, şi astfel
acest an se poate considera anul fondării sinergeticii. El a ales acest termen pe motiv că multe
denumiri ştiinţifice au o denumire de origine greacă. El a căutat un astfel de cuvînt care ar
exprima o activitate în comun, o energie comună pentru a face ceva, deoarece sistemul se
autoorganizează şi are tendinţa de a crea noi structuri. El a urmărit scopul de a pune în
mişcare o nouă ştiinţă care s-ar ocupa de problemele sus numite. Încă atunci, el a observat că
există o mare asemănăre între fenomenele care se petrec în natură şi cele ce au loc în
societate.
De fapt, sinergetica mai poate fi denumită şi Teoria Complexităţii promovată de şcoala
din Santa-Fe, SUA. Acest termen este pe larg răspîndit în sinergetică, deoarece sistemele
neliniar deschise în majoritatea cazurilor sunt formate din mai multe subsisteme care
permanent se autoorganizează. În literatura de specialitate putem găsi explicaţia clară care
este diferenţa dintre complexitate şi complicitate a sistemului. Complicitatea exprimă gradul
de structurare al sistemului, varietatea elementelor şi numărul lor. Pe cînd complexitatea mai
implică şi gradul de schimbare al sistemului în timp, varietatea corelaţiilor elementelor şi
schimbarea corelaţiilor elementelor. Prigogine a definit sistemele complexe ca şi capacitatea
acestui sistem de a-şi schimba forma şi caracteristicile în sistem. Pe cînd cele complicate sunt
acele sisteme care sunt formate din diferite componente şi diferite subsisteme.
Cînd Haken a formulat termenul de „sinergetică” el a mai adăugat o explicaţie –
„ştiinţa despre interdependenţă”. Haken afirmă că sunt mai multe denumiri ale acestei ştiinţe
– teoria complexităţii, teoria autoorganizării, teoria dezechilibrului, etc. Haken numeşte
următoarele concepte care reprezintă esenţa sinergeticii .
1. Sistemele studiate se compun din cîteva sau mai multe părţi diferite sau similare care sunt
într-o conexiune unele cu altele;
2. Aceste sisteme sunt neliniare;
3. Este vorba despre sisteme deschise (în chimie, fizică, biologie, ştiinţele sociale – care au
tendinţa de a face o balanţă termică, informaţională, sau de substanţă);
4. Aceste sisteme sunt supuse fluctuaţiilor interne şi externe;
5. Sistemele pot deveni instabile;
6. În aceste sisteme se petrec schimbări calitative;
7. În aceste sisteme apar calităţi noi emergente;
74
CONSTANTA
8. Apar structuri spaţiale, temporale, spaţio-temporale şi funcţionale.

9. Strucutrile pot fi ordonate sau haotice;
10. În multe cazuri este posibilă matematizarea.
13.2 Cooperare sau conflict metodologic
Sinergetica deschide orizonturi noi cercetării psihologice nu numai în planul
descrierii şi explicării , ci şi în acela al construcţiei umanului. Sinergetismul poate favoriza o
învigorare a demersului teoretic şi experimental în psihologie, după cum psihologia poate să-i
furnizeze sinergeticii noi linii de ascensiune (Mânzat, 1991, p.24). Diverse categorii de
specialişti au început să fie interesaţi de abordarea sinergetică a psihicului. Dan Farcaş,
matematician şi medic, consideră că abordarea sinergetică a psihicului uman ar implica
studierea psihicului în trei planuri: în planul considerării lui ca un singur mare agent,
desfăşurând o activitate unică, de mare complexitate, ceea ce ar favoriza evidenţierea
caracterului unitar al activităţii psihice, dar ar fi unilaterală şi sărăcăcioasă; planul psihicului
ca metaangent, deci ca rezultat al acţiunii concertate a unui număr imens de agenţi psihici,
relativ autonomi, conduşi printr-o unică ierarhie, dar cu relaţii atât cooperatoare cât şi
competitive între ei; planul psihicului ca o componentă a unui pluriagent (grup, societate)
aflat în cooperare sau în competiţie cu aceşti alti agenţi (Zlate, M., 1996).
Sinergetica are un limbaj interdisciplinar cum ar fi sisteme neliniar deschise, atractori,
bifurcaţia, parametru de ordine, fluctuaţia, tezaurus, selector, detector, etc. Sinergetica scoate
în evidenţă legităţi comune pentru oricare sistem neliniar deschis fie din natură, fie din
societate.
În “Psihologia sinergetică. În căutarea umanului pierdut”(I. Mânzat, 1999, pp.14 -145)
arată că persoana umană se autoorganizează prin co-operarea unui mare număr de procese vii
dotate cu capacitatea de retroacţiune şi de transformare: procesele cognitive, motivaţional-
afective, volitive etc. Acestora li se adaugă sistemul nervos (central şi vegetativ şi sistemul
endocrin. Organicul, biologicul nu trebuie să fie exclus din cadrele persoanei.
Psihismul ”împreună şi deodată” cu toate sistemele biologice ale organismului uman şi cu
contextul cultural în care trăieşte şi creşte omul co-operează sinergic în scopul formării şi
dezvoltării pesoanei (I, Mânzat, 2003). Zoologul E. Wilson şi fizicianul C. Lumsden, în 1981,
au făcut un remarcabil efort de generalizare filosofică susţinând că genele, psihismul şi
cultura formează ” împreună” un proces coevoluţionar. Această multiplicitate de ”sisteme”
nu atinge niciodată omogenitatea şi sistematicitatea îngheţată: în anumite perioade sunt
predominante unele asupra altora în mod alternativ, în anumite momente unele sunt continue,
altele sunt discontinue, unele au reacţii pozitive, altele au reacţii negative, unele sunt mai
dinamice decât altele. Complexitatea aceasta vie şi dinamică explică, în esenţă coexistenţa şi
coacţiunea elementelor biologice şi a celor psihice, a celor specific umane şi a celor preumane
(fizice şi psihice), a celor umane şi a celor transumane (cosmice) în marele univers al
persoanei; ea explică, de asemenea co-operarea, dar şi rivalitatea continuă dintre conştiinţă şi
inconştient, dintre preconştient şi supraconştient, dintre conştiinţa cosmică şi inconştientul
cosmic, pe scurt, dintre conştiinţă ca centru şi toate transformările sale sub şi supraconştiente.
Persoana ca totalitate a cooperărilor sinergice nu poate să fiinţeze, nu poate să se
formeze şi să se perfecţioneze decât printr-o continuă şi perseverentă autoorganizare, sau mai
corect ar fi ” Selforganizare”, adică prin autotransformarea ei neîntreruptă. Autoorganizarea
persoanei relevă proprietăţi pe care nu le găsim la nivelul părţilor : autoreglarea, voinţa ca
”reglaj al reglajelor”, conştiinţa de Sine a persoanei. Așa cum Sinele nu este doar conștient, ci
deopotrivă subconştient şi supraconştient – adică deschis spre abisal cât şi spre cosmic şi
divin – tot aşa nu există numai „conştiinţă de Sine”, ci şi „subconştiinţă de Sine”şi
75
CONSTANTA
„supraconştiinţă de Sine”, adică aparţinând şi emanând din Sine; altfel ar fi absurd să

vorbim de abisalitatea Sinelui sau de cosmicitatea şi transcenderea Sinelui. Aşadar, Sinele
realizează şi emană în Tot toate transformările conştiinţei sau, mai exact, el conţine
transformările de Sine ale tuturor ipostazelor conştiinţei. Mânzat Ion afirmă în cartea
”Psihologia Sinelui - Un pelerinaj spre centrul Fiinţei” (2000), că în acesta constă secretul
procesului de sineizare.
”În psihologie - susţine S. Ogodescu (1918, p.100, apud Mânzat 2003) – simplul nu
poate explica complexul deoarece natura psihicului este interontică şi nu se poate reduce la o
suprapunere de nivele înăuntrul unui întreg, divizibil în facultăţi psihice”. Pericolul debitării
pe nivele şi straturi ierarhice a persoanei constă în dispariţia însăşi condiţiei sale existenţiale şi
totalizatoare. Respingem, de aceea, modelul determinist liniar şi cel cibernetic dezumanizant,
întrucât persoana constituie prin excelenţă un tip de autoorganizare neliniară,
multidimensională şi transformativă, angajată într-un efort nesfârşit de geneză şi înnoire.
Persoana este un organism biologic-spiritual, este o totalitate care se creează şi se
dezvoltă prin conlucrarea sinergică a tuturor transformărilor conştiinţei multidimensionale.
Rolul de sinergizor este jucat de SINE, care este totodată şi regizorul, nu numai actorul,
sinergizării întru transformare şi pentru dezvoltare.
76
CONSTANTA
CURS NR.14. METODA ANALIZEI PRODUSELOR ACTIVITĂŢII

14.1. Definirea metodei
Creaţiile materiale şi nonmateriale ale fiecăruia dintre noi dezvăluie structuri şi
dimensiuni ale personalităţii. Analiza produselor activităţii oferă informaţii despre lumea
interioară a unei persoane. Metoda analizei produselor activităţii este o metodă accesiblă și
complexă de explorare folosită în studiul personalității. Cu ajutorul acestei metode putem
cunoaşte atât caracteristicile psihice ale unor persoane în viaţă, cât şi ale unor personalităţi
dispărute. Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială, de obiect,
imagistică, sonoră, pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex: desenele,
compoziţiile literare, comunicările ştiinţifice, operele).
În vederea atingerii scopului propus, strategia de cercetare psihologică impune un plan
de acțiune ordonată prin parcurgerea următoarelor etape: documentarea, stabilirea scopului și
a obiectivelor, formarea ipotezelor de lucru, alegerea și precizarea metodelor, mijloacelor
subiectelor, specificarea condițiilor în care se va efectua cercetarea, stabilirea modalităților de
prelucrare și interpretare a datelor și validarea (măsura în care concluziile pot fi generalizate).
14.2. Obiectul analizei psihologice
Obiect al analizei psihologice îl pot constitui atât produsele realizate în cadrul
activității libere, cât și cele realizate în contextul unor sarcini date de experimentator. Analiza
psihologică a produselor activităţii așa cum ar fi compunerile, desenele, creaţiile literare, sau
de orice fel, obiecte realizate, modul de rezolvare a unor probleme etc. – furnizează informaţii
prețioase despre însuşirile psihice ale persoanei, constituind reale surse de cunoaştere
ştiinţifică a individului. Pentru fiecare gen de sarcini se stabilesc anumite criterii de ordin
cantitativ (număr, frecvenţă), cat şi calitativ de analiză și de interpretare (originalitate, nivel
de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică).
14.3. Scopul analizei produselor activității
Prin metoda analizei produselor activităţii putem evidenţia aspecte ce privesc
inteligenţa, creativitatea, echilibrul emoţional, sensibilitatea, imaginea de sine, sociabilitatea,
temperamentul, autonomia, gradul de maturitate afectivă şi atitudinală, motivațiile, interesele,
aptitudinile, atitudinea față de educație și performanțele școlare, frământările copilăriei și
adolescenței, extoversia/introversia, imaginația, stilul realizării (comun sau original), nivelul
dotării (înalt, mediu, slab).
Dincolo de simpla evaluare a produsului realizat de subiect pentru stabilirea profilului
psihologic, analiza activităţii produselor oferă un itinerariu suprinzător de apropiere a
psihologului de subiectul investigat. Trăsăturile personalităţii umane, capacităţile,
disponibilităţile, potenţele sale, se exteriorizează nu doar în conduite verbale, nonverbale,
motorii sau expresiv - emoţionale, ci şi în produsele activităţii.
Produsul activităţii devine un fel de oglindă a creatorului său, iar prin analiza
psihologică a obiectului, aflăm multe aspecte despre creatorul însuşi.
Folosirea acestei metode presupune un exerciţiu îndelungat şi mai ales elaborarea şi
utilizarea unor grile speciale de decodificare prin care să se evidenţieze relaţiile dintre
diferitele elemente ale produsului activităţii şi diferitele structuri ale personalităţii. Pentru
aceasta este necesară introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (număr, frecvenţă), cât
şi calitativ (originalitate, nivel de performanţă, valoare utilitară, valoare estetică etc.). În
general produsele de ordin literar-artistic sunt relevante mai ales pentru componentele
motivaţional - afective şi morale ale personalităţii, în timp ce produsele de ordin ştiinţific şi
77
CONSTANTA
tehnic sunt relevante pentru componentele de ordin cognitiv - instrumental şi motor -

dexteritatea. Analiza produselor activității se bazează pe principiul unității dialectice dintre
structurile psihice interne și acțiunile de realizare a diferitelor tipuri de produse.
În clinică, metoda analizei produselor activităţii se folosește în două scopuri: pentru a
evalua nivelul premorbid al personalității și a stabili prin comparație, deficitul general
provocat de focarul patologic și pentru determinarea diagnosticului diferențial și a dinamicii
evoluției tulburărilor psihice de diferite etiologii. Prin intermediul acestei metode se urmăreşte
stabilirea unui diagnostic pe baza căruia să se poată formula un prognostic asupra evoluţiei
viitoare.
În școală, metoda analizei produselor activităţii furnizează informaţii despre procesele
psihice şi unele trăsături de personalitate ale elevilor prin prisma obiectivării lor în
„produsele” activităţii: desene, lucrări scrise, referate, portofoliu, caiete de teme, lucrări de
creaţie tehnică, piese, proiecte, creaţii literare, compuneri etc. Această metodă este folosită
cu precădere în psihologia copilului şi în psihologia personalităţii pentru evaluarea
aptitudinilor speciale. ••Rezultatele şcolare ale elevilor „se oglindesc” în diferite documente
cum ar fi: catalogul şcolar, portofolii, rapoarte, carnete. De asemenea, prin consultarea unor
documente precum planurile de învăţământ, programele şcolare, planificările calendaristice
(proiectarea curriculară realizată la anumite niveluri) obţinem indirect diferite date privitoare
la acţiunea educaţională, mai ales asupra rezultatelor ei. Întreaga activitate din grădiniţă şi
şcoală se materializează şi în „produse” realizate de copii, ce îmbracă forme şi conţinuturi
specifice în fiecare stadiu de vârstă. Astfel, produsele activităţii şcolare ale elevilor poartă
amprenta, pe de o parte a cerinţelor speciale ale obiectelor de învăţământ, iar pe de altă parte,
a caracteristicilor lor individuale. Produsele activităţii pot fi cercetate atât în procesul lor de
definitivare, cât şi în forma lor finită. Folosită în studiul aptitudinilor, această metodă permite
depistarea copiilor cu potenţial creativ remarcabil, fapt cu consecinţe pozitive în planul
strategiilor educaţionale şi al tratării lor diferenţiate. Analiza unor desene şi a compunerilor cu
subiect liber permite descifrarea (proiectiv) unor tensiuni şi aspiraţii scăpate de controlul
conştient şi angajate în acea activitate. Alte informaţii obţinute prin intermediul acestei
metode vizează: stilul realizării, nivelul şi calitatea cunoştinţelor, deprinderilor,
caracteristicile observaţiei, capacitatea de concentrare a atenţiei, profunzimea înţelegerii
diferitelor materiale cercetate, spiritul de independenţă şi iniţiativă, capacitatea de
reprezentare, capacitatea de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice, bogăţia
vocabularului şi precizia lui, unele trăsături temperamentale şi caracteriale. Analiza
psihologică a acestor produse ale activităţii trebuie realizată după o serie de criterii, cum ar fi:
originalitatea, utilitatea, corectitudinea/incorectiutdinea, complexitatea/simplititatea,
expresivitatea, progresul înregistrat de la o etapă la alta.
14.4. Tehnici de realizare
Tehnicile de ralizare sunt: povestea, compunerea, creații literare, desenul, pictura,
modelajul, origami, construcția diferitelor obiecte.
14.5. Avantajele metodei de analiză a produselor activităţii
Analiza produselor activităţii are avantajul că sintetizează foarte bine complexul de
caracteristici incluzând domeniul cognitiv (cunoştinţe, capacităţi), domeniul motivaţional-
atitudinal (motivaţii, interese, atitudini) şi domeniul psiho-motor, de aplicare şi execuţie
(deprinderi, abilităţi). În domeniul psihopedagogic, metoda de analiză a produselor activităţii
aduce contribuții importante în cunoașterea copiilor în ceea ce privește nivelul lor de
dezvoltare pe toate palierele personalității, iar în domeniul clinic, metoda permite strângerea
78
CONSTANTA
de informații prețioase în scopul formulării unui psihodiagnostic corect folosind o analiză

complexă în cadrul evaluării psihologice prin combinarea metodelor de cercetare cantitative și
calitative.
14.6. Limitele metodei de analiză a produselor activităţii
Dificultatatea de a generaliza concluziile, subiectivitatea interpretării, experiența și
nivelul pregătirii interpretului (analistului) în meotoda de analiză a produselor activității,
contextul în care are loc activitatea, disponibilitatea subiecților, prezența/absența unor
aptitudini specializate pe domeniul de activitate, factori personali (indispoziții, oboseală,
stres).
Nici-o metodă de cercetare psihologică, oricât ar fi ea de elaborată și complexă, nu
este suficientă singură pentru o cunoaștere psihologică știintifica a individului; ea evaluează
un anumit aspect al personalităţii, nu are o valoare exhaustivă, ceea ce impune ca psihologul
să întrebuințeze o strategie de cercetare complexă strângând informații prin combinarea mai
multor metode în vederea eficientizării activității.
Învăţarea unei metode de cercetare psihologică (idiografică în acest caz), necesită
cunoştinţe solide de psihopatologie, psihologia personalităţii şi psihodiagnostic, astfel ca
examinatorul să poată opera şi cu conceptele şi să aibă şi abilitatea de a face analiza de
simbol. De aceea, se impune o specializare temeinică, intensivă, responsabilă pentru evaluări
corecte bazate pe competență și profesionalism.
79
CONSTANTA
BIBLIOGRAFIE
1. Allport W. Gordon, Structura şi Dezvoltarea Personalităţii, Ed. Did. Si Ped., Bucureşti,

1991
2. Atkinson, R., Atkinson, R., Smith, E., Bem, D., (2002), Introducere În Psihologie, Ed.
Tehnică, Bucureşti
3. Babbie, E. (2010), Practica Cercetării Sociale, Ed. Polirom, Iaşi
4. Enachescu, C., (2005), Tratat De Teoaria Cercetării Ştiinţifice, Ed. Polirom, Iaşi
5. Gidens, A., (2001), Sociologie, Ed. All, Bucureşti
6. Hayes, N., Orrell, S., (2003), Introducere În Psihologie, Ed.All, Bucureşti
7. Hayes Nickz, Orrel Sue, Introducere în Psihologie, Ed. All, Bucureşti, 2003
8. Lungu, N., (2001), Ed. Fundaţiei România De Mâine, Bucureşti
9. Mânzat, I., Brazdău, O., Conştiinţă Multidimensională, Ed.Psyche, Bucureşti, 2003
10. Mânzat, I., Psihologie Sinergetică. În căutarea Umanului Pierdut, Ed. Pro - Humanitas,
Bucureşti, 1999
11. Mânzat. I., (coord.) Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul Fiinţei. Ed.Eminescu,
Bucureşti, 2000
12. Marshall Gordon, Oxford, Dicţionar de Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2003
13. Miclea. M. ( 1999), Psihologie Cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi Parot, F., Richelle, M.,
(1995), Introducere în Psihologie, Ed. Humanitas
14. Moscovici, S., Buschini, F., (2010), Metodologia Ştiinţelor Socioumane, Ed. Polirom,
Iaşi
15. Prisac, I., „Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană”. “Revista de
Filozofie şi Drept” a Academiei de Ştiinţe din Moldova, 2006, Nr. 1-2, p. 132, http://
prisac.wordpress.com
16. Radu Ion, Introducere în Psihologia Contemporană, Ed. Sincron, Cluj, 1991
17. Radu, I., Druţu, I., Mare,V., Miclea, M., Podar, T., Preda,V., (1991), Introducere în
psihologie contemporană, Ed. Sincron, Cluj-Napoca.
18. Sava Florin, Analiza Datelor în Cercetarea Psihologică, Ed. ASCR, Cluj Napoca, 2004
19. Septimiu Chelcea, Ion Mărgineanu , Ion Cauc, Cercetarea Sociologică, Ed.Destin, Deva,
1998
20. Septimiu Chelcea, Metodologia Cercetării Sociologice, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
21. Zlate Mielu, Introducere în Psihologie, Ed. Şansa-SRL, Bucureşti, 1996
22. Zlate, M. (1999), Psihologia Mecanismelor Cognitive, Ed. Polirom, Iaşi
23. Zlate, M. (2000), Fundamentele Psihologiei, Ed Pro Humanitate, Bucureşti
80
CONSTANTA
IV. Metode de evaluare
Tip activitate 4.1 Criterii de evaluare 4.2 Metode de evaluare 4.3 Pondere
din nota finală
4.4 Curs Implicarea în prelegeri Se înregistrează 10%
cu întrebări, comentarii, frecvenţa şi
exemple de analiză. corectitudinea
interacţiunii la orele de
curs.
4.5 Seminar/laborator Implicarea în pregătirea Se înregistrează 10%
şi desfăşurarea frecvenţa şi
seminarului. corectitudinea
interacţiunii la orele de
seminar.
4.6 Examinare finală Se evaluează Examen 80%
corectitudinea
răspunsurilor la cele 3
subiecte care se află pe
un bilet extras la alegere
4.7 Standard minim de performanţă
 Dezvoltarea capacităţii de a identifica şi selecta metodele şi instrumentele necesare
cercetării ştiinţifice.
 Realizarea unei cercetări ştiinţifice prezentată şi validată la conferinţe, workshop-uri.
81

Limbă

Curs - Met. de Cercet. in Psih 2017-2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Met. de Cercet. in Psih 2017-2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA CONSTANŢA

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

TITULAR ACTIVITATE: Lect. Univ. Dr. Moraru Aurelia

CURS NR.5 - METODA CONVORBIRII. INTERVIUL CA TENICA DE CERCETARE STIINTIFICA .......... 30

CURS NR.9 - TESTELE PSIHOLOGICE ........................................................................................... 55

14.5. Avantajele metodei de analiză a produselor activităţii ................................................... 78

1. Obiectivul general al disciplinei

II. COMPETENȚE SPECIFICE ACUMULATE

III. CONȚINUTURI / NOTE DE CURS

CURS NR.1 - PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ ÎN

În acest curs, ne vom ocupa de unele aspecte teoretice şi practice implicate în

1.1 Obiectivele cursului

1.2 Caracteristicile cunoaşterii comune

1.3 Limitele cunoaşterii comune

1.4 Cunoaşterea psihologică ştiinţifică

1.5 Programul cercetării în psihologie

1. descriere, enumerarea caracteristicilor unui comportament, individ, obiect, eveniment

CURS NR.2 - METODOLOGIA ŞI METODE. ARII DE CLASIFICARE A

Prin cunoaşterea semnificaţiei termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu”,

2.1 Metodologia cercetării şi metode în psihologie

Metodologia are şase teme principale:

 delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;

 enunţurile teoretice (sau principiile metodologice sau teoriile de bază);

 teoretic (ca tentativă generală de explicare, perspectivă şi “schemă” explicativă) şi

 operator (de lucru), în cadrul căruia ne apare ca ansamblu complex de operaţiuni şi

caracter  metode obiective

metode de recoltare a datelor

scop  metode de diagnoză

specificul relaţiilor investigate metode cantitative

(Zlate, 1996, p.92, “Fundamentele psihologiei”)

Alţi autori (Chelcea, 2004), considerând criteriul reactiviăţii important (gradul de

1. Studiul de caz = studiul, în profunzime, al unui individ singular;

2. Observaţia naturală = observarea oamenilor în ambientul lor natural și fără

3. Observaţia de laborator = observatia în laborator, fără manipularea

5. Studiile de corelaţie = studii care masoară direcţia si marimea relaţiei între

 Statistici descriptive – masurarea tendinţei centrale şi variabilitatea (abaterea

Componentele metodei se numesc procedee sau tehnici (unii autori consideră că

2.3 Metode de evaluare psihologică şi diagnoză specifice practicii psihologice şi

1. Interviu non-directiv, se centrează pe persoană si subiectul investigat are

Metoda biografică (anamneza)

Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină şi

 procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vieţii subiectului în întregime;

Recoltarea informaţiei primare se poate face pe două căi: indirect şi direct.

 Calea indirectă constă în studiul documentelor (fişe şcolare, medicale,

persoane cu care subiectul studiat se află în relaţii semnificative (rude,

CURS NR.3 - OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

În scopul declanşării unei cercetări, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele

Operaţionalizarea conceptelor, modalităţi nominale şi operaţionale

Operaţionalizarea permite să distingem între ceea ce aparţine ştiinţei şi ceea ce

3.2 Ipoteze de cercetare.

la un număr redus de informaţii întâmplătoare, se formulează enunţuri despre legăturile

Definiţia şi dimensiunile ipotezei

Principalele caracteristici care întemeiază ştiinţific enunţul ipotetic :

3. Desemnarea unui moment (“nod”) analitic pe traseul operaţional concept-

O distincţie clasică este cea dintre eşantioane aleatoare (probabilistice) şi nealeatoare

CURS NR.4 - METODA OBSERVAŢIEI ÎN PSIHOLOGIE

4.2 Definire şi caracteristici

4.3. Observaţia ocazională versus observaţia sistemică

4.4. Observaţie şi experiment

4.5. Factorii determinanţi ai observaţiei

b). Personalitatea observatorului are un rol deosebit de important în evaluarea conduitelor

4.7 Avantajele şi limitele observaţiei