Agricultura

ecologica: culturi de
camp

NOTITE DE CURS

Conf.univ.dr.ing. Liliana Panaitescu

PENTRU MASTERATUL
AGRICULTURA ECOLOGICA –
ANUL 1, SEM 1
CEREALE
PROBLEME GENERALE DE AGRICULTURA ECOLOGICA

Agricultura constituie o ramură a producţiei materiale, în care, cu

ajutorul plantelor verzi şi sub acţiunea omului, are loc transformarea energiei
cinetice a soarelui, în energie potenţială, materia organică din cele mai vechi
timpuri şi continuă să rămână şi azi un domeniu CARE FURNIZEAZA hrană
pentru omenire, un furnizor important de materie primă pentru industrie şi
totodată o însemnată piață de desfacere pentru producția acesteia. Agricultura
este o ramură principală a economiei în toate statele, inclusiv în cele puternic
dezvoltate.
Odata cu aderarea României la Uniunea Europeană, au fost impuse
standarde de calitate privind hrana, dar in acelasi timp punându-se accent și pe
protejarea mediului.
Importanţa agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine ca ramură
principală a economiei naţionale în toate statele, inclusiv în cele puternic
dezvoltate. Experienţa ultimelor decenii a demonstrat că problemele economiei
mondiale nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură. O condiţie de
bază pentru menţinerea echilibrului ecologic este practicarea unei agriculturi
durabile, sustenabile (engl.sustainable), ecologice. De asemenea, nu este mai
puţin adevărat că, în toate ţările de pe glob, inclusiv în România, folosirea
substanţelor chimice pentru combaterea unor agenţi patogeni periculoşi sau
folosirea îngrăşămintelor chimice rămâne o practică larg folosită pentru
creşterea randamentelor. Cunoaşterea tuturor factorilor care influenţează
formarea randamentului şi dirijarea acestora în folosul omului constituie un
obiectiv de bază al agriculturii viitorului.
Tehnologiile agricole moderne promovează sistemul de protecţie
integrată a culturii, care îmbină toţi factorii cu rol de reglare şi combatere a
populaţiilor de organisme dăunătoare în agroecosistem. Sistemele de protecţie
integrată, se bazează pe elemente tehnologice, pe elemente ecologice şi pe
elemente economice.
Pentru a diminua efectele poluării, s-au demarat ample proiecte şi
actiuni menite să sensibilizeze populatia, dar mai ales marile concerne
industriale, să ia masuri în vederea inlaturarii efectelor poluarii. În acest
context, societatea contemporana pledeaza pentru o alimentatie sanatoasa şi
pentru un mod de viaţa sanatos. Punctul de plecare al unei alimentatii sanatoase
este sursa alimentelor, adica agricultura. Ideea de alimente biologice o exclude
pe aceea de îngrășăminte chimice. Astfel, se insista tot mai mult pe ideea
dezvoltarii unei agriculturi ecologice, în care să se elimine complet utilizarea
produselor chimice, care nu fac decat să diminueze calitatea fructelor şi
legumelor, şi, cel mai grav, să dauneze sanatatii celor care le consuma.
Agricultura ecologică este un sector dinamic în România care a
cunoscut în ultimii ani oevoluţie ascendentă, atât în sectorul vegetal cât şi în
sectorul de producţie animalieră.
Recoltele ecologice sunt (deocamdata) mai mici si, uneori, mai scumpe
cu 10-30 % comparativ cu cele conventionale. Scaderea recoltei si a eficientei
economice este compensata de cresterea calitatii si a stabilitatii productiilor
ecologice.
Principalul obiectiv al politicii agricole a UE referitor la dezvoltarea
rurală este promovarea şi dezvoltarea unei relaţii compatibile între agricultură şi
mediu.
Prezenta pesticidelor în apa potabilă a devenit o problema din ce în ce
mai mare, agricultura convenţională fiind principala sursa de contaminare a
apei cu nitraţi, nitriti, bacterii, pesticide.
Utilizarea pesticidelor reprezintă un pericol atât pentru plante, pentru
animale, cât şi pentru om, Pesticidele ameninţă existenta anumitor specii
sălbatice de plante şi animale, cu implicaţii deosebite de-a lungul lanţului trofic.
Prin utilizarea pesticidelor se reduc considerabil sursele de hrană pentru pasări.
În fermele ecologice se observă o creştere a numărului şi a speciilor de pasări.
Rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine durabilitatea
solului, determină un număr mai mic de probleme cauzate de boli, dăunători si
buruieni. Agricultura ecologică contribuie la realizarea unui peisaj mult mai
variat şi asigură o biodiversitate mai mare.
Agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu,
precum: ploaia acidă, incalzirea globală, reducerea biodiversităţii,
deşertificarea.

Plantele care fac obiectul de studiu al acestei discipline sunt: cereale,

leguminoase pentru boabe, plante oleaginoase, plante textile, plante
tuberculifere şi rădăcinoase, tutun, hamei, plante medicinale şi aromatice.
Acestea ocupa aproximativ 80% din suprafaţa arabilă a ţării noastre şi deţin o
pondere însemnată între plantele cultivate pe glob.
Tehnologiile de cultivare in sistem ecologic au la bază cunoaşterea
biologiei şi ecologiei plantelor, făcând posibilă aplicarea lor în diferite condiţii
de climă şi de sol. Sunt prezentate măsuri tehnologice moderne, eficiente
economic şi nepoluante, soluţii privind reducerea consumurilor energetice, în
scopul sporirii randamentului fotosintetic şi creşterii biomasei utile. De
asemenea, sunt evidenţiate condiţiile optime de vegetaţie, întregul complex de
măsuri fitotehnice, în vederea punerii în valoare a potenţialului genetic al
soiurilor şi hibrizilor aflati în cultură.

Principalii factori care condiţionează producţia la plantele de câmp sunt:

factori naturali, tehnici şi social economici.
Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează
răspândirea şi structura culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi
luminii. Relieful influenţează repartiţia culturilor prin altitudine, expunerea
versanţilor, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce contribuţia prin
însuşirea sa principală, fertilitatea,la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi
reţinere a apei.
Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin
mecanizare, chimizare, irigare ş.a. iar cei social-economici prin capacitatea şi
gradul de pregătire al forţei de muncă şi întreg contextul economic în care se
dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate economică, activitatea
agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al
ţării.
 CEREALELE
Grupă fitotehnică a cerealelor cuprinde plante din familia Poaceae
(Gramineae).
Importanţă. Cerealele au cel mai mare areal de răspândire în toate zonele de
cultură pe glob, implicit şi în România. Boabele (fructele) acestor plante de
câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa 2/3 din conţinutul lor) şi
alţi compuşi (proteine, grăsimi, vitamine etc.), au largi utilizări în hrana omului
(ca aliment de bază sub formă de pâine, paste făinoase etc.) şi a animalelor, sau
ca materie primă pentru diferite industrii. Sunt dintre cele mai vechi plante luate
în cultură în bazinul mediteranean, Caucaz şi Asia Centrală etc, având o
vechime de circa zece mii de ani.

GRÂUL
Cereala cea mai importantă, grâul se bucură de o deosebită atenţie datorită:
conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi substanţe proteice şi
raportului între aceste substanţe corespunzător organismului uman;
posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii; conservabilităţii îndelungate a
boabelor şi faptului că pot fi transportate fără dificultate; plasticităţii ecologice
mari, fiind cultivat în zone cu soluri şi climate foarte diferite (după Gh.
Bâlteanu, 1991, citat de GH. V. Roman, 2003).
Boabele de grâu constituie materie primă pentru diferite industrii, fiind utilizate
în primul rând pentru producerea făinei, folosită cel mai des pentru fabricarea
pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni, precum şi pentru
producerea de paste făinoase. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite şi în
hrana animalelor, ca furaj concentrat, superior porumbului sub aspectul valorii
nutritive, al preţului şi al productivităţii. În marile ţări cultivatoare de grâu,
folosirea acestuia în hrana animalelor este larg răspândită. Folosirea boabelor
de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în
majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.
Formarea spicului, înspicarea şi înfloritul
Diferenţierea spicului are loc înainte de sfârşitul fazei de înfrăţire. În stadiul de
patru frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care
are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Aşa cum am arătat mai sus,
după ce s-au format cele 6 noduri împreună cu frunzele respective, apexul
vegetativ al tulpinii încetează de a mai forma ţesuturi tulpinale şi formează
spicul (mugurele terminal începe să se alungească şi să se segmenteze în
„riduri“ paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe - stadiul de
„dublu rid“). Această fază marchează transformarea mugurelui vegetativ în
mugure floral, deci momentul „iniţierii florale“ (după Gh. V. Roman, 1995).
Odată cu alungirea paiului se dezvoltă şi conul de creştere, se diferenţiază
spiculeţele, florile, organele mascule şi femele. Inflorescenţa creşte în
dimensiuni şi este deplasată în sus prin interiorul paiului, iar când ajunge în
teaca ultimei frunze este marcată faza de burduf.
Înspicarea reprezintă ieşirea spicului din teaca ultimei frunze (frunza stindard).
După ieşirea spicului din burduf, internodul care poartă spicul se alungeşte
foarte mult, înălţând spicul deasupra frunzei stindard. Până la înspicat, planta de
grâu a acumulat deja 74,5% din totalul biomasei, iar din aceasta, în perioada 20
aprilie - 30 mai, 64,8% (după Gh. Bâlteanu, 1991).
Data înspicării este în cea mai mare parte controlată genetic. Latitudinea şi
altitudinea influenţează destul de mult data înspicatului. Dintre elementele
tehnologice, rolul cel mai important îl are data semănatului, după care urmează
îngrăşămintele. Precipitaţiile suficiente şi bine repartizate pe perioada de
vegetaţie, temperatura nu prea ridicată, iluminarea abundentă a lanului,
aplicarea îngrăşamintelor fosfatice şi potasice şi semănatul timpuriu grăbesc
data înspicatului. Data înspicării marchează o etapă ontogenetică foarte
importantă, definind însuşirile de precocitate sau de tardivitate ale soiului. La
câteva zile după ieşirea spicului din teaca ultimei frunze are loc şi înfloritul,
marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia staminelor la exterior.
Dacă temperatura este ridicată, înflorirea poate să înceapă imediat ce spicul a
ieşit din teacă, sau chiar atunci când spicul este în burduf. Dacă temperatura
este scăzută, deschiderea florilor poate întârzia. Înflorirea începe cu spicul
tulpinii principale, apoi se extinde succesiv la fraţi în ordinea formării acestora.
Deschiderea florilor are loc de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul în
cadrul aceluiaşi spic fiind de 3 - 6 zile (Gh. V. Roman, 1995). Polenizarea la
grâu este autogamă, eliberarea polenului din antere având loc înainte de
deschiderea florii. Totuşi, polenizarea încrucişată nu este practic exclusă (N.
Ceapoiu, 1984). La spiculeţele din vârf şi de la baza spicului poate apărea
sterilitatea, fenomen amplificat şi de condiţiile nefavorabile de climă şi de cele
tehnologice.
Fecundaţia şi formarea bobului
Grăunciorul de polen, la aproximativ două ore după ce a căzut pe papilele
stigmatului, germinează, formând tubul polenic, care se înfige în stigmat, creşte
de-a lungul acestuia şi al stilului, ajunge în cavitatea ovariană, de unde îşi
continuă drumul pe suprafaţa placentei, până la micropil. De la început,
protoplasma grăunciorului de polen trece în tubul polenic, antrenând cu ea cei
doi nuclei, unul vegetativ în vârful tubului şi unul generativ, mai jos. Nucleul
vegetativ se resoarbe şi dispare în cele din urmă, iar nucleul generativ se divide
în doi nuclei spermatici sau gameţi. Unul din cei doi nuclei spermatici se uneşte
cu oosfera şi formează zigotul sau celula ou, care constituie punctul de plecare
al embrionului, deci al unei noi plante, care va avea numai nuclei diploizi. Al
doilea nucleu spermatic fuzionează cu nucleul secundar al sacului embrionar,
formează un zigot accesoriu, triploid, din care va lua naştere endospermul,
substratul nutritiv al embrionului. În primele trei săptămâni bobul creşte mai
ales în lungime, apoi predomină creşterea în grosime (figura 2.2, după
“Technique agricoles”, 1993, citat de Gh. V. Roman, 1995). Formarea boabelor
şi acumularea de substanţe de rezervă din bob se fac pe baza substanţelor
asimilate de către plante după înflorire. După M. Seiffert (1981), citat de Gh. V.
Roman (1995), din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul
diferitelor părţi ale plantei este următorul: spicul - 30%, internodul care poartă
spicul - 10%, limbul ultimei frunze (stindard) - 12%, limbul frunzei imediat
inferioare - 8%, limbul următoarei frunze - 3%, paiul şi tecile frunzei - 36%. O
parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe ale
plantei.La 3-4 săptămâni de la fecundaţie ovarul atinge volumul maxim, apoi
începe să piardă treptat apa şi să-şi micşoreze volumul în următoarele 3-4
săptămâni, până la maturitatea bobului, când mărimea acestuia se stabilizează.
La fel variază şi masa bobului. Substanţa uscată se acumulează continuu în bob
până la coacerea acestuia. Depunerea de substanţă uscată poate fi grăbită sau
întârziată de condiţiile meteorologice: umiditatea din sol, umiditatea
atmosferică, temperatura şi lumina. Coacerea este un proces neîntrerupt, la care,
în mod obişnuit, se disting patru faze: coacerea în lapte, coacerea în ceară,
cocerea deplină şi supracoacerea.
Coacerea în lapte este denumită astfel deoarece în această fază bobul
conţine un lichid alb - lăptos, bogat în grăunciori de amidon şi se striveşte uşor
între degete. Frunzele sunt verzi, cu excepţia celor bazale care sunt uscate.
Internodurile superioare sunt, de asemenea, verzi, la fel glumele şi pericarpul.
Bobul atinge volumul maxim şi are cel mai mare conţinul de apă. Părţile
embrionului sunt complet diferenţiate, dar nu sunt încă ajunse la dezvoltarea
finală. Boabele recoltate în această fază germinează fără dificultăţi, dar plantele
rezultate sunt puţin viguroase faţă de cele normale (N. Ceapoiu, 1985).
 Bob de grâu (Triticum aestivum ssp vulgare), în faze successive de dezvoltare 0-32 zile (după
“Technique agricoles”, 1993, citat de Gh. V. Roman, 1995)

Paiele devin netede, tari, lucioase, elastice. Boabele au o consistenţă ceroasă,

presate şi frământate între degete formează o pastă densă asemănătoare aluatului.
Coacerea în ceară constituie faza optimă de recoltare a grâului, deoarece asimilaţia
clorofiliană a încetat, boabele nu mai cresc în greutate, iar pericolul spargerii lor la
treierat este minim.
Coacerea deplină are loc după 3 - 4 zile de la coacerea în ceară, dacă
vremea este caldă, uscată şi însorită. Plantele devin în întregime galbene, dar un
galben ceva mai închis decât în faza anterioară. Nodurile foliare şi baza tecilor
frunzelor se usucă şi se încreţesc. Boabele devin susceptibile de a se desprinde de
pe axa spiculeţului şi a se detaşa de palei, se întăresc şi numai cu greutate pot fi
zdrobite prin presare între unghia degetului mare şi a celui arătător. Prin apăsare cu
unghia, rămân pe suprafaţa boabelor mici crestături. Boabele capătă culoarea
definitivă. Se definitivează consistenţa endospermului, care poate fi sticlos sau
amidonos, sau consistenţă intermediară la unele forme.
Supracoacerea. Este faza în care paiele îşi pierd din tărie şi elasticitate şi devin mai
mult sau mai puţin fragile. Ele capătă o culoare ştearsă, iar dacă se întârzie cu
recoltarea, culoarea devine murdară mai ales la bază. Rahisul începe să devină
fragil.
Structura producţiei (randamentului) la grâu. Randamentul culturii de
grâu se elaborează pe întreaga perioadă a vegetaţiei.
Elementele productivităţii la grâu sunt: numărul de plante/m2, numărul de
spice/plantă, numărul de boabe în spic, MMB.
Numărul de plante/m2 rezultă din densitatea la semănat, facultatea germinativă a
seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se
reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; o anumită reducere a densităţii se datorează
şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Pierderile de
densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de
fraţi/m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă (Gh. V. Roman, 1995).
Numărul de spiculeţe într-un spic. Este determinat de factorul ereditate şi de
factorii de mediu. O influenţă deosebită asupra acestui caracter o are nivelul
nutriţiei minerale, chiar din primele zile ale vegetaţiei. Factorii care contribuie la
creşterea numărului de spiculeţe în spic contribuie în acelaşi timp la sporirea
numărului de boabe în spic. Condiţiile favorabile de climă şi de nutriţie din
perioada înfloritului şi fecundării contribuie la obţinerea unui număr mare de boabe
în spic. De asemenea, în această perioadă, umiditatea solului şi umiditatea
atmosferică au o mare importanţă.
Numărul de boabe în spic este o caracteristică specifică soiurilor care au o mare
capacitate de producţie, iar între producţia medie a fiecărui spic şi producţia la
hectar există o corelaţie pozitivă. Un spic de grâu are, de regulă, 16 – 40 de boabe,
iar greutatea boabelor într-un spic variază între 1,8 şi 1,3 g.
Numărul de boabe în spic şi masa a 1000 de boabe sunt două dintre cele mai
importante componente ale producţiei la grâul de toamnă. Numărul de boabe într-
un spic este în strânsă legătură cu numărul de spiculeţe pe care îl formează acel
spic şi cu numărul de flori fertile din cadrul spiculeţului.

Formarea componentelor de producţie la grâu

(după D. Soltner, 1990, citat de Gh. V. Roman, 1995)
 Formarea elementelor productivităţii la grâul de toamnă
în diferite faze de dezvoltare şi etape de organogeneză
Fazele Etapele Elementele
productivităţii
Germinare şi I. Diferenţierea şi creşterea organelor Răsărirea în câmp:
răsărire embrionare densitatea culturii
Frunza a treia, II. Diferenţierea conului de creştere (apexului Numărul de frunze,
înfrăţire vegetativ) în primele noduri, internodii şi frunze capacitatea de înfrăţire,
tulpinale (primordii foliare) rezistenţa la ger
„Criptovegetaţia“ III. Inducţia florală, începutul diferenţi-erii Numărul segmentelor
spicului (diferenţierea axului principal al de rahis
inflorescenţei şi a glumelor)
Începutul alungirii IV. Diferenţierea primordiilor spiculeţelor, Numărul spiculeţelor în
paiului formarea paleelor şi a primordiilor florale spic, rezistenţa la secetă
Alungirea paiului V. Formarea lodiculelor în flori, diferenţierea
primordiilor staminelor şi a primordiului Numărul de flori în
carpelei (pistilului) spiculeţe
„Burduf“ VI. Formarea elementelor de reproducere (micro
(„crăparea şi macrosporogeneza)
burdufului“) VII. Microgametogeneza, creşterea Fertilitatea florilor,
componentelor florale, a paleelor, alungirea densitatea spicului,
segmentelor de rahis rezistenţa la temperaturi
Înspicarea VIII. Macrogametogeneza, definitivarea ridicate
(apariţia spicului) proceselor de formare a tuturor organelor
inflorescenţelor şi florilor
Înflorirea IX. Fecundarea şi formarea zigoţilor Numărul de boabe în
spic
Formarea X. Formarea şi creşterea cariopselor, Mărimea boabelor
boabelor proembriogeneza
Umplerea XI. Acumularea substanţelor nutritive în boabe :
boabelor: embriogeneza Greutatea boabelor,
coacerea în lapte rezistenţa la şiştăvire
Coacerea în pârgă XII. Transformarea substanţelor nutritive în
şi coacerea substanţe de rezervă
deplină
după Gh. Bâlteanu, 1991

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice/m2) rezultă în urma diferenţierii

inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi de alungire a paiului.
Numărul de spiculeţe formate într-un spic depinde de condiţiile de vegetaţie din
perioada de înfrăţit şi de la începutul formării paiului. În timpul înfloritului,
condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile într-
o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând,
în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă (Gh. V.
Roman, 1995).
După N.Ceapoiu (1984), caracterele biologice ale grâului prezintă o mare
variabilitate, generată de următorii factori:
- diversitatea genetică a grâului, determinată de numărul mare de unităţi
taxonomice (specii, subspecii, convarietăţi, varietăţi) şi biologice (soiuri,
populaţii);
- diversitatea de ecotipuri (grâul se cultivă într-un areal vast, alcătuit din
nenumărate nişe ecologice, iar diferitele forme de grâu sunt inevitabil supuse
acţiunii selecţiei naturale, care determină adaptarea la mediu);
- plasticitatea (flexibilitatea, modificabilitatea) fenotipică ridicată a unor
caractere biologice. Factorii climatici, edafici, topografici, biotipici şi antropici
(fitotehnici) influenţează expresivitatea fenotipică a unor caractere biologice.
După Gh.Bâlteanu (1991), grâul asigură producţii ridicate în zonele unde
temperatura este scăzută la începutul vegetaţiei, moderată în perioada de
creştere intensă şi ridicată în perioada de coacere.
Germinarea are loc la o temperatură minimă de 4 - 5ºC, optimă de 15 - 20ºC şi
maximă de 30 - 35ºC. În condiţiile ţării noastre, pentru a răsări, grâul are un
necesar de temperatură de 119ºC, temperaturi mai mari de 0ºC, cu limite de
variaţie 100 - 140ºC. Dacă în perioada răsăritului temperatura este de 15 - 18ºC,
atunci plantele sunt viguroase, au potenţial biologic ridicat, răsărirea fiind
energică, iar dacă este asigurată şi umiditatea, atunci plantele răsar în
aproximativ 5 zile. Dacă răsărirea întârzie peste 15 zile, aceasta poate avea un
efect negativ, deoarece întârzie vegetaţia. Ideal pentru condiţiile ţării noastre ar
fi ca durata optimă a răsăririi să fie de 10 zile.
Înfrăţirea grâului se petrece în condiţii optime la temperaturi mai mici, de 8 -
10ºC şi se continuă în bune condiţii până când temperatura scade sub 5ºC.
În perioada de iarnă grâul de toamnă rezistă la temperaturi de –15 …–18ºC, iar
soiurile mai rezistente chiar până la –20ºC, la nivelul nodului de înfrăţire,
aceasta cu condiţia ca plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate, bine înfrăţite
şi călite. În ţara noastră, în zonele de cultură a grâului de toamnă, sunt relativ
rare cazurile când se înregistrează temperaturi atât de scăzute la nivelul nodului
de înfrăţire, de obicei acesta fiind acoperit cu un strat subţire de pământ şi un
strat gros de zăpadă. Periculoase pentru cultura de grâu nu sunt atât
temperaturile scăzute din timpul iernii, cât gerurile intervenite brusc, atunci
când plantele sunt necălite sau decălite. După Gh. V. Roman (1995), cele mai
mari pagube se înregistrează la culturile care se află în faza de coleoptil (în curs
de răsărire) şi sunt surprinse brusc de ger.
Odată cu regenerarea plantelor în primăvară, cerinţele plantelor faţă de
temperatură cresc. Până în faza de alungire a paiului temperaturile favorabile
plantelor de grâu sunt de 8 - 10ºC, în faza de alungire a paiului de 14 - 18ºC, la
înspicat de 16 - 18ºC. Înflorirea, polenizarea şi fecundarea se desfăşoară
normal la temperaturi de 11ºC, noaptea şi 25ºC, ziua (optim 16 - 20ºC). Pentru
a fi asigurate condiţiile optime pentru acumularea substanţelor de rezervă în
faza de umplere a bobului, precum şi pentru maturarea treptată a boabelor,
temperatura trebuie să fie de 20ºC.
Deşi este mai rezistent la secetă decât alte plante, totuşi grâul are nevoie pentru
creştere şi dezvoltare de o cantitate însemnată de apă. Factorii care influenţează
consumul de apă al grâului sunt: temperatura aerului, intensitatea curenţilor de
aer, umiditatea relativă a aerului, faza de vegetaţie, ritmul de creştere al
plantelor, poziţia frunzelor etc.
Faţă de apa din sol, grâul are cerinţe moderate, dar echilibrate pe întreaga
perioadă de vegetaţie. După F. Angelini (1965), citat de Gh. Bâlteanu (1991),
pentru o producţie satisfăcătoare, sunt necesare pe perioada de vegetaţie 225
mm precipitaţii. Sub această cantitate, precipitaţiile reprezintă factorul limitativ
al producţiei. După Gh. V. Roman (1995), cantitatea de precipitatii optimă
pentru cultura grâului pe întreaga perioadă de vegetaţie este de 600 mm.
Coeficientul de transpiraţie este de 350 - 400, fapt ce indică o bună valorificare
a apei de către planta de grâu.
Pentru a germina, seminţele de grâu absorb 40 - 50% apă raportată la masa
uscată a boabelor. Având în vedere acest fapt, este necesar ca umiditatea solului
să se situeze la nivelul de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.
Din cauză că în condiţiile ţării noastre, toamnele sunt în general secetoase,
germinarea şi răsărirea culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme,
precipitaţiile căzute toamna fiind astfel hotărâtoare pentru reuşita culturii. De
regulă, pierderile de recoltă datorate secetei din toamnă sunt ireversibile, de
aceea este necesar ca toate lucrările agrotehnice să urmărească acumularea şi
conservarea apei din precipitaţii în sol.
Cerinţele plantelor de grâu pentru apă cresc treptat în primăvară, fiind maxime
la înspicat, fecundare, formarea boabelor. Insuficienţa apei în sol în această
perioadă creează un dezechilibru în circuitul apei în plantă, nivelul transpiraţiei
depăşeşte nivelul absorbţiei, nivelul metabolismului întregii plante se modifică
în sens negativ, la fel şi transportul asimilatelor din frunze spre bob. Vremea
uscată şi călduroasă din perioada umplerii bobului provoacă şiştăvirea boabelor
(temperaturile mai mari de 30ºC şi vânturile uscate). Perioada critică pentru
şiştăvire durează aproximativ 10 zile şi se suprapune cu perioada de migrare a
substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină către bob (intervalul „palier
hidric“) (figura 2.3, după A. Falisse, 1990, citat de Gh. V. Roman, 1995).
Scăderea randamentului şi a calităţii recoltei sunt cu atât mai mari cu cât
condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai la începutul perioadei critice.
Curbele dezvoltării bobului de grâu şi producerea fenomenului de şiştăvire
(după A. Falisse, 1990, citat de Gh. V. Roman, 1995)

Grâul este o plantă iubitoare de lumină. Din cercetările intreprinse de Kohn şi

Levitt (1965, 1966, 1972) şi Paulsen (1968), citaţi de N. Ceapoiu (1984), reiese
că fotoperioada şi temperatura joacă un rol important asupra călirii plantelor
înainte de intrarea în iarnă. Fotoperioada lungă şi temperatura scăzută
intensifică procesul de călire şi implicit sporesc rezistenţa la iernare. Lumina
abundentă sporeşte numărul fraţilor şi creşte vigoarea acestora, sporind implicit
rezistenţa la cădere. Reducerea fotosintezei datorată umbririi în perioada
înfrăţirii, împăierii, înspicării, înfloriirii, fecundării, umplerii boabelor are un
efect negativ asupra plantelor. În perioada reproducerii grâul trebuie să
beneficieze de cel mai bogat flux de lumină.
Lumina contribuie la formarea fitocromului, un pigment care joacă un rol
important în călirea grâului şi în procesul de vernalizare. Din cele arătate
rezultă că stressul fotonic este un important factor limitativ al producţiei de
grâu.
Solurile preferate de grâu sunt cele mijlocii, lutoase şi luto – argiloase, cu
capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă
(pH 6 - 7,5). Sunt nepotrivite pentru cultura grâului solurile pe care bălteşte
apa, precum şi cele pe care plantele sunt expuse pe timpul iernii pericolului de
axfisiere sau degerare. Nefavorabile pentru grâu sunt şi solurile uşoare, cu
permeabilitate ridicată, unde plantele pot suferi de secetă sau pe timpul iernii
pot fi uşor dezrădăcinate. Pe solurile prea acide sau prea alcaline grâul dă
producţii mici. Cel mai potrivit pH se încadrează în limitele 6 - 7,5. Cele mai
ridicate producţii se obţin pe solurile bălane, pe cernoziomuri, cernoziomuri
cambice, cernoziomuri argilo - iluviale şi pe solurile brun - roşcate. În ultimul
timp, datorită măsurilor agropedoameliorative luate pentru a îmbunătăţi
calitatea unor soluri mai slab productive, cultura grâului s-a extins şi pe
acestea, cu rezultate mulţumitoare.
În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii
foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa
7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin
favorabile pentru cultura grâului (după GH. BÂLTEANU, 1989). Cele 2,1 - 2,4
milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în
condiţii foarte favorabile şi favorabile.
Zona foarte favorabilă. Se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia
Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de
tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte
favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin
frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a
acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele
Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o
suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul
Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la
semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).
 Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă;

precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura
vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna;
pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în
anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul
ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona
foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni
podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri
gleice).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai
frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la
începutul verii, în Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai
favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde
cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri
argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie
terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor,
Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Şiretului)
toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată;
de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt
cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea
unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot
crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

Rotaţia
Grâul trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea
frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în
plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere
mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive
din sol.
Este pretenţios faţă de planta premergătoare, preferă premergătoarele cu
recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit
lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze
apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate
resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu: mazărea, fasolea, borceagul,
răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară,
trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe
restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă
verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.
Mazărea. Această plantă leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor (zone
foarte favorabile pentru grâu), este o premergătoare excepţională pentu grâul de
toamnă; după recoltarea mazării, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate
suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren
buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea.. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât
acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă; ăn cazul în care
lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, nu sunt
probleme cu buruienile; este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi
mazărea.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). După recoltare, terenul rămâne foarte
curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât
se lucrează în condiţii foarte bune. Deşi este o premergătoare excepţională
pentru grâul de toamnă şi furnizează un furaj foarte valoros, în ultimele decenii
borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; dezvoltarea creşterii animalelor
în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea culturii
borceagului.
Rapiţă de toamnă. Arealul de cultivare în ţara noastră coincide cu cel al grâului.
Solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. După recoltare, terenul este
curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de
masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme
a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor
organice şi pentru acumularea nitraţilor. Datorită aspectelor semnalate, este o
premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea.
Inul pentru ulei. Fiind cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării,
întră în rotaţii cu grâul, mai ales dacă se acorda o atenţie deosebită combaterii
buruienilor, inul fiind o plantă care luptă slab cu buruienile. După recoltarea
inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu
protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare); după
recoltare, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini, acestea pot
crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului. Este o
premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei
tehnologii foarte corecte de cultivare.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi
avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu; lasă
terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. După recoltarea
cartofului, se pot înfiinţa culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. După recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, în sol
rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze;
datorită faptului că lasă solul destul de uscat, pot apare unele probleme la
efectuarea lucrărilor solului Recoltată în luna august este o premergătoare foarte
bună pentru grâu.
Trifoiul roşu. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat,
permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în
multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune
rezultate.Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede,
cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua.
Anual, în agricultura României se pot însuma peste 250 - 300 mii hectare cu
premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce reprezintă doar 12 - 20%
din suprafaţa totală cultivată cu grâu. Din diferite motive, precum dotarea
insuficientă cu mijloace mecanice, imposibilitatea pregătirii la timp a terenului
datorită secetei, amplasarea culturilor succesive, de obicei se seamănă mai mult
de 150 - 200 mii hectare de grâu după premergătoare foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă: soia, sfecla pentru zahăr,
sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe
şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Aceste culturi trebuie recoltate până la
10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până
la semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, dacă se seamănă soiuri
cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii
septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate
sau tocate şi bine încorporate în sol. Respectând aceste condiţii, soia poate
deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. Pe terenurile cultivate cu soia
şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu
discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu,
dacă părăseşte terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul
rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat
de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din
îngrăşămintele aplicate sfeclei. Dacă se întârzie cu recoltarea sfeclei, atunci
pregătirea solului pentru semănat nu se poate face la timp. În cazul în care sunt
respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte
favorabilă pentru grâu. După sfeclă, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi
înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, dar oferă
avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai
devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Deşi
considerată o premergătoare mai slabă decât porumbul, se cultivă pe suprafeţe
mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului şi nu poate fi
evitată ca şi premergătoare pentru grâu. După floarea-soarelui, solul rămâne
destul de sărăcit în elemente nutritive, de aceea se impune aplicarea
îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale
încorporate în sol. Mărunţirea şi încorporarea resturilor vegetale tebuie făcute
cu mare atenţie.
Porumbul pentru boabe. Datorită faptului că se recoltează târziu, solul rămâne
uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, este o
premergătoare mediocră pentru grâu, În condiţiile din România însă, este
inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se
cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de
cultură coincid. Trebuie respectate anumite condiţii care pot transforma
porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu
perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al
zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă;
administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului
imediat şi bine de resturile vegetale.
Trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu
Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă
şi elemente nutritive, precum sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea
recoltându-se şi destul de târziu); semănatul grâului după orz este contraindicat,
din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni; nu se recomandă amplasarea grâului
nici după lucerna sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după
desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile
destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe
suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic
cu boli. Este dificil evitarea cultivării grâului după grâu în toamnele foarte
secetoase, frecvente în România, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului
după premergătoarele destinate iniţial.
Îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a
dăunătorilor, acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător, sunt numai
cîteva motive care fac să nu fie recomandată cultivarea repetată a grâului după
grâu. Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar
dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii
sârmă.
Dacă acest lucru nu poate fi evitatat, premergătoarea pentru primul an de grâu
să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al
doilea de grâu. Este obligatorie înlăturarea paielor, care reprezintă un mijloc de
propagare a agenţilor patogeni.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor,
deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de
buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.
Fertilizarea
Datorită unor particularităţi, grâul este pretenţios la îngrăşare; sistemul radicular
al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere
mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în
plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o
perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în
care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din
potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare
de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor organice. Consumul specific de elemente nutritive este relativ
redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele
aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991).
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd
semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului.
Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent,
la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de
efectul remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă pe solurile
argiloiluviale (acide, cu multă argilă), pe solurile erodate sau prea uşoare,
deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15-
20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg
boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare;
ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care
dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă
sub aspect economic) de substanţe fertilizante.
LUCRARILE SOLULUI
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, fără bulgări, cu suprafaţa nu
foarte mărunţită. De asemenea, grâul preferă un sol aşezat, nivelat, fără resturi
vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.
Este necesar să se acorde o importanţă deosebită pregătirii terenului pentru
cultura grâului, datorită faptului că:
►timpul rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat este de
obicei scurt,
►în perioada de la sfârşitul verii şi până la începutul toamnei apar fenomene de
secetă,
►suprafeţele mari de teren care trebuie pregătite şi semănate într-un interval
scurt de timp.
Reuşita culturii şi capacitatea plantelor de a trece peste perioada de iarnă
depinde de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului.
În cazul premergătoarelor timpurii. Imediat după recoltare şi eliberarea
terenului de resturi vegetale (cel mult l - 2 zile întârziere) se face o lucrare de
dezmiriştit.
Dezmiriştitul urmăreşte:
► mărunţirea resturilor vegetale
► amestecarea resturilor vegetale cu solul,
► afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin
evaporaţie,
► distrugerea buruienilor existente
► crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni
aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare.
Nu se întârzie cu efectuarea lucrării, deoarece se pierde repede rezerva de apă
din sol, acesta se întăreşte, arătura iese bulgăroasă sau nu se mai poate efectua,
se produc pierderi de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a
arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
Arărura se efectuează imediat, la adâncimea 20 - 22 cm, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Efecte nedorite la întârzierea efectuării arăturii:
►îmburuienare;
►pierderea rapidă a umidităţii din sol, care nu mai este protejat de plante;
►solul se întăreşte şi nu se mai poate ara;
►scăderi de producţie.
Dacă solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot
bulgări mari, se face numai o lucrare de dezmiriştit, iar arătura se va efectua
după precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de
umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită
arături prea adânci. Adâncimea arăturii se stabileşte funcţie de starea terenului;
resturile vegetale, miriştea şi buruienile să fie încorporate, să nu se scoată
bulgări. Se poate ara la 18 - 20 cm adâncime, dacă terenul a fost bine lucrat an
de an.
Pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de
îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare), trebuie realizată afânarea solului.
Afânarea adâncă a solului influenţează dezvoltarea sistemului radicular al
plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime. Gradul de
compactare a solului influenţează dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi
formarea componentelor de producţie.
Până în toamnă, arătura se prelucrează superficial, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar, cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele
lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a
asigura nivelarea terenului.
Pregătirea patului germinativ se face înainte de semănat, prin lucrări
superficiale cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
reglabilă şi lamă nivelatoare, ultima lucrare să fie efectuată perpendicular pe
direcţia de semănat. Se urmăreşte realizarea unei suprafeţe curate de buruieni,
nivelate, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai
tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre
seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe
timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează
compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în
precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr,
cartofi de toamnă, soia). Se face curăţirea terenului de resturi vegetale, apoi
discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a
buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu
plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără
însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3
săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
Până la semănat, arătura se lucrează în mod repetat, cu grapa cu discuri sau
combinatorul pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
Arătura se poate înlocui prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie, pe
terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate). În acest
fel, se permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, şi se
realizează, încorporarea resturilor vegetale, bine mărunţite anterior, dar şi a
îngrăşămintelor minerale. Arătura se întreţine până la pregătirea patului
germinativ.
Patul germinativ se pregăteşte cu grapa sau combinatorul. În toamnele
secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură
ar rezulta bulgări greu de mărunţit, se recomandă aceeaşi tehnologie. Pentru a
nu se întârzia cu semănatul, este de preferat pregătirea terenului prin discuit; în
acest fel, se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai
repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la
0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după Gh. Bâlteanu,
1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof,
dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau
după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).
Samanta și semănatul
Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să
provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere),
din categoriile biologice superioare, să aibă puritatea fizică minimum 98%,
facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat se diferenţiază în funcţie de agentul
patogen şi de modalitatea de infestare. Se recomandă tratamente atât împotriva
agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe tegumentul seminţei,
cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în
cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele
zburător (Ustilago tritici). Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar
fi mălura comună, fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă
tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste
tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului
este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe
acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe
terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu),
unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă
(Agriotes ssp.). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii
care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat. Sămânţa se amestecă cu
preparatele cât mai uniform.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să
rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze
450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de
grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi).
Nu se întârzie cu semănatul faţă de perioada optimă recomandată, deoarece:
►plantele răsar târziu,
►nu înfrăţesc,
►intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,
►primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor,
►vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară,
►apare pericolul de şiştăvire a boabelor.
►boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute;
►plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat
manifestă aceeaşi sensibilitate.
Dacă se seamănă prea devreme:
►plantele de grâu se dezvoltă prea puternic,
►sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide,
muşte) şi boli,
►lanul se îmburuienează din toamnă;
►masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe
timpul iernii;
►primăvara lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile
la boli,
►boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în
România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia
Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10
octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se
recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la
recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie
să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea
de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data
semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). În condiţii
bune de semănat, procentul mediu de răsărire în câmp trebuie să fie de 85-95%
(din boabele germinabile semănate).
Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele
efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii
şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care
s-a lucrat.
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt nejustificate,
costisitoare, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii
şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte
secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări
densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile
tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos)
pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe
baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de
regulă, între 180 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat depinde de:
► umiditatea solului,
► textura,
► soiul,
► mărimea seminţei,
►data semănatului (faţă de epoca recomandată).
În ţara noastră, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu
umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde este asigurată apa pentru
germinare, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă;
Se seamănă ceva mai adânc, la 5 -6 cm, pe terenurile cu umiditate insuficientă
la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii.
Frecvent, grâul se seamănă prea adânc, din cauză terenului uscat, bulgăros,
neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei.
Semănatul prea adânc are următoarele consecinţe:
►răsărit întârziat,
►plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă,
►înfrăţeşte târziu şi puţin.
În România sunt în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4,
Lovrin 41) care formează unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea
de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura
străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.
În România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm pentru care sunt
construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare. Pe plan
mondial, distanţele între rânduri la cultura grâului sunt cuprinse între 10 şi 18
cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Distanţa dintre rânduri
trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la
dispoziţie,
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva
mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă
a seminţei.
În tehnologiile intensive, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire, se
poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie. O metodă de
semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului, şi aplicată pe
suprafeţe în creştere şi în România, este semănatul în cărări. Această metodă a
apărut din necesitatea de a asigura efectuarea cu mijloace terestre a lucrărilor de
împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de
erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii, în mod foarte precis, ca
uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până
la începutul formării boabelor).
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi
adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la
dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate,
obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului;
lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este
suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări
este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face
diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări
trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac
tratamentele (L.S. Muntean şi colab., 2003)
Dacă se prevede că lucrările din vegetaţie se vor efectua cu mijloace „avio”, se
recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două
tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai
avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu
lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.
Grâul este o cultură rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă,
tehnologia fiind în totalitate mecanizabilǎ.
Lucrări de îngrijire
Factorii de care depinde felul şi numărul lucrărilor de îngrijire care se aplică
grâului:
►calitatea patului germinativ;
►dezvoltarea plantelor în toamnă
►starea de vegetaţie la desprimăvărare;
►mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară;
►rezerva de buruieni,
►infestarea cu boli şi dăunători;
►dotarea tehnică,
►posibilităţile materiale
►calificarea cultivatorilor.
Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrări de
îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat se efectuează atunci
când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune
sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care
se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu
trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare se face pe sol bine scurs, dar încă reavăn,
pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a
tasa suprafaţa solului. Această lucrare se face mai ales pe solurile argiloiluviale
(podzolite) atunci când, din cauza alternanţei de temperatură din timpul iernii,
rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); la
desprimăvărare, pot apare fenomene de ofilire şi uscare a plantelor de grâu,
parţial dezrădăcinate.
Grăpatul culturilor la desprimăvărare este o lucrare efectuată de unii
cultivatori de grâu din România. Se consideră că lucrarea de grăpare a
semănăturilor la desprimăvărare nu este necesară, consecinţele negative fiind
importante: sunt distruse multe plante, dezrădăcinate; terenul încă umed este
tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor. Pierderile de recoltă datorate concurenţei buruienilor
sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60
- 70%. Reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în
culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului,
semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere biologică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie.
Buruienile dicotiledonate, care ridică cele mai multe probleme în condiţiile din
ţara noastră mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus
raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense,
Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de
buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora,
Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,
Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp.
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate şi speciile
Galium aparine şi Galeopsis tetrahit.
În zonele colinare umede din Banat, Transilvania, Bucovina apare necesară şi
combaterea buruienilor monocotiledonate: Apera spica venti (iarba vântului) şi
Avena fatua (odosul), care găsesc aici condiţii favorabile de dezvoltare.
Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri
preventive şi curative.
Gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), se combate prin evitarea
amplasării grâului pe terenurile infestate, tratarea seminţei înainte de semănat,
iar în cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de
gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide biologice, la avertizare;
pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.
Pentru ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se fac tratamente
împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m 2 şi
numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare
(pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura
depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la
începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3
larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de
maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2
(l larvă/m2pentru culturile semincere).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos,

a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din
judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă
evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de
migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3
tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie
a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) se combate prin
tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când
temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii
aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului
în vetre.
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la
apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m,
folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola
destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai
păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu
şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive,
precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,
administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor
preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă
îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt
foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de
aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu
nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea
rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului,
fertilizarea echilibrată.
Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei
frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se
transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului,
frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi
cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,
respectarea rotaţiei.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus
graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol,
astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea
rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată;
Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin
sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea
samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze
moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se
recomandă tratamente la sămânţă, precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de
înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate
pentru combaterea fǎinării. Pragul economic de dǎunare este apreciat la 10%
intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor apare necesară pe suprafeţe mari în climatele
umede sau acolo unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot. Pentru
prevenirea căderii trebuie aplicată tehnologia de cultivare corectă, precum şi
tratamente preventive. Se fac stropiri foliare în perioada de alungire a paiului
(când plantele au 20 - 25 cm înălţime). Vremea trebuie să fie liniştită, fără vânt,
cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Prin aceste tratamente
se obţine: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea
internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea
rezistenţei la cădere, creşterea suprafeţei foliare prin redistribuirea asimilatelor
între organele plantei, creşterea numărului de boabe în spic, a MMB şi a
producţiilor. Cultura are rezistenţă mai mare la cădere, recoltate mecanizată se
poate efectua fără dificultate.
Irigarea. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga
perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din
rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul
perioadei de vegetaţie.
 Udările de toamnă sunt cele mai eficiente, în situaţiile în care solul este prea
uscat şi nu se poate face arătura, sau dacă s-a arat dar nu se poate pregăti patul
germinativ în acest caz se face o udare de umezire, cu norme de 400 - 600
m3/ha. Dacă pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a
semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de
răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa

acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme
de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna
aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în
precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie).
Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.
Recoltarea se face la maturitatea deplină, dintr-o singură trecere cu combina
universală autopropulsată, când boabele au 14 - 15% umiditate, deoarece
maşinile de recoltat nu lucrează cu pierderi şi boabele se pot păstra în bune
condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. Pentru că suprafeţele
care trebuie recoltate sunt mari şi pentru a nu întârzia cu recoltatul peste limita
de umiditate la care pot apare pierderi prin scuturare (datorită supracoacerii sau
a vremii nefavorabile), se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18%
umiditate. Pentru a aduce boabele la umiditatea de păstrare şi a evita
deprecierea calităţii lor, este necesară uscarea boabelor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13%
umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică
pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de
aproximativ 5-8 zile.
Reglajele combinei se refac de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu
scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu
combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform,
neîmburuienate şi necăzute.
Recoltarea divizată (în două faze), se face prin secerarea (tăierea) plantelor cu
vindroverul la înălţimea de 15 - 20 cm, se lasă în brazdă câteva zile pentru
uscare, apoi se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
Eliberarea terenului de paie este o lucrare importantă în cultura grâului.
Raportul între boabe şi paie este de 1:1, dar depinde de condiţiile anului, soi,
înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de
costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa
pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta
48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă
de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor (după D. TOMA,
citat de GH.BÂLTEANU, 1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru
furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat).
Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru
diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru
prepararea composturilor.

În ultimii ani, sunt montate la combină dispozitive speciale pentru tocarea

paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu
recoltatul. Acestea se încorporează în sol, prin arătură, bine mărunţite, împreună
cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot care facilitează descompunerea
paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) este
acceptată numai în cazuri extreme, când se constată un atac puternic de vierme
roşu.

SECARA
Importanţă. Secara a fost luată în cultură după grâu, orz sau alte culturi de
câmp. Se pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în
zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege. Valorifică solurile acide sau cele
nisipoase şi reuşeşte în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.
Secara se cultivă atât pentru hrana omului, fiind a doua cereală „panificabilă”
după grâu, cât şi pentru furajarea animalelor sau ca materie primă în diferite
industrii.
Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la
culoare decât la cea de grâu. Se poate folosi şi în amestec cu făină de grâu şi
secară. Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată
pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.
Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat, în acelaşi scop, o mare
utilizare o au taratele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită
conţinutului proteic ridicat (14 - 15%).
Secara se poate cultiva şi ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în
amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu,
utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân.
Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului
etc.
Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri (obiecte de
artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.
Compoziţie chimică. Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de
carbon, 13,5% proteine, 1,9% grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B1,
B2, PP).
Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt: 18,6%
tegumentul plus stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul.
În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de
proteine decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi
conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea
celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob,
superioară orzului şi ovăzului.

Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv 42%),

dar o slabă valoare furajeră.
Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi
potasiu, iar cea din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.
Răspândire. Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost, în 2008, de 6,699
milioane ha şi în 2009 de 6,593 milioane ha, iar producţia medie de 26,419 q/ha
în 2008 şi 27,082 în 2009 (faostat.org).
Ţări mari cultivatoare de secară sunt Federaţia Rusă, Statele Unite ale Americii,
Polonia, Germania, Belarus, Ucraina, China, Canada, ,Austria, Secara ocupă
suprafeţe mari în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate
mai slabe.
În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 12 - 15 mii ha, cu o producţie
medie cuprinsă între 17-25 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase,
pe soluri acide (circa 20 mii ha), în zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe
suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi
extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi cedate
acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile
sărace de pe dealuri şi din zonele nisipoase. In aceste condiţii, secara depăşeşte
în producţie grâul.
Sistematică. Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare,
care are spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din
lungimea bobului.
Particularităţi biologice. Secara germinează la temperatura minimă de l -2°C,
cea optimă de circa 25°C, iar maxima la 30°C. Pentru germinaţie are nevoie de
circa 50% apă raportată la masa bobului. Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al
germinaţiei, este dependent de temperatură.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Clima. Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280 -290
zile. Limitele sunt însă mult mai largi, în funcţie de soi, de latitudine, altitudine
şi de condiţiile de cultură. SCHREPFER (citat de V. VELICAN, 1972) arată că
pentru fiecare grad de latitudine corespunde o diferenţă de 3 zile în perioada de
vegetaţie, iar pentru fiecare 100 m altitudine perioada de vegetaţie creşte cu 4 -
5 zile. Dacă temperaturile medii ale lunilor mai şi iunie sunt mai reduse cu 2°C
faţă de normal, perioada de vegetaţie se prelungeşte cu 7 - 10 zile.
Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800 -
2.100°C, în funcţie de soi şi climă.
Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6 - 12°C. Pentru formarea
paiului secara necesită circa 14°C, la înflorire 14 - 16°C, iar pentru formarea şi
umplerea bobului, 18 - 20°C.
Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă grâul şi
orzul de toamna.
Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Coeficientul de transpiraţie
este de 250 - 400.
Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede, fiind o plantă care valorifică
condiţiile extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte cereale. Este
dăunătoare umiditatea prea mare în cursul toamnei, deoarece împiedică
deshidratarea celulelor şi pregătirea pentru iernare (călirea). Secara valorifică
mai bine decât alte plante rezerva de apă din timpul iernii, reuşeşte în zone mai
secetoase, tulpina are o creştere mai rapidă în primăvară.
Solul. Datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie,
este puţin pretenţioasă faţă de sol. Valorifică bine terenurile sărace, reuşind pe
solurile unde grâul nu dă rezultate, cum sunt solurile acide (podzoluri) şi
solurile nisipoase, uşor pietroase şi cele moderat alcaline. Rezultate mai bune se
obţin pe soluri fertile, însă acolo este locul grâului.
Zonele ecologice. Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Finlanda), iar
ca altitudine până spre 2.000 m (Alpi).
Deşi se poate cultiva pe un areal întins, este cultivată în principal în două zone:
pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-estul
Bărăganului; în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi
Oltenia. Suprafeţe mai mici se cultivă şi în alte zone ale tării.
Tehnologia de cultivare a secarei
Rotaţia. Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta
premergătoare, având sistemul radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de
absorbţie.
Cele mai bune plate premergătoarele pentru secară sunt:
►pe soluri nisipoase leguminoasele, porumbul timpuriu şi pepeni verzi;
►pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării) borceagul, inul pentru fibre şi
cerealele;
►pentru solurile acide sărace (podzoluri şi brune podzolite) cartofii timpurii,
►pe solurile din zona de stepă borceagul de toamnă, răpită, floarea-soarelui şi
porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei
de cultură (eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite
executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate).
Fertilizarea. Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele
aferente este apropiat de cel al grâului: 2 - 3 kg N, l - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg
K2O.
Reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor organice, chiar dacă are o bună
capacitate de absorbţie a elementelor nutritive, cultivându-se pe soluri mai
sărace (nisipuri, podzoluri),
Lucrările solului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de toamnă,
cu menţiunea că patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece
secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul dezgolirii
lui prin tasarea solului „înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai mare decât
la grâu.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98%
(lipsită de cornul secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%.
Epoca de semănat. Secara de toamnă se seamănă cu circa 10 zile înaintea
grâului de toamnă Pentru înrădăcinare şi înfrăţireare nevoie de 45 - 50 zile de
vegetaţie. La cultura secarei, pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim.
În zonele subcarpatice secara se seamănă între 15-25 septembrie.
În zonele sudice se seamănă între 25 septembrie - 5 octombrie.
Semănatul prea timpuriu duce la formarea unei mase vegetative prea bogate,
plantele fiind mai expuse asfixierii sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe germinabile la
m2 .
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat: 2-3 cm pe solurile grele, 3-4 cm pe solurile mijlocii şi 5
- 6 cm pe solurile uşoare. Semănatul la adâncime mai mare nu se justifică,
secara formând nodul de înfrăţire mai la suprafaţă.
Pe solurile mai grele şi umede, semănatul mai adânc de 2 - 3 cm duce la
întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.
Cantitatea de sămânţa la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de MMB
şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara poliploidă
(cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare. Cantitatea de
sămânţă se măreşte cu 10 - 15%, când secara se seamănă mai târziu sau într-un
pat germinativ mai puţin corespunzător.
Lucrările de îngrijire se execută după aceeaşi tehnică şi cu aceleaşi mijloace
ca şi pentru grâul de toamnă. Secara are o rezistenţă bună la iernare. Totuşi,
semănăturile vor fi controlate permanent pe timpul iernii (se cultivă în zone
submontane şi stă mai mult timp sub zăpadă, plantele sunt expuse mai mult
mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales dacă au intrat în iarnă cu o
masă vegetativă prea bogată). Nodul de înfrăţire este mai la suprafaţă, plantele
sunt mai expuse dezrădăcinării. Se impune tăvălugirea semănăturii, la
desprimăvărare.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de
toamnă.
Recoltarea. Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%.
Dacă umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare,
pentru a putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea
prezentată la grâu, cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere în primăvară este
rapid la toţi fraţii, ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât grâul la
maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare este
mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în
pârgă.

Secara are talia mai înaltă, pentru a nu înfunda combina, miriştea se taie mai sus
(luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea
brazdei trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi la
noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai
vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de
secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m cu 1,5 - 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii
de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).
Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare.

TRITICALE
Importanţă. Biologie. Ecologie
Triticale este o cereală nouă, creată prin hibridare între genurile Triticum şi
Secale (din punct de vedere genetic este un amfidiploid între grâu şi secară).
Triticale are însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară.
Pe lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea
unor caractere favorabile ale secarei, printre care: precocitatea; numărul mare
de spiculeţe în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă; valorificarea
condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai aspră
(ger, strat gros de zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă etc.).
Boabele de triticale se folosesc în hrana omului (soiurile cu însuşiri de
panificaţie mai bune), în producerea de malţ pentru fabricarea berii, în industria
spirtului sau amidonului, pentru furajarea animalelor (păsărilor, porcilor etc.).
De asemnea, triticale se foloseşte sub formă de masă verde sau însilozată, în
hrana animalelor. Formele de toamnă sunt foarte productive (peste 40 t masă
verde la ha).
Prin ameliorare, au fost înlăturate unele neajunsuri, cum ar fi: sensibilitatea la
cădere, sterilitatea parţială a spicelor, umplerea defectuoasă a bobului, precum
şi prin îmbunătăţirea unor însuşiri privind compoziţia chimică a bobului, pentru
a putea fi utilizate diferenţiat: în panificaţie, în furajare, în industria alcoolului
şi a amidonului etc.
În diferite ţări sunt de mai mult timp în cultură forme de triticale: în Suedia se
cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile grâului, în Canada se cultivă în
principal ca plante furajere, în Rusia este răspândită în zone mai nordice etc.
Triticale este în curs de introducere în cultură sau extindere şi în alte ţări.
Răspândire. Suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume, depăşeşte un
milion de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi climă
neprielnice grâului şi secarei.
În România, triticale se cultivă pe 15-20 mii de ha, apreciindu-se că suprafaţa se
poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin favorabile grâului
şi orzului.
Sistematică. Triticale (Triticosecale Wilttmack) aparţine fam. Poaceae
(Gramineae), tribul Hordeae.
Soiurile admise în prezent în cultură în ţara noastră sunt: Cascador, Gorun,
Haiduc, Plai, Silver, Stil , Titan; Trilstar şi Ţebea (soiuri în conservare), toate
soiuri de toamnă (Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din
România, 2010).
Particularităţi biologice. Însuşirile plantelor de triticale sunt asemănătoare cu
cele ale grâului şi secarei; germinaţia şi răsărirea plantelor de triticale se petrece
în timp mai scurt decât la grâu.
Rădăcina este bine dezvoltată putând valorifica solurile cu condiţii mai puţin
favorabile.
Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire (capacitatea de înfrăţire este
superioară grâului şi apropiată de cea a secarei), iar alungirea patului începe la
30 - 15°C, decurgând asemănător cu a secarei.
Tulpina (paiul) are înălţimea variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 - 150 cm şi
chiar mai mult. Sunt mai valoroase formele cu înălţimea de 90 - 100 cm, cele
mai înalte având rezistenţa mai slabă la cădere.
Înspicarea are loc la 188 - 195 zile după răsărire, iar înflorirea la 7 - 10 zile de
la înspicare. Polenizarea este autogamă, în proporţie de circa 85%.
Spicele au forme şi dimensiuni diferite; pot fi laxe (de tip speltoid), cu 29 - 30
de spiculeţe, compacte (de tip durum sau turgidum), cu 40 - 42 spiculeţe şi
mijlociu de compacte, cu 33 - 36 spiculeţe.
Fructul (bobul) de triticale este asemănător (morfologic) cu formele parentale,
având la maturitate 10-12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB de 32 - 60
g, iar MH de 76-78 kg. După cosire regenerează bine, se poate obţine o
producţie de masă verde (aprilie), încă o recoltă pentru nutreţ-siloz sau chiar de
boabe.
Cerinţe faţă de climă şi sol. Triticale are perioada de vegetaţie 220 - 260 zile,
în funcţie de soi şi condiţiile de climă.
Suma gradelor de temperatură pe perioada de vegetaţie (suma mediilor zilnice
mai mari de +5°C) este de 1200 - 1390°C. Între semănat şi răsărire necesită
circa 120°C. înfrăţirea se petrece la 10 - 14°C. Rezistenţa la iernare este
similară cu cea a secarei. Rezistenşa la iernare se reduce mult dacă masa
vegetală la intrarea în iama este prea abundentă.
Nu suportă temperaturile scăzute în perioada de înspicare şi înflorire, în faza
formării şi umplerii bobului are nevoie de temperaturi moderate, cultura
realizând producţii ridicate în zone răcoroase.
Cerinţele faţă de umiditate la triticale sunt mai ridicate decât ale secarei. Fazele
critice faţă de apă sunt între alungirea paiului şi formarea bobului. Seceta la
alungirea paiului duce la degenerarea spiculeţelor de la baza spicului, iar seceta,
la înflorire, conduce la sterilitatea spiculeţelor din partea superioară a spicului.
Formele mai timpurii sunt mai puţin sensibile la secetă, însă mai puţin
productive.
Triticale se poate cultiva pe soluri diferite ca textură şi fertilitate. Valorifică
bine solurile sărace, acide (cu pH peste 4,5) sau alcaline, cele nisipoase, uşoare
etc.
Zone ecologice. Zonele favorabile de cultură pentru triticale sunt:
►zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş, submontane,
depresiunile intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace din
zonele umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul
Moldovei şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură
producţii mai mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa
pe 25 - 40% din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);
►zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe
restrânse (condiţiile fiind favorabile pentru grâu şi orz), prezentând interes ca
plantă furajeră.
Tehnologia de cultivare a triticalei
Rotaţia. Se amplasează în rotaţie după plante premergătoare care eliberează
terenul mai timpuriu: leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei,
răpită, cartof şi porumb timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr
recoltate timpuriu, cânepă pentru fibre etc. Nu se cultivă după cereale de
toamnă sau de primăvară, datorită în special sensibilităţii la fuzarioză.
Fertilizarea. Pentru 1000 kg boabe şi paiele aferente, triticale consumă: 28 kg
N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O (Gh. Bâlteanu, 1989). Soiurile actuale de triticale
cultivate în România au rezistenţă la cădere inferioară grâului (talie mai înaltă),
un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de valorificare a
elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în
funcţie de fertilitatea solului.
Lucrările solului. Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului
germinativ pentru triticale sunt similara cu cele care se efectuează pentru grâul
de toamnă.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste
85%.
Epoca de semănat este între 15 septembrie - l octombrie în zonele mai reci
(colinare) ale ţării şi l - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul
ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea
semănatului are efecte negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a
capacităţii de producţie (nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor).
Adâncimea de semănat este 5-7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la 2m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm. Cantitatea de sămânţă la hectar este
cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie de densitate, mărimea seminţelor şi de
sămânţa utilă.
Lucrările de îngrijire. Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire
pentru triticale sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Trebuie
acordată o atenţie deosebită prevenirii căderii plantelor.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în toamnele
secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă Ia ha), iar în timpul
vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al
I.U.A. (cu l - 2 udări, folosind 500 - 800 m apă/ha în timpul fazelor critice
pentru apă).
Recoltare. Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă
nu se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi.
Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se
recoltează înainte ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.

ORZUL
Importanţă. Orzul este una din cele mai vechi plante luate în cultură, znele
dovezi arătând că s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi
ale agriculturii. Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972).
La chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.
Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor
şi în industrie.
În unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de
Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet, Pundjab
etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.), boabele de orz se
folosesc în alimentaţia omului, deoarece cultura de orz are o reuşită mai bună
faţă de celelalte cereale. Se caută înlocuirea din alimentaţie a pâinii de orz, care
are calităţi slabe, este sfărâmicioasă, necrescută, greu digestibilă (datorită lipsei
glutenului), cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de făină de grâu şi orz.
Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş („surogat de
orez”).
Prin „perlare” din boabele de orz se obţin crupele, folosite la prepararea supelor
şi sosurilor, iar măcinate (făină sau floricele) se folosesc în hrana sugarilor şi la
prepararea unor specialităţi.
Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea,
diverse preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de
grâu şi în prepararea unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de
cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt şi a unor medicamente.
Orzul se foloseşte şi în furajarea animalelor, substanţele nutritive din boabele
de orz având o valoare nutritivă ridicată şi o bună digestibilitate.
Pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere,
boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun. El poate intra în raţia
de concentrate în proporţie de 20 - 25% în hrana păsărilor, 25 - 30% pentru
tineretul diferitelor specii, animale în gestaţie şi reproducători masculi, 30 -
35% la animale în lactaţie, 30 - 40% pentru animalele de tracţiune şi 50 - 70%
în raţia porcilor puşi la îngrăşat.
Târâtele de orz au o bună valoare furajeră, conţin 126 g proteină digestibilă şi
0,86 unităţi nutritive la kg. Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau
în amestec (borceag de toamnă) sub formă de masă verde, siloz sau fân.
Paiele de orz sunt folosite ca nutreţ fibros, depăşind valoarea nutritivă a paielor
de grâu, ovăz şi secară. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită mucoasa
tubului digestiv al animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec cu furaje
suculente, concentrate sau cu borhoturi.

Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră,

contribuind la stimularea producţiei de lapte a vacilor, în obţinerea înaltului
pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din vechime, având o largă
utilizare şi în zilele noastre. La germinaţia boabelor de orz în germeni apar
enzimele alfa si beta-amilaza (în cantitate mai mare decât la grâu şi secară etc.),
care participă în procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple.
Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă
boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea, au rol
de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită
uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai bogat în
amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.
Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului, dextrinei,
glucozei etc.
Compoziţie chimică. Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Orzul
pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 -12%), care
îngreunează limpezirea berii şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care
depinde extractul berii. Calităţi mai bune întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru
bere, trebuie să aibă boabe mari (MMB 40 - 48 g), uniforme, cu încolţire
uniformă şi energie germinativă mare, încât obţinerea înaltului să se facă în
timp scurt (altfel se poate mucegai şi putrezi).
Orzul furajer trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe extractive
neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca valoare
nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate mai mare
aminoacizii lizină şi triptofan.
Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe mari,
golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După cum
s-a arătat, calitatea panificabilă a făinii de orz este slabă, fiind lipsită de gluten.
În 2007 suprafaţa cultivată cu orz pe glob a fost de 55,97 milioane ha, în 2008
de 56,51 milioane ha, iar în 2009 de 54,12 milioane ha, iar producţia medie de
24,1 q/ha în 2007, 27,4 q/ha în 2008 şi 27,8 q/ha în 2009 (faostat.org).
Suprafeţe mai mari cultivă Canada, Australia, S.U.A., Turcia, Spania,
Germania, Franţa, etc.
Înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945 s-au
extins în cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau
primăvara. După 1950 a crescut treptat ponderea orzului de toamnă, înocuindu-l
pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile soiuri de orz de toamnă sunt
foarte productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu două rânduri
(orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara
noastră.

În ultimii ani, în România s-au cultivat peste 300 mii ha cu orz (338,7 mii ha în
2007, 386,7 mii ha în 2008 şi 514,9 mii ha în 2009). Producţia medie obţinută a
fost în medie de 1568,8 kg/ha în 2007, de 3127,4 kg/ha în 2008 şi de 2295,6
kg/ha în 2009 (faostat.org).
Sistematică. Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în
sens larg, după MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după
MANSFELD, 1950, citat de L. DRĂGH1CI şi colab., 1975).
► Convarietatea hexastichon Alef. (sin hexastichum), care cuprinde orzuri cu
câte trei spiculeţe fertile Ia un călcâi al rahisului (fig. 3.51., după W.
LEONARD şi J. MARTIN, 1963, citat de GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu
spicul lax au aspect de patru rânduri, iar cele cu spicul dens de şase rânduri, dar
în realitate toate au tripleta fertilă.
►Convarietatea intermedium Körn., cu spiculeţele centrale fertile
(hermafrodite), iar cele laterale total sau parţial sterile;
►Convarietatea distichon Alef. (sin. distichum), are spiculeţele centrale
fertile (hermafrodite), iar cele laterale sterile (incomplet alcătuite)
►Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite),
iar cele laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.

Spiculeţe de orz, convar. hexastichum: a - spiculeţ central; b - spiculeţ

lateral; c - arista; d - glume; e - dintele glumei aristiform

Diagrama aşezării spiculeţelor în spicul de orz: a - convar. distichum;

b - hordeum vulgare (cu patru muchii); c - Hordeum vulgare (cu şase
muchii)
 În cultură sunt soiuri care se încadrează în varietăţile aparţinând la două
convarietăţi: hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două rânduri
se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii
„penei bazale” sunt mai lungi

Apar şi forme intermediare între convarietăţi le amintite, acestea fiind

considerate convarietate aparte („conv. Labile”).

Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase varietăţi

deosebite după caracterele plevelor aristelor şi boabelor.
Soiurile de orz şi orzoaica cultivate la noi în ţară se încadrează în:
► Convar. distichum (orzoaica)
► var. nutans (spic lax)
►var. erectum (spic dens
► Convar. hexastichum (comun)
► var. pallidum (spic lax)
► var. parallelum (spic dens)

Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei de
culoare gălbuie şi au aristele aspre.

Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de orz, covar. distichum: 1 -

spiculeţ central fertil; 2 - spiculeţe laterale sterile
 Pana bazală la boabele de orz: A -la H. v. convar distichum;
B - la H.v. convar. Hexasticum

Originea. Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt

următoarele:
1. Centrul est-asiatic (din Tibet până în Japonia), unde s-au format orzurile
cu 6 rânduri, aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista
trifurcată şi orzul golaş (care în zonele înalte este cereală panificabilă).
2. Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul
rând orzurile cu 2 rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2
rânduri (H. spontaneum).
3. Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de
forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a
spicelor şi boabelor.

Soiurile. La noi în ţară sunt în cultură soiuri de orz (cu 6 rânduri) de toamnă şi
de orzoaica (cu 2 rânduri) de toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6 rânduri de
primăvară s-a scos din cultură, fiind depăşit în producţie de orzul de
toamnă.Cele cultivate la noi în ţară se prezintă în tabelul de mai jos (Catalogul
oficial al soiurilor-hibrizilor de plante de cultură din România).
 Soiuri de orz şi orzoaică cultivate în România
Anul Anul Comercializare
Denumirea soiului Observaţii
înregistrării reînscrierii(radierii) până la
Orzoaică (orz cu 2
rânduri)
Adina SV 1998 2009 Soi de primăvară
Adonis 2005 Radiat 31.12.2009 30.06.2012 Soi de primăvară
Radiat
Amillis 1999 30.06.2011 Soi de toamnă
31.12.2008
Annabell 2002 Soi de primăvară
Andreea 1994 2008 Soi de toamnă
Radiat
Aspen 2005 30.06.2012 Soi de primăvară
31.12.2009
Auriga 2005 Soi de primăvară
Babette 2009 Soi de toamnă
Barke 2001 Soi de primăvară
Beatrix 2007 Soi de primăvară
Bogdana SV 2001 Soi de primăvară
Carrero 2006 Radiat 01.06.2009 01.06.2012 Soi de toamnă
Cecilia 2000 Radiat 31.12.2009 30.06.2012 Soi de primăvară
Daciana 1999 2009 Soi de primăvară
Radiat
Danuta 2002 01.06.2012 Soi de primăvară
01.06.2009
Radiat
Kelibia 1995 30.06.2012 Soi de toamnă
31.12.2009
Malwinta 2009 Soi de toamnă
Marnie 2009 Soi de primăvară
Marthe 2008 Soi de primăvară
Romaniţa 2004 Soi de primăvară
Scarlett' 2001 Soi de primăvară
Shakira 2009 Soi de primăvară
Soi de primăvară -
Stindard SV 2003
Soi în conservare
Radiat
Sunbeam 2006 01.06.2012 Soi de toamnă
01.06.2009
Sunrise 2006 Radiat 31.12.2009 30.06.2012 Soi de toamnă
Thuringia 2000 Soi de primăvară
Ursa 2005 Radiat 01.06.2009 01.06.2012 Soi de primăvară
Xanadu 2006 Soi de primăvară

Denumirea Anul Anul Comercializare

Observaţii
soiului înregistrării reînscrierii(radierii) până la
Orz ( cu 6
rânduri)
Amical 1993 2008 Soi de toamnă
Cardinal FD 2003 Soi de toamnă
Dana 1993 2008 Soi de toamnă
KH Tas 2006 Soi de toamnă
 Mareşal 1996 2009 Soi de toamnă
Soi de toamnă - Soi
Mădălin FD 1994 2009
în conservare
Nelly 2005 radiat 01.06.2009 01.06.2012 Soi de toamnă
Sistem 2000 2009 Soi de primăvară
Univers 2004 Soi de toamnă

Particularităţi biologice. Orzul are germinaţie bipolară. Rădăcinile embrionare

(în număr de 5 - 8) ajung la 15 - 30 cm în sol şi rămân active mult timp după
apariţia rădăcinilor coronare. Rădăcinile coronare pătrund în sol până la 60 sau
chiar 100 cm (în diametru ocupă circa 90 cm), însă cea mai mare parte se
răspândesc până la 25 cm adâncime. Sistemul radicular al orzului este mai
redus decât al grâului, secarei sau ovăzului şi cu putere mai slabă de
solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare
„frate” formează rădăcini proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.
Puterea de străbatere a solului este mai redusă decât alte cereale. Atunci când
este semănat prea adânc (6-7 cm), dacă solul formează crustă puternică, deseori
nu poate răsări.
Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2-3 săptămâni şi se
petrece în condiţii bune la temperatura de 8 - 12°C şi la umiditatea solului de 60
- 80 % din capacitatea de câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi
densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la celelalte cereale.
Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. Pentru a nu
reduce uniformitatea plantelor şi a boabelor, la orzoaica este recomandabil ca
înfrăţirea să fie mai slabă. Împăierea începe când primordiile spicului se află la
circa 5 cm faţă de nivelul solului. La fel ca şi la grâul de toamnă, pentru a forma
paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35 -
45 zile, la 1-3°C).

Germinaţia bobului de orz

La formele „umblătoare” vernalizarea se parcurge în timp mai scurt (15 - 20
zile, la 2 -4°C), putându-se petrece şi primăvara. La formele de primăvară
durata vernalizării este de 10 - 15 zile, la temperaturi de 3 - 5°C.
Tulpina are 5 - 7 internodii, mai scurte cele bâzâie, influenţând rezistenţa la
cădere, înălţimea tulpinii este de 50 - 100 cm.
Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 -35 cm
lungime şi l - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine
dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.
Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei
spiculeţe uniflore (tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei
spiculeţele; la cel cu două rânduri, numai spiculeţul central din tripletă. Rahisul
poate avea 5-12 cm. Numărul de boabe în spic variază între 25 - 60 (orzul cu
şase rânduri) şi între 15-30 (orzul două rânduri). Spicele de la orz pot fi aristate,
mutice sau cu arista trifurcată.
Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face diferenţierea
spiculeţelor şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de
organogeneză.
Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu cele
arătate la grâu şi secară.
Înflorirea are loc în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele din
mijlocul spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă" înfloreşte mai întâi
spiculeţul central. Un spic înfloreşte în 3 - 6 zile, iar o plantă în 8 - 12 zile.
Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o plantă,
în mod obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de
temperatură scăzută la înflorire. Temperatura ridicată şi umiditatea relativă
scăzută determină ca înflorirea să se producă în burduf, pe când vremea
răcoroasă şi umedă împiedică deschiderea florilor. Orzurile „golaşe" au
înflorirea mai deschisă decât cele „îmbrăcate", cele cu spicul „lax" decât cele
"dense", iar în cazul tripletei, spiculeţele laterale au mai frecvent înflorirea
deschisă decât cele centrale.
Formarea boabelor începe după fecundare. În primele 12 zile se dezvoltă mai
mult endospermul, apoi în următoarele două săptămâni se formează germenele
(embrionul), după care are loc depunerea substanţelor de rezervă, până la
maturitatea (coacerea) deplină.
Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în palee, rar golaşă, cu MMB
25 -50 g (mai mare la orzoaica decât la orz), iar procentul de pleve 7 - 15%.
Plevele se desprind numai prin metode chimice (tratat cu acid sulfuric sau
soluţie amoniacală), deoarece sunt concrescute pe fruct. O particularitate
anatomică a orzului este faptul că are trei straturi cu aleuronă.
 Secţiune prin cariopsa de orz: A - longitudinală: g -
palee: t - tegument; e- endosperm; r - radiculă; p - pilor
iză; tg - tigela cu nodul embrionar; m - muguraş; c -
coleoptil; em - embrion; (s - scutellum; ep - strat
epitelial; cr - coleoriză);B - transversală: g -palee; t -
tegument; a - strat aleuronic; am - celule cu amidon

Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 - 120 zile, iar de la
semănat 250 - 270 zile (se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului de toamnă).
Orzul şi orzoaica de primăvară au perioada de vegetaţie de 90 - 120 zile
(orzoaica de primăvară este mai tardivă cu câteva zile ca orzul de primăvară).
Perioada de vegetaţie este influenţată de latitudine, altitudine şi de condiţiile de
cultură. La desprimăvărare timpurie şi la temperaturi mai scăzute se prelungeşte
perioada de vegetaţie, în special creşterea vegetativă.
Cerinţe faţă de climă şi sol. Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele
arctice (orzul cu 4 rânduri) până la zona ecuatorială - aridă (orzul cu 6 rânduri),
iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari (var. coeleste).
Orzul are, în general, cerinţele climatice mai reduse decât grâul, dar acestea
sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent la temperaturi
ridicate decât grâul, secara şi ovăzul. Temperatura minimă de germinaţie este
de 3 -4° C, optima 20°C, maxima 28 - 30° C, iar cantitatea de apă de circa 48%
din masa boabelor.
Orzul de primăvară (furajer), reuşeşte în climate aspre sau în cele uscate, având
e o perioada de vegetaţie scurtă, suma de grade de temperatura pe perioada de
vegetaţie fiind de 1.200 - 1.800° C.
Orzoaica pentru bere se cultivă în zone mai răcoroase şi umede, acolo unde
acumulează un conţinut proteic în boabe mai scăzut (calitate cerută la fabricarea
berii), prin prelungirea perioadei depunerii amidonului. Suma de grade pentru
orzoaică este de 1.300-1.000° C.
Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă.
Dacă a parcurs perioada de călire, rezistă până la -15° C la nivelul nodului de
înfrăţire. Călit şi bine înrădăcinat, suportă temperaturi de -28° C, (chiar -30°C),
sub un strat de zăpadă. Dacă nu s-a „călit" în condiţii bune, este sensibil la ger,.
Dacă survin geruri bruşte în „ferestrele iernii" sau după pornirea în vegetaţie, la
desprimăvărare, se înregistrează pierderi mari. Suma de grade la orzul de
toamnă este de l .700 - 2.100° C.
Faţă de umiditate are cerinţe reduse, coeficientul de transpiraţie este de 300 -
400, dar există diferenţe mari între formele de cultură. Perioadele critice faţă de
apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de
organogeneză (cerinţe similare cu ale grâului).
Orzul evită seceta, deoarece se maturizează înainte de secetele de vară, perioada
de vegetaţie fiind mai scurtă; scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul. Orzul
suferă mai mult decât grâul dacă seceta intervine mai timpuriu, sistemul lui
radicular fiind mai puţin dezvoltat şi mai la suprafaţă (deci mai expus uscării
solului).
Cerinţele faţă de sol. Orzul are sistemul radicular cu o capacitate mai redusă
de absorbţie, perioada de vegetaţie mai scurtă. Ca urmare, este mai pretenţios
faţă de sol decât grâul. Se poate cultiva pe soluri cu textură mijlocie,
permeabile, cu pH -6,5 -7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile,
şi solurile aluviale solidificate.
Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se poate
cultiva pe soluri cu pH între 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată în
zona solurilor brune de pădure.
S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la un
anumit grad de salinitate al solului. Sunt contraindicate pentru orz şi orzoaica
solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele
(argiloase).
 Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă: I - foarte favorabile; II
- zone favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii

Zone de cultură a orzoaicei de primăvară: I - zone foarte favorabile; II -

zone favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii

Zone ecologice. Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente

de forma de cultură: orz şi orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară
Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor ondulate,
de tip cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.
Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, Estul
Bărăganului şi S - E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia Jijiei.
Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari suprafeţe în
Câmpia Transilvaniei.
Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N-V)
sărăturate şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N-E Munteniei), soluri
puternic acide, neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul
Dobrogei) şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul şi S-E Transilvaniei
şi Nordul Moldovei.
În zonele de câmpie neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al
toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului, semănatul şi, deci, răsărirea
orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de 10 ani sunt: 2 - 3 ani în
Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în S-E
ţării.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei,
depresiunile Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi
Mureşului, în Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile
Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea Şiretului şi porţiuni din zona
colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele cu climat
continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii
pentru orzoaica (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei
şi N-E Munteniei.
Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei
Rotaţie. În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz
cultivată şi scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără
cheltuieli suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 % (L.S.
Muntean şi colab., 2003).
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de toamnă
faţă de planta premergătoare. Preferă plantele care eliberează terenul timpuriu
(în prima parte a verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzul de toamnă
sunt: leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, răpită, inul pentru fibre şi
cel de sămânţă. Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt
indicate aceleaşi premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară preferă plantele care lasă solul curat de buruieni şi într-
o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Bune premergătoare
sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru
fibre sau după porumb dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate
în sol să nu îngreuneze semănatul. Aceste plante ocupă suprafeţe mari în zona
de cultură a orzoaicei de primăvară (zone subcarpatice),
Orzul şi orzoaica de toamnă eliberează terenul foarte devreme (decada a 2-a a
lunii iunie). După orz şi orzoaică de toamnă se pot însămânţa culturi duble
pentru furaj (porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole), care trebuie
semănate în prima parte a lunii iulie, când solul are umiditate suficientă (din
ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură ascunsă”. Nu
se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece trifoiul
provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se depreciază
însuşirile tehnologice ale boabelor.
Fertilizare. Pentru 1.000 kg boabe, şi producţia aferentă de paie, orzul consumă
în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O, consumul fiind
apropiat de cel al grâului.
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o
parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul
(floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe
solurile uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul
iernii, precum şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt
prezentate în tabelul de mai jos (L.S. Muntean şi colab., 2003).
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor
kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă
Bună Slabă
Mijlocie
(6-8 mg P2O5 /100 g sol) (<4mgP205/100gsol) Sole
(4-6 mg P2O5 /100 g sol)
Sole fertilizate în anii nefertilizate în anii
Sole fertilizate în anii
anteriori cu gunoi de anteriori cu gunoi de
anteriori cu fosfor
grajd şi cu fosfor grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30-50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest
element, dându-se 80 - 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 - 120
kg/ha pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la
pregătirea patului germinativ.
La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se
face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,
primăvara (L.S. Muntean şi colab., 2003).
Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de primăvară
(în substanţă activă, kg/ha)
Specificare N P 2 O5 K2O
După culturi nefertilizate organic şi pe
terenuri mai slab aprovizionate cu elemente 65-75 70-80 40-50
nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente 30-40 30-40 20-30
nutritive

Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat

economic de orzul de toamnă, nici de orzoaica.
Îngrăşămintele cu potasiu, asigură o mai bună rezistenţă la cădere.
Pe solurile acide se recomandă să se aplice amendamente, atât pentru orz cât şi
pentru orzoaica de toamnă şi primăvară. În funcţie de aciditatea solului se
aplică 3-6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de
bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).
Lucrările solului. La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi
pregătirea patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu
menţiunea că au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor
lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ
influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi rezistenţa la iernare a acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă, care contribuie direct la mărimea şi calitatea producţiei.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aibă puritatea mai mare 98%, germinaţia peste 90% şi
MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse
de: Fusarium ssp, şi Ustilago ssp. etc.
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile înaintea
grâului (între l5 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în iarnă
bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare prea
puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză,
fǎinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare, epoca optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă
se situează între sfârşitul lunii septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată imediat ce se poate ieşi la câmp, în
urgenţ întâi. Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi
dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în
proteină, diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 - 500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 - 550 boabe germinabile/m2, iar
la orzoaica de primăvară 450 - 500 boabe germinabile/m2. În toamnele
secetoase şi când se seamănă după epoca optimă, densitatea la orzul de toamnă
trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaica este de 12,5 cm. Pe terenuri curate şi
fără resturi vegetale, foarte bine pregătite, se poate reduce distanţa dintre
rânduri, la 8 - 10 cm sau chiar 6 - 8 cm. Se asigură astfel o mai uniformă
repartizare a spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 - 5 cm, iar la
orzoaica de primăvară de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi

înrădăcinării plantelor de orz

Dacă se seamănă mai adânc, orzul având o mai slabă putere de străbatere,
plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crustă. Adâncimea de semănat
influenţează atât intervalul semănat - răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a
plantelor.
Cantitatea de sămânţă la hectar, pentru orz şi orzoaica este între 160 - 200
kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.
Lucrările de îngrijire la orzul şi orzoaica de toamnă sunt similare cu cele
prezentate la grâul de toamnă: controlul semănăturilor, toamna şi iarna,
eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de
întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire
în cazul fenomenului de „descălţare", combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor.
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe graminis f.
sp. hordei (fǎinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor),
Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicide, aplicate în
două faze: primul tratament la apariţia atacului, iar al doilea în faza de burduf -
înspicare. Aceste tratamente urmăresc menţinerea a circa două frunze verzi,
neatacate, până în faza de umplere a boabelor, asigurând sporuri de producţie în
special în anii favorabili dezvoltării bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac şi
tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema
melanopa) se fac tratamente. Cu aceleaşi produse se limitează şi atacul de afide,
tripşi, muşte etc. Se pot folosi şi produsele utilizate la cultura grâului.
Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă. În anii sau zonele cu deficit de
umiditate, este necesară aplicarea udărilor. Udarea la semănat are o mare
importanţă, mai ales dacă în a doua parte a verii şi în perioada semănatului
survin perioade de secetă. Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat
(500 m3/ha), asigurând şi pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după
semănat, pentru răsărire (300 -400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut
face fără irigare.
Primăvara se fac l - 2 udări de 300 - 500 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii
solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul de 50 % din IUA.
Recoltarea orzului. Recoltarea se face cu combina reglată corespunzător.
Începe la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 - 17%. Nu se
întârzie cu recoltarea, deoarece spicele se rup, boabele se scuturără, se produc
mari pierderi de recoltă.
Pentru a asigura o bună capacitate germinativă a boabelor, orzoaica pentru malţ
nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%. În situaţiile în are recoltatul
nu se poate face la umiditatea boabelor peste 15%, boabele se usucă imediat
până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului, trecând foarte repede
în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este
mai mare decât la grâu.
Soiurile de orz de toamnă cultivate în preznt în România asigură producţii
medii de 50 - 70 q/ha, iar soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară de 40 -
60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa l : 1,5.
 OVĂZUL

Importanţă.. descoperirile arheologice au arătat că ovăzul a fost cunoscut mai

întâi ca buruiană în orz, depăşindu-l în producţie pe solurile sărace şi în
climatele mai aspre din centrul şi nordul Europei, unde apar urme privind
cultura lui în mileniul III - IV î.e.n..
V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în cultură o
data cu invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea de
„ovăz” („ovesu”, în slavona veche).
În alimentaţia omului se utilizează sub formă de fulgi de ovăz, faină şi grişuri.
Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le recomandă în
alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi etc Pâinea din faina de ovăz este de
calitate slabă, se întăreşte repede, fiind folosită doar pe scară mai redusă în
unele zone nordice, în amestec cu grâu sau secară.
Boabele de ovăz reprezintă un furaj concentrat foarte apreciat în alimentaţia
cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor specii (tauri, berbeci), a vacilor pentru
lapte, păsărilor etc.
Ovăzul, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un furaj
foarte apreciat sub formă de masă verde, însilozat sau ca fân.
Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsă, şi ca materie primă industrială.
Ovăzul valorifică mai bine decât alte plante solurile cu fertilitate redusă din
zonele umede, precum şi solurile nisipoase; valorifică foarte bine
îngrăşămintele organice şi minerale.
Compoziţia chimică. Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de
soi şi condiţiile de cultură. Proteinele sunt formate din albumine 1%, globuline
80%, prolamine (avenină) 10 - 15% şi glutenine 5%. Ele au un grad ridicat
(circa 80%) de digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai mare
decât al celorlalte cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut
mai ridicat de grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate
din amidon (peste 90%), apoi zahăr şi dextrină.
Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare nutritivă
scăzută, dar mai mare decât a celor de grâu şi secară.
Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor, potasiu, siliciu, calciu,
magneziu etc.; cea din paie: siliciu, potasiu, calciu, iar cea din pleavă: siliciu,
calciu, potasiu etc.
 Compoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului)
Substanţe
Specificare Apa Proteină Grăsimi extractive Celuloză Cenuşă
neazotate
Boabe îmbrăcate 13,3 10,8 5,2 57,7 10,0 3,0

Boabe decorticate 12,8 13,5 7,6 62,8 1,2 2,1

Paie 14,3 3,8 1,6 35,9 38,7 5,7

Pleavă 13,8 5,0 2,5 41,5 26,7 10,5

Răspândire. În anul 2007 suprafaţa cultivată cu ovăz, pe glob, a fost de 11,94

milioane ha, în 2008 de 11,28 milioane ha, iar în 2009 de 10,25 milioane ha, iar
producţia medie de 21,3 q/ha în 2007, 22,59 q/ha în 2008 şi 22,45 q/ha în 2009.
Suprafeţe mai mari se cultivă în Federaţia Rusă, Canada, Australia, SUA,
Polonia, Germania (faostat.org).
În ţara noastră, suprafaţa şi producţia de ovăz, în diferite perioade, se prezintă în
tabelul de mai jos („Anuarul statistic al României”, 2000). Reducerea
suprafeţelor cultivate cu ovăz, după al II-lea război mondial, atât pe glob cat şi
ia noi în ţară, se datoreşte mecanizării agriculturii şi, ca o consecinţă, reducerea
efectivului de cai.
Suprafaţa şi producţia la ovăz în România
Specificare 1938 1950 1960 3970 1980 1990 2000
Suprafaţa cultivata
568,1 520,3 269,9 131,3 50,9 144,3 232.3
(mii ha)
Producţia totală
404,4 282,9 284,3 116,8 47,0 234,0 243,9
(mii tone)
Producţia medie
7,12 5,44 10,53 8,90 9,23 16,22 10,50
(q/ha)

În ultimii ani, în România s-au cultivat cu ovăz 209 mii ha în 2007, 200 mii ha
în 2008 şi 201,8 mii ha în 2009. Producţia medie a fost de 1203,9 kg/ha în
2007, 1910,0 kg/ha în 2008 şi 14658 kg/ha în 2009.
Sistematică. Genul Avena face parte din tribul Avenae Ness şi cuprinde
numeroase specii grupate în dona secţii: Avenastrum Koch (specii perene) şi
Euavena Griseb. (speciile anuale, sălbatice şi cultivate).
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are A. saliva
L., iar dintre speciile sălbatice A. fatua L (odos).
Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt:
mutica (spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe),
aurea (spiculeţe nearistate, boabe galbene).
Origine: După VAVILOV (citat de V. VELICAN 1972), centrele de origine
ale speciilor de ovăz sunt: Bazinul Mediteranean (A. byzantina), platoul
Abisiniei (A, abyssinica), Asia (sudul Chinei) şi, probabil, Europa Centrală (în
ambele centre: A. saliva).
A. sativa se consideră că are ca specie de origine A. fatua. Aceste specii sunt
înrudite, după cum au dovedit cercetările citologice (între ele apar uşor hibrizi
fertili).
Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelul de mai jos
(Catalogul oficial al soiurilor - hibrizilor de plante de cultură din România”).

Soiuri de ovăz (Avena sativa L.) cultivate în România

Anul
Anul
Denumirea soiului reînscrierii Observaţii
înregistrării
(radierii)
GK Pillango 2004 Soi de primăvară
GK Zalân 2004 Soi de primăvară
Soi de primăvară –
Jeremy 2005
Soi în conservare
Lovrin 1 2002 Soi de primăvară
Soi de primăvară –
Mureş 1991 2009
Soi în conservare

Particularităţi biologice. Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează, de regulă,

trei rădăcini embrionare. Rădăcinile coronare ce cresc până la înflorire.
Sistemul radicular este bine dezvoltat, profund şi cu putere mare de solubilizare
a elementelor nutritive (depăşeşte grâul, secara şi orzul). Masa de rădăcini a
ovăzului este cu 40% mai mare decât masa de rădăcini a orzului (N.
ZAMFIRESCU, 1965), ovăzul fiind mai puţin pretenţios faţă de sol,
valorificând elementele nutritive şi din forme mai greu solubile.
Tulpina este formată din 5-8 internoduri, având lungimea de 80-150cm, în
funcţie de soi şi condiţiile de cultură.
Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit. La plantele tinere, limbul este uşor
răsucit de la dreapta la stânga, invers faţă de cele de la grâu, secară, orz.
Urechiuşele lipsesc sau sunt foarte mici, în schimb ligula este mare,
triunghiulară, bifidată.
Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3-9 etaje. Ramificaţiile
formează unghiuri diferite faţă de axul principal sau pot fi strânse şi îndreptate
într-o singură direcţie (stindard). Spiculeţele sunt dispuse în vârful
ramificaţiilor şi axului principal, fiind formate din 2-3 flori, din care, de obicei,
2 sunt fertile. Aristele la ovăz nu pornesc din vârful paleii ci din treimea ei
superioară. La formele aristate cultivate numai o parte din flori au ariste, mai
scurte decât la grâu sau orz.
Înfloritul începe de la paniculul plantei principale şi continuă cel al fraţilor în
ordinea formării lor.
În cadrul panicului înfloritul începe de la vârf spre baza acestuia, iar în spiculeţ
se deschid florile de jos.
Temperaturile de de 15-17ºC sunt favorabile fecundării.

Germinaţia bobului de ovăz

Inflorescenţe şi spiculeţ de ovăz: A - panicul strâns; B - panicul resfirat;

C - spiculeţ; a - glume; b - palei; c – stamine
Ovăzul este o plantă autogamă, dar cazuri de alogamie se întâlnesc destul de
des. Se realizează frecvent şi hibrizi între ovăzul cultivat (A. sativa) şi cel
sălbatic - odos (A. fatua), determinând impurificări biologice în culturi. Şi din
acest considerent devine necesar reînnoirea seminţei de ovăz.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, însă nu concrescute cu fructul ca la
orz. Paleile pot fi albe, galbene sau brune. Sunt şi biotipuri care, la treierat, sunt
„golaşe”, fără palei.
În cadrul unui spiculeţ cariopsă dinspre exterior este mai scurt pedunculată, cu
MMB mai mare, procent de pleve mai ridicat şi cu baza internă dreaptă. La
soiurile cultivate la noi, procentul de pleve este în medie de 26 - 28%.
Ovăzul este cultivat în ţara noastră, în mod obişnuit, ca plantă de primăvară. Cu
formele de toamnă s-au făcut încercări de cultivare mai ales în Banat.
Cerinţe faţă de climă şi sol. Ovăzul suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile
mai secetoase. Valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită plasticităţii
ecologice ridicate; este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase..
Temperatura minimă de germinaţie este de 2 - 3°C; tinerele plantule suportă
temperaturi negative până la -7°C. Unele soiuri de toamnă rezistă la -12°C (fără
zăpadă). În prima parte a vegetaţiei ovăzul creşte şi se dezvoltă bine la 5 - 12°C
(pentru desfăşurarea organogenezei), apoi la 12 - 15°C. La înflorire şi fecundare
sunt favorabile temperaturi de 15 - 17°C, iar pentru maturizare 17 -20°C.
Suma de grade pe întreaga perioadă de vegetaţie este de l .700 - 2.000°C.
Perioada de vegetaţie este de 100 - 140 zile. Ovăzul nu depăşeşte 65° latitudine
şi nu atinge altitudinea de cultură a orzului (faţă de care se coace cu 2 - 3
săptămâni mai târziu).
Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate; coeficientul de
transpiraţie este cel mai mare dintre cereale (400 - 600). Consumul maxim de
apă este în fazele de formare a paiului şi la înspicare - înflorire.
Ovăzul are cerinţe reduse faţă de sol, datorită înrădăcinării profunde şi puterii
mari de solubilizare a acestora. Preferă soluri cu pH de 5,5 - 7,0. Merge bine pe
cernoziomuri, pe soluri brune şi chiar pe podzoluri. Nu merge pe solurile
argiloase, compacte, neaerate, iar pe nisipurile din zona secetoasă suferă de
lipsa apei. Pe solurile acide reuşeşte mai bine decât grâul, orzul sau secara.
Zonare. Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45° şi 65°, la altitudini de
până la 1800 m.
La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe văile
Someşului şi Oltului.
Zona favorabilă I cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic, Depresiunea Jijiei
şi valea superioară a Şiretului.
Zonele favorabile II + III sunt celelalte zone agricole ale ţării, exceptând
solurile nefavorabile amintite şi altitudinile de peste 1.000 m.
Tehnologia de cultivare a ovăzului
Rotaţie. Faţă de planta premergătoare nu este pretenţios, dacă solul este bine
fertilizat. Dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene, dar ele
sunt preferate pentru alte culturi cu pondere mai mare: grâu, porumb, sfeclă.
Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăşitoare: cartof, porumb, floarea-soarelui.
Nu se cultivă după el însuşi; după sfecla pentru zahăr sau de furaj revine după
3-4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi, comuni ambelor culturi.
După ovăz se pot cultiva prăsitoare, leguminoase etc. Nu se practică semănarea
trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai puternic şi o
mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.
Fertilizare. Pentru 100 kg boabe + paiele care revin (circa 150 kg), ovăzul
consumă în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P2O5; 2,74 kg K2O şi 0,65 kg CaO.
Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice pe toate tipurile de sol. In
mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta
premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori medii se
recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe
solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg
K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.
Lucrările solului. În funcţie de premergătoare, lucrările soiului se execută ca şi
pentru orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se
acorde reţinerii apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia
peste 90%, iar MMB cât mai mare, deoarece din seminţe mari rezultă plante
mai viguroase şi mai productive.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui
îmbrăcat (Ustilago kolleri) sămânţa se tratează cu fungicide.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate ieşi
la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din
precipitaţiile de peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1- 10 octombrie. Densitatea de
semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2. Distanta între rânduri este
de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10 cm sau chiar 6 - 8 cm între
rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă;
semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura
orzoaicei de primăvară (tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma melanopa) se tratează (la
avertizare) cu insecticide care combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte
diptere, apoi afide şi tripşi.
Recoltare. Coacerea ovăzulului este neuniformă, fiind mai sensibil la scuturare
decât alte cereale. Ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, boabele să fie la
începutul maturităţii depline (seminţele scuturate pe platformă ajung în
combină şi nu se pierd). Dacă se recoltează cu combina până când tijele
plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu
rouă, toba combinei se înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut.
Pierderile la recoltare sunt foarte mari dacă recoltarea întârzie; înainte de
maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în locurile
unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea
plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4-5 zile.
În funcţie de condiţiile de cultură, producţia este foarte diferită. Deşi
capacitatea de producţie este de 60 q/ha, producţiile realizate sunt mici,
deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate. Din
producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în ultimii ani,
a fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la l : 2.
 PORUMBUL

Importanţă. Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele

cultivate pe glob.
Prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată faţă de
celelalte cereale; are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de
răspândire, dând recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de
abaterile climatice; este o planta prăsitoare, bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor; suportă monocultura mai mulţi ani; are un coeficient
mare de înmulţire (l 50 - 400); având o însămânţare mai târzie în primăvară,
permite o mai bună eşalonare a lucrărilor agricole; cultura este mecanizabilă
100%;recoltarea se face fără pericol de scuturare; valorifică foarte bine
îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa de irigaţie; posibilităţile de
valorificare a producţiei sunt foarte variate etc. Din 100 kg boabe se pot obţine:
77 kg taină sau 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de glucoza, 1,8 - 2,7 l ulei şi
3,6 kg turte (N. Zamfirescu şi colab. 1963).
Din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată, se obţin: faină de mălai, fulgi
de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial etc.; prin măcinare umedă
(bobul cu embrion), se obţine: sirop bogat în fructoză (pentru diabetici), bere,
înlocuitori pentru cafea, paste pentru glasat drajeuri etc. După măcinatul umed,
prin diferite tratamente, se obţin: amidon, glucoza, dextroza, whisky, gazohol,
medicamente etc.
Porumbul se utilizează şi în furajarea animalelor, având o valoare nutritivă de
1,17 - 1,30 unităţi nutritive la 1 kg boabe.
Din ciocălăi se obţine: furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri;
vitamine etc. sau sunt folosiţi drept combustibili. Pănuşile se utilizează pentru
împletituri sau în furajare.
Tulpinile, cocenii, se utilizează ca furaj sau în industria celulozei şi la fabricarea
panourilor aglomerate. Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obţinerea
unor combustibili (metanol, etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a
boabelor, când asigură un furaj deosebit de valoros.
Compoziţie chimică. Boabele conţin în medie: 10,0% proteine, 70,7% glucide
(din care amidon 61,0%); 4,0% grăsimi, 1,4% săruri minerale, 0,4% substanţe
organice acide şi 13,5% apă. Amidonul este format din amilopectine şi amiloză.
Amidonul se depune în proporţie de 98% în endosperm, 1,3% în embrion şi
0,7% în pericarp.
 Suprafaţa cultivată cu porumb în ţări mari cultivatoare în perioada 2000-2009 (mii ha)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Angola 686,8 700,0 815,4 818,4 1067,7 1090,2 1110,0 1209,8 883,9 1554,0

Argentina 3088,7 2815,5 2420,1 2322,8 2338,6 2783,4 2447,1 2838,0 3412,1 2337,1

Brazil 11614,7 12330,3 11750,9 12965,6 12410,6 11549,4 12613,0 13767,4 14444,5 13791,2

Canada 1106,5 1267,5 1283,2 1226,1 1072,3 1084,7 1060,9 1368,7 1168,8 1142,0

China 23086,3 24310,6 24661,1 24092,6 25467,4 26379,2 28482,6 29497,3 29882,9 30478,9

Egipt 843,0 873,0 828,1 834,1 788,5 868,2 761,5 775,9 819,9 835,0

Ethiopia 1655,7 1892,6 1506,7 1791,1 1801,5 1950,1 1526,1 1694,5 1767,3 1768,1

Franţa 1764,7 1916,0 1831,0 1684,9 1821,0 1658,3 1465,0 1484,3 1702,0 1679,8

Germania 360,8 396,5 398,7 463,3 461,6 443,1 401,0 403,2 520,4 464,3

Ghana 694,7 713,3 939,6 791,9 732,9 750,0 793,0 790,0 846,2 954,4

Ungaria 1192,7 1258,1 1205,8 1144,7 1190,1 1197,5 1214,9 1078,7 1191,8 1177,3

India 6611,3 6581,5 6635,2 7343,4 7430,4 7588,3 7894,0 8117,3 8300,0 8400,0

Indonesia 3500,0 3285,9 3126,8 3358,5 3356,9 3625,9 3345,8 3630,3 4003,3 4160,6

Italia 1064,0 1109,3 1111,9 1163,2 1196,9 1113,1 1107,9 1053,3 991,5 915,5

Kenya 1500,0 1640,0 1592,3 1670,9 1351,3 1771,1 1888,1 1615,3 1700,0 1884,3

Mexic 7131,1 7810,8 7119,7 7520,9 7687,6 6605,6 7294,8 7333,2 7353,9 7200,0

Nepal 819010 824525 825980 836190 834285 849892 850947 870401 870166 875428

Nigeria 3159,0 3283,0 3282,0 3469,0 3479,0 3589,0 3905,0 3944,0 3845,0

Pakistan 944,0 941,6 935,5 947,1 981,8 1042,0 1017,0 1052,0 1052,0 950,0

Filippine 2510,3 2486,5 2395,4 2409,8 2527,1 2441,7 2570,6 2648,3 2661,0 2683,9

Rep. Moldova 441,4 471,2 446,7 553,2 584,3 455,8 459,2 466,2 427,9 368,0

Romania 3049,4 2974,0 2761,2 3119,1 3196,1 2609,1 2512,9 2263,0 2432,2 2333,5

Federaţia Rusă 720,9 467,3 546,8 659,1 870,4 830,5 971,0 1296,2 1731,7 1122,2

Serbia 1169976 1201832 1273910 1208640

South Africa 4012,0 3189,0 3533,4 3650,9 3204,1 3223,0 2032,4 2551,8 2799,0 2427,5

Thailanda 1215,0 1195,8 1134,3 1083,8 1089,6 1029,6 939,4 989,9 1042,8 1104,8

Turcia 555,0 550,0 500,0 560,0 545,0 600,0 536,0 516,9 593,7 591,2

Uganda 629,0 652,0 676,0 710,0 750,0 780,0 819,0 844,0 862,0 887,0

Ukraina 1278,8 1122,8 1188,7 1988,8 2299,6 1659,5 1720,3 1902,8 2440,1 2089,1

SUA 29315,7 27829,7 28057,1 28710,3 29797,7 30399,0 28586,4 35013,7 31796,4 32209,2
Zimbabwe 1416,7 1223,0 1328,0 1352,0 1493,8 1729,8 1712,9 1445,8 1730,0
Proteinele se acumulează în proporţie de 73,1% în endosperm, 23,0% în
embrion şi 2,2% în pericarp. Îngrăşămintele cu azot are ca aefect creşterea
conţinutului de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc ia o creştere a
conţinutului în lizină. Uleiul e porumb conţine acid oleic, acid linoleic, acid
palmitic, acid stearic şi alţii. Boabele conţin vitaminele B 1, B2 şi E şi PP în
proporţie mai mare, provitamina A (la varietăţile cu boabe galbene); vitamina C
lipseşte.
Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de vegetaţie
şi tehnologia aplicată.
Răspândire. Dintre plantele cultivate pe glob, porumbul ocupă locul al treilea,
totalizând, după datele statistice, suprafaţa de 159,04 mil ha în 2007, 161,1 mil.
ha în 2008, şi 159,53 mil. ha în 2009 (faostat.org). Cele mai întinse suprafeţe cu
porumb sunt în SUA 32,2 mil. ha, după care urmează China, SUA, Brazilia,
Mexic, India. Producţia medie mondială este cuprinsă între 4000 - 4400 kg/ha.
Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În anul
2007 s-a cultivat pe 2263,0 mii ha, 2432,2 mii ha în anul 2008 şi 2333,5 mii ha
în 2009, obţinându-se un randament mediu de 1702,9 kg/ha în 2007, 3227,1
kg/ha în 2008 şi 3416,8 kg/haîn 2009 (faostat.org). Conform datelor publicate
pe site MADR, în anul 2010, în România s-au cultivat cu porumb 2289,9 ha,
obţinându-se o producţie medie de 3967 kg/ha.
Sistematică. Origine. Hibrizi cultivaţi în România
Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia
Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi).
În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia Zea mays
cuprinde mai multe convarietăţi:
Zea mays L conv. indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris Koerva),
porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundîformă. Partea
periferică a bobului este cornoasă, iar la interior este amidonoasă. Boabele au
diferite culori: albe, galbene, portocalii, roşii. Provine din zona muntoasă a
Americii Centrale. Acestei convarietăţi îi aparţin majoritatea vechilor soiuri
româneşti de porumb.
Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn porumbul dinte
de cal, cu boabe mari, care în zona coronară prezintă o adâncitură. In secţiune
boabele au zona tare (cornoasă), dispusă periferic, iar zona coronară şi mijlocul
sunt ocupate de stratul amidonos, care la maturitate se contractă determinând
formarea „mişunei” (adânciturii). Originea acestei convarietăţi este Mexicul, în
prezent fiind predominantă în lume.
Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma Koern),
porumbul cu bob mic, cornos, utilizat pentru floricele.
 Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat), porumbul
zaharat, cu boabe zbârcite şi sticloase.
Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu boabe mari,
rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant şi foarte puţin endosperm
cornos, în zona coronară. Este răspândit în Peru şi Bolivia.
Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea inferioară a
boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă. Este răspândit în Peru şi
Bolivia.
Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos, opac, cu
aspect ceros; în loc de amidon conţine eritrodextrină. A fost descoperit în
China, iar în prezent este răspândit în Asia şi Filipine.
Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat care, după
Grebenscikov (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea mays hirta, Zea
mays - japonica etc.).
Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.
După analiza polenului găsit la Mexico City vechimea porumbului ar fi de circa
80.000 de ani (Walden, citat de Mureşan, 1975), ceea ce ar pleda pentru
existenţa unei specii sălbatice.
Origine. Brandolini (1967), citat de L.S. Muntean şi colab, 2003, menţionează
două centre de formare a porumbului în America: la nord de ecuator, unde
predomină formele centrului primar Mexic - Guatemala, şi la sud de ecuator,
unde, predomină germoplasma centrului primar Peru - Bolivia.
În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui Cristofor Columb
(1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.
În ţara noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui Şerban
Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe timpul
împărătesei Măria Tereza (1740-1760).
În prezent, soiurile de porumb sunt puţin răspândite în cultură.
Introducerea în cultură a hibrizilor a început în S.U.A. din anul 1933, iar în ţara
noastră aceştia s-au extins în cultura după anul 1954. Sporul mediu mondial
adus de introducerea hibrizilor faţă de soiuri este apreciat la 40 - 50%.
După modul de obţinere, hibrizii pot fi:
simpli (H.S.), între două linii consangvinizate;
dubli (H.D.), între doi hibrizi simpli;
triliniari (H.T.); între în hibrid simplu şi o linie consangvznizată.

Hibrizi cultivaţi în România În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii

cultivaţi în România necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit - înflorit şi 60 - 70
de zile pentru formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un total de
110 - 155 zile (în sudul ţării). Au fost astfel diferenţiate 9 grupe de maturitate.
Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de vegetaţie,
cuprinde 9 grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui hibrid
american. Din cele 9 grupe, importanţă prezintă doar 6 .
Fiecare cultivator este bine să folosească 3-4 hibrizi diferiţi ca perioadă de
vegetaţie. La alegerea acestora trebuie să se urmărească:
1. să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat;
2. să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi, pentru
siguranţă în acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu 150
faţă de potenţialul zonei;
3. să fie rezistent la secetă, boli, dăunători;
4. să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a ştiuleţilor.

Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie

Clasificarea românească Clasificarea F.A.O.
Grupa de prccociatate
(nr. cod) (nr. cod)
Hibrizi foarte timpurii sub 100 100-200
Hibrizi timpurii 100-199 200 - 300
Hibrizi semitimpurii 200 – 299 300 - 400
Hibrizi semitârzii 300 - 399 400 - 500 şi 500 - 600
Hibrizi târzii peste 400 650 - 700

Zonarea hibrizilor. Constanta termică este principalul criteriu de zonare în

cultura porumbului, care se obţine prin însumarea temperaturilor mai mari de
10°C pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp, s-au
stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb.
Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse între
1400 şi 600°C.
Zona a II - a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active cuprinse
între 1200 - 1400°C.
Particularităţi biologice
Porumbul emite o singură rădăcină embrionară, care asigură planta cu apă
şi hrană în primele 2-3 săptămâni. Apar apoi 3 - 7 rădăcini seminale care
pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri subterane este de 6-
10, funcţie de perioada de vegetaţie. Din fiecare nod se formează 8 - 16 şi chiar
20 de rădăcini adventive permanente. Din nodurile 2 -7 supraterestre, se pot
forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi absorbţie.

Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la 2,5

m, iar lateral, de 60 - 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează” circa 6
m3 de sol. Suprafaţa de absorbţie a sistemului radicular nu se corelează cu
volumul de sol explorat, totuşi apa o valorifică din volumul total. Aproximativ
60% din masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul de sol până fa 30 cm.
Tulpina este formată din 7 - 15 (21) internoduri pline cu măduvă, înălţimea
fiind de 0,30 - 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii este corelată cu
perioada de vegetaţie, crescând odată cu aceasta.
Diametrul tulpinii variază de la bază spre vârf: aproximativ 20 mm la bază, 60
mm la mijloc şi 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează
lăstari, denumiţi copili.

Pentru recoltarea mecanizată, rezistenţa la frângere şi cădere a tulpinilor sunt

însuşiri importante. Frângerea şi căderea tulpinilor pot fi cauzate de: densitatea
exagerată, excesul de azot, lipsa potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul
de fuzarioză.

Frunzele. Limbul frunzelor de porumb are lungimea de 50 - 80 cm, lăţimea de

4 - 12 cm, marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. În epiderma
superioară sunt prezente celule buliforme, care determină răsucirea limbului
spre interior în condiţii de secetă, proces prin care planta îşi măreşte rezistenta
la secetă. Indicele suprafeţei foliare la care se obţin recolte bune are valori de
4,0 - 5,0 în culturile neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. La înflorirea
florilor femele, suprafaţa foliară are valori maxime. Numărul de frunze este
corelat cu perioada de vegetaţie. După numărul de frunze, hibrizii se pot
clasifica astfel:
extratimpurii sub 18 – 20 frunze,
tardivi 20 – 22 frunze
foarte tardivi, cu peste 22 frunze.

Menţinerea frunzelor verzi până la maturitate măreşte recolta de boabe şi

valoarea furajeră a producţiei secundare.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile mascule
sunt grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele femele sunt
grupate în inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroşat), protejate
de frunze modificate (pănuşi) situate Ia subsuoara frunzelor.
La porumbse produce fenomenul de protandrie, polenul putând apărea cu 5 - 7
zile înaintea maturării ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate să
depăşească chiar 10 zile, determinând creşterea procentului de plante sterile.
Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi de
vânt până la l km distanţă.
Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7-30%; endospermul 80 -
87%, iar embrionul 10 - 12%.
MMB variază între 40 - 1100 g, frecvent 200 - 400 g.
MH este de 72 - 88 kg.
Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale. În ciclul ontogenetic al porumbului au
fost delimitate 11 faze, numerotate după sistemul zecimal, cu 0 - 5 în etapa
vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă. Criteriile de delimitare în etapa
vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa generativă evoluţia creşterii şi
maturării bobului L.S. Muntean şi colab., 2003.
Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8-16 zile şi necesită 120 - 180°C;
temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol şi
de -4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanşează la temperatură
minimă de 8°C, prin absorbţia apei în proporţie de 35 - 40% faţă de masa
seminţei.
Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10 zile de la
data răsăririi; se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei se
realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând,
o dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.
Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile după
răsărire; planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub suprafaţa
solului; începe procesul de iniţiere al paniculului, de formare a tuturor frunzelor
şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul uşor pot distruge frunzele expuse
fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac tratamente împotriva
carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă şi
fertilizarea fazială cu azot.
Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire: vârful de
creştere este Ia suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi, de Ia
nodurile situate încă sub suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt
predominante; creşte consumul de NPK al plantei.
Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la
hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere
este la 5 - 8 cm deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense;
grindina poate diminua recolta cu 10 - 20%; se fac tratamente contra
sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouǎlor.
Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii şi 48 -
50 de zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe
creşterea rapidă a paniculului şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.
Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la hibrizii
mijlocii şi 54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid; indicele
foliar este 3-4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea apei din
întregul volum de sol.
Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile de la
răsărire la hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile Ia hibrizii târzii; se caracterizează
prin creşterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodiilor şi alungirea rahisului
ştiuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza rahisului; consumul
de apă şi al elementelor nutritive este ridicat.
Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la răsărire şi,
respectiv, după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se
alungesc ultimele internodii; se alungesc stigmatele, este necesară irigarea
culturii.
Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de zile la
hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele foliar
este 5-6; gradul de acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid de
fosfor şi azot, se încetineşte absorbţia potasiului.
Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are Ioc după 12 zile de la apariţia
stigmatelor: ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe
acumularea amidonului; continuă absorbţia azotului şi a fosforului.
Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor: are loc
depunerea în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele nutritive şi
stresul termic pot provoca şiştăvirea boabelor.
Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia stigmatelor:
la hibrizii din conv, dentiformis se formează mişuna; începe uscarea frunzelor
bâzâie; şiştăvirea boabelor se produce din aceleaşi cauze menţionate anterior.
Faza 9 (coacerea în pârga-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia
stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de rezervă;
între endosperm şi embrion apare stratul negru de separare, care împiedică
fluxul substanţelor spre endosperm.
Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia
stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a
frunzelor şi pănuşilor.
Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite cultivatorului să
dirijeze procesul de formare a recoltei.
Cerinţele faţă de climă şi sol. Porumbul se cultivă în nord până la latitudinea de
58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în Noua Zeelandă).
Cerinţele faţă de temperatură. Boabele de porumb germinează la 8 - 10°C.
La temperaturi mai scăzute în sol are loc putrezirea boabelor, datorită atacului
ciupercilor saprofite.
Dacă după răsărire survin temperaturi de 4 - 5°C, creşterea încetează, se
degradează clorofila şi plantele mor. Brumele târzii distrug frunzele. La
temperatura de -4°C în 2-4 ore sunt distruse plantele în întregime.
La înflorire, temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18 - 24°C. În fza de
înflorire, dacă survin temperaturi ridicate, se produce un pronunţat decalaj între
apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor. La temperatura de 28 - 30°C scade
viabilitatea polenului. Amplitudinile de temperatură de peste 30°C ziua şi sub
10°C noaptea, ce survin în etapele a 6-a şi a 7-a ale organogenezei împiedică
formarea anterelor, implicit dezvoltarea grăunciorilor de polen şi desfăşurarea
normală a proceselor de fecundare (MUREŞAN şi colab, 1967). După
fecundare, amplitudinile mari de temperatură dereglează acumularea
substanţelor de rezervă în bob şi apare fenomenul de şiştăvire. Cele mai bune
condiţii termice pentru maturare, între faza de coacere în ceară şi cea deplină,
sunt de 21°C.
Pentru ţara noastră, studiile efectuate în Dobrogea, Muntenia şi o parte din
Transilvania, arată că cele mai mari recolte sunt realizate la următoarele
temperaturi: mai 16 - 20°C; iunie 19 -21 °C, iulie 20 - 23°C, august 19 - 22°C,
septembrie 14 - 17°C
Cerinţele faţă de umiditate. În prima parte a perioadei de vegetaţie, porumbul
rezistă foarte bine la secetă, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat,
consumului specific redus, caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de
întreţinere repetate. În lunile de vară, un lan de porumb poate evapora zilnic, în
lunile iulie şi august, până la 18 l/m de apă.
Perioada critică pentru apă este între 10-20 iunie şi 10-20 august, dinainte de
apariţia paniculelor şi până la maturitatea în lapte, când consumul de apă se
ridică la 68 - 74% din totalul necesar pentru întreaga vegetaţie, în această
perioadă solul trebuie să aibă 60 - 80% apă din capacitatea de câmp.
În perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea
acestora, intervalul critic fiind de 40 - 50 de zile.
J. HUMLUM a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media, în
condiţiile ţării noastre, când se realizează următoarea repartiţie a precipitaţiilor:
mai, peste 40 mm; iunie 60 mm; iulie 60 mm; sub 80 mm în august.
Repartizarea optimă a precipitaţiilor, după acelaşi autor, este următoarea: mai
60 - 80 mm: iunie 100 - 120 mm; iulie 100 - 120 mm; august 20 - 60 mm.
Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are mare importanţă în
stabilirea corectă a densităţii plantelor.
Cerinţele faţă de lumină. Porumbul este o plantă de zi scurtă, creşte bine la
lumină intensă.
Prin extinderea în cultură a hibrizilor cu poziţia frunzelor mai aproape de
verticală şi care se pretează la densităţi mai mari, coeficientului de convertire a
energiei solare va creşte.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe soluri lutoase şi luto-
nisipoase, cu 3 - 5% humus, peste 8 mg P2O5, Al peste 20 mg K2OAl/100 kg
sol, gradul de saturaţie 75 - 90 % şi pH = 6,5 - 7,5, adânci, fertile, luto-
nisipoase, care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să
asigure apa şi elementele nutritive. Totuşi, porumbul asigură recolte pe soluri
foarte variate. Pe solurile cu pH sub 5,8 este obligatorie aplicarea
amendamentelor cu calciu, pentru corectarea reacţiei acide.
Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile aluviale, fertile, pe cernoziomuri,
soluri bălane şi pe cele brun-roşcate şi brune de pădure, dar se pot obţine recolte
ridicate şi pe solurile nisipoase, prin fertilizare şi irigare.
Solurile argiloase, care menţin mai multă umiditate, se încălzesc încet
primăvara, iar vara crapă, rupându-se rădăcinile plantelor sunt mai puţin
favorabile; de asemenea, solurile tasate şi compacte, cât şi cele cu hardpan, care
necesită lucrări de afânare adâncă.
Zone ecologice se stabilesc pe baza cerinţelor faţă de temperatură, a datelor
referitoare la potenţialul termic al fiecărei zone (temperaturi mai mari de 10°C).
În acest fel s-au stabilit în ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura
porumbului.

Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologice active

(unităţi termice utile), mai mari de 10°C (aprilie - octombrie)
Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de
1.400 - 1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării,
Dobrogea şi partea de sud a Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud
de Oradea. În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu
hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu
hibrizi mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între
1.200 - 1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o mică
parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor
Meridionali şi Câmpia din Nord-Vestul tării. În acest areal hibrizii tardivi se vor
cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar
cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor
biologic active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale
Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord
Depresiunea Maramureşului. În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte
la circa 75% din suprafaţa cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor
mijlocii.

Pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie cea mai lungă, potenţialul termic al

zonei trebuie să fie mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai mari de 10°C),
pentru a se elimina riscul ca plantele să nu ajungă la maturitate.

Tehnologia de cultivare a porumbului

Rotaţia. Faţă de planta premergătoare, porumbul este mai puţin pretenţios.
După leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după cerealele păioase de
toamnă, in, cânepă, cartof, sfeclă şi floarea-soarelui se obţin cele mai bune
rezultate.
Dintre leguminoasele perene, lucerna, deşi asigură importante cantităţi de azot
(120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, este totuşi o mare
consumatoare de apă, de aceea nu este considerată o premergătoare potrivită
pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Datorită ponderii mari a celor două culturi (circa 60%), rotaţia grâu-porumb
este obligatorie. În această rotaţie porumbul este favorizat, deoarece este
cultivat după o premergătoare timpurie. Rotaţia se întrerupe după 4-5 ani dacă
există atac de fuzarioză, boală comună ambelor specii.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
În România, s-a extins monocultura de porumb, pe solurile fertile, mai joase, cu
apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului
temporar de umiditate - terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură
ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri
fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate
raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Totuşi, prin monocultură prelungită scade conţinutul de humus, structura se
degradează, solul se acidifiază progresiv, se epuizează solul în macroelemente
şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, utilizarea de
doze mari de îngrăşăminte şi tratamente pentru combaterea lor este costisitoare.
În ţara noastră producţii mari se obţin în asolamente de 4-6 ani.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de
primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă; dacă după porumb urmează grâu de
toamnă, se vor alege hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă. De asemenea,
dacă după porumb urmează culturi sensibile la erbicidele triazinice, la cultura
porumbului se vor aplica doze moderate din aceste pesticide.
Fertilizarea. Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă,
porumbul este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive. F.
ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin
excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie
de nivelul recoltei, după Cr. Hera şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul de
mai jos. Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi
potasiu (23 - 36 kg/t).
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului. Absorbţia azotului
este intensă pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Prezenţa azotului duce la formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde
intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa
de azot se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul
nervurii mediane, care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii
mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea este luxuriantă plantele
devin sensibile la secetă şi boli, maturitatea întârzie.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile
aeriene aferente, în funcţie de nivelul producţiei
Elementul Producţia de boabe (t/ha)
chimic 3-4 5-6 7-8 9-10 11 - 12 13- 14 >14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P 20 5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9
Fosforul are un rol important în creştere şi fructificare.
Carenţa de fosfor se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază,
sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se
accentuează protandria.
Excesul de fosfor determină insuficienţa zincului.
Potasiul creşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli.
Carenţa se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar
sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
Pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, care se manifestă prin dungi
gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, care pot duce până la
necrozarea lor. Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute din mai-iulie,
de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd se aplică în doză de 20
- 40 t/ha şi este indicat pe toate tipurile de sol din ţară. Dozele mai mari se
aplică la culturile irigate, pe solurile erodate, luvisoluri, etc.
Aplicarea gunoiului de grajd se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau
fermentat, o dată la 4 - 5 ani. Efectul se resimte şi în anul al treilea de la
aplicare, chiar în condiţii de monocultură.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd. Sunt folosite pe
scară largă în S.U.A., Italia, Ungaria. Dacă sunt înfiinţate culturi ascunse sau
sunt cultivate în mirişte, sunt mai economice.
În culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se
recomandă lupinul alb.
Hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, dar nefertilizaţi, sunt depăşiţi în producţie de
către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se ţine cont de:
tipul de sol,
nivelul producţiei scontate,
rezerva solului,
consumul specific,
regimul precipitaţiilor,
hibridul cultivat,
planta premergătoare.
Fertilizarea cu azot. Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură
neirigată sunt cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.

În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică determinarea

dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe
la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 -10 t/ha şi, respectiv,
20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.
Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după leguminoase,
de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct
porumbului şi, respectiv, cu l kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la planta
premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la
frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui
şi cu 25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură.
În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-
februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub
medie; se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se
face în primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de
amoniu, concomitent cu semănatul;
la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub
formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10-20 kg/ha, corelate cu
dozele, aplicate anterior şi starea culturii.

Fertilizarea cu fosfor. Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul

de la un consum de 9 kg P2O5/t boabe, la în conţinut al solului de peste 6
mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg P2O5/100 g sol doza se va majora
15 - 20 kg P2O5 pentru flecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu l kg P2O5, când aplicarea s-a
făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată
plantei premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului
germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi
concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).
În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a solurilor cu
fosfor, Cr. Hera şi Z. Borlan (1980) recomandă dozele economice înscrise în
tabelul de mai jos:

Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a

solului cu potasiu mobil, calculate de Cr. Hera şi Z. Borlan (1980) sunt
prezentate în tabelul următor:
Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul se
aplică direct şi cu l kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,
nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi
aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor
cu fosfor.
Aplicarea microelementelor. Se recomandă ca pe cernoziomurile fertilizate
mai mulţi ani la rând cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, să se aplice preventiv 8
- 10 kg/ha sulfatul de zinc, o dată la 4 - 6 ani.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la
intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de
zinc în concentraţie de 1%.
Aplicarea amendamentelor cu calciu este obligatorie pe solurile acide, cu pH
sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze mai mic de 75%, o dată la 4 - 5 ani.
Lucrările solului. Imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare se
face mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea.
Prin lucrările solului se urmăreşte acumularea de rezerve cât mai mari de apă în
sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm
adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi
grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin
lucrări cu grapele cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm,
nu se justifică prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi
adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,
pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 -
80 cm, odată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în
funcţie de grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul
curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea
şi răsărirea porumbului.
 Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la
suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatoriii sau cu grapa
cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după
zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape
cu colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului,
cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi
până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6
cm este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat", pentru a favoriza
ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării
accentuate se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor
operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată
cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
În prezent, se practică în diferite ţări sistemul de lucrări minime („minimum
tillage”), în două variante:
cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,
erbicidarea şi semănatul;
cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;
discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara
noastră.
În S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no tillage”,
adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în
teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri
irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere,
realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi erbicidarea.
În diferite ţări se practică şi sistemul alternativ prin care arătura nu se execută
anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de
până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează
numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea minimă de 98%
şi germinaţia minimă de 90%, să provină din culturi certificate.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,
Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează. Se previn, astfel,
fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis
etc.) se realizează prin tratarea seminţelor.
Perioada de semănat. Calendaristic, porumbul se seamănă între l - 20 aprilie
în zona de câmpie şi între 15-30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul în epoca optimă asigură umiditatea necesară germinării, iar
încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Se consideră că, pentru fiecare zi
câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor,
reducându-se în acest fel perioada de vegetaţie.
Semănatul prea timpuriu prelungeşte durata răsăririi, având drept urmare o
stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol.
Întârzierea semănatului duce de asemenea la pierderi de producţie, deoarece se
reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este împinsă în
intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt
care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe
soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt:
hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi
cădere. Hibrizii timpurii cu talia mai joasă şi un număr de frunze mai mic se vor
cultiva cu densitate mai mare comparativ cu hibrizii târzii.
Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid. În zonele
umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al
recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se
ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.

Densitatea la recoltare (mii plante/ha)

în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi tipul de cultură
Densitatea la maturitate Culturi neirigate (mii plante/ha) Culturi irigate (rnii plante/ha)
45-60 65-70
Hibrizi timpurii Hibrizi
40-55 60-65
mijlocii Hibrizi târzii
40-50 60-65

Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce,

din start, cu 3 - 5 mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu
10 - 15 mii plante/ha.
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15-30 kg, în funcţie de puritate,
germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la
semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce
apar până la răsărire şi în intervalul răsărire - recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate
prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului.
În regiunile mai umede, cu soluri grele se seamănă la adâncimea de 5 - 6 cm.
În regiunile mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se
măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în
funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC.
Lucrări de îngrijire
Scopul lucrărilor de îngrijire constă în combaterea crustei, a buruienilor, bolilor
şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor. Pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de
30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000 - 7.000 kg/ha boabe.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin
utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice și preventiv.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele
lucrări:
grăpat cu grapa cu colţi, după 4-6 zile de la semănat, pentru distrugerea
buruienilor şi a crustei;
grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce
se ridică rouă, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută
perpendicular pe direcţia rândurilor.
lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la
viteza maximă a tractorului;
prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu
viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
praşilă a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu
viteza de 8 - 10 km/h;
praşilă a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 -6 cm,
cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice sunt însoţite de praşile manuale, economic fiind doar două,
după primele două praşile mecanice. Praşilă a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicide. Utilizarea
erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude efectuarea a l -
3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este
necesar.
Combaterea dăunătorilor. Dacă nu s-au efectuat tratamente la sămânţă, dacă
porumbul urmează după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin
solul reavăn şi favorabil atacului viermilor-sârmă, sau pe terenuri proaspăt
arate, în perioada de vegetaţie poate să apară atac de dăunători. De preferat ar fi
ca aceste terenuri să fie evitate.
Tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă trebuie să fie
efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din
perioada de vegetaţie.
Irigarea. Consumul de apă al porumbului variază între 4.800 şi 5.800 m3
apă/ha.
Perioada critică pentru apă la porumb este în perioada 20 -30 iunie si 20 - 30
august. Dacă nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot
parcursul vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau
2/3 IUA) pe adâncimea de 60 - 80 cm. Dacă sunt restricţii de energie sau de
apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea
udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după
fecundare, în perioada umplerii boabelor.
Udarea de răsărire (200-400 m3 apǎ/ha) este necesară în primăverile secetoase.
Recoltarea. Ştiuleţii pot fi recoltaţi mecanizat când boabele au 30% umiditate.
Dacă umiditatea a scăzut sub 24%, este mai bine să se facă recoltarea manual,
pentru a preveni scuturarea boabelor.
Sub formă de boabe, recoltarea poate începe când umiditatea este de 24%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu tipuri de combine cu echipamente
de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora. Boabele recoltate trebuie aduse la
umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior
se taie tulpinile şi se leagă în snopi.
Păstrarea ştiuleţilor se face în pătule de diferite tipuri constructive. Raportul
dintre recolta de boabe şi recolta de tulpini variază între 0,51-0,92, micşorându-
se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii
porumbului.
Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8-1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.
Cultura succesivă de porumb
 Culturile succesive se amplasează pe terenuri irigate din Câmpia
Română, sudul Moldovei, Dobrogea şi o parte din vestul ţării. În unele zone
mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza culturi succesive pentru
masă verde şi siloz.
Amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul devreme
(secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, răpită, orz şi soiuri
timpurii de grâu).
Culturile succesive semănate până la l iunie trebuie să beneficieze de
1.200 - 1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C). În cultură succesivă se vor
utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la 110 zile.
Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul l - 5 iulie.
Pentru a urgenta semănatul, se poate semăna direct în teren nelucrat. Pe
terenurile îmburuienate se fac arături superficiale sau solul se lucrează prin 2-3
treceri cu grapele cu discuri.
Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi
potasiu.
Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha.
După semănat se aplică udarea de răsărire cu 300 - 400 m3 apă/ha. În
cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile cu norme
de 500 - 800 m3 apă/ha.
Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru
boabe.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre sfârşitul
lunii octombrie. În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea
brumelor, este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

SORGUL
Importanţă. Sorgul se cultivă pentru boabe, mături, sirop bogat în zahăr,
furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc.
În alimentaţia oamenilor, boabele de sorg sunt folosite în unele zone din Africa,
India, China, Orientul Apropiat şi Egipt, direct sub formă de făinuri.
În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în amestec
cu boabele de orz.
Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, se foloseşte la confecţionarea
măturilor, a periilor şi altor împletituri.
Sorgul zaharat este bogat în zaharoză.
Sorgul se foloseşte şi în hrana animalelor, ca furaj fibros, însilozat sau boabe,
având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. În zonele aride se
foloseşte nutreţul verde, deoarecd plantele regenerează repede după recoltare şi
poate fi folosit ca păşune. Pentru aceste utilizări au fost selecţionate soiuri şi
hibrizi fără glicozidul durină, care pune în primejdie viaţa animalelor. În China
şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la vopsirea
stofelor, a lânii şi pieilor.
Compoziţia chimică. Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare
boabelor de porumb. Conţin 75,37% amidon, proteine 11,84%, grăsimi 3,79%,
celuloză 2,18%, cenuşă 1,28% . Sorgul zaharat conţine 16 - 18% substanţe
dulci, predominantă fiind zaharoză.
Răspândire. Sorgul se cultiva, pe glob, pe o suprafaţă de circa 44,3 mii. Ha în
2007, 44,92 mii ha în 2008 şi 43,73 mii ha în 2009, ocupând locul 5 după grâu,
orez, porumb şi orz. Cele mai mari suprafeţe, 52,7%. sunt situate în Africa
(Nigeria, Sudan, Niger ş.a), după care urmează Asia cu 7,9 % (India, China,
Pakistan etc.).
În America de Nord şi Centrală se cultivă pe 14% din suprafaţa totală mondială,
iar în America de Sud pe circa 2,3%. În zonele semiaride din S.U.A se cultivă
suprafeţe de peste 3,0 mii ha cu sorg pentru boabe.
Producţia medie pe plan mondial a fost de 1409,2 kg boabe/ha în 2007, 1488,1
kg boabe/ha în 2008 şi 1419,8 kg boabe/ha în 2009.
În Europa, în prezent, suprafeţele sunt mici, sub 187 mii ha.

Suprafaţa cultivată cu sorg în ţări mari cultivatoare (mii ha)

Ţara 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2005 2007 2008 2009
 Argentina 719,5 613,2 540,3 533,5 475,4 557,9 497,6 594,4 618,6 456,5
Australia 622,2 758,00 823,0 667,0 734,0 755,0 767,0 613,3 941,5 766,9
Brazilia 523,9 486,1 423,6 753,7 931,0 788,1 722,2 662,9 831,3 786,9
Burkina
1225,2 1478,3 1484,3 1676,7 1438,0 1422,2 1330,4 1607,7 1901,7
Faso
Camerun 350,0 420,0 383,6 429,2 480,3 531,4 500,0 500,0 500,0 500,0
Chad 650,9 789,4 697,0 800,0 655,0 792,0 928,8 900,0 873,2
China 894,9 787,2 847,2 725,6 570,1 572,0 534,0 501, 580,6 580,6
Ethiopia 1011,1 1359,1 1132,5 1335,8 1311,4 1512,1 1468,0 1464,3 1533,5 1615,2
India 9856,4 9795,2 9300,0 9299,8 9330,7 9092,3 8667,3 8472,5 7764,0 7700,0
Mali 674,7 702,4 923,2 822,3 1000,0 744,1 917,0 1090,2 990,9 1091,0
Mexic 1899,2 1942,7 1743,6 1972,6 1832,5 1599,2 1600,4 1774,9 1838,1 1715,0
Niger 2155,5 2604,3 2240,7 2269,9 2218,9 2476,6 2682,3 2838,8 3055,3
Nigeria 6885,0 6437,0 6849,0 6935,0 7031,0 7284,0 7308,0 7812,0 7617,0
Romania 1,600 6,200 1,802 4,687 8,700 0,756 0,740 0,894 7,932 6,078
Sudan 4195,0 5742,2 5003,0 7081,0 3819,0 9864,9 6485,4 6522,9 6619,3 6652,5
Tanzania 736,2 691,6 655,3 449,5 697,2 737,0 890,0 900,0 900,0
SUA 3126,6 3472,0 2883,0 3155,7 2637,3 2321,3 1999,2 2747,9 2942,5 2233,8

În România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha. După
1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998, de pe care s-
a recoltat o producţie medie de 1664 kg boabe/ha. Suprafeţele cultivate după
anul 2000 în România, precum şi producţiile medii la sorg în ultimii ani
comparativ cu ţările mari cultivatoate sunt redate în tabelul de mai sus.
În ţările în care se acordă atenţie acestei culturi se obţin frecvent recolte de
peste 6.000 boabe/ha, menţionându-se şi recolte de peste 10.000 kg/ha boabe, în
condiţii de irigare.

Producţia medie la sorg în România în perioada 2000-2009 (Kg/ha)

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Prod.
937,5 903,2 1418,9 1064,8 3264,3 2529,1 1798,6 1334,4 2634,7 2375,7
medie

Sistematică. Origine. Soiuri

Sorgul aparţine familiei Graminea. Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum
vulgare Pers., sin. Sorghum bicolor (L) Moench. Această specie se împarte, în
raport cu modul de folosinţă, în patru grupe:
- Sorgul pentru boabe cu varietăţile: cafra (răspândit în centrul şi estul
Africii); shallu (răspândit în India şi Africa de Vest); kaoleang (cultivat în
China); feterita (existent în Sudan); hegarii (existent în Sudan); durra (cultivat
în Africa Centrală şi Orientală); milo (cultivat în Africa Centrală şi Orientală).
După E. Spaldon (1982), sorgul pentru boabe Sorghum vulgare var. Eusorghum
are următoarele varietăţi:
►Sorgul pentru mături (S. v. var. tehnicum)
►Sorgul zaharat (S. v. var. saccharatum)
►Sorgul pentru furaj (S. v. var. sudanense)

După unii autori, originea sorgului este în India, iar după alţii în Africa
Ecuatorială. După N. Vavilov (citat de Gh. Bîlteanu, 1991), cele mai multe din
formele sorgului cultivat provin din centrul genic abisinian. În Europa cultura
este cunoscută din secolul al XV-lea. În America s-a introdus prin anul 1855.
Pentru boabe se cultivă hibrizii de sorg, care au apărut după descoperirea unor
biotipuri androsterile şi a altora restauratoare de fertilitate, fiind mai productivi
cu 30 - 40% faţă de soiuri (N. Zamfirescu şi colab., 1965).
În tabelul de mai jos sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi
în „Catalogul oficial al soiurilor şi hibrizilor” pentru anul 2010. Hibrizii
prezentaţi au talia cuprinsă între 90 - 330 cm, cu panicul semicompact (cei
pentru boabe), cu coacere rapidă şi uniformă. Perioada de vegetaţie durează 120
- 150 de zile, MMB este de 20 - 25 g, capacitate de producţie până la 10.000
kg/ha.

Particularităţi biologice. La germinare formează o singură rădăcină

embrionară. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de
2 m şi prezintă un număr aproape dublu de perişori absorbanţi, faţă de porumb.
Suprafaţa foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat,
în comparaţie cu sistemul radicular al porumbului.
Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia variază
frecvent între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului, între,
0,3 - 4,5 m.
Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită în cazul sorgului
pentru boabe.
Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină şi au o ligulă
scurtă, păroasă, urechiuşele lipsesc.
Inflorescenţa este un panicul cu l .000 - 5.000 de flori.
Spiculeţele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil, în fiecare
spiculeţ sunt două flori, din care una este redusă la o palee membranoasa.
Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20-60 g; MH = 65-75 kg.
Conţinutul de pleve este de 5 - 15%.
Cerinţe faţă de clima şi sol. Sorgul are cerinţe ridicate fată de temperatură.
Temperatura minimă la germinaţie este de 10°C. Temperaturile medii zilnice
favorabile creşterii sunt de 21 - 22°C, foarte favorabile creşterii, fiind de 27 -
28°C. Creşterea încetează la temperaturi sub 15°C.
Suportă arşiţele de 38 - 40°C. Suma de grade necesară, pentru întreaga
vegetaţie pentru hibrizii cultivaţi în România, este de 2.500 - 3.500°C.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Coeficientul de transpiraţie
este de 153 - 190. Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit
"cămilă vegetală".
Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH = 4,5 - 8,5. Valorifică
eficient solurile nisipoase şi pe cele sărăturate. Sorgul pentru mături necesită
soluri mai fertile.
În ţara noastră sorgul pentru boabe se cultivă în arealul porumbului, pe terenuri
nisipoase sărăturate şi pe cele erodate, pe care la porumb se obţin recolte mici.

Tehnologia de cultivare a sorgului

Rotaţie. Sorgul are ritm lent de creştere din primele faze de vegetaţie, pericolul
de îmburuienare în această perioadă este mare. Din această cauză, sorgul
trebuie cultivarat după plante care lasă terenul curat de buruieni, de obicei
culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale de toamnă, pentru care
are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi substanţe nutritive. Din
acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi de primăvară.
Fertilizare. Pentru 1000 kg boabe şi producţia secundară aferentă sunt necesare
23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu. Pentru o tonă de tulpini sorgul
zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor. În condiţii de umiditate favorabilă,
sorgul reacţionează prielnic la fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul
recoltei, cât şi conţinutul de proteină, în zonele secetoase, efect favorabil
prezintă şi fosforul.
Dozele practicate azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare,
între N50-150P36-100. În condiţii de irigare, se recomandă N200P150.
Sorgul zaharat se fertilizează tinând cont de calitatea sucului; se recomandă,
pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile. Când sucul se utilizează
în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate efectua cu N90-120P70-80
Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei premergătoare, cu excepţia
măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se recomandă aplicarea lui
directă, încorporat adânc în sol.
Lucrările solului. Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul
porumbului. Patul germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă
puritate minimă de 97% şi germinaţia de cel puţin 85%. În sol, sămânţa îşi
reduce germinaţia cu 30 - 50% faţă de laborator. Seminţele se tratează înainte
de semănat cu fungicide şi insecticide la fel ca la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora 8,
la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat reduce numărul
plantelor răsărite cu peste 50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii plante
recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 - 8 kg
la cel pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi la
porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu
umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit
de umiditate.
Lucrări de îngrijire. Pentru a asigura o bună răsărire a plantelor, după semănat
se face o lucrare de tăvălugit. Înainte şi după răsărit se grăpează pentru
distrugerea buruienilor în curs de răsărire. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza
sapa rotativă, în culturile neerbicidate se execută 2-3 praşile mecanice şi l - 2
praşile manuale.
În primele faze de vegetaţie sunt necesare l - 3 tratamente pentru combaterea
păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu produse specifice. Se
execută răritul şi înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.
Recoltarea. Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor
(fără pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub
panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza de
coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.
Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se
leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a boabelor,
prin tăierea paniculelor cu l - 2 internoduri, după care se depozitează sub
şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la sorgul
pentru mături 3-4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care se pot
obţine peste 3.000 l alcool.

MEIUL
În lume În România
Anul
Suprafaţa Suprafaţa
kg/ha) kg/ha)
(mii ha) (ha)
2000 37081,4 746,1 488 364,7
2001 34956,6 827,7 1119 963,3
2002 33007,6 724,6 1519 913,1
2003 37522,7 927,4 2543 820,6
2004 34061,3 870,0 2500 800,0
2005 35395,2 873,6 3000 1666,6
2006 36123,0 881,0 1650 1090,9
2007 35662,0 939,3 2102 1107,0
2008 37010,6 951,5 1724 1654,8
2009 35454,4 903,5 1051 2098,9

Meiul (Panicum miliaceum L.) este considerat una dintre cele mai vechi plante
cultivate, în China ocupă suprafeţe importante cu 3.000 ani î.H., boabele fiind
folosite în alimentaţie; de asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în India,
în Egipt, sudul şi sud-estul Europei, în climatele mai calde, a fost înlocuit în
mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.
Suprafaţa cultivată şi producţia medie obţinută în România, comparativ cu
suprafaţa cultivată şi producţia medie obţinută pe plan mondial la mei, în
perioada 2000-2009, sunt redate în tabelul de mai jos:
În prezent, suprafaţa mondială semănată cu această specie de mei, caracteristică
zonei temperate, este de peste 35 milioane ha, cultivate în zonele aride din Asia
şi Africa; suprafeţe mai importante există în Asia Centrală şi de Est, Orientul
Mijlociu, Europa de Est. Suprafaţa cea mai mare cu această plantă se cultivă în
India (peste 11,69 mil ha), Niger (peste 6,1 mil ha), Nigeria (peste 5,0 mil ha),
Sudan (peste 2,3 mil ha), Producţia medie mondială este de peste 800 kg
boabe/ha; în Europa, meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru
furaj (în 2008, cea mai mare suprafaţa se cultivă în Federaţia Rusă - 513 900 ha,
şi Ucraina - 141 900 ha).
În România, meiul a fost cultivat din timpurile vechi, jucând un rol foarte
important în alimentaţie; treptat, însă, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind
înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. Prin comparaţie cu anii 1930 -
1939, când s-au cultivat cu mei 47,5 mii hectare (producţie medie de 812 kg
boabe/ha), până în 1965 suprafeţele s-au redus la doar 20 - 30 mii hectare,
concentrate în zonele secetoase ale ţării, în prezent, meiul a devenit o cultură de
importanţă cu totul secundară, prezentând un oarecare interes, mai ales în
cultură succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la
secetă şi a perioadei scurte de vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică,
meiul era considerat o plantă de completare, destinată înlocuirii, primăvara
târziu, a semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost
inundate.
Boabele de mei conţin circa 10,6 - 18,0% proteine, 61,1 - 68,9% glucide, 3,6%
lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri minerale. Boabele decorticate pot fi
prelucrate sub formă de faină utilizată în alimentaţie pentru prepararea de crupe,
păsat sau mămăligă. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din masa boabelor.
 Meiul (Panicum miliaceum)

Mămăliga de mei este mai greu de digerat dar hrănitoare. Boabele se folosesc în
furajarea animalelor (rumegătoare, păsări). Paiele şi pleava au o valoare furajeră
ridicată, conţinând 4,5 - 5% proteine. Planta întreagă este folosită sub formă de
masă verde sau fân, oferind un furaj de foarte bună calitate.
În prezent, în ţara noastră există în cultură soiurile prezentate în tabelul de mai
sus.
Meiul este o plantă erbacee anuală, cu capacitate mare de înfrăţire. Planta are
pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele germinează la 10-12°C) şi este
sensibilă la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C plantele
mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de vegetaţie
este scurtă, de numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze 800 -
850°C, temperaturi mai mari de 10°C. La germinat rezultă o singură rădăcină
embrionară. Sistemul radicular este puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o
rezistenţă deosebită la secetă. Pentru germinat necesită 25% apă din masa
seminţei. Meiul are cel mai mic consum de apă dintre toate cerealele. Prezenţa
perişorilor pe întreaga plantă, numărul mic de stomate, structura anatomică
apropiată de a plantelor de deşert şi semideşert îi conferă o mare rezistenţă la
secetă şi arşiţă. Nu întâmplător, datorită rezistenţei la secetă, care-i permite să
fie cultivat şi pe terenuri mai slab productive, meiul a fost denumit „grâul
nisipurilor” (N. Săulescu, 1947).
Tulpina ajunge la circa 80 - 120 cm înălţime şi înfrăţeşte. Inflorescenţa este un
panicul lung de 20 - 25 cm şi ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor
foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele se caracterizează prin
MMB de 4 - 7 g, MH = 70 kg şi procentul de pleve 17 - 20%.
 1. Ligula 2. Plăntuţă de mei

Cerinţe faţă de climă şi sol. Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri
mijlocii, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată, cum ar fi cernoziomurile sau
solurile aluviale; suportă pH până la 5,5-5,8.
În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat pentru cultivare în
zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. In cultură
succesivă pentru furaj, se recomandă sa fie semănat în câmpiile din sud şi vest;
pentru a realiza culturi reuşite şi producţii bune trebuie să fie amplasat cu
prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat. În acest sens, în cultură
succesivă este necesar ca la semănat, în sol, să existe o rezervă de apă care să
asigure răsăritul şi dezvoltarea plantelor cel puţin în primele 20 - 25 zile de
vegetaţie sau se irigă; apoi, în timpul vegetaţiei, trebuie să cadă 150 - 180 mm
precipitaţii sau să se intervină cu udări.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de
fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în
cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după
cereale păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau
prăsitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă sau cartof), în cultură succesivă
pentru furaj, poate fi cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în
primul rând orz şi grâu, dar şi după secară pentru furaj sau pentru boabe,
borceag, cartofi timpurii.
Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat în
cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură
neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată.
Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de
îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 -
80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH = 5,5 - 5,8) se pune problema
aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor
calcaroase.
Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit, curat
de buruieni, fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările de
pregătire a terenului sunt cele recomandate, de regulă, pentru plantele care sunt
semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se efectuează lucrări
superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare în agregat cu tăvălugul
inelar.
Semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de minimum
97% şi germinaţia de minimum 85%.
În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când
temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15-25
aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare. Semănatul se
efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe terenurile
îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă
superficial, la 2 - 2,5 cm adâncime.
În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei şi
nu mai târziu de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în zone colinare.
Se seamănă la distanţe mai mici între rânduri, de 12,5 cm, cu o cantitate de
sămânţă de circa 25 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o lucrare
de tăvălugit pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de îngrijire
este combaterea buruienilor. Meiul este atacat de puţine boli. Reţine atenţia
tăciunele, care se combate prin tratarea seminţei cu un preparat specifice.
Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi atunci când este
semănat în cultură succesivă. Se recomandă să se aplice o udare imediat după
semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de udări cu norme mai mari, de 500 -
550 m3/ha, la interval de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia umidităţii solului).
Recoltarea. La alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru boabe
trebuie avut în vedere faptul că meiul are o coacere neuniformă, existând
pericolul scuturării boabelor, în plus, boabele se sparg uşor la treierat; ca
urmare, turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut.
Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului au
căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din
mijlocul paniculului sunt în pârgă.
Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite
situaţii, meiul poate fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre
boabe s-au întărit, se taie plantele cu vindroverul, la 15 - 20 cm înălţime şi
numai pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de la cosire se
treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul
are paiul plin cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai
greu.
Raportul boabe : paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt
cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha, în condiţiile ţării noastre se
pot obţine producţii de l .000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.
Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau
chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).

OREZUL
Importanţă. Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante
cultivate. Boabele de orez se folosesc în alimentaţia omului, constituind hrana
de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde
consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, (prin comparaţie cu
un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an), în ultimele decenii, consumul
de orez a crescut considerabil în Africa şi America Latină. În ţările din zona
temperată orezul reprezintă un „aliment de completare”, prezent în hrană,
adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub diferite forme de preparare (de
exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez este de 3,7 kg/locuitor).
Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod frecvent numai prin
fierbere, au o valoare dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative
remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor cereale.
În cantităţi mai mici, comparativ cu cele destinate consumului alimentar,
boabele de orez sunt folosite pentru fabricarea de alcool, (în Japonia se produce
băutura tradiţională „sake”), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoza, acid
acetic, acetonă, ulei, produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. în
furajare sunt folosite numai subprodusele rezultate de la prelucrare: spărturi de
boabe, târâte, boabe nemature sau boabe mai mici.
Paiele sunt, de regulă, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare.
Ele pot fi întrebuinţate pentru producerea hârtiei, a cartonului, drept
combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca furaj; cenuşa rezultată după
arderea paielor poate servi ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.
Compoziţia chimică. Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u.
proteine, 2,1% din s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză;
5,7% din s.u. săruri minerale. Prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-
albire), se pierd circa 75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte
din proteine şi aproape complet vitaminele. Ca urmare, boabele de orez
prelucrate ("orezul alb") sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 -
90,3%) şi sunt sărace în proteine (5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la
prelucrare, a părţilor exterioare ale bobului şi a embrionului), lipide (0,4% -
0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%), (după „Techniques
agricoles”, 1993).
De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în vitaminele complexului B şi în
unii aminoacizi esenţiali (lizina).
Consumul boabelor de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Totodată,
trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi ai
bobului.
Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)
Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)
Specificare Orez Orez
Orez brut Orez Orez brut
decorticat decorticat Orez alb
(„paddy”) alb („paddy”)
(„cargo”) („cargo”)
Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37

Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19

Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05

Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00

Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0.46

Răspândire. În prezent, pe glob, se cultivă cu orez peste 151,5 mii. ha (locul al

doilea după grâu), iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de peste
3.500 kg/ha (după faostat.org).
Pe plan mondial În România
Suprafaţa Producţia medie Producţia medie
Suprafaţa (ha)
(mii ha) (kg/ha) (kg/ha)
2000 154055,8 3890,5 1400 2571,4
2001 152043,1 3935,1 1200 1250,0
 2002 147953,2 3848,8 500 1200,0
2003 148531,6 3936,0 105 2409,5
2004 150548,6 4037,1 1239 4005,6
2005 155026,2 4092,1 3394 4198,8
2006 155744,1 4116,3 5583 3299,3
2007 155952,5 4211,5 8088 3402,3
2008 159250,9 4306,8 9917 4932,6
2009 161420,7 4204,4 13346 5426,1

Ţările mari cultivatoare de orez sunt situate în Asia: India, China, Indonezia,
Bangladesh, Thailanda, Vietnam, Filipine. Suprafeţe întinse cu orez se mai
cultivă în Nigeria, Brazilia, Pakistan, Cambodgia, SUA. Producţiile medii
obţinute în unele ţări depăşesc productivitatea altor cereale: Coreea, Japonia,
China, Indonezia, SUA, reflectând productivitatea ridicată a orezului.
Comerţul mondial cu orez însumează aproape 25 mii. tone, iar principalii
exploatatori de orez sunt: Thailanda, Vietnam, China, India, SUA. Comerţul cu
orez este mai restrâns comparativ cu alte cereale (numai 4% din producţia
mondială), deoarece recolta este consumată, în principal, în zonele de
producere.

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (600,6 mii ha în 2007,

597,0 mii ha în 2008 şi 668,3 mii ha în 2009); dintre ţările cultivatoare de orez
se evidenţiază Italia cu 224,2 mii în 2008 şi 238,5 mii ha în 2009, Spania cu
96,1 mii ha în 2008 şi 119,3 mii ha în 2009, dar şi Federaţia Rusă, cu 160,4 mii
ha în 2008 şi 177,5 mii ha în 2009, producţiile situându-se frecvent peste 6.200
kg/ha.
Ţările europene, inclusiv Uniunea Europeană, sunt dependente de importurile
de orez de foarte bună calitate (circa 750 mii tone în Europa de Vest şi 240 mii
tone în Europa de Est), care provine din Asia, dar şi din SUA.
România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul
introducerii şi menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi
necesarul pentru consumul curent, din producţia proprie.
Suprafaţa cultivată cu orez în Europa în perioada 2000-2009 (ha)
2000 2001 2002 2003 204 2005 2006 2007 2008 2009
1 Bulgaria 3571 3897 4166 5633 5669 4500 4539 6583 7788 8312
2 Franţa 19870 19180 18490 19040 20160 17850 17130 17273 16440 24200
3 Grecia 20000 21100 22500 23300 23693 23100 23227 25589 31000 29000
4 Ungaria 3222 2339 2103 2560 2814 2665 2412 2617 2534 2712
5 Italia 220348 217622 218676 218675 229722 224015 226077 232500 224200 238500
 6 Portugalia 23859 24936 25216 25659 25587 21938 25400 26900 26300 27900
7 România 1400 1200 500 105 1239 3394 5583 8088 9917 13346
8 Federaţia
167600 142300 130100 143000 125000 136700 156200 157000 160400 177500
Rusă
9 Spania 117045 115594 113468 117500 122632 119150 106535 101565 96100 119300
10 Macedonia 3862 1500 1870 3065 2840 2385 2524 2504 2586 3120
11 Ucraina 25200 18852 18900 22400 21300 21400 21600 20000 19800 24500

Orezul este o cultură agricolă relativ nouă pentru România. Prima orezărie din
ţară a fost înfiinţată în anul 1786 de către o familie de agricultori italieni la
Topolia (lângă Banloc, judeţul Timiş), pe râul Bârzava. Cultura orezului s-a
extins destul de greu, astfel încât, în 1938 se cultivau circa 400 ha (după N.
Săulescu, 1947).
După al doilea război mondial, suprafeţele au crescut la 5 mii ha în 1946, 18,7
mii ha în 1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. Producţiile medii au depăşit, în mod
obişnuit, 3.000 boabe kg/ha, acestea fiind superioare, adesea, producţiilor altor
cereale păioase cultivate la noi; ca atare, orezul a fost considerat o cultură
rentabilă.

Producţia medie la orez în Europa în perioada 2000-2009 (kg/ha)

1 Bulgaria 4700,0 4800,1 4309,8 4200,0 4959,6 4480,0 4408,0 4644,6 4962,1 5226,2
2 Franţa 5835,8 5360,2 5691,0 5605,2 5709,8 5731,4 5533,1 5077,2 5425,7 5706,6
3 Grecia 7000,0 7118,1 7377,7 6995,7 7952,4 7240,1 7713,6 7633,7 6735,4 7068,9
4 Ungaria 3493,1 3294,9 4644,7 4372,6 3409,7 3542,5 3234,2 3789,0 3940,4 4322,2
5 Italia 5581,0 5849,3 6270,0 6412,9 6631,6 6307,4 6277,1 6624,0 6244,4 6289,3
6 Portugalia 5977,2 5852,2 5786,2 5760,2 5833,2 5538,1 5795,2 5806,6 5730,0 5698,9
7 România 2571,4 1250,0 1200,0 2409,5 4005,6 4198,8 3299,3 3402,3 4932,6 5426,1
8 Federaţia
3494,9 3493,4 3766,2 3152,7 3768,4 4203,4 4357,2 4487,5 4602,8 5143,4
Rusă
9 Spania 7066,0 7579,5 7217,1 7276,,5 7201,4 6916,6 6799,1 7122,7 6921,9 7538,9
10 Macedonia 4772,9 5266,6 4737,9 4255,1 5167,6 5270,4 5526,5 6132,1 6241,2 6368,5
11 Ucraina 3559,5 3654,7 3989,4 3750,0 3774,6 4345,7 4606,4 5400,0 5085,8 5832,6

În anul 1989, în România existau în jur de 62 mii ha amenajate pentru

cultivarea orezului; se intenţiona amenajarea unei suprafeţe totale de 75 mii ha,
dintre care să fie cultivate anual circa 50 mii ha, pentru acoperirea consumului
intern.
În ultimii ani, cultura orezului în România a cunoscut un regres considerabil din
cauza anumitor dificultăţi economice, îndeosebi din cauza costului foarte ridicat
al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului din import. Ca
urmare, suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16 mii ha în
1992, 5-6 mii ha în 1995- 1996 şi la doar 1,5 - 2,5 mii ha în 1998-2001
(producţii medii de 2.691 - 2.979 kg/ha, în ultimii ani). Drept consecinţă,
România este dependentă de orezul din import pentru acoperirea consumului
intern (39 mii tone importate în 1995 şi 66 mii tone în 1997).
Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului 3000 î.H.
exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în zonele
tropicale şi subtropicale, cât şi în zona temperată. Limita nordică de cultivare a
orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României (după
Gh, Bâlteanu, 1989).
Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun),
care cuprinde trei subspecii: ssp. brevis, caracterizată prin boabe scurte, de 3 - 4
mm lungime; ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante cu
tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie;
ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu
frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată
în zona temperată.

Aria de răspândire a orezului în lume

În comerţul mondial, orezul este împărţit în grupe (tipuri) în funcţie de:

compoziţia chimică a amidonului (amidonul poate fi constituit aproape exclusiv
din amilopectină sau, atât din amiloză, cât şi din amilopectină); aroma boabelor
(tipul aromat este cultivat în India); caracteristicile bobului, şi îndeosebi
lungimea (tipul cu bobul scurt -7,2 mm lungimea medie - este preferat de
consumatorii din Asia de nord; tipul cu bolul lung - 9,9 mm - este preferat de
majoritatea consumatorilor americani şi europeni).
În România se cultivă ssp. japonica temperată (existentă în cultură, în principal,
în nordul Chinei, Coreea, Japonia, bazinul mediteranean). Soiurile folosite în
prezent în România fac parte din varietatea italica, caracterizată prin panicule
nearistate, palee galbene, cariopse albe.
Particularităţi biologice. Principalele caracteristici ale orezului cultivat sunt:
înfrăţire abundentă, limbul frunzei îngust, inflorescenţa un panicul răsfirat,
purtând spiculeţe pedicelate uniflore. Floarea prezintă 6 stamine, iar fecundarea
este autogamă. La recoltare bobul este îmbrăcat în palee.

Floarea la orez

Încolţirea. În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen,

comparativ cu alte cereale, astfel încât boabele pot germina şi în apă. La
germinarea obişnuită, în sol uscat, din bob iese mai întâi radicula şi apoi
coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul bobului apare întâi plumula.
Înfrăţirea. Începe la 10 -15 zile după răsărit. Planta de orez formează, de
regulă, 3-6 fraţi fertili. Rădăcinile, paiul şi frunzele de orez sunt prevăzute cu
canale aerifere, care asigură oxigenul necesar pentru respiraţia organelor
subterane, în condiţiile terenului acoperit cu strat de apă.

Secţiune transversală în rădăcina adventivă dezvoltată de orez; în

parenchimul cortical sunt dezvoltate spaţii aerifere
 Secţiune transversală schematizată, prin internod la paiul de orez. Se
observă fascicule vasculare mici şi mai mari şi elemente (lacune) ale
sistemului aerifer

Înflorirea. Este precedată de apariţia paniculului şi durează, la un panicul, 5-9

zile, în funcţie de soi. Înflorirea şi fecundarea sunt favorizate de temperaturi ale
aerului de minimum 22°C (temperatura optimă 27 - 29°C), iar umiditatea
relativă a aerului trebuie să fie de 70 - 80%. Pentru orez sunt nefavorabile zilele
reci şi ploioase, iar temperaturile sub 17°C determină sterilitate. La maturitate
temperatura optimă se situează în jur de 25°C.
Paniculul de orez este răsfirat, cu numeroase spiculeţe uniflore şi formează 30 -
90 boabe îmbrăcate în palee, cu MMB = 25-45 g şi 18 - 22% de pleve
neconcrescute cu bobul.
Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145 zile.
Cerinţele termice pe întreaga durată a vegetaţiei sunt de 2.400 - 3.200°C
(temperaturi mai mari de 0°C). Pentru condiţiile din România, un soi trebuie să
aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge la maturitate.
Inflorescenţa (panicul) la orez
 Boabe de orez nedecorticat

Cultură de orez

Cerinţe faţa de climă şi sol

Temperatura. Planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură, necesitând
temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august). Germinarea
seminţelor începe la 10 - 12°C, dar se desfăşoară lent până la 16°C; optimum se
situează înjur de 30 - 35°C. în perioada înfloritului, condiţiile optime de
temperatură sunt asigurate la 27,5 - 32,5°C şi cele minime la 17,5 - 22,5°C.
Scăderile de temperatură (sub 15°C media zilnică), care se produc uneori la noi
în timpul înfloritului (luna august), antrenează căderea florilor şi reduc, adesea
drastic, recoltele de boabe.
Umiditatea. Orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De aceea, în
anumite regiuni ale globului, acolo unde se poate produce orez în cultură
neirigată, trebuie să cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau l.000 - l.800 mm
pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cultură irigată este necesar un debit mediu
de circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 -
40.000 m3 apă/ha.
În zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi bruşte în
timpul verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important. Ca
urmare, în zona temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în
condiţii submerse (în strat de apă). Cerinţele fiziologice pentru apă ale orezului
nu sunt cu mult superioare grâului; coeficientul de transpiraţie al orezului este
de 600, prin comparaţie cu cel al grâului, care este de 500. Pentru condiţiile din
România se consideră că este necesară o normă de irigaţie de 20.000 m3
apă/ha/an.
Apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai
potrivită pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu
trebuie să depăşească l - 2 g/1; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie
numai cu condiţia să fie asigurat un drenaj foarte bun.

Curenţii de aer. În anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce unele

pagube: stânjeneşte înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire,
poate favoriza căderea plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.
Lumina. Orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum 1.000 ore
de strălucire a soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate ridicată.
Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500 cal/cm2/zi.
Solul. Orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub aspectul
structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica şi soluri
neproductive sau slab productive, saline, alcaline; nu se cultivă pe soluri
nisipoase sau argiloase. Preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă,
mai puţin permeabile; solurile prea permeabile determină consumuri exagerate
de apă. Reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate ale pH sunt
de 4,5 -8,5, iar optimum este de 6 - 7). Un sol prea acid poate prilejui apariţia
unor simptome de carenţă şi toxicitate.
Orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, conţinutul acestora nu
trebuie să depăşească însă 2 %o. Pe solurile sărăturate terenul trebuie să fie
perfect nivelat, iar evacuarea apei se va efectua cât mai corect, pentru a se evita
concentrarea sărurilor în microzonele mai înalte, în anumite condiţii, cultura
orezului poate reprezenta o soluţie de valorificare a terenurilor sărăturate. De
altfel, din suprafaţa totală de circa 500 mii ha de soluri afectate de sărăturare
existente în România, circa 100 mii ha sunt situate în zona climatică favorabilă
orezului. Ameliorarea solurilor sărăturate prin submersie, şi folosirea lor ca
orezarii este metoda cea mai rapidă şi eficientă de valorificare a acestor soluri
(Gh. Bâlteanu, 1989).
Zone ecologice. Pe teritoriul României condiţiile de temperatură nu permit
delimitarea unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a unor
areale restrânse, în care se întrunesc condiţii favorabile.
Zona favorabilă I pentru cultura orezului în România este situată în lungul
Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de
Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de vară de
22°C.
Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este situată în
luncile râurilor Şiret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul
judeţului Timiş.

Aria răspândirii în cultură a orezului în România

Tehnologia de cultivare a orezului

Rotaţia. Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special,
împărţite în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de l - 4 ha fiecare, înconjurate
de diguleţe şi prevăzute cu canale destinate alimentării cu apă de irigaţie,
precum şi canale destinate evacuării acesteia; admisia şi evacuarea apei din
parcele se fac prin vanele de alimentare şi de evacuare.
Orezul este o plantă care suportă monocultura; nu trebuie practicată, însă, mai
mult 3 - 4 ani la rând, apoi trebuie întreruptă, deoarece există pericolul apariţiei
unor procese negative, cum ar fi: acidifierea, compactarea lui, manifestarea
unor procese anaerobe, spălarea elementelor nutritive, îmburuienarea terenului
cu buruieni specifice ş.a.
Pe terenurile fertile, cu apa freatică situată mai în adâncime, unde nu există
pericolul salinizării solului, se poate practica o încărcare cu orez de până la 75 -
80%. Pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există
pericolul de salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%. în ultimul
timp se recomandă să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu
orez, urmaţi de doi ani de „odihnă”; în primul an se cultivă o prăsitoare - soia,
porumb sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara), iar în anul următor o
cereală păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a solului
în vederea semănatului orezului (după recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).
Trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale, folosind,
de pildă, borceag semănat toamna şi recoltat primăvara devreme ca nutreţ
verde, după care se seamănă orez. în anumite situaţii, în orezarii poate fi
semănată şi lucerna, care este menţinută 2 ani în cultură.
Fertilizarea. Necesarul de elemente nutritive al unei culturi de orez, pentru a
produce 100 kg boabe/ha este estimat la 2,2 kg N, l kg P2O5, 2 kg K2O şi l kg
CaO.
Azotul. Orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor,
îndeosebi ca urmare a spălării elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie.
Cele mai importante sunt îngrăşăminte le cu azot, care se recomandă să fie
aplicate în doze de 120 - 150 kg/ha; mărimea dozelor este corelată cu fertilitatea
solului, soiul cultivat (interesează în primul rând rezistenţa la cădere a soiului),
condiţiile meteorologice din anul de cultură, data când a fost efectuat semănatul
(pentru a nu întârzia vegetaţia).
Azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doza totală primăvara, înainte de
semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze,
moment în care planta trece în faza reproductivă), fără, însă, a depăşi data de l
iulie, în cazul în care azotul este administrat mai târziu, perioada de vegetaţie se
prelungeşte, creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este
favorizat atacul de boli criptogamice.
 Amenajarea orezăriei: A - schiţa de amenajare a unui sector de orezărie;
B – secţiune printr-un sector de orezărie (tip clasic de amenajare)

Dacă premergătoarea a fost o leguminoasă (de exemplu, soia) doza totală de

azot se poate reduce cu 20 - 30%.
Dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului de
amoniu, deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este reţinut
în sol), fiind mai bine folosit de planta de orez. în perioada de vegetaţie se
administrează, în primul rând, sulfat de amoniu, dar pot fi aplicate şi alte
îngrăşăminte cu azot, cum ar fi azotatul de amoniu sau îngrăşăminte complexe.
Pentru împrăştierea îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace „avio”
sau terestre (tractoare prevăzute cu roţi cu pinteni şi maşini pentru administrat
îngrăşăminte chimice).
Fosforul. Este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a
echilibra efectul azotului. Influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea,
conferă rezistenţă la cădere şi boli, favorizează maturarea mai devreme a
boabelor, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele
recomandate fiind de 80 - 100 kg P2O5/ha. Administrarea se poate face toamna
sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.
Potasiul. Este important pe solurile uşoare, precum şi în orezăriile vechi, mai
ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor.
Dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate în întregime înainte de semănat sau
fracţionat, la fel ca azotul.
Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd este eficient în cultura orezului,
îndeosebi în orezăriile vechi. Se recomandă să fie aplicate 30 t/ha gunoi în
stare bine fermentată, de dorit la cultura premergătoare prăsitoare din
asolament.
Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente cu
reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha.
Lucrările solului
Arătura. Lucrarea de bază a solului este reprezentată de arătura de toamnă
efectuată cât mai de timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile normale şi 28
- 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărǎturi, în orezarii este necesară, în mod
frecvent, afânarea adâncă a solului (scări fi carea), efectuată o dată la 4 ani,
îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin
permeabile, în anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai
greu de distrus) este recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii
au fost descoperiţi şi expuşi la ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai
superficial. La desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în
agregat cu grapa cu colţi.
Nivelarea terenului. Nivelarea de întreţinere (sau de exploatare) se face în
fiecare an şi are ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor
mecanice. Prin comparaţie, nivelarea capitală se face la amenajarea orezăriei şi
apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament.
Nivelarea se poate realiza în teren uscat sau după inundarea terenului cu un strat
de apă. In teren uscat lucrarea este realizată prin două treceri în sensuri diferite
cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea apei în
parcelă, apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează cu
tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare.
După nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în sol cu
grapa cu discuri; eventual, prin aceeaşi lucrare, sunt încorporate şi erbicidele pe
bază de molinat (Ordram). înainte de semănat, cu ajutorul unor mijloace
mecanice se pot deschide rigole necesare pentru inundarea terenului şi pentru
evacuarea mai rapidă a apei din parcelă.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să conţină numai boabe întregi,
nedecorticate, cu puritatea fizică minimum 98%, germinaţia minimum 80% şi
energie germinativă cât mai ridicată.
Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca pentru
orice păioasă).
Semănatul în apă este metoda cea mai extinsă, atât Ia noi, cât şi pe plan
mondial (circa 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această
metodă prezintă o serie de avantaje: se câştigă 10-15 zile din perioada de
vegetaţie, deoarece se foloseşte sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai
devreme; metoda poate fi aplicată pe terenurile salinizate; se asigură condiţii
bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi în situaţiile în care nu se poate
pregăti foarte bine patul germinativ (aşa cum cere semănatul „în uscat”);
permite utilizarea erbicidelor volatile şi care trebuie încorporate în sol şi terenul
inundat, imediat după aplicare. În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de
regulă, la umectat 24 - 28 ore până la încolţire („punctare”), apoi se zvântă uşor.
Semănatul se efectuează prin împrăştiere cu mijloace terestre (tractor prevăzut
cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi maşina de împrăştiat îngrăşăminte chimice) sau
„avio”.
Semănatul „în uscat” se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind maşini
pentru administrat îngrăşăminte chimice sau semănători universale, fără
încorporare (fără brăzdare). In prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea
unor rigole superficiale. După semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit cu
tăvălugul inelar, pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de inundare,
împrăştierea seminţelor se poate face şi cu mijloace „avio”. Pe terenurile bine
pregătite se poate semăna cu semănătoarea universală, la adâncimea de circa 2
cm, folosind patine prevăzute cu limitatori de adâncime.
Densitatea recomandată este mai mare decât la alte păioase, şi anume 900 -
1.000 boabe germinabile/m2, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile din
perioada semănat-germinat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350
plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m2 . Pentru realizarea acestor
densităţi este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg sămânţă/ha.
În ţara noastră orezul este semănat atunci când în sol temperatura ajunge la 10 -
12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5
mai. întârzierea semănatului este foarte dăunătoare, deoarece se întârzie
vegetaţia în toamnă, cu toate consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul
producţiilor etc.
Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din
cultura orezului. Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se
produce, îndeosebi, cu buruieni iubitoare de apă. Majoritatea buruienilor
păgubitoare fac parte din familia Poaceae (Gramineae), mai frecvent specii ale
genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech. oryzoides -
mohor) şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă buruieni
specifice de baltă, cu ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus;
Juncellus) şi Alismataceae (Alisma; Sagitaria).
Pentru combaterea mohorului se recomandă 2 lucrări cu grapa cu discuri, în
sensuri diferite şi inundarea obligatorie a parcelei imediat după aplicare (şi nu
mai târziu de 24 ore). Împotriva buruienilor din familia Cyperaceae şi a
buruienilor dicotiledonate se fac tratamente în vegetaţie.
Contra buruienii Leersia oryzoides, mult extinsă în ultimele decenii în orezăriile
din ţara noastră şi deosebit de dăunătoare, se recomandă folosirea preparatelor
administrate postemergent. Administrarea înainte de recoltarea orezului a
tratamentelor permite distrugerea rizomilor de buruieni.
Contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din orezărie,
se foloseşte sulfat de cupru, în cantitate de până la 20 kg/ha pe întreaga
perioadă de vegetaţie. Tratamentul se face prin aşezarea la vaneta de alimentare
cu apă a parcelei a unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o
spumă la suprafaţa apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor.
Se mai pot folosi produse introduse în apa de irigat, ori de câte ori este nevoie.
Combaterea bolilor. Boala cea mai periculoasă din cultura orezului este arsura
bacteriană (sau „brusone” - Pyricularia oryzae) care atacă orezul pe toata
durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire. Atacul este favorizat
de verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi
la noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot.
Măsurile preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor
vegetale, efectuarea arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea
seminţelor înainte de semănat cu macozeb) sunt foarte importante şi eficiente.
O boală periculoasă în cultura orezului este şi pătarea brună
(Helminthosporium oryaze), pentru care se recomandă aceleaşi măsuri
preventive ca şi în cazul arsurii bacteriene, la care se adaugă posibilitatea
cultivării unor soiuri rezistente; fuzarioza (Fusarium sp.) atacă în fazele de
germinat şi înflorit, măsurile preventive şi curative fiind similare cu cele
prezentate la celelalte boli.
Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau ţânţarul
orezului, atacul periculos fiind provocat de larve, când orezul este în faza de
plantulă. Cultura atacată are frunzele galbene, plantele sunt firave şi se poate
ajunge până la pieirea plantelor. De asemenea, în orezarii apar, de regulă,
moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea), la atac foarte puternic
recomandându-se evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei.
Irigarea. Regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia
intermitentă cu nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul
semănatului în apă, se face inundarea parcelei cu 10 cm de apă, cu î - 2 zile
înainte de semănat; după 6-8 zile de la semănat se evacuează apa timp de 48
ore, pentru înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se inundă din nou, cu mărirea
treptată a grosimii stratului de apă; la înfrăţit nivelul apei se coboară până la 3 -
4 cm, cu scopul de asigura oxigenul necesar plantei în această fază, dar şi
pentru a proteja nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare, în
continuare stratul de apă se ridică treptat, la început la 10 - 15 cm şi atingând
maximum de 20 - 25 cm în fazele apariţia paniculului-înflorire.
La fecundare-formarea bobului, grosimea stratului de apă se poate reduce până
la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară se opreşte alimentarea cu apă, iar
cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid vanetele pentru a permite
evacuarea completă a apei din parcelă.
Evacuarea apei se face şi în situaţiile în care este necesară administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.
În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte 5 - 6
cm strat de apă, care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se de
4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se conduce ca în cazul semănatului „în
apă”.
Recoltarea. În momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se
recomandă evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea repede, pentru a nu
determina căderea plantelor.
Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului
se află la coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24%
umiditate). Calendaristic, în România orezul, se recoltează, în mod obişnuit,
între 15 septembrie şi 15 octombrie.
Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct din lan,
având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o turaţie de 500 -
550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o viteza de înaintare de
numai 1,5-2 km/oră.
Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de
anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă;
lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul,
reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când boabele ajung la 15 - 17%
umiditate se treieră cu combina prevăzuta cu ridicător de brazdă.
Producţiile medii obţinute în România înainte de 1990 au fost de 2.500 -3.500
kg boabe/ha, în mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta indiguită a
Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha.
Trebuie, însă, menţionat că în zonele tradiţionale de cultură a orezului pe glob,
cu condiţii climatice şi de sol foarte favorabile, producţiile medii depăşesc
5.000 -6.000 kg boabe/ha.
Imediat după recoltare este obligatorie condiţionarea recoltei, (eliminarea
impurităţilor cu conţinut ridicat de apă, a fragmentelor vegetale verzi şi uscarea
boabelor), cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei, în continuare,
boabele uscate sunt prelucrate pentru îndepărtarea, în prima fază, a paleelor,
apoi a învelişurilor bobului şi a embrionului. Albirea poate fi însoţită de
polizare şi glasare cu glucoza şi amidon.

HRIŞCA

În cadrul problemelor actuale ale agriculturii, vă supun spre studiu o temă de

actualitate: reintroducerea în cultură a unor plante uitate, care s-au cultivat în
România, dar care în ultima vreme nu s-au regăsit în structura culturilor. În
acest context, o cereală care are importante calităţi alimentare, dar şi
medicinale, este hrişca.
Hrişca (Fagopyrum esculentum Moench., sin. Fagopyrum sagittatum Gilib.)
aparţine, din punct de vedere botanic, familiei Polygonaceae. Este inclusă în
grupa cerealelor (pseudocereala) datorită compoziţiei chimice a boabelor şi
utilizării acestora în alimentaţie şi în furajare, similar cu boabele cerealelor.

Istoric: Hrişca este o plantă veche de cultură pentru estul Asiei, având ca centru
de origine Tibetul, unde se întâlneşte o diversitate mare de forme cultivate şi
sălbatice, care ajung în altitudine până pe la 3.600m. ( unele forme de hrişcă
tătăneasă chiar până la 4.500 m. ). Din acest centru a fost dusă în Siberia de vest
si în India, apoi înspre răsărit ( China, Coreea, Japonia ). În Europa a fost adusă
mult mai târziu, abia prin era noastră, grecii si romanii nu o cultivau. După
datele din literatură, hrişca ar fi fost adusă în Europa odată cu invaziile turco
mongole (sec. XIV-XV ), mai întâi în Rusia de unde s-a răspândit în
Danemarca, Germania, Franţa ( ulterior a fost răspândită şi pe continentul
American. Chiar de la primul război mondial încoace se constată o scădere
importantă a suprafeţei ocupate cu această plantă. De la cele 3,9 milioane
cultivate în perioada 1922-1925, suprafaţa s-a redus până în 1940 la 3,1
milioane. În anul 2008, pe plan mondial s-au cultivat 2 461 853 ha cu hrişcă.
Culturile sunt concentrate îndeosebi în Europa (1,4 milioane hectare, din care
0,87 milioane ha. în Federaţia Rusă şi 0,37 milioane ha în Ucraina) şi China (1
milion hectare). Dintre ţările cultivatoare de hrişcă se mai menţionează S.U.A.
(65 mii ha), Polonia (74 mii ha), Brazilia (45 mii ha), Japonia (43 mii ha),
Franţa (31 mii ha), Belarus, Lituania. Aria de cultură se extinde până la 70
grade latitudine nordică şi până la altitudinea de 800 m. Restrângerea în cultură
are mai multe cauze: valoarea nutritivă a boabelor sub nivelul altor cereale
(cum ar fi grâul sau porumbul); producţiile foarte fluctuante de la un an la altul;
recoltarea dificilă datorită maturităţii eşalonate a boabelor şi culcării la pământ
a plantelor la maturitate, care pot conduce la pierderi mari prin scuturare;
valorificarea nesigură pe piaţă a recoltei. Ca urmare obiectivele ameliorării
sunt: productivitatea, constanţa producţiilor, calitatea boabelor, etc.

Cultura de hrişcă

Hrişca a revenit în atenţia consumatorilor din Franţa datorită calităţilor dietetice

ale boabelor (are un conţinut caloric de numai 128 kcal/100 g. produs, faţă de
media de 350 kcal./100 g produs la cerealele uzuale). De asemenea, hrişca este
promovată de cei care practiceă agricultura ecologică, ca o alternativă a
culturilor de bază şi este frecvent comercializată în magazinele cu produse
ecologice. Din aceste motive, în ultimii ani Uniunea europeana (Olanda, Franta)
şi Japonia, importă cantităţi destul de importante din China.
Simbolistică: Acest aliment cu gust dulce-aromat simbolizează averea si
protecţia asupra proprietăţii. “Vrăjitoarele “ din Evul Mediu trasau cercuri cu
făină de hrişcă pentru a crea un spaţiu protejat în care sa-şi practice ritualurile.
De asemenea hrişca a fost asociată mereu cu drepturile de proprietate de diverse
tipuri. Casa rusească este făcută simbolic din hrişcă prăjită.
Importanţa: Hrişca se foloseşte în cea mai mare parte în alimentaţia omului
sub formă de pasat (terci/kasha obţinut din crupe care reprezintă miezul brut
tratat cu aburi), care este mult apreciat pentru valoarea nutritivă, gustul plăcut si
comportarea bună la fierbere. Sub formă de făină se foloseşte la prepararea
mămăligii, a biscuiţilor şi a altor preparate culinare (substituind foarte bine
orezul), dând acestora o aromă specifică, inconfundabilă, şi o textură mai
fermă. În amestec cu făina din soia prăjită se foloseşte la fabricarea unui sort de
ciocolată ieftină. Dacă se folosesc boabe integrale acestea se spală foarte bine
înainte de utilizare. Trebuie subliniat că hrişca este singura cereală care nu este
deficitară sub aspectul conţinutului de lizină (5-7g/100g proteină), totuşi ea nu
conţine gluten (deci poate intra in compoziţia făinii de panificaţie în procent de
maxim 1/10 părţi). Pe lângă acestea ea conţine rutin şi quercetin (până la 6%
din s.u.) doi glucozizi flavonici (cu efecte antioxidante) folosiţi în medicină
pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare sanguine. Seminţele de hrişcă mai
conţin inozitol (parte a complexului de vitamine B) care acţionează prin
îmbunătăţirea metabolismului grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile, asigură
de asemenea ficatul în procesarea hormonilor, a medicamentelor, a glucozei, cu
efect protectiv hepatic. Pe lânga acesta seminţele integrale (netratate termic )
conţin chiro-inozitol, un compus care scade nivelul de glucoză din sânge
acţionând prin creşterea sensibilitaţii celulelor la glucoză, şi mimând acţiunea
insulinei. Hrişca conţine de asemenea şi vitamina B8 (acid folic), vitamina P
(este pseudovitamina C), vitamina E (tecoferol). Boabele întregi, ca şi
reziduurile de la prelucrarea lor, constituie un furaj concentrat valoros mai ales
pentru păsări. Carnea acestora, când sunt hrănite cu hrişcă este mai albă şi mai
grasă, iar puii cresc mai repede. Boabele se mai folosesc în industria spirtului şi
a amidonului. Din punct de vedere agronomic, hrişca prezintă interes deoarece
este puţin pretenţioasă faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin
costisitoare. Planta acoperă foarte bine terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte
foarte repede şi poate asigura în 3 luni, recolte de circa 4-6 tone masă uscată,
care poate fi folosită ca furaj (nutreţ verde până în faza de înflorire sau ca fân;
în stare verde nu se administrează în hrana porcinelor cu pielea nepicmentată
cărora le provoacă boala numită fagopirism caracterizată prin inflamarea pielii
de pe cap), sau ca îngraşământ verde, combustibil, material pentru ambalaj.
Hrişca este una dintre cele mai valoroase plante melifere, atât d.p.v. cantitativ
cât şi calitativ (mierea obţinută are culoare maroniu închis şi o aromă extrem de
puternică). De pe 1 ha. de hrişcă albinele pot colecta pe vreme bună 60-90 kg.
miere (chiar 150 kg în anii foarte favorabili).
Efecte terapeutice:
- scade colesterolul (scade colesterolul total şi LDL-colesterolul rău) prin
creşterea eliminării grăsimilor în scaun, deci oferă protecţie împotriva
aterosclerozei.
- împiedică formarea litiazei biliare (pietre la vezica biliară) prin îmbunataţirea
sintezei de acizi biliari şi eliminarea de grăsimi neutre şi acide.
- prin conţinutul în magneziu (cel puţin 20% din doza nutritivă zilnică
recomandată) şi antioxidanţi, are un efect relaxant asupra vaselor de sânge,
îmbunătăţind circulaţia şi scăzând tensiunea arterială.
- datorită lipsei de gluten în conţinut, este un aliment foarte util şi chiar indicat
pentru persoanele care au o dietă restrictivă cum ar fi în boala celiacă (se
manifestă prin crize dipneice de astm la ingerarea alimentelor cu gluten).

Sistematica:
Hrişca aparţine genului Fagopirum, care cuprinde mai multe specii spontane şi
cultivate.
Fagopirum tataricum (Gaertn) - hrişca tătăneasă este o specie rustică, rezistentă
la ger, cultivată în mică măsură prin Tibet şi Alpi. Se întâlneşte adeseori ca
hrişca comună. Este plantă anuală, ierboasă cu port erect.
Tulpina este puţin ramificată, glabră, de culoare verde, cu înălţime de 30-75 cm.
Frunzele sunt triunghiulare, cordate, mai mult late decât lungi.
Fructul este trimuchiat, negru-bruniu cu aspect mat.
Fagopyrum rotundatum (Bab) - considerată de Hegi sinonimă cu F. tataricum,
cu care de altfel se aseamănă, dar cu fructul piramidat cu 3 faţete şi coastele mai
rotunjite.
Fagopirum cinosum(Meisn) - este plantă perenă cu tulpini mult mai viguroase,
care ajung până la 2 m. Infloreşcenţa este ramificată cu flori albe; fructele sunt
mari.
Fagopyrum sagitatum (Gilib) sin. F. esculentum(Monch) - hrişca cultivată este
specia cea mai importantă. Studiind sistematica acestei specii, Stoletova(1952)
o împarte în 2 subspecii: vulgare si multiflorum, fiecare dintre ele cuprinzând
mai multe grupe de varietăţi.
Subspecia vulgare cuprinde forme timpurii sau semitimpurii, cu tulpini până la
100 cm., având 8-12 internoduri lungi. Inflorescenţa este un racem cu flori roz-
pale sau roşiatice. Nu reacţionează la durata de lumină. Cuprinde mai multe
grupe (grex) răspândite în nord sau la altitudine mai mare şi anume: grex
ruthenicum grex ucrainicum, grex litorali şi grex himalaicum.
Subspecia multiflorum cuprinde forme mult mai viguroase, cu tulpini înalte
până la 200 cm., având 12-28 internoduri scurte, de culoare roşiatică.
Inflorescenţa este racem sau semiumbelă, cu flori roz-albe sau roşii.
Reacţionează puternic la ziua scurtă. Este tardivă, cu pretenţii ridicate faţă de
căldură si umiditate. Cuprinde grupele grex indicum cu 7 varietăţi: grex
mongolicum cu 3 varietăţi; grex coreanum cu 3 varietăţi; grex chinense cu 2
varietăţi şi grex manciuricum cu 2 varietăţi.
Prin ameliorare sau obţinut soiuri valoroase mai ales în U.R.S.S. şi în Germania
(Bogatiri), productive, cu perioada de la semănat la coacere de 70-80 de zile;
Kalininskaia, puţin pretenţios la sol şi temperatură; Sotilovskaia 4, productiv şi
rezistent la cădere).
La noi în ţară se cultivă numai populaţii locale tardive si semitardive.

Părţile componente ale plantei de

hrişcă

Compoziţia chimică:
Seminţele de hrişcă se aseamănă foarte mult cu seminţele de cereale în ceea ce
priveşte compoziţia lor chimică. Proteinele sunt formate în cea mai mare parte
din globulină si glutenină. Dintre aminoacizi primul loc îl ocupă arginina şi
apoi lizina; în cantităţi mai mici se găseşte şi cistina. Valoarea nutritivă a
proteinei din hrişcă este mai mare decât a altor cereale şi se apropie de cea a
leguminoaselor. În bob proteinele sunt repartizate în cea mai mare parte spre
periferie. Grăsimea este în proporţie redusă, dar rezista bine la oxidare.
Extractivele neazotate sunt reprezentate în cea mai mare parte din amidon, apoi
zaharoza(1-2%) şi dextrină(4-5%). Celuloza este în cantitate mare în fruct, pe
câtă vreme în sămânţa propriu-zisă este redusă. Reziduurile de la prelucrarea
boabelor de hrişcă şi paiele au un conţinut destul de ridicat de proteină şi
extractive neazotate în deosebi tărâţele.
Compoziţia chimică a fructului şi a altor produse de hrişcă
Crupe s-
Componentele Fruct Tărâţe Coji Paie
au făină
Apa 12,1 12,8 12,0 10,3 9,9
Proteine brute 10,8 7,9 28,3 4,4 5,2
Grăsimi brute 2,5 1,5 7,4 1,0 1,3
Ext. neazotate 62,2 76,1 42,7 38,5 35,1
Celuloza 10,3 0,6 4,8 43,7 43,0
Cenuşa 2,1 1,1 4,8 2,1 5,5

Conţinutul de minerale la hrişcă

Total 0,9 g. din 100g/
Oligoelemente
s.u.
Potasiu 0,216
Sodiu 0,054
Calciu 0,033
Magneziu 0,113
Fier 0,016
Fosfor 0,438
Aluminiu 0,017
Clor 0,013

Prezentarea plantei:
Morfologie. Biologie. Hrişca este grupată fitotehnic între cereale datorită
utilizării ei, dar d.p.v. botanic se deosebeşte foarte mult de ele, fiind o
dicotiledonată din familia Polygonaceae.
Rădăcina este pivotantă, adâncă de 20-40 cm., cu numeroase ramificaţii
fibroase, răspândite îndeosebi în stratul arabil. Perii absorbanţi sunt foarte lungi
ajungând la 3-5 mm. Datorită acestui fapt are o foarte mare putere de
solubilizare si absorbţie.
 Rădăcina plantei de hrişcă

Tulpina este erectă, ramificată chiar de la bază, suculentă şi goală în interior.

Are suprafaţa uşor striată, culoare verde sau verde-roşiatică. Înălţimea variază
între 30-60 cm., dar în condiţii bune de fertilizare poate ajunge la 130 cm. Sau
chiar mai mult.

Ramificaţia nedefinită la planta de hrişcă

Nod de ramificaţie şi nod de creştere la hrişcă

Frunzele sunt triunghiulare sau sagitat-cordate, glabre, de culoare verde; cele de

la bază sunt lung-peţiolate, cele de la vârf sunt aproape sesile. Limbul este lung
de 2-5 cm. si lat de 1,5-5 cm., având nervuri uşor păroase, de culoare verde sau
roşiatică. Stipelele sunt mici şi verzi. Sucul tulpinilor şi frunzelor este foarte
acid; în celule se găsesc multe celule de oxalat de calciu.

Partea ventrală şi dorsală a frunzei de hrişcă

Florile sunt reunite mai frecvent într- o inflorescenţă sub formă de racem
alungit, dar se întâlneşte şi forma de corimb sau semiumbelă. Inflorescenţa este
lung pedunculată, inserată la subsoara frunzelor superioare, cuprinzând un
număr foarte mare de flori uneori până la 3000, dar în medie cca. 500. Acestea
sunt mici, de 2-3 mm., compuse dintr- un perigon cu 5 sepale petaloide, albe-
rozii sau roşii, cu miros pronunţat. Staminele în număr de 8 sunt dispuse pe
două cercuri: 5 la exterior si 3 la interior. Caracteristic pentru flori este
dimorfismul sexual studiat de Darwin; unele flori au stilul mai lung decat
staminele, altele mai scurt. Ovarul este unilocular cu un pistil şi trei
stigmate(rar 2 sau 4).

Inflorescenţa la planta de hrişcă

Fructul este o nuculă cu trei muchii, lung de 4-6 mm., lat de 2,8-3,7 mm. şi gros
de 2.4-3.4 mm. Are culoare brună-castanie sau cenuşie-argintie, lucioasă după
recoltă şi mată mai târziu. MMB este 19-27 g., MH 55-70 kg.
Forma, mărimea şi culoarea sunt caractere foarte variabile în funcţie de mediu,
varietate şi soi.
Seminţele ajunse în pământ suficient de umed se îmbibă repede cu apă şi
pornesc în germinaţie. La temperaturi de 15-20 grade răsar dupa 4-7 zile. Mai
întâi apare tulpiniţa, pe care cotiledoanele rămase în pământ o curbează.
Răsărirea este epigeică şi cotiledoanele apar învelite în învelişul fructului pe
care îl înlătură în ziua următoare. Plantula are la răsărit culoarea roz sau
roşietică, dar în prezenţa luminii înverzeşte. Ritmul de creştere este foarte rapid:
la 407 zile de la răsărire apare prima frunză adevărată, iar dupa alte 3-5 zile a
doua frunză, începând totodată ramificarea tulpinii şi formarea mugurilor
florali, proces care în condiţii prielnice de umiditate şi hrană continuă până la
înflorire.
La 3-5 săptămâni de la răsărire în funcţie de soi şi mediu începe înflorirea în
ordinea formării florilor. Primele flori se deschid la partea inferioară a tulpinii,
iar în cadrul inflorescenţei începând de la vârf spre bază. Înflorirea durează
foarte mult. Unei singure inflorescenţe îi trebuie 15-20 de zile pentru a înflori
complet, iar unei plante 30-40 de zile. Pe timp umed durata este mult depăşită,
întâlnindu-se frecvent cazuri când la partea inferioară a plantei sunt fructe
coapte, iar la vârf boboci florali. Deschiderea florilor se face dimineaţa între
orele 6-8 şi numai puţine dintre ele se deschid până pe la orele 11. După
aproximativ o oră de la deschiderea florii anterele pun în libertate polenul.
Florile polenizate se deschid foarte repede; cele nepolenizate rămân deschise
până spre seară, redeschizându-se a doua zi. Planta este alogamă entomofilă,
polenizarea fiind făcută în cea mai mare parte de către albine şi mai puţin de
către alte insecte. Vântul ajută şi el într-o oarecare măsură la polenizare.
Autogamia nu este exclusă, dar este foarte redusă din cauza dimorfismului
floral.
La florile cu stil lung, anterele ajung până la jumătatea înălţimii lui; la cele cu
stil scurt, anterele îl depăşesc cu jumătate. Cele 3 stamine din cercul interior au
anterele îndoite în afară, iar cele de pe cercul exterior sunt îndoite înăuntru, aşa
că insectele care vizitează florile iau polen pe ambele părti ale corpului. Din
florile cu stamine scurte polenul se prinde mai mult pe ceafa insectei, iar din
cele cu stamine lungi pe abdomen. Ceafa atinge mai mult stigmatele cu stil
scurt, iar abdomenul pe cele cu stil lung.
Polenizarea între organe sexuale de acelaşi tip(stamine scurte cu stile scurte si
stamine lungi cu stile lungi) Darwin a numit-o legitimă, iar pe cea dintre
organele sexuale de lungime diferită, ilegitimă. Polenizarea legitimă este cea
normală şi mai frecventă, reprezentând aproximativ 75% din florile fecundate.
Darwin a mai arătat că există diferenţe de mărime între grăunciorii de polen de
la cele două feluri de flori. Cele cu stil lung au polen mai mic decât cele cu stil
scurt. Acest fapt ar putea constitui o piedică în fecundare la cazuri de polenizare
ilegitimă, căci grăunciorii mici dau tuburi polinice scurte, care nu pot străbate
prin stilurile lungi până la ovar.
Unii autori susţin că autopolenizarea este posibilă, dar că în descendenţă se
observă degenerarea plantelor-Eghis. Lebedantev infirmă posibilitatea de
autopolenizare. Afirmă apoi că plantele cu stilul floral scurt sunt mai productive
decât cele cu stilul lung. În general, polenizarea la hrişcă este foarte mult
influenţată de condiţiile de mediu. Dacă în perioada înfloritului sunt ploi multe,
albinele nu frecventează florile, anterele nu se deschid sau chiar dacă se
deschid, polenul este spălat şi fecundarea nu are loc. Nici căldura mare nu este
potrivită, deoarece stigmatul se usucă repede iar polenul îşi pierde viabilitatea
în curs de 1-3 ore. După 17-20 de zile de la polenizare bobul ajunge la coacerea
în lapte, care durează aproximativ o săptămână şi apoi trece în pârgă.
Pentru întreaga perioadă de vegetaţie hrişca are nevoie de 60-160 de zile, în
funcţie de soi şi de mediu.

Cerinţe faţă de climă şi sol:

Clima. Hrişca, deşi originară din zona muntoasă, are totuşi cerinţe mari faţă de
căldură în tot timpul vegetaţiei. Pentru germinaţie are nevoie de cel puţin 8
grade Celsius , dar la această limită germinează abia după 20-30 de zile.
La temperatura de 12-15 grade Celsius răsare după 9-10 zile, iar la 20 de grade
Celsius chiar după 5 zile. După răsărire plantele suportă oscilaţii mari de
temperatură, totuşi la 1 grad Celsius plantele tânjesc. Sensibilă la caldură este
hrişca în timpul înfloritului, când la temperaturi mai joase de 15 grade Celsius
sau peste 33 grade Celsius fac să stagneze foarte mult creşterea. La -1 grad
Celsius florile încep să îngheţe, iar la -5 grade Celsius piere întreaga plantă.
Dacă hrişca totuşi poate ajunge la maturitate la latitudini si altitudini mari se
datorează perioadei scurte de vegetaţie. Suma de grade de 1000-1200 este
suficientă pentru întreaga perioadă de vegetaţie(soiurile precoce).
Precipitaţii. Faţă de umiditate cerinţele plantei sunt tot atât de mari ca şi faţă de
căldură. După datele Institutului Agronomic din Moscova, obţinute pe o
perioadă de 10 ani, coeficientul de transpiraţie oscilează între 504 si 592, el
fiind deci mai ridicat decât la oricare dintre cereale. Pentru absorbţia celor 50%
(din greutatea seminţei) de apă necesară le germinaţie, solul trebuie să conţină
cel puţin 20% umiditate din capacitatea sa de câmp. Până la îmbobocire nu are
nevoie de prea multă umiditate. Cerinţele devin mari de la înflorire până la
formarea bobului. Totuşi ploile de lungă durată din perioada înfloritului
împiedică zborul albinelor şi deci polenizarea si fecundarea. În această fază de
vegetaţie umiditatea aerului nu trebuie să scadă sub 40%, deoarece fecundarea
normală a florilor este împiedicată.
Prin urmare timpul mai răcoros, înnorat şi cu ploi potrivite sporeşte foarte mult
producţia.
Solul. Datorită cerinţelor termice ridicate, hrişca preferă solurile calde, cu
textura mijlocie spre nisipo-lutoase. Pe solurile grele poate da rezultate bune
doar daca sunt bine lucrate, afânate prin arături adânci şi dacă nu sunt prea
umede. Solurile argiloase umede, marmoroase sau calcaroase nu sunt indicate,
deoarece hrişca preferă solurile neutre sau uşor acide. Cele mai bune rezultate
se obţin pe cernoziomurile lutoase sau luto-nisipoase, apoi pe soluri turboase şi
mlăştinoase, care au fost drenate şi desţelenite recent.
Datorită puterii mari de solubilizare hrişca poate valorifica mai bine decât alte
cereale solurile mai sărace sau cu elemente nutritive aflate în stare greu
solubilă.

Tehnologia de cultivare
Rotaţia:
Hrişca dă producţii satisfacătoare după premergătoare foarte variate. De multe
ori este folosită pentru cultivarea terenurilor pe care culturile au fost
compromise. Cele mai bune rezultate se obţin după leguminoase, apoi după
secară, cartofi sau sfeclă. Având perioada de vegetaţie scurtă, hrişca se cultivă
şi ca plantă de mirişte, fie pentru boabe, fie numai pentru masă verde. În acest
caz reuşeşte foarte bine după plante care se recoltează devreme ca secara, rapiţa
şi orzul de toamnă. Acest mod de cultură este indicat însă numai în zonele cu
precipitaţii satisfăcătoare în august şi septembrie.
După hrişcă merg bine cerealele de primăvară, iar în zonele mai calde, unde
poate fi recoltată mai devreme, pot urma chiar cereale de toamnă.
Fertilizarea:
Pentru o producţie de 2000 kg/ha. boabe si 3400 kg/ha. paie, hrişca extrage din
sol cantităţile de elemente nutritive din următorul tabel:

Cantitatea de elemente nutritive extrase din sol la o producţie de 2000 kg/ha

N P2O5 K2O
Boabe 36 20,5 9,7
Paie 28 22,0 87,3
Total 64 42,5 97,0
Deşi hrişca are mare putere de solubilizare şi deci poate utiliza rezervele
nutritive din sol aflate sub forma greu solubilă, totuşi reacţionează foarte bine la
administrarea îngrăşămintelor chimice si organice.
Gunoiul de grajd administrat toamna are acţiune foarte favorabilă asupra
producţiei pe toate solurile mai sărace, fie ele grele sau uşoare. În anii ploioşi
duce însă la creşterea prea mare a masei vegetative, la cădere şi deci la scăderea
producţiei de boabe. Din aceste motive este mai indicat ca gunoiul să fie dat
plantei premergătoare.
Îngrăşămintele nu sporesc numai producţia de boabe şi paie, ci şi producţia de
nectar şi deci cea de miere. În această privinţă rolul hotărâtor îl are fosforul şi
apoi potasiul. Date împreună au dus la o producţie de 152 kg/ha miere si 5000
kg. boabe.
Lucrările solului
Ţinând seama de cerinţele mari ale hrişcăi pentru umiditate şi căldură,
pregătirea terenului trebuie să fie făcută printr-o mobilizare cât mai bună a
solului, care contribuie la mărirea capacităţii pentru apă şi la încălzirea lui.
Când urmează după plante recoltate vara se face imediat arătura la 30-25 cm.,
sau în solurile mai puţin profunde se ară la adancimea permisă de grosimea
stratului arabil. Dacă din lipsă de mijloace arătura nu poate fi făcută imediat,
atunci se recomandă afânarea cu grapa cu discuri, iar după 3-4 săptămâni
arătura adâncă. Pe solurile uşoare data când se execută arătura prezintă mai
puţină importanţă. Ele pot fi lucrate chiar numai primăvara superficial.
După plantele recoltate toamna se face numai arătura adâncă de toamnă.
Primăvara până la semănat, ogoarele arate din toamnă se lucrează cu
cultivatorul şi grapa pentru afânare şi distrugerea buruienilor. Prima lucrare se
face la apariţia buruienilor şi la adâncimea de 10 cm; a doua se execută în
preajma semănatului la numai 5-6 cm. Pe solurile umede şi reci dă rezultate
bune arătura superficială la circa 10 cm., făcută la înverzirea ogorului, urmată
imediat de grapă.
Sămânţa şi semănatul
Recolta de boabe aşa cum rezultă de la treierat, chiar şi de pe lotul semincer,
conţine multe impuritaţi formate din seminţe de buruieni şi seminţe seci. Pentru
a ridica puritatea la 97% şi germinaţia la 90% sămânţa trebuie pregătită cu toată
atenţia. În acelaşi timp trebuie să fie alese seminţele cele mai mari care să
asigure plante mai viguroase şi mai productive după cum se poate vedea din
următorul tabel:
Pentru ridicarea capacitătii germinative şi mai ales a energiei germinative se
recomandă tratamentul aerotermic, fie prin expunerea seminţelor la soare 2-3
zile, fie prin încălzire la 40-45 grade Celsius.
Data semănatului se stabileşte în funcţie de temperatura solului, de pericolul de
brume târzii şi de mersul vremii în perioada înfloritului.
Timpul optim de semănat se consideră când la 10 cm. adâncime în sol
temperatura se menţine la 9-10 grade Celsius, iar pericolul de brume a trecut.
Se mai are în vedere ca înfloritul să coincidă cu un timp potrivit de umed.
Când se cultivă în mirişte se seamănă imediat după recoltarea plantei
premergătoare, până cel mai târziu 15 iulie în regiunile de câmpie.

Distanţa dintre rânduri cea mai potrivită este de 12-15 cm. La Suceava în medie
pe 2 ani cea mai mare producţie s-a obţinut la varianta cu rânduri duble
37,5/12,5 cm.,iar cea mai mică la varianta cu distanţa de 37,5.
Luând în consideraţie şi latura economică, apare mult mai avantajoasă distanţa
mică între rânduri care nu necesită praşile.
Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează în funcţie de valoarea utilă şi
M.M.B. ţinând seama ca să se realizeze o densitate de 400-500 boabe
germinabile/metru pătrat, ceea ce corespunde de regulă cu 80-100 kg.
Orientarea rândurilor influenţează destul de mult producţia în zona de pădure,
cu nebulozitate mai multă şi pe soluri mai fertile.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm. în solurile mai grele şi de 5-7 cm. în
cele mijlocii. Pe solurile uşoare mai puţin umede se poate merge până la 9-11
cm, unde seminţele şi viitoarele plante găsesc mai uşor apa necesară.
Lucrările de îngrijire
Tăvălugitul semănăturilor de hrişcă este foarte indicat pe toate solurile uscate şi
uşoare, ca şi în anii cu primăveri secetoase. Prin capilaritatea ce se crează apa se
ridică uşor la nivelul seminţelor, care germinează mai repede. Prin avansul
plantelor în creştere se asigură sporuri de recoltă de 10-12%.
Pentru combaterea crustei şi a buruienilor se trece cu o grapă uşoară.
Buruienile nedistruse de grapă trebuie sa fie plivite căci în faza timpurie de
vegetaţie pot înăbuşi plantele tinere de hrişcă.
Pentru favorizarea polenizării şi a fecundării trebuie să fie duse în preajma
lanului colonii de albine(1stup/ha.).
Recoltarea
Din cauza duratei lungi de înflorire hrişca se coace foarte neuniform; pe de altă
parte pericolul de scuturare este foarte mare, aşa că se cere o atenţie deosebită
la alegerea datei de recoltare. Treierând-o mai devreme rămân foarte multe
seminţe seci; aşteptând coacerea tuturor seminţelor se pierd cele mai valoroase.
De aceea, se recomandă ca treieratul să se înceapă când 2/3 din fructe au ajuns
la coacerea în pârgă, chiar dacă unele plante mai au câteva flori. Pierderile prin
scuturare cresc pe măsură ce se întârzie treieratul, ajungând la coacerea
completă la 20-30%.
Hrişca surprinsă de brumă trebuie să fie recoltată cât mai repede, deoarece
ramurile fertile devin foarte fragile, se rup uşor şi seminţele se pierd. Recoltatul
se face cu aceleaşi mijloace ca la cerealele propriu-zise(cu reglajele specifice
pentru hrişcă), dimineaţa pe rouă când vremea e uscată şi caldă, seara sau chiar
noaptea pe lună pentru reducerea pierderilor. Păstrarea boabelor trebuie făcuta
cu multă grijă, deoarece conţinutul ridicat de apă la recoltat este destul de
ridicată, mai ales când sunt multe seminţe verzi. Imediat după recoltat boabele
se vântură, iar dacă umiditatea lor se menţine ridicată se întind în strat subţire şi
se lopătează de mai multe ori pe zi.
Producţii
Ţinând cont de cele circa 500 de flori de pe planta de hrişcă şi considerând
numai 100 de plante pe 1 metru pătrat, ar rezulta în cazul fecundaţiei depline
500 milioane de fructe la hectar, care la greutatea absolută de 20 de grame ar
echivala cu 10 000 kg. Prin urmare productivitatea teoretică este foarte ridicată.
Dar datorită sensibilităţii mari a florilor de hrişcă la factorii de mediu, abia 10-
15% din ele ajung să dea fructe normal dezvoltate. Se poate spune că fiecare
procent de legare reprezintă în medie producţia de 100 kg./ha. Cu toate acestea,
producţia medie la hectar în ţara noastra este destul de mică, 700-1 000 kg./ha
(1 000-1 500 pe plan mondial). Acest fapt se poate pune însă pe seama faptului
că hrişca se cultivă aproape în exclusivitate pe solurile sărace din zona de
munte a judeţului Suceava şi nu i se aplică întotdeauna tehnica de cultivare cea
mai potrivită.
 LEGUMINOASE PENTRU BOABE

GENERALITĂŢI

În această grupă fitotehnică sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul,
bobul, lupinul, latirul, arahidele şi fasoliţa, plante care fac parte din ordinul
Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (fam. Fabaceae sau
Papilionaceae). Aceste plante aparţin de aceeaşi familie botanică şi au anumite
însuşiri morfologice, biologice, chimice, ecologice şi tehnologice comune; au
ca produs principal seminţele (boabele) bogate în proteină.
Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate şi alte plante cu
întrebuinţări variate (furajere, legumicole, medicinale etc., dar care nu fac
obiectul de studiu al Fitotehniei.
Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură o dată cu începuturile
agriculturii. Locuitorii aşezărilor lacustre de pe teritoriul actual al Elveţiei
cultivau mazăre, măzăriche şi alte leguminoase pentru boabe, cu peste 5.000 de
ani î.e.n. În China, cu mai bine de 3.000 de ani î.e.n. se cultiva soia. Grecii şi
romanii antici apreciau valoarea alimentară a leguminoaselor şi efectul lor
favorabil asupra solului (N. Zamfirescu, 1965).
Pe teritoriul ţării noastre, în aşezări neolitice din epoca pietrei lustruite, mileniul
V - II î.e.n., s-au descoperit seminţe de leguminoase carbonizate. Datorită
importanţei lor mari în alimentaţia omului şi animalelor, numărul speciilor şi
biotipurilor cultivate a crescut. Conţinutul ridicat în proteină al seminţelor le
oferă valoare alimentară ridicată. Unele dintre ele (soia şi arahidele) au şi un
conţinut ridicat în ulei, fiind şi valoroase plante oleaginoase. Soia este planta
cea mai mare producătoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei
(după soia şi floarea-soarelui).
Conţinutul proteic din boabele leguminoaselor depăşeşte de 2 - 4 ori pe cel al
cerealelor. La unele specii (soia, lupin) conţinutul proteic depăşeşte pe cel
glucidic.
Boabele leguminoaselor reprezintă alimente şi furaje concentrate în proteină. La
unele specii, valoarea proteică a boabelor este echivalentă cu proteinele de
origine animală, conţinând aminoacizi esenţiali.
Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (circa 90%) şi
nu formează acizi urici (ca unele proteine animale) a căror acumulare în
organism este dăunătoare.
 Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe extractive neazotate al legumelor
pentru boabe (valori medii)
Planta Conţinutul mediu în seminţe (%)
Substanţe
Proteină Grăsimi
extractive neazotale
Mazăre 26 2,5 53
Fasole 24 1,8 52
Soia 38 (29 - 45) 20,0 (16-25) 30
Linte 26 1,9 52
Năut 24 5,5 53
Bob 26 1,6 48
Lupin alb* 35 9,2 26
Latir 25 2,1 54
Arahide 25(19-29) 50 (45 - 56) 14
Fasolită 26 1,6 52
* Lupinul galben are circa 40% proteină, 4,7% grăsimi şi 26% substanţe extractive neazotate,
iar lupinul albastru 31% proteină, 4,7% grăsimi şi 45% substanţe extractive neazotate.

Producţia de proteină care se obţine la hectar de la principalele leguminoase

pentru boabe (mazăre, soia etc.) este superiaor de cea realizată de grâu, porumb,
cartof şi alte plante.
Proteinele constituie componente de bază, esenţiale, ale raţiilor alimentare.
Seminţele platelor leguminoaselor conţin, alături de proteine, hidraţi de carbon,
grăsimi, vitamine, săruri minerale etc.
În alimentaţia oamenilor se folosesc seminţele (boabele) uscate, păstăile şi
boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve. Boabele uscate
se pot utiliza în alimentaţia omului direct sau industrializate. Din boabele de
soia se obţin produse asemănătoare cu: lapte, brânză, carne etc. Din năut şi soia
se obţine surogatul de cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate
amesteca, într-o anumită proporţie, cu cea de grâu, la fabricarea pâinii şi a
pastelor făinoase.
Pentru a îmbunătăţi valoarea alimentară a boabelor în furajarea animalelor,
uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în amestec, în anumite
proporţii, cu cereale. Turtele de soia reprezintă, de asemenea, un nutreţ
concentrat. Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor în
stare verde sau însilozate, singure sau în amestec
Produsele secundare (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un conţinut
proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 -
1,3%). Paiele de mazăre, linte, latir, fasole şi fasolită se folosesc în furajarea
animalelor. Sunt însă şi leguminoase care, datorită faptului că tulpinile se
lignifică la maturitate, sunt consumate de animale numai după o eventuală
prelucrare (tocare, însilozare).
Se cunoaşte din antichitate efectul favorabil al leguminoaselor în asolament.
Acest efect se datorează simbiozei plantelor leguminoase cu bacterii din genul
Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg
azot la ha şi realizând o importantă economie de energie convenţională. Azotul
rămas după leguminoase în sol este sub formă organică, uşor accesibil, având o
acţiune lentă, prelungită. Deoarece este răspândit la diferite adâncimi în sol,
favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei succesoare. Plantele care
le urmează în asolament beneficiză de fosfaţi în formă accesibilă, deoarece
leguminoasele au o mare putere de solubilizare a fosfaţilor (lupinul, mazărea
etc.). Lupinul foloseşte fosforul din minerale foarte greu solubile, cum este
apatita, îmbogăţind solul nu numai în azot, ci şi în fosfor uşor asimilabil.
Toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte plante de
cultură, putându-se folosi ca îngrăşământ verde, pentru fertilizarea solurilor,
mai ales pe soluri nisipoase şi pe soluri acide, în acest scop se pot folosi şi alte
leguminoase, pe diverse tipuri de sol.
Neajunsuri ale boabelor: învelişul gros al bobului, cu conţinut ridicat în
celuloză, care îngreunează simţitor digestibilitatea; durata îndelungată la
fierbere; compoziţia proteică a aminoacizilor nesulfuraţi (cistină şi metionină)
şi a triptofanului este sub cerinţele indicate de O.M.S.); prezenţa unor
antimetaboliţi neproteici, care reduc gradul de digestibilitate, cauzând unele
stări de indigestie etc.
Răspândire. Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia şi arahidele) se
cultivă pe circa 145 milioane ha, ceea ce reprezintă circa 10% din suprafaţa
arabilă. În 2008 suprafeţele cultivate cu principalele leguminoase pentru boabe
pe glob au fost: 96,18 milioane ha soia; 26,47 milioane ha fasole; 23,79
milioane ha arahide; 5,93 milioane ha mazăre; 11,02 milioane ha năut,
3,31milioane ha linte, iar în 2009: 98,82milioane ha soia; 26,47 milioane ha
fasole; 23,50 milioane ha arahide; 6,15 milioane ha mazăre; 11,08 milioane ha
năut: 3,63 milioane ha linte, etc. (faostat.org).
La noi în ţară suprafaţa cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8
mii ha în 1985 şi de peste 98 mii ha după anul 2000.
Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care
sunt create soiuri productive şi care întâlnesc condiţii favorabile de cultură la
noi în ţară, trebuie încă extinse în cultură, contribuind astfel la asigurarea
necesarului de proteină, iar în cazul soiei şi de ulei.

Caracterele generale morfo-anatomice

Plantele prezentate în acest capitol constituie o grupă unitară, toate aparţin
familiei Leguminosae (Papilionaceae sau Fabaceae).
Din punct de vedere fitotehnic, sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea
năutul, bobul, lupinul, latirul, arahidele şi fasoliţa.
Deoarece fac parte din aceleaşi subdiviziuni taxonomice, ele se caracterizează
printr-un mare număr de însuşiri asemănătoare, pe care le prezentăm în
continuare.
Rădăcina
Leguminoasele pentru boabe au rădăcina principală pivotantă, adeseori foarte
viguroasă, cu numeroase ramificaţii. Marea masă a rădăcinilor se află în stratul
superficial ale solului, adâncimea până la care pătrunde sistemul radicular fiind
diferită de la specie la specie. Lupinul şi bobul, de exemplu, au o rădăcină
puternică şi profundă, în timp ce fasolea, lintea, latirul se caracterizează prin
rădăcini superficiale. La cele mai multe leguminoase, creşterea rădăcinii este
continuă până la maturitatea plantei, spre deosebire de alte plante cultivate, cum
sunt cerealele etc, care nu-şi mai dezvoltă rădăcinile la puţin timp după
înflorire.
Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, după care, la unele specii,
depăşesc în creştere pivotul principal. După raportul dintre pivotul principal şi
ramificaţiile secundare, la leguminoasele pentru boabe se pot deosebi trei tipuri
principale de rădăcini (C. Fruwirth, citat de N. Zamfirescu, 1965):

TIPUL I
Rădăcina principală este viguroasă şi profundă şi pătrunde adânc în sol. Din
pivotul principal pornesc ramificaţii secundare, nu prea multe şi nici prea lungi.
La râdul lor, rădăcinile secundare ramifică slab.
Acest tip de rădăcini se întâlnesc la lupinul galben, lupinul albastru, lupinul
alb.
Tipul II
Rădăcina principală deşi pivotantă, este mai subţire decît la tipul I şi are o
putere de pătrundere mai mică. Rădăcinile secundare sunt în număr mai mare,
mai lungi şi mai bine ramificate. Acest tip de rădăcină îl găsim la bob, mazăre,
măzăriche, năut, linte, latir.
Tipul III
Rădăcina principală este asemănătoare cu tipul II, subţire şi puţin profundă.
După ce atinge o anumită lungime, de la baza tulpinii pornesc rădăcini
secundare, ce ajung şi uneori întrec în lungime rădăcina principală. La acest tip
de rădăcină este foarte greu să se deosebească rădăcina principală de cele
secundare. Sistemul radicular este puternic ramificat, răspândit mai la suprafaţă
decît la tipul precedent şi constituit din ramificaţii fine. Acest tip de rădăcină îl
întîlnim la fasole, soia, fasolită.
Rădăcina leguminoaselor pentru boabe areînsuşirea de a absorbi unele substanţe
nutritive din sol aflate îu formă greu şi foarte greu solubilă. Capacitatea mare de
absorbţie se manifestă îndeosebi faţă de compuşii fosforului.
Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului
O particularitate a rădăcinii plantelor leguminoase este prezenţa unor mici
excrescenţe pe rădăcina principală şi pe rădăcinile laterale, numite nodozităţi.
Formarea nodozităţilor are loc datorită convieţuirii simbiotice a leguminoaselor
cu bacteria Rhizobium sp. Prezenţei lor se datorează fixarea simbiotică a
azotului molecular, particularitate ce nu o mai întîlnim la nici o altă categorie de
plante cultivate, şi care caracterizează întregul grup al leguminoaselor.
Valoarea leguminoaselor ca plante amelioratoare ale fertilităţii solului era
cunoscută din antichitate. La sfârşitul secolului s-a putut dovedi însă că această
însuşire se datorează îmbogăţirii solului în azot. Din lucrările lui Hellriegel şi
Wilfarth (1886), reiese rolul important pe care îl au anumite microorganisme
din sol în producerea acestui fenomen. Beijerink, în 1888, reuşeşte să izoleze
din nodozităţile rădăcinilor bacterii cărora li s-a dat numele de Rhizobium.
Aceste bacterii, odată pătrunse în rădăcină, determină formarea de nodozităţi,
fixând azotul elementar, pe care-l pun la dispoziţia plantei-gazdă. În cazul în
care nu se pot forma nodozităţi, sau dacă ele nu sînt eficace sau nu reuşesc să
satisfacă cerinţele, plantele leguminoasele îşi procură azotul din sol, ca orice
plantă.
Mărimea, numărul, forma şi repartizarea nodozităţilor pe rădăcini variază de la
o specie la alta.
Leguminoasele anuale prezintă de obicei nodozităţi mari, de formă sferică sau
ovoidă, aşezate izolat ori grupate în ciorchine, mai mult pe rădăcina principală
şi cele secundare.
Leguminoasele perene au nodozităţi mici, alungite, repartizate pe întregul
sistem radicular.
Bacteriile de Rhizobium se găsesc în sol sub formă de bacili; formele ciliate se
mişcă până întâlnesc rădăcinile plantelor leguminoase, pătrunzând în rădăcină
prin perii absorbanţi. Apoi bacteria se înmulţeşte şi datorită substanţelor
hormonale secretate, provoacă mai întîi o deformare a perilor, apoi formează un
cordon ce traversează scoarţa rădăcinii.

Rădăcini de leguminoase cu nodozităţi: 1 – mazăre; 2 – bob; - 3 latir (după

Zamfirescu,1965)

Rădăcini de leguminoase cu nodozităţi

Stânga-lupin; Dreapta-fasole (după Zamfirescu, 1965)
O parte din acestea se desprind de cordon şi ajung în celulele scoarţei, unde se
înmulţesc. Celulele invadate, sub influenţa bacteriei, se divid cu intensitate
formându-se nodozităţile caracteristice. La început bacteria trăieşte parazit în
interiorul plantei-gazdă, apoi începe să fixeze azotul liber atmosferic. Analiza
chimică a nodozităţilor arată că au un conţinut ridicat de azot. Majoritatea
speciilor de Rhizobium au temperatura optimă de dezvoltare cuprinsă între 24 şi
31°C, rezinstând în sol într-un interval de pH între 3,2-9,6).

Controlul nodozităţilor la soia

Cea mai puţin tolerantă bacterie este Rh. meliloti, pragul său fiind pH 5, iar cele
mai rezistente la Ph acid sunt Rh. lupini şi Rh. Japonicum, cu o toleranţă de
pînă la pH 3,2—4,2. În solurile fertile, numărul nodozităţilor este mai mare
decât în cele cu fertilitatea scăzută.
Există mai multe specii de Rhizobium, fiecare din ele fiind caracteristică pentru
rădăcinile uneia sau mai multor leguminoase, şi anume:
Rh. meliloti pe lucernă, sulfină şi trigonela
Rh. tripholii-pe trifoi
Rh. Leguminosarum- pe latir, linte, mazăre, măzăriche
Rh. phaseoli - pe fasole (în parte)
Rh. lupini - pe lupin
Rh. japonicum pe soia, fasoliţă, năut, sparcetă, fasole (în parte), ghizdei. Dacă
într-un sol se cultivă pentru prima oară o leguminoasă, este foarte posibil ca ea
să nu formeze nodozităţi, deoarece nu găseşte acolo suşa de bacterii specifice
sau, chiar dacă rhizobiile specifice sînt prezente, ele se găsesc în cantitate mică
sau sunt ineficace. De aceea, este necesar ca la semănat să să se inoculeze
bacterii specifice, active. Culturile de bacterii folosite în acest scop poartă
denumirea generică de Nitragin.
Condiţiile de hrană ale plantei-gazdă au o mare importanţă asupra formării
nodozităţilor şi activităţii bacteriei. Dacă în sol de găseşte mult azot asimilabil,
bacteria nu poate pătrunde în rădăcină. Dacă solul este sărac sau lipsit de azot,
planta-gazdă trece priutr-o perioadă critică numită foame de azot, care începe în
momentul în care rezervele din sămânţă s-au epuizat şi ţine până când se
formează nodozitătile, de regulă 7—10 zile. Un rol important în activitatea
bacteriilor îl are şi fosforul. Astfel, pe solurile sărace în fosfor, fixarea azotului
are loc foarte încet.
Calciul intervine în fixarea simbiotică a azotului în mod direct şi indirect. Dacă
acesta lipseşte, nodozitătile nu se pot forma. Indirect, prezenţa calciului în sol
are influenţă favorabilă asupra sistemului simbiotic, prin neutralizarea
secreţiilor acide ale rădăcinilor care, dacă se acumulează peste o anumită limită,
pot inhibita funcţionarea ambelor părţi ale sistemului simbiotic. Un rol
important revine şi unor microelementelor, precum borul, molibdenul etc.
Datorită acţiunilor antagoniste ale unor microorganisme din sol (ciuperci,
actiomicete bacterii) înmulţirea rhizobiilor poate fi inhibată.
Nodozităţile sunt:
- mici şi rotunde la fasole
- lunguieţe la linte, latir
- mari şi rotunde la soia
- mari, sub formă de conglomerat şi neregulate la lupin şi bob.
La lupin, bob, soia, nodozităţile se formează în cea mai mare parte pe rădăcina
principală, iar la fasole şi linte în principal pe rădăcinile laterale.
Tulpina şi frunzele
Tulpina leguminoaselor pentru boabe poate fi:
- erectă, la lupin, bob, năut, unele soiuri de soia şi de fasole etc,
- întinsă pe pămînt sau volubilă, ca la latir, unele soiuri de arahide, de
fasole etc.
- poziţie semierectă la mazăre, unele soiuri de fasole etc.
De cele mai multe ori tulpina este ramificată. La mazăre şi bob este mai puţin
ramificată, ramurile fiind situate mai mult spre baza tulpinii. La năut, fasole şi
soia, ramificaţiile sunt mai numeroase, fiind distribuite pe toată lungimea
tulpinii. Latirul are tulpina foarte ramificată.
În secţiune transversală, tulpina leguminoaselor este:
- circulară la lupin, fasole, soia etc,
- în patru muchii la bob
- aripată la latir.
Frunzele sunt compuse, având trei sau mai multe foliole.
La fasole, fasoliţă şi soia frunza este compusă din trei foliole (trifoliată).

Tipuri de frunze la leguminoasele pentru boabe

1-mazăre; 2-năut; 3-4 lupin; 5-arahide; 6-fasole; 7-soia; 8- bob; 9-latir (după
Zamfirescu, 1965)
La mazăre, măzăriche şi linte frunzele sunt paripenate, cu una sau mai multe
perechi de foliole; la unele soiuri, frunzele terminale sunt transformate în
cârcei.
La năut frunzele sunt imparipenate.
La lupin frunzele sunt palmate.
Aşezarea frunzelor este alternă la majoritatea leguminoaselor, mai rar frunzele
sunt opuse.
La baza frunzelor se află stipelele, care la unele specii sunt mai mari decât
foliolele (de exemplu la mazăre); la alte specii, acestea sunt mici (năut, bob,
linte), sau lipsesc (de exemplu la fasole).
Frunzele pot prezenta mişcări heliotrope; când lumina este puternică iau o
poziţie oblică faţă de direcţia razelor pentru a le evita, iar cînd este slabă se
aşază perpendicular pentru a le reţine. Mişcările heliotrope sunt mai evidente la
lupin, fasole, soia şi năut.
Floarea şi inflorescenţa
Florile sunt grupate în raceme, mai rar solitare. Inflorescenţa este de cele mai
multe ori axilară, la lupin este terminală.
Floarea prezintă un caliciu alcătuit din 5 sepale concrescute.
Corola este alcătuită din 5 petale, diferite ca formă şi mărime (stindardul, două
petale laterale numite aripi şi două concrescute, situate la partea anterioară a
florii, formînd carena sau luntriţa). Corola poate fi diferit colorată: alb, galben,
albastru, roşietic, violet, cu diverse nuanţe.
Androceul este diadelf, compus din 10 stamine, dintre care nouă unite prin
filamentele lor şi una liberă.
Gineceul este compus dintr-o singură carpelă; ovarul superior, monocarpelar,
cu o singură lojă şi cuprinde un număr diferit de ovule, funcţie de specie.
Stigmatul este lung şi măciucat.

Fructul şi sămânţa
Fructul este o păstaie cu una sau mai multe seminţe.
Boabele sunt prinse în interiorul fructului, pe partea ventrală.
Forma, mărimea şi culoarea păstăilor sunt diferite, în funcţie de specie.
La maturitate fructul este:
- dehiscent la fasole, mazăre, măzăriche, fasoliţă,
- indehiscent, la năut, linte, bob, arahide.
Deschiderea fructului are loc prin desfacerea celor două valve, determinată de
prezenţa unui cordon sclerenchimatic ce se întinde de-a lungul liniei de sudură a
valvelor (tecilor) pericarpului. La deschidere, valvele se pot răsuci brusc pe
toată lungimea, fapt care duce la împrăştierea seminţelor sau se pot despărţi
una de alta numai la vârful fructului.

Floarea şi inflorescenţa la leguminoase: 1. flori solitatre la năut;

2. inflorescenţă de tip racem la fasole; 3. inflorescenţă terminală la lupin

Mărimea păstăilor este diferită, funcţie de specie şi soi:

- mici, cu 1-2 seminţe la năut, linte, arahide;
- de mărime mijlocie la soia şi latir;
- mari la mazăre, fasole, fasoliţă, bob, lupin, cu un număr mai mare de
seminţe.
Forma păstăii este alungită şi lăţită, mai rar cilindrică. La unele leguminoase
păstaia prezintă strangulaţii în regiunea despărţitoare a lojilor seminale.
Aceste strangulaţii sînt mai evidente la soia, lupinul alb şi arahide. Vârful
fructului poate fi:
 - ascuţit la fasole, fasolită şi mazăre,
- mai puţin ascuţit la soia şi bob,
- rotunjit la arahide şi năut.

Tipuri de fructe (păstăi) la leguminoasele pentru boabe: 1. fasole; 2. lupin alb;

3. mazăre; 4. soia; 5. arahide; 6. latir; 7. năut; 8. linte (Zamfirescu, 1965)

Greutatea pericarpului reprezintă aproximativ 20-25% din greutatea fructului

(valvelor) la mazăre şi fasole, în timp ce la lupin ea se ridică la 40%.
La leguminoase, sămânţa are forme şi mărimi foarte diferite.
- la bob sămânţa este mare şi turtită;
- la lupinul alb este mare, turtită şi colţurată,
- la fasole este mare şi ovală sau reuiformă,
- la linte mică, turtită şi lenticulară etc.
Învelişul seminţei poate fi:
- greu permeabil pentru apă - ca la bob, lupin, fasole, măzăriche
- mai subţire şi mai uşor permeabil - ca la soia şi arahide.
Permeabilitatea redusă a tegumentului seminal se datorează grosimii şi
constituţiei sale anatomice particulare, cu două straturi periferice formate din
celule foarte asemănătoare ca formă şi mărime, cu pereţii foarte îngroşaţi şi
denşi, care alcătuiesc testa. Stratul interior, format din celule înalte, se numeşte
strat palisadic.
La locul de fixare a ovulului de pereţii ovarului (la maturitatea seminţei locul de
fixare a seminţei de pericarp) se află hilul.
Hilul este de formă, mărime, culoare şi aşezare diferite după specie, varietate,
soi. Uneori, la marginea hilului se mai pot observa urmele micropilului, iar în
partea opusă urmele şalazei.

Secţiune transversală prin pericarpul fructului de mazăre

A - vedere la microscop; ep - epiderma; sc - sclerenchim; f - fascicule libero-lemnoase;
sp - strat pergamentos; p - parenchim. B - vedere de ansamblu; cs - cordon
sclerenchimatic; tp - ţesut pergamentos; f- fascicule libero-lemnoase

A B
Secţiune transversală prin tegumentul seminţei la lupin şi năut: A - lupin: t - testa
formată din strat palisadic şi strat de celule mosor; tgm - tegmen; B - năut: t şi s - testa
formată din strat palisadic şi celule mosor; tgm - tegmen
Cotiledoanele sunt foarte dezvoltate, în ele fiind depozitate substanţele de
rezervă. Tegumentul seminal acoperă embrionul.

Secţiune transversală prin tegumentul seminţei de fasole: t - testă formată din strat palisadic şi
strat de celule mosor; tgm - tegmen; p - ţesut format din celule cu pereţi subţiri

Spre deosebire de cereale, seminţele leguminoaselor nu posedă endosperm,

acesta fiind digerat de embrion în cursul creşterii sale. Doar la năut se mai
găseşte un rest de endosperm.
Embrionul este alcătuit din:
- două cotiledoane, unite prin intermediul tigelei (în partea dinspre hilul
seminţei),
- muguraş
- radiculă.

Structura anatomică a cotiledonului seminţei de fasole

Ep – epiderm; al – celule bogate în aleuronă; p – parenchim cu graunciori de amidon şi
aleuronă; am – grăunciori de amidon
În figura de mai sus se prezintă o secţiune transversală prin cotiledonul bobului
de fasole. Se pot observa celulele pline cu grăunciori mari de amidon, de formă
elipsoidală, alături de grăunciori foarte fini de aleuronă.

Grăunciori de amidon la diferite leguminoase

1 - fasole; 2 - mazăre; 3- bob; 4 – năut; 5 – latir, 6 - linte

După ce s-a produs fecundarea, începe formarea fructului.

Perioada de coacere cuprinde trei faze principale, şi anume:
Coacerea verde sau în lapte caracterizată prin următoarele: păstăile sunt verzi şi
continuă să crească, seminţele sunt de asemenea verzi, cu conţinut moale,
lăptos; planta este în întregime verde.
Coacerea galbenă sau în pârgă, când planta prezintă următoarele însuşiri:
păstăile sunt de culoare galbenă, seminţele devin consistente; conţinutul
seminţelor se poate frământa între degete, având consistenţa cerii; culoarea
seminţelor se apropie de aceea caracteristică speciei, varietăţii sau soiului;
planta în întregime şi deci şi lanul capătă culoare galbenă.
Coacerea deplină este caracterizată prin fructe şi seminţe tari, fructele plesnesc,
seminţele se scutură. Întârzierea recoltării duce la pierderi mari de recoltă, dacă
se trece de această fază.
Formarea şi maturarea fructelor se desfăşoară într-un interval mai mare de timp,
care poate fi prelungit de vremea umedă şi răcoroasă. Uneori apar flori noi, în
timp ce o parte dintre fructe au ajuns la maturitate. Din această cauză, se
creează serioase dificultăţi la recoltare.
După influenţa luminii asupra dezvoltării, leguminoasele se împart în:
- plante de zi lungă de exemplu mazărea, măzărichea, lupinul, bobul,
lintea, latirul;
- plante de zi scurtă, cum sunt arahidele, fasolea, fasoliţa, soia.
 MAZĂREA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Importanţă
Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau
în stare matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi
preparate sub formă de supe sau piure. În ţările Europei Centrale şi de Vest; în
sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu fasole, năut sau
linte.
Boabele de mazăe, fie întregi, fie uruite, sunt folosite în hrana animalelor,
îndeosebi a tineretului. În componenţa amestecurilor furajere, alături de secară
sau ovăz (borceag de toamnă sau de primăvară), intră şi planta de mazăre.
Aceste amestecuri furajere sunt consumate ca nutreţ verde sau fân; resturile
vegetale (vrejii şi tecile), având un conţinut în proteină de circa 3 ori mai mare
comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea animalelor,
mai ales a ovinelor.
Mazărea are şi importanţa agronomică: cultura este mecanizabilă în întregime,
părăseşte terenul devreme, lasă solul îmbogăţit în substanţă organică şi azot,
curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat
timpuriu şi în condiţii bune. Este o premergătoare foarte bună pentru
majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Datorită recoltări i foarte timpurii, trebuie avută în vedere şi posibilitatea
amplasării după mazăre a unor culturi succesive.
Compoziţia chimică
Boabele de mazăre conţin proteine de calitate deosebită, bogate în aminoacizi
esenţiali (lizină, triptofan, metionină şi cistină). De asemenea, prezenţa în
cantităţi importante a amidonului, oferă boabelor de mazăre o valoare
energetică deosebită.
Boabele de mazăre pot fi folosite cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor
de animale: păsări (2.920 kcal/kg s.u. energie metabolizabilă), porci (4.000
kcal/kg s.u. energie digestibilă şi 88% digestibilitatea proteinelor), rumegătoare
(88% digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte, tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.
Răspândire. Mazărea este se cultivă în zona temperată din emisfera nordică,
între 40 şi 50° latitudine. Mai spre nord, producţiile scad din cauza insuficienţei
căldurii, iar spre sud acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă şi atacul
dăunătorilor.
 Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)
Specificare Mazăre Grâu Turte de soia
Proteine: - 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0.37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistinǎ 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptotan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68.5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31

Suprafaţa cultivată cu mazăre în ţări mari cultivatoare în perioada 2000-2009 (mii ha)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Australia 397 337 379 354 412 366 384 293 299 285
Canada 1219 1284 979 1149 1243 1266 1230 1442 1582 1487
China 840 942 950 940 878 930 900 960 925 900
Franţa 429 417 337,8 366,6 357 316,2 241,3 164,5 100,2 113,7
India 791,5 654,7 670,3 663,6 709,5 791,2 777,8 590 590
România 13,1 11,7 14,8 18,1 23,5 12,2 17,5 19,5 17,4 21,9
Federaţia Rusă 535,8 647,6 757,5 718,0 723,0 711,8 711,9 622,3 635,4 770
Ucraina 285,2 298,9 324,3 337,6 258,2 311,1 326,7 246,8 201,1 273

Producţia obţinută la mazăre în ţări mari cultivatoare în perioada 2000-2009 (kg/ha)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Australia 1148,6 1519,2 469,5 1376,0 701,1 1598,3 364,5 914,6 794,3 1249,1
Canada 2347,9 1591,5 1311,0 1680,2 2489,9 2363,3 2047,8 2034,2 2257,1 2272,3
China 1214,2 1188,9 1578,9 1489,3 1207,2 1241,9 1125,5 1125,0 1189,1 1111,1
Franţa 4513,9 3980,8 4920,7 4409,4 4707,8 4209,7 4210,7 3610,8 4458,2 3930,0
India 1029,4 860,2 906,4 891,3 1022,1 992,9 912,7 1355,9 1355,9 1355,9
România 1083,9 1854,7 1377,6 1295,8 2417,0 3177,8 2035,4 881,0 2086,1 1360,8
Federaţia Rusă 1521,5 1964,7 1673,3 1465,3 1718,5 1583,0 1616,2 1386,2 1978,0 1751,8
Ucraina 1751,0 2070,9 1890,8 1099,5 2464,3 1980,0 1997,8 1086,3 2262,0 1808,0

*faostat.org
Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob în anul 2008 a fost de 5,93 mil.ha, şi 6,15
mil ha în 2009, cu o producţie medie mondială de 1690,6 kg/ha în 2008 şi
1685,3 în 2009 (după faostat.org).
Suprafeţe mai importante sunt concentrate în ţările fostei URSS (0,635 mil.ha
în 2008 şi 0,770 mil.ha în 2009 în Federaţia Rusă şi 0,201 mil.ha în 2008 şi
0,273 mil.ha în 2009 în Ucraina), în China (0,925 mil. ha în 2008), India (0,59
mii. Ha în 2008), Canada (1,487 mil. ha în 2008), în Europa au fost semănate
cu mazăre circa 2,05 mil.ha, cu o producţie medie de 2.533 kg boabe/ha. Franţa
este cel mai mare cultivator de mazăre din Europa, urmată de Germania şi
Danemarca. Producţiile depăşesc frecvent 4.000 kg boabe/ha în ţările vest-
europene (Belgia, Olanda, Elveţia), iar Franţa a obţinut 3930 kg/ha în 2009 şi
4458,2 kg/ha în 2008.
În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha
în perioada 1930-1939, 109 mii ha în 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, aproape
de 100 mii ha în 1987. în ultimii ani, mazărea s-a restrâns mult în cultură,
ajungând la doar 22 mii ha în 1992, cu o producţie medie pe întreaga suprafaţă
de 1.509 kg boabe/ha, şi 15 mii ha în 2001, cu o producţie medie de 1.333
kg/ha; În anul 2008, potrivit datelor pblicate pe site FAO, în România s-au
cultivat 17,4 mii ha cu mazăre, iar în 2009 - 21,9 mii ha, producţia medie fiind
2086,1 kg boabe/ha în 2008 şi 1360,8 kg boabe/ha în 2009. Trebuie însă
subliniat că există exploataţii agricole care realizează recolte medii de 2.500-
3.500 kg boabe/ha.
Sistematică
Mazărea cultivată aparţine genului Pisum. Speciile importante ale genului
Pisum sunt: Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum
arvense L.- mazărea furajeră, care se recunoaşte prin florile roşii-violacee şi
prin inelul violaceu de la baza stipelelor.
Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după
mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor.
Soiurile de mazăre de câmp cultivate, în prezent, în România, aparţin varietăţii
vulgatum, caracterizată prin seminţe de mărime mijlocie, netede, de culoare
albă-gălbuie.
În ţările care cultivă pe suprafeţe mari mazărea pentru boabe uscate au fost
create şi extinse în cultură în ultimele decenii soiuri noi, cu anumite
caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând dificultăţile
întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile: dezvoltarea
grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de tip „afila”, la care
foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan rămânând relativ
erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina.
Particularităţi biologice
Ciclul vegetativ al mazării durează, de la semănat la maturitate, 100 - 120 zile.
Germinaţia este hipogeică
Rădăcina este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată. Pe rădăcină se
formează nodozităţi, care aparţin speciei Rhizobium leguminosarum, existente
în sol sau provenind de la tratarea seminţelor înainte de semănat.
Nodozităţile mici, foarte numeroase în primii 30 cm adâncime, se formează mai
ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii. Particularitatea de a forma nodozităţi
pe rădăcini îi conferă mazării pretenţii mari faţă de aerarea solului, precum şi
sensibilitate la excesul de apă, care inhibă formarea nodozităţilor. Rădăcina
pătrunde în sol până la 1m adâncime.
Tulpina are creştere nedeterminată. La formele normale de mazăre, până la
înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează
păstăi le şi boabele, planta se culcă sub greutatea lor, dar şi din cauză că
ţesuturile mecanice ale tulpinii sunt slab dezvoltate.
Apexul tulpinii dă naştere la internodii succesive, cu o dispunere pe două
rânduri a frunzelor, care conferă tulpinii o formă de zig-zag mai mult sau mai
puţin accentuată. Gradul de ramificare depinde de soi, densitatea culturii şi
perioada de semănat. Înălţimea tulpinii este de 60 - 150 cm.
Frunzele sunt paripenat compuse, cu 1 - 3 perechi de foliole. Stipele sunt mari,
formate la baza frunzei. În partea superioră a frunzei se dezvoltă cârceii.
La soiurile de tip „afila” foliolele sunt înlocuite cu cârcei; în acest caz,
fotosinteza este asigurată de stipele şi de părţile verzi ale plantei; plantele se
susţin între ele datorită cârceilor şi nu se lipesc de pământ la maturitate;
pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici, lanul se poate recolta dintr-o
singură trecere cu combina.
Florile. Mazărea înfloreşte în mod obişnuit începând din luna mai. Florile
sunt albe, alcătuirea specifică leguminoaselor şi sunt grupate în raceme
dispuse la subsuoara frunzelor. Pe un etaj (la un nod) se formează de regulă 2-3
flori, îndeosebi la primele 4 -7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai
productive.
Fructul este o păstaie care conţine 3-6 boabe. Păstăile sunt uşor dehiscente la
maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi determină pierderi mari de
boabe prin scuturare.
Seminţele (boabele) au MMB -200 - 350 g şi MH = 75 - 80 kg; se sparg cu
uşurinţă la recoltare şi la orice manipulări mecanice.

Soiurile de mazăre de câmp existente în cultură în România (2010)

Denumirea Anul Anul reînscrierii Comercializare Observaţii
soiului înregistrării (radierii) până la
Athos 2005 soi de primăvară
Attika 2005 soi de primăvară
Aurora 2005 soi de primăvară
Austin 2005 soi de primăvară
Dorica 1989 2009 soi de primăvară
Magistra Liv 2009
Vedea TR 1991 2009 soi de primăvară
*Catalogul Oficial al soiurilor de plante din România, 2010

Tipuri de frunze la mazǎre

Ciclul de vegetaţie al mazării se poate divide în 4 perioade:
- perioada I, care începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la
începutul înfloritului; este perioada în care planta formează numai organe
vegetative;
- perioada a II-a, începe la începutul înfloritului şi durează până la atingerea
stadiului limită de avortare; începutul acestui stadiu este marcat de momentul în
care la prima păstaie, lungimea bobului este de 6 mm;
- perioada a III-a corespunde intervalului cuprins între stadiul limită de
avortare şi până când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o sămânţă mai
mare de 6 mm;
- perioada a IV-a durează până la maturitatea fiziologică; este faza când
are loc umplerea seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între diferitele
etaje ale plantei pentru asimilatele necesare formării boabelor.
Etapele formării componentelor de producţie (elementele productivităţii)
rezultă din perioadele ciclului vegetativ, prezentate anterior, şi anume :
☺ numărul de plante/m2 rezultă din densitatea de semănat şi procentul de
răsărire; acest prim component se formează în perioada I;
☺ numărul de seminţe/m2 este format începând de la iniţierea florală şi
până la încheierea perioadei a III-a;
☺ mărimea boabelor (MMB) este stabilită în intervalul de la începutul
stadiului limită de avortare şi până la maturitate.
☺Densitatea lanului are un rol important în elaborarea producţiei. Planta de
mazăre posedă capacitatea de a ramifica, proces prin care poate compensa,
parţial, efectul unei densităţi prea mici.
☺Mărimea boabelor (MMB) depinde de felul în care desfăşoară procesele de
umplere a boabelor şi care, la rândul său depinde de alţi doi factori: rata de
creştere a boabelor, determinată de cantitatea de asimilate disponibile şi durata
umplerii boabelor.
☺Numărul de boabe pe plantă este considerat factorul cel mai important în
elaborarea producţiei. Acesta depinde, în principal, de alte două componente:
numărul de noduri producătoare (fertile) pe o plantă, care este determinat, la
rândul său, de durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod
reproducător.
Cerinţe faţă de climă şi sol
La germinare, cerinţele faţă de căldură sunt reduse (l - 3°C temperatura minimă
de germinat), dar mari faţă de apă (100 - 120% apă din masa bobului). După
răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă, temperaturi negative, de
-4.....-6°C.
Mazărea reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Semănatul
trebuie să se facă primăvara cât mai timpuriu, pentru ca plantele să crească în
perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.
La soiurile mai timpurii, înfloritul începe la circa 30 zile de la răsărire şi după
40-50 zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 -
18°C, iar după fecundare de 15 - 20°C.
Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de transpiraţie este de
600 - 700 (prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei
este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi
aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.
Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine
drenate, cu o bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu
şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite
solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei şi nici cele
nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea este considerată leguminoasa
cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru grâu.
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest,
caracterizată prin precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în
perioada de fructificare.
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a
Crişurilor şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat că zona
cernoziomurilor din Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat secetos, în
general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui semănat cât
mai timpuriu.
Tehnologia de cultivare a mazării
Rotaţia
Mazărea urmează după plante care părăsesc terenul devreme şi permit lucrarea
timpurie şi cât mai corectă a solului terenul trebuie pregătit încă din toamnă,
nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni.
Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase, după unele prăsitoare cu
recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.
Mazărea se cultivă cu rezultate bune după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de
zahăr, cartof, rapiță. Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după
alte leguminoase, pentru a evita riscurile excesului de azot, amplificării atacului
unor boli. Mazărea este o plantă care nu se autosuportă, monocultura fiind
exclusă. Dacă se cultivă mazăre pe acelaşi teren mai mulţi ani, apare fenomenul
de "oboseala solului", care se manifestă, prin tulburări de creştere, absenţa
formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste
fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă datorate
compactării solului şi drenajului defectuos; în monocultură se amplifică
îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, scad producţiile.
Mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani, fără risc, cu condiţia tratării
seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.
Mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă
premergătoare pentru grâu, se recoltează timpuriu, influenţează favorabil
structura solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune. De
asemenea, după mazăre se apreciază că solul rămâne îmbogaţit în materie
orgnică şi azot (1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha).
Mazărea ar trebui cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de
toamnă.
După mazăre se pot înfiinţa culturi succesive, care folosesc bine disponibilul
termic rămas până în toamnă, dacă aceasta se recoltează timpuriu, în luna iunie.
Fertilizarea Pentru o tonă boabe mazărea consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg
P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul. Planta de mazăre îşi asigură cea mai mare parte din azotul necesar
(42 - 75%) prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele
solului sau din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
Efectul îngrăşămintelor cu azot este nesemnificativ asupra nivelului
producţiilor şi a conţinutului boabelor în proteine; mai mult, în cantităţi mai
mari, azotul, are efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării
vegetative în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor
legate de buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea
azotului de către bacteriile din nodozităţi.
În condiţii de cultivare mai puţin favorabile, pe solurile mai puţin fertile, (de
exemplu solurile acide sau nisipoase), care oferă condiţii mai puţin bune pentru
activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot,
se recomandă administrarea îngrăşămintelor.
Fosforul influenţează favorabil formarea nodozităţilor (fixarea azotului),
procesul de înflorire şi legare.
Mazărea are un consum de fosfor moderat, dar reacţionează puternic la
insuficienţa fosforului.
Dozele recomandate sunt de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până
la 50 -60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.
Potasiul. Administrarea îngrăşămintelor cu potasiu apare ca necesară pe
solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară. Dozele
recomandate sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură
(ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).
Îngrăşămintele cu microelelemente, bor, molibdenul, manganul au o mare
importanţă ka cultura mazării. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a
plantelor. Se administrează prin încorporare în sol înainte de semănat sau prin
stropiri pe frunze.
Lucrările solului. După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului
de resturile vegetale, se recomandă o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii
buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului.
Arătura se face cât mai curând posibil, cu plugul în agregat cu grapa stelată, la
adâncimea de 25 - 30 cm. Arăturile de vară se lucrează în mod repetat până în
toamnă (se grăpează). În acest fel, terenul este nivelat, bulgării sunt mărunţiţi,
sunt distruse buruienile în curs de răsărire.
După premergătoare târzii, arătura poate fi lăsată şi în „brazdă crudă”, mai ales
în zonele secetoase (de exemplu, Dobrogea). Obişnuit, arătura se grăpează şi se
nivelează în toamnă, în aşa fel încât la desprimăvărare terenul se usucă mai
repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme; pe soluri grele şi unde
cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, pe timpul iernii solul se poate
compacta exagerat, se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul; în
astfel de situaţii este de .preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.
În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, după ce apa s-a scurs
în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor
agricole; se urmăreşte ca numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole să
fie cât mai mic; sunt necesare două lucrări de grăpat, una la desprimăvărare,
pentru mobilizarea solului şi a doua, înainte de semănat, cu grapa cu discuri în
agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă nivelatoare sau cu combinatorul,
pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănat.
Sămânţa si semănatul
Mazărea se semănă primăvară cât mai timpuriu. Sămânţa destinată semănatului
trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de
gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi capacitatea de germinaţie
minimum 80%.
Este obligatorie tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor
patogeni de pe tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium. sp.) şi
antracnoza (Ascochyta pisi). Tratamentele trebuie efectuate cu circa 2
săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor
bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau
adată cu semănatul, cu preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria
specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru
cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul
erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene - cele
mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis,
Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă
aplicarea în vegetaţie a unor tratamente. În culturile de mazăre din zonele
umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice
acestor zone, cum este odosul (Avena fatua).
Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul
de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată
corect în loturile semincere.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de
la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar
mai ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi
depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La
coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi
străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului,
pentru distrugerea adulţilor. Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile,
cu scopul distrugerii larvelor. După recoltare şi înainte de depozitare seminţele
se gazează în spaţii ermetic închise, timp de 48 ore.
Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive: evitarea revenirii
mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat, în
situaţii extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală
răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare
tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul
culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind
repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi.
Recoltarea
Recoltarea începe atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat şi
75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. Umiditatea
boabelor trebuie să fie între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la
peste 22% treieratul se face cu dificultate. De regulă, maturarea şi recoltarea
mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi
în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie. Se
recoltează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară. Momentul
optim de recoltare la mazăre este greu de surprins, deoarece: boabele şi a
păstăile se coc eşalonat; păstăile sunt dehiscente la maturitate şi se scutură cu
uşurinţă, la maturitate tulpinile sunt culcate la pământ, boabele se sparg uşor
la treierat. Perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă,
de numai 4-5 zile. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără
buruieni. În România, lanurile de mazăre se recoltează în două faze: în prima
fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual,
pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru
uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale,
prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje specifice, care
se refac de 2 - 3 ori pe zi. La soiurile de tip „afila”, plantele nu se culcă la
pământ la maturitate, fiind posibilă recoltarea directă printr-o singură trecere cu
combina; se practică montarea unor „degete” speciale ridicătoare de lan la
dispozitivul de tăiere al combinei.
Pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante
(Reglone).
După recoltare se efectuaeză condiţionarea boabelor ( eliminarea impurităţilor,
uscarea până la 14% umiditate). De asemenea, se fac tratamente (gazarea)
contra gărgăriţei.
Producţiile obţinute pot fi de peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală,
boabele reprezintă 35 - 50%.

FASOLEA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Datorită conţinutului ridicat în proteine de foarte bună calitate şi în aminoacizi
esenţiali (lizină, arginină, triptofan), boabele sunt folosite în alimentaţtia
omului, ca aliment de bază. Valoarea energetică a boabelor de fasole este
ridicată, ele având şi proprietăţi dietetice, fiind indicate în tratarea anumitor
boli.
În anumite zone, făina de fasole, în amestec cu făina de grâu (5-10% făină de
fasole) se foloseşte la fabricarea pâinii.
Păstăile verzi de fasole se folosesc în hrana animalelor.
Vrejii se folosesc în furajarea animalelor, în special a ovinelor şi a caprinelor.
Tecile au utilizare medicinală, cunoscut fiind faptul că pot fi folosite la
prepararea de infuzii pentru tratarea diabetului.
Importanţă agronomică: se recoltează devreme, după ea se pot semăna cereale
păioase (grâu de toamnă);după fasole terenul rămâne îmbogăţit în N, datorită
efectului bacteriilor fixatoare de azot din genul Rhizobium;terenul rămâne
curat, fără resturi vegetale.
Compoziţia chimică
- Glucide 50-58 % (din care amidon 47%)
- Proteine 17-32%
- Lipide 0,8-2,8%
- Săruri minerale2 %
- Celuloză 4%.
- Fenil alanina, provitamina A (caroten), vitamina C.

Răspândire
Formele americane de fasole au existat în cultură în Peru şi Mexic încă din
perioada preincaşă; ele au însoţit porumbul, cerinţele faţă de factorii climatici
fiind foarte asemănătoare.
Speciile de origine asiatică îşi au originea în sudul Asiei (Birmania, India),
popoarele asiatice cultivându-le încă din vechime.
În Europa fasolea a fost introdusă pentru prima dată în 1542 şi apoi s-a extins
foarte mult.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în anul 2008 a fost de 26,47 mii. hectare,
iar în anul 2009 de 25,1 mii ha. Producţia medie mondială a fost de 770 kg
boabe/ha în 2008 şi de 782,3 kg boabe/ha în 2009 (faostat.org). Printre ţările
mari cultivatoare de fasole se menţionează: India, Brazilia, Mexic, China.
Suprafaţa cultivată cu fasole pe plan mondial în perioada 2000-2009

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

23957,0 23829,6 27373,1 27994,9 26803,7 26477,6 27817,3 28823,8 26472,6 25211,4

Producţia medie obţinută la fasole pe plan mondial în perioada 2000-2009

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

735,0 762,8 710,9 751,5 682,5 714,2 748,9 722,4 770,7 782,3
 Suprafaţa cultivată cu fasole în Europa în perioada 2000-2009 (mii ha)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

402,2 383,2 360,0 288,4 289,1 286,2 279,7 243,7 227,8 238,9

Producţia obţinută la fasole în Europa în perioada 2000-2009 (kg/ha)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

1251,8 1626,0 1637,8 1553,2 1742,4 1657,1 1459,6 1506,3 1742,8 1821,2

În Europa, suprafaţa cultivată cu fasole este în continuă scădere, respectiv de la

402 mii ha în 2000, la 227 mii ha în 2008 şi 238 mii ha în 2009 , cele mai mari
suprafeţe existând în Belarus (315 mii ha) şi România (45 mii ha).
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. În perioada 1934 -1938
se cultivau cu fasole 49 mii ha în cultura pură şi 917 mii ha în cultură
intercalată prin porumb. În deceniile următoare suprafeţele au crescut până la
170 mii ha în cultură pură şi 1.400 mii în cultură intercalată (în perioada 1985 -
1989).
În ultimii ani cultura fasolei a cunoscut un regres evident (58 mii ha şi 717
kg/ha în 1992, sau 25,0 mii ha şi 888 kg/ha în 2001), astfel încât există un mare
deficit de fasole uscată, faţă de necesarul pentru consumul intern.

Suprafaţa cultivată cu fasole în perioada 2000-2009 în România,

comparativ cu ţări mari cultivatoare (mii ha)
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Brazilia 4332,3 3449,6 4140,5 4090,5 3978,6 3748,6 4034,3 3788,2 3781,9 4148,8
China 1206,2 1335,0 1439,5 1319,2 1152,7 1205,5 955,3 991,3 1004,8 954,8
Columbia 115,7 115,5 109,3 114,8 113,6 124,6 120,5 130,6 131,7 127,7
India 5845,2 6019,7 7851,3 9274,6 8782,8 8047,0 8549,3 1000,0 8000,0 6000,0
Kenya 770,7 870,3 928,6 897,0 787,1 1034,4 995,3 846,3 641,9
Mexic 1502,8 1698,5 2054,3 1904,1 1678,4 1261,2 1723,2 1489,2 1505,6 1410,0
Myanmar 1762,4 1849,5 2000,0 2055,0 2071,0 2184,0 2394,0 2350,0 2350,0
 România 26,2 21,5 25,6 26,9 45,4 57,6 57,4 40,0 36,1 29,6
Uganda 699,0 731,0 765,0 780,0 812,0 828,0 849,0 870,0 896,0 925,0
Tanzania 750,0 692,2 745,4 687,8 811,0 1100,0 1200,0 1200,0 1200,0
SUA 654,1 505,8 703,7 545,0 490,6 617,8 619,8 598,6 584,8 592,0

Producţiile medii pe ţară situează fasolea printre culturile cele mai puţin
productive, rareori acestea depăşind 1.000 kg boabe/ha (655 kg/ha în 1930-
1939, 229 kg/ha în 1979-1981, 841 kg/ha în 1989 - 1991, 737 kg/ha în 1994,
696 kg/ha în 2008 şi 753 kg/ha în 2009). Trebuie subliniat, însă, că există
exploataţii agricole care realizează şi peste 2.000 kg boabe/ha.
Sistematică. Soiuri
Fasolea aparţine genului Phaseolus, care cuprinde un număr de aproximativ 20
de specii cultivate ( J u k o v s k i , 1950).
Unele din aceste specii sunt de origine americană, altele de origine asiatică.
Speciile de origine americană mai importante sunt:
- Phaseolus vulgaris,
- Ph. multiflorus,
- Ph. lunatus,
- Ph. acutifolins,
- Ph. Caracalla
- Ph. semierectus.
Aceste specii se caracterizează prin:
- păstăi plate,
- vârful păstăii lung,
- boabe mari,
- stipele mici şi de formă triunghiulară.
Speciile de origine asiatică sunt:
- Phaseolus aureus,
- Ph. mungo,
- Ph. aconitifolius,
- Ph. angularis,
- Ph. sublobatus
- Ph. calcaratus.
Formele asiatice se caracterizează în general prin:
- păstăi mici, cilindrice, cu vîrful ascuţit,
- boabele mici,
 - stipelele late în formă de pinten.
- plantele sunt acoperite de numeroşi peri.
Descrierea celor mai importante specii cultivate:
Phaseolus acutifolius A. C r a y (sin.: Ph. Tenuifolius Woot. et Stand). Plantă
anuală, cu tulpina subţire, ramificată, urcătoare sau culcată. Inflorescenţa este în
formă de ciorchine, cu flori puţine, albe, cu pedunculi scurţi. Păstăile sunt
scurte, cu un strat gros pergamentos; plesnesc foarte uşor. Seminţele au
lungimea de 7-10 mm, sunt lat-eliptice, de diferite culori. MMB este de 105-
130 g.
În stare sălbatică se află în Mexic şi Arizona. Se cultivă în America, de
asemenea în U.K.S.S. (Kazahstan). În Europa este de puţin timp introdusă în
cultură. Această specie este rezistentă la secetă. Boabele au gust specific şi un
conţinut mai scăzut în proteine şi grăsimi decât fasolea obişnuită. Este apreciată
pentru rezistenţa sa la secetă şi ca plantă furajera.
Phaseolus lunatus L. (sin. Ph. macrocarpus Moench.; Ph.
bipunctatus Jacq.; Ph. foecundus Macfad.; Ph. platyspermus Roberl; Ph.
puberulus H.B.K.; Ph. maxinius Roxb.). Cuprinde forme anuale, bienale şi
perene, urcătoare, cu tulpina de 2-15 m lungime.
Foliolele sunt asimetrice, la bază puţin rombice. Stipelele sunt mici. Florile
mici, de culoare violet. Păstaia este lată, turtită, puţin arcuită, având lungimea
de 7-8 cm, În păstaie se formează 2-3 boabe. La coacere plesneşte uşor.
Boabele sunt reniforme sau sferice, adesea de culoare albă, ori colorate cu
dungi radiare.
Această specie este cultivată în S.U.A., Africa, Asia tropicală, mai rar în
Europa.
Ph. multifiorus Wild. (sin. Ph. coccineus Lam., Ph. Bicolor Hart. - fasolea de
Spania) cultivată mai ales în zona Mediteranei, ca plantă anuală sau bienală.
Germinaţia este hipogeică, tulpina urcătoare, flori albe sau roşii, păstăi mari,
late şi boabe mari (MMB = 600 - 1.250 g) pătate cu negru, foarte decorative.
Este cultivată în America şi Europa ca plantă alimentară, furajeră sau
ornamentală.
Ph. lunatas L. (fasolea de Lima) are forme anuale, bianuale sau perene. Are
tulpina urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite şi
conţin 2-3 boabe albe sau colorate, cu dungi radiale. Se cultivă în S.U.A.
(California), precum şi în numeroase ţări din climatele calde şi, mai rar, în
Europa. Boabele sunt folosite în alimentaţie, mai ales în stare conservată.
Dintre speciile de origine asiatică, Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph. angularis
(Wild.) W. (fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate, urcătoare
sau culcate. Păstăile sunt lungi, înguste, cilindrice, au 6- 15 boabe mici (MMB
= 55-110 g), de culori diferite. Sunt cultivate în Asia (India, China, Coreea,
Japonia; Filipine, Tadjikistan, Uzbekistan) şi în unele insule din Africa.
În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de
soiuri existente, în prezent, în cultură în România se diferenţiază după o serie de
caracteristici, cum ar fi:
- tipul de creştere,
- poziţia plantelor la maturitate,
- rezistenţa la boli şi la secetă.
Particularităţi biologice. Caractere morfo-anatomice şi biologice ale plantei
Rădăcina
Fasolea prezintă o rădăcină fibroasă. Majoritatea rădăcinilor sunt răspândite în
stratul 0 - 25 cm. Rădăcina principală îşi are originea în embrion, dar ea nu se
deosebeşte prea mult ca grosime şi lungime de cele secundare, care pornesc
foarte aproape de suprafaţa solului.
Tulpina are o lungime ce variază de la 25 - 40 cm, până la 3 - 6 m şi chiar mai
mult. Lungimea tulpinii depinde de varietate, soi şi condiţiile pedoclimatice. Ea
este cilindrică, în muchii sau uşor turtită, mai groasă către bază. Suprafaţa
tulpinii este acoperită de numeroşi perişori.
Ramificaţiile sunt mai numeroase la formele cu talia joasă şi mai puţine la cele
cu tulpina lungă.
Aşa numitele soiuri oloage sau pitice au portul erect, iar înălţimea nu depăşeşte
30 - 50 cm, acestea se pretează bine pentru cultura mare.

Plantă de fasole pitică

La soiurile cu tulpină volubilă (urcătoare), lungimea depăşeşte adeseori 2 - 3 m,
tulpina răsucindu-se în jurul suportului în sensul opus acelor de ceasornic.
Soiurile urcătoare necesită suporţi şi nu se pretează pentru cultura mare.
Soiurile semivolubile sau semiurcătoare au caractere plasate între caracterele
celor două forme.
Frunzele sunt peţiolate, trifoliate, cu foliolele mari, cordiforme, acoperite de
numeroşi perişori. Primele frunze adevărate sunt simple.
Florile se găsesc grupate cîte 2 - 8 în raceme scurte. Corola este de culoare albă,
albă-verzuie, roz sau roşie.
Fecundarea este autogamă, totuşi se petrec şi numeroase cazuri de alogamie.

Durata de înflorire a unei plante depinde de soi şi de condiţiile de vegetaţie şi

variază foarte mult, de la 20 la 60 zile sau chiar mai mult. Un racem înfloreşte
în 10 - 14 zile.
Soiurile oloage au o perioadă de înflorire mult mai scurtă decît cele urcătoare.
Condiţiile de vegetaţie, cu precădere umiditatea şi căldura influenţează mult
durata perioadei de înflorire. Seceta asociată cu temperaturile mari o scurtează,
în timp ce precipitaţiile abundente şi vremea răcoroasă o prelungesc.
Fructul este o păstaie de diferite mărimi şi forme.
Lungimea fructului variază între 7 - 20 cm, iar lăţimea între 1 - 3 cm.
Păstaia are formă cilindrică-plată, uşor arcuită sau dreaptă şi terminată cu un
vîrf ascuţit, mai lung sau mai scurt, drept ori curbat.
Culoarea păstăii nemature este verde, gălbuie, verde-gălbuie, albă-gălbuie,
nuanţele fiind diferite, funcţie de varietate, soi, etc.
Fructul ajuns la coacerea deplină capătă culoarea gălbuie de diferite nuanţe.
Fructul de regulă este dehiscent, mai rar indehiscent.
Seminţele se găsesc în număr de 5 - 8 în păstaie.

Sămânţă de fasole - aspectul exterior; 1- micropil; 2 - hil; 3 - şalază (dreapta);

structura anatomică: a - cotiledon; b - tegument; c - primordiile primelor două
frunze; d - gemulă; e -punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f -
radiculă; g - cotiledon (stânga)
Mărimea, greutatea, forma, culoarea diferă foarte mult, însuşirile fiind mai ales
caracteristici ale soiului.
Diametrul mare al seminţei (lungimea) variază frecvent între 4 - 20 mm.

Se consideră soiuri cu bobul mic acelea la care MMB este sub 200 g şi lungi-
mea de până la 7 mm;
Soiuri cu bobul mijlociu au MMB cuprinsă între 200- 400 g şi lungimea între 7-
10 mm.
Soiurile cu bobul mare au MMB de peste 400 g şi o lungime ce depăşeşte 10
mm.
Forma seminţelor poate fi sferică, ovală, turtită, reniformă, alungită etc., iar
culoarea albă, galbenă, roşiatică, neagră, cafenie de diferite nuanţe, sau pestriţă-
punctată, pătată, dungată etc.

Secţiune prin tegumentul seminal la fasole: 1 - cuticula; 2 - celule palisadice; 3

- celule mosor; 4 – parenchim
 Structura anatomică a cotiledonului seminţei de fasole
ep – epiderm; al – celule bogate în aleuronă; p – parenchim cu grăunciori
de amidon şi aleuronă; am – grăunciori de amidon

În structura anatomică a seminţelor sunt de remarcat unele particularităţi ale

tegumentului seminal. Straturile periferice sunt formate din celule regulat
aşezate, cu pereţii foarte îngroşaţi şi denşi.
La microscop, se disting cu uşurinţă în cotiledoane grăunciorii de amidon de
formă elipsoidală, alături de cei de aleuronă, care umplu spaţiul cuprins între
pereţii celulelor. Stratul epidermic al cotiledonului este lipsit de amidon.

Biologia plantei
Fasolea încolţeşte la temperatura minimă de 8-10°C, cea optimă fiind de 32°C.
Pentru a germina, sămânţa trebuie să absoarbă o cantitate de apă echivalentă cu
110-120% din greutatea sa. Dacă factorii ce condiţionează germinaţia sunt
prezenţi în cantităţi ce satisfac cerinţele, sămânţa începe să germineze, apare
mai întâi radicula, iar hipocotilul se alungeşte, purtând cotiledoanele, între care
se găseşte muguraşul. Răsărirea este epigeică la fasolea comună (Ph. vulgaris),
în timp ce la fasolea ornamentală (Ph. multiflorus) este hipogeică.
 Răsărirea epigeică

Deoarece plantula are cotiledoane adeseori foarte mari în vârful ei, la răsărire
întâmpină o rezistenţă puternică din partea stratului de sol de deasupra seminţei.
Rezistenţa este foarte mare când solul formează crustă. Presiunea se exercită
asupra cotiledoanelor, dar şi asupra hipocotilului, din această cauză acesta ia
formă curbată, de cârlig.
Puterea de străbatere este redusă, de aceea trebuie să se semene la o adâncime
mică, chiar dacă seminţele sunt mari.
Adîncimea de semănat este cu atât mai puţin profundă cu cât solul este mai greu
şi deci nu este străbătut cu uşurinţă.
Dacă temperatura şi umiditatea sunt satisfăcătoare, de regulă răsărirea are loc
după 10-12 zile. După ce cotiledoanele ies afară, acestea capătă o culoare
verzuie, se îndepărtează unul de altul şi lasă să apară prima frunză adevărată.
Prima pereche de frunze adevarăte este simplă, spre deosebire de celelalte.
De la răsărit şi până la înflorirea trec de regulă 38 - 45 de zile, iar la soiurile
tardive mai mult. Primele flori care se deschid sunt cele de la baza tulpinii. De
la înflorire şi până la maturitate, în condiţii normale de umiditate şi
temperatură, la soiurile semiprecoce, trec aproximativ 35 - 43 de zile.
Temperatura optimă pentru înflorire şi fructificare este de 22-25°C. Dacă
temperatura este mai joasă şi se asociază cu timp umed, atît înflorirea cît şi
fructificarea se prelungesc. Ploile abundente împiedică fecundarea, mai ales
dacă sunt urmate de arşiţe puternice. Oscilaţiile de temperatură şi secetă au
efecte asemănătoare.
Speciile spontane în totalitatea lor sunt plante de zi scurtă. Cele cultivate în
schimb, prezintă forme de zi scurtă (mexicane, germane, franceze, ucrainiene,
româneşti), de zi lungă şi indiferente.
Faţă de intensitatea luminii, fasolea este deosebit de sensibilă. Frunzele prezintă
mişcări sub influenţa intensităţii luminii: de apropiere, de adunare a foliolelor,
atunci când lumina slăbeşte, spre apusul soarelui, frunzele luând o poziţie în aşa
fel încât să poată recepţiona cât mai multă lumină; în timpul amiezii îşi
schimbă poziţia spre a se feri de intensitatea radiaţiilor. Fenomenul este o
consecinţă a unor particularităţi ale peţiolului frunzelor şi foliolelor.
Polenizarea şi fecundarea au loc înainte ca florile să se deschidă, fapt care
favorizează autogamia. Deschiderea florilor pe tulpină se face de la partea
inferioară spre cea superioară, la fel şi în interiorul inflorescenţei. Imediat după
fecundare, planta intră în ultima etapă a ontogenezei: formarea fructelor.
Fructele trec prin cele trei faze cunoscute: maturitatea în lapte, în pârgă şi
maturitatea deplină.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldură
fasolea este o plantă termofilă
perioada de vegetaţie este de 90- 120 zile
necesarul de căldură este de 1400- 1900°C temperaturi biologic active
(mai mari de 10°C)
pentru germinare boabele necesită 8-10°C,
la germinare absorb o cantitate de apă de 110-120% din greutatea bobului
uscat.
Boabele germinează în 3-4 zile dacă la germinare temperatura este de 18°C şi
umiditatea este suficientă.
Germinaţia este epigeică. Excepţie face o singură varietate: Phaseolus
multiflorus, care are germinaţie hipogeică. Datorită faptului că germinaţia este
epigeică, germenii au putere mică de străbatere, mai ales dacă întâlnesc un strat
de sol tasat, sau dacă solul a format crustă. În aceste cazuri, răsărirea este
întârziată. De aceea lucrările solului trebuie făcute cu multă atenţie, pentru a nu
exista bulgări sau a nu se forma crustă.
Pe solurile umede şi reci unde apa bălteşte, boabele putrezesc în sol, de aceea se
vor lua măsuri de combatere a excesului de umiditate, respectându-se
adâncimea de semănat.
După răsărire, plantuţele sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute, fiind
distruse la – 1 ÷ 2°C. De asemena, sunt distruse şi de brumele uşoare, cea mai
mare sensibilitate fiind în perioada de cotiledoane.
Cerinţele faţă de temperatură cresc în perioadele următoare.
La înflorire, optimul termic este de 22 - 25°C. La temperaturi mai ridicate,
însotiţe şi de secetă atmosferică, plantele avortează în masă, florile nu sunt
fecundate, maturizarea este grăbită, în detrimentul recoltei.
Cerinţe faţă de apă
Fasolea este sensibilă la lipsa apei, deşi nu necesită cantităţi mari de apă. Cea
mai mare sensibilitate o are la germinaţie şi la înflorire, precum şi la formarea
păstăilor şi a boabelor, când consumul este maxim.
În condiţii de secetă extremă păstăile rămân mici sau avortează.
Fasolea suportă mai uşor seceta din sol decât cea atmosferică, vânturile uscate
fiind foarte dăunătoare; în zonele din sudul ţării şi în Dobrogea, este necesar să
se intervină cu apă din irigaţii în această perioadă.
Umiditatea prea mare este de asemenea dăunătoare, precipiţatiile abundente şi
timpul umed prelungesc înflorirea şi fecundarea. Umiditatea excesivă măreşte
sensibilitatea la boli şi depreciază calitatea boabelor.
Cerinţe faţă de sol
necesită un sol afânat în adâncime, pentru a permite pătrunderea
rădăcinilor;
solul nu trebuie să formeze crustă;
trebuie să asigure aerarea boabelor, pentru o bună germinaţie şi o răsărire
cât mai rapidă;
reactia solului: 6 - 7,5, acest pH asigură o bună formare a nodozităţilor şi o
bună nutriţie cu azot;
preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, cum ar fi cernoziomurile,
solurile brun roşcate, aluviuni fertile;
se comportă bine pe podzoluri, argile nisipoase sau soluri salinizate;
se comportă mai bine decât mazărea pe solurile grele, cu condiţia să se
acorde o atenţie deosebită la formarea crustei;
în regim irigat se va evita amplasarea culturii de fasole pe terenurile
nisipoase.
Zone ecologice
Foarte favorabile:
Câmpia de Vest - în jurul Aradului, pe aluviunile fertile ale Crişurilor,
Valea Someşului;
în Transilvania: în luncile Mureşului şi ale Târnavelor, unde condiţiile de
temperatură şi umiditate sunt favorabile, solurile sunt fertile, reacţia solurilor
este în limitele optime, textura este favorabilă, mijlocie, apa freatică este de
asemenea la adâncime favorabilă.
Zona favorabilă:
Cea mai mare parte a terenurilor arabile din România: Oltenia, Muntenia,
Transilvania, între aceste zone existând diferenţe legate de fertilitatea solului şi
de cantităţile de precipitaţii din lunile iunie-iulie.
Lunca indiguită a Dunării, cu condiţia să existe un bun drenaj pentru a evita
băltirea.
În zona de sud şi în Dobrogea se cultivă fasole în cultură succesivă, numai
în perimetrele irigate.

Harta favorabilităţii fasolei în România

Tehnologia de cultivare a fasolei
Rotaţia

Sistemul radicular la fasole este destul de slab dezvoltat, cu tendinţa de a se

dezvolta în stratul superficial al solului. Din această cauză, terenul pe care se
cultivă trebuie să fie curat de buruieni, fără resturi vegetale, într-o stare bună de
fertilitate, bine lucrat încă din toamnă, afânat profund.
Faţă de cultura premergătoare, fasolea este o plantă cu pretenţii moderate.
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase de toamnă,
prăsitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai
devreme.
Fasolea nu trebuie să urmeze după porumbul erbicidat cu triazine, fiind foarte
sensibilă la efectul remanent al acestora, după plante cu care are boli comune -
floarea-soarelui, soia, alte leguminoase- după care va reveni după 3 - 4 ani.
Datorită atacului de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu),
fasolea va reveni pe acelaşi teren după un interval de minimum 3 ani.
La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Fertilizarea
Datorită sistemului radicular slab dezvoltat, are cerinţe ridicate faţă de
elementele nutritive din sol. Avînd în vedere faptul că îşi poate asigura cea mai
mare parte din necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică, valorifică
bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare,
reacţionează moderat la îngrăşăminte.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol.
Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2-5 mg P2O5/100 g sol) se
recomandă să se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2
mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea
îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după
recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).
Îngrăşămintele cu azot se aplică în funcţie de: planta premergătoare, fertilitatea
naturală a solului, eficienţa activităţii bacteriilor fixatoare de azot.
Pe solurile fertile şi acolo unde au fost efectuate tratamente cu preparate
bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. La 20 -
25 de zile de la răsărit se efectuează controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi
a activităţii acestora. În funcţie de rezultatul controlului, se stabileşte mărimea
dozei de azot.
Doza aplicată este de 30 - 50 kg N/ha. dacă „bacterizarea” nu a reuşit, doza se
măreşte până la 50 - 90 kg N/ha, administrate odată cu prăşilele mecanice,
folosind echipamente de fertilizare montate pe cultivator.
Pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu, (sub 14 mg K2O/100 g sol), se
aplică doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a
fosforului.
Dacă apar simptome specifice insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau
molibden), se recomandă tratamente înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei,
prin stropiri pe frunze.folosească, cu îngrăşăminte cu microelemente.
Pe soluri cu reacţie acidă se va face amendarea solului cu amendamente
calcaroase, deoarece fasolea nu suportă reacţia acidă.
Lucrările solului
Imediat după recoltarea plantei premergătoare se face dezmiriştitul, urmat de
arătură adâncă la 25 - 30 cm, pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea
buruienilor perene.
Până în toamnă, se fac lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţire, nivelare şi
pentru distrugerea buruienilor.
Pentru a realiza un semănat uniform, o dezvoltare uniformă a culturii, care să
faciliteze recoltarea mecanizată, cu pierderi minime, este obligatorie nivelarea
terenulu.
Primăvara, imediat ce terenul s-a zvântat, se efectuează o lucrare de grăpat, cu
scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă. Înainte de
semănat se pregăteşte patul germinativ, printr-o lucrare cu combinatorul, la
adâncimea de 6-7 cm.
Dacă terenul este tasat, insuficient nivelat, îmburuienat, sau acolo unde se
administrează erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă),
ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi şi lamă nivelatoare.
Se va evita efectuarea unui număr prea mare de lucrări în primăvară, deoarece:
solul pierde multă apă prin evaporare,
se va semăna în sol uscat,
răsăritul va fi întârziat şi neuniform,
eficacitatea inoculării bacteriene scade,
pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să aibă puritatea fizică de
minimum 98%, facultatea germinativă de minimum 75%, să provină din culturi
neinfestate cu boli.
Înainte de semănat se face tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc
Nitragin - fasole, (care conţine bacteria specifică Rhizobium phaseoli), folosind
o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru
sămânţă la un hectar. Preparatulse poate administra în timpul semănatului, prin
pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele semănătorii.
Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada
de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat,
temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic,
semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10-25
aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul
Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în
depresiunile reci L.S. Muntean şi colab., 2003).
Dacă se întârzie semănatul, efectele nefavorabile sunt:
 solul pierde apa şi se usucă,
germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme;
înfloritul şi fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă
şi cu arşiţă din vară,
se amplifică procesele de avortare şi sterilitate;
producţiile se reduc considerabil.
Dacă se seamănă prea devreme, efectele nefavorabile sunt:
solul este umed şi rece,
răsărirea este întârziată,
este favorizată clocirea şi putrezirea boabelor.
În stabilirea densităţii de semănat la fasole se ţine cont de faptul că, la
recoltare, trebuie realizată o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi
40 -45 plante/m2 în cultură irigată. Având în vedere faptul că pe parcursul
vegetaţiei, datorită atacului de boli, lucrărilor de îngrijire etc., se mai pierd
plante, este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi
50 -55 boabe germinabile/m2 la irigat.
Dacă se seamănă la densităţi prea mici, este favorizată ramificarea plantelor, se
prelungeşte perioada de înflorire, maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte
neuniforme.
Cantitatea de sămânţă necesară la semănat, corespunzătoare densităţilor
recomandate, este de 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).
În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi, cu 3 rânduri în bandă,
distanţa dintre rândurile din bandă de 45 cm, iar distanâa dintre benzi de 70 cm.
Semănatul se face cu semănători de precizie pentru semănat în cuiburi,
prevăzute cu 9 secţii.
Se poate semăna şi în rânduri echidistante, la 50 cm între rânduri, folosind
semănătoarea echipată cu 8 secţii; mai puţin întâlnită este situaţia în care se
irigă prin brazde, când se seamănă în benzi de câte 3 rânduri distanţate la 45 cm
şi 80 cm între benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.
Boabele de fasole au nevoie de o cantitate mare de apă petru a germina; în plus,
germenii au putere de străbatere relativ mică. Din aceste considerente, este
foarte important să se respecte adâncimea de semănat recomandată, semănatul
să fie foarte uniform, iar adâncimea să fie corelată cu umiditatea şi textura
solului.
Pe solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă, se recomandăsă se
semene la adâncimea de 4 - 5 cm, iar pe solurile uşoare şi ceva mai uscate, la
5-6 cm.
În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar la 3 - 4 cm
adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul superficial al
solului).
Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor. Fasolea fiind o plantă care luptă destul de slab cu
buruienile, mai ales la începutul vegetaţiei, cea mai importantă lucrare de
îngrijire din tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor.
Pentru o combatere integrată a buruienilor, se vor asocia măsurile preventive
(rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.
Se efectuează 2-3 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de prăşit + plivit
manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la
erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la
începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu stânjeni procesele de
fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.
Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi din
tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza
(Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi
în anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din
tegumentul seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare, în
vederea unui control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a
culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de
regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane;
în perioada următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la
formarea păstăilor. Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită
şi păgubitoare, care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase
după recoltare. În vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la
apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la
formarea păstăilor.
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei
(Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii
numeroase. Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite,
în câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă
a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie). De asemenea, sunt obligatorii
tratamente preventive la depozitare, prin gazare, în spaţii închise.
Irigarea. Fasolea este o plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care
reacţionează favorabil la irigare. În zonele de câmpie din sud, irigarea este o
condiţie esenţială pentru a realiza recolte economice. Se recomandă să se aplice
o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10-15
zile; de regulă sunt necesare 2-3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde.
Recoltarea este o operaţie dificilă, deoarece:
lanul se coace neuniform datorită coacerii neuniforme a păstăilor şi a
boabelor
păstăile sunt dehiscente,
la maturitate plantele au portul culcat, rar semiculcat,
păstăile bazale au inserţia joasă
boabele se sparg uşor la treierat.
Se începe recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au
ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.
Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau se
smulg plantele care se lasă în brazdă continuă sau în căpiţe mici pe teren (2-3
zile), pentru uscare, apoi se treieră cu combina reglată corespunzător. Pe
suprafeţe mici şi pentru consumul intern, se poate recolta şi manual.
În ţara noastră, producţiile medii în condiţii de irigare şi la o tehnologie corectă
de cultivare, pot atinge peste 2.000 kg boabe/ha. În mod obişnuit însă, acestea
sunt de 800-1000 kg boabe/ha.
Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 -6.000 kg
boabe/ha.
Cultura intercalată
În România, se practică semănatul fasolei în cultură intercalată prin porumb,
permiţând obţinerea a două recolte pe acelaşi teren. Plantele de fasole sunt
protejate de efectul vânturilor uscate şi al arşiţei din lunile de vară, asigurându-
se un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. Acest sistem de
cultură necesită, însă, un volum mare de muncă manuală, pentru efectuarea
semănatului, combaterea buruienilor şi recoltare.
La porumb se aplică tehnologia obişnuită, urmărindu-se ca producţia să nu
scadă prin comparaţie cu o cultură normală. Fasolea este considerată o recoltă
suplimentară; se seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură, de 10-20 mii
cuiburi/ha.
Semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită, iar
fasolea se semănă fie mecanizat, concomitent cu porumbul, utilizând
semănători dotate cu brăzdare speciale, fie manual, în cuiburi (cu 3-4
boabe/cuib), în momentul în care porumbul a început să răsară.
Combaterea buruienilor se realizează prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit
+ plivit manual pe rând. Nu se administraează erbicide. Recoltarea fasolei se
face manual, prin smulgere, apoi se treieră la staţionar.
În cultură intercalată se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha; la
porumb se înregistrează, uneori, o uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie
cu producţiile realizate în cultura pură de porumb.
Cultura succesivă
Amplasarea culturilor succesive de fasole se va face acolo unde există condiţii
de irigare şi unde regimul termic al zonei permite ajungerea plantelor la
maturitate. Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante care părăsesc
devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi
furajere.
Imediat după recoltarea culturii anterioare, se face arătura, după care terenul se
pregăteşte prin lucrări repetate cu grapa şi combinatorul. Pentru a nu întârzia cu
semănatul şi pentru a evita pierderea apei din sol, se poate cultivara fără arătură,
numai prin discuirea terenului, cu condiţia ca, la planta premergătoare să se fi
efectuat o lucrare foarte bună a solului, terenul să rămână curat de buruieni,
fară resturi vegetale, netasat. Se poate face semănatul şi în teren nelucrat,
folosind semănători speciale, dar numai în condiţiile unei cultivări impecabile a
terenului, an de an (arături adânci, combaterea buruienilor), mai greu de
realizat, în prezent, în majoritatea exploataţiilor agricole de la noi.
Îngrăşămintele cu azot se aplicată în doze moderate; fosforul este asigurat prin
efectul remanent ai îngrăşămintelor aplicate premergătoarei.
Semănatul se face cât mai repede posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie, folosind
aceaaşi tehnologie de semănat ca cea descrisă la cultura principală.
Lucrările de îngrijire sunt similare cu cele de la cultura principală. Pentru a
distruge buruienile monocotiledonate şi samulastra de păioase, se fac prașile
mecanice. Imediat după semănat, se face o udare, apoi, funcţie de evoluţia
umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor, se mai intervine cu udări.
În anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 15
octombrie. Producţiile pot fi aceleeaşi sau chiar mai mari decât în cultura
principală.
 SOIA

Importanţă, Biologie, Ecologie

Seminţele de soia sunt utilizate în alimentaţia oamenilor, în furajarea
animalelor, în industrie, pentru extragerea grăsimilor. Datorită conţinutului
mare în substanţe proteice şi grăsimi, este considertă plantă „oleoproteinoasă”,
„planta de aur” a omenirii, „planta minune” sau „planta viitorului”, menită să
rezolve deficitul mondial de proteine asigurând pe plan mondial mai mult de 60
% din necesarul de proteine.
Din boabe se obţine sos de soia, lapte, brânzeturi, carne vegetală, bogate în
proteine.
În anumite zone, făina din soia este folosită la fabricarea pâinii, în proporţie
de10-15 % în amestec cu făina de grâu.
Seminţele verzi, bogate în vitamine şi minerale, sunt folosite la prepararea
mâncărurilor.
Plantele verzi se pot folosi ca furaj verde pe păşune, sau transformate în fân
uscat, fân conservat, nutreţ însilozat.
Tulpinile şi păstăile rămase după treierat se pot folosi şi în furajarea animalelor,
îngrăşământ organic, combustibil, pentru prelucrări industriale (obţinerea
furfurolului şi mătăsii artificiale).
Soia este şi o bună premergătoare pentru cerealele păioase de toamnă, având
efect ameliorator asupra solului, (lasă în sol 80-120 kg N / ha).
Uleiul semisicativ de soia se utilizează în consumul populaţiei, la prepararea
margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice. După
extragerea uleiului, şroturile şi turtele rezultate se ot folosi în furajarea
animalelor.
Compoziţie chimică
- celuloză 3,6-6,9 %;
- carbohidraţi 14-24 %;
- grăsimi 13-26 %;
- proteine 36-50 %. Glicina are un grad mare de digerabilitate şi un indice
mare de solubilizare.
Proteinele din soia au întrega gamă de aminoacizi esenţiali, unii din aceştia se
găsesc în cantităţi apropiate de cele ale cărnii de porc: lizină, triptofan, leucină,
izoleucină, valină, fenilalanina. Conţinutul de proteine creşte sub influenţa
îngrăşămintelor cu N şi tratamentului cu Nitragin. Soia conţine şi lecitină.
Pe plan mondial, uleiul vegetal din soia ocupă primul loc, respectiv 25 % din
producţia mondială de ulei.
Tulpinile şi frunzele au un conţinut mare de proteine şi grăsimi, spre maturitate
acestea migrează în seminţe.
Cenuşa conţine fosfor, calciu, potasiu şi magneziu.
Seminţele conţin vitaminele A, B1, B2, D, E, C şi K.
Seminţele de soia îşi diferenţiază componentele chimice în funcţie de cultivar,
condiţiile climatice ale anului şi zonei, fertilitatea naturală a solului şi
tehnologia de cultură folosită, din care se detaşează fertilizarea cu macro- şi
microelemente.
Compoziţia chimică
Boabele se soia conţin, în medie:
- celuloză 3,6-6,9 %;
- carbohidraţi 14-24 %;
- grăsimi 13-26 %;
- proteine 36-50 %.
Glicina are un grad mare de digerabilitate şi un indice mare de solubilizare.
Proteinele din soia au întrega gamă de aminoacizi esenţiali, unii din aceştia se
găsesc în cantităţi apropiate de cele ale cărnii de porc: lizină, triptofan, leucină,
izoleucină, valină, fenilalanina. Conţinutul de proteine creşte sub influenţa
îngrăşămintelor cu N şi tratamentului cu Nitragin. Soia conţine şi lecitină.
Pe plan mondial, uleiul vegetal din soia ocupă primul loc, respectiv 25 % din
producţia mondială de ulei.
Tulpinile şi frunzele au un conţinut mare de proteine şi grăsimi, spre maturitate
acestea migrează în seminţe.
Cenuşa conţine fosfor, calciu, potasiu şi magneziu.
Seminţele conţin vitaminele A, B1, B2, D, E, C şi K.
Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad ridicat
de digestibilitate, având un indice ridicat de solubilizare (61 - 92%),
apropiindu-se mult de proteina de origine animală.
Conţinutul seminţelor în proteine creşte sub influenţa îngrăşămintelor azotate,
prin tratarea seminţelor de soia cu nitragin, înainte de semănat, şi a
microelementelor (în special molibdenului). Proteinele au valoare nutritivă
ridicată, având întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în cantitate
mai mare sau apropiată de a cărnii de porc (izoleucină, leucină, lizină,
fenilalanină, triptofan şi valină.
Grăsimile din seminţele de soia sunt constituite din palmitină, stearină, oleină,
linoleină, linolenină, fitosterină, colesterina şi lecitină. Uleiul este semisicativ,
cu indicele iod 107 – 139. Lecitina (2 - 4%) are o largă întrebuinţare în
medicină, în producţia mondială de ulei vegetal comestibil soia deţine primul
loc, reprezentând peste 25% din total.
Tulpinile, frunzele şi păstăile au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi care,
pe măsură ce se apropie de maturitate, migrează spre seminţe. "Fânul" de soia,
bogat în proteine: (15,4%) şi grăsimi (5,2%), depăşeşte ca valoare nutritivă
lucerna şi trifoiul. Extractele neazotate sunt formate din monozaharide,
zaharoză, amidon, dextrină, hemiceluloză, celuloză, pentozani, rafinoză etc.
Răspândire
Suprafaţa cultivată cu soia în lume a crescut considerabil, în perioada 1927 –
1931, de exemplu, pe glob se cultivau 5,84 milioane ha, în perioada 1948 -
1952 la 6 milioane ha, iar în perioada 1969 - 1971 la 32,3 milioane ha.
Pe plan mondial, în anul 2007, pe glob s-au cultivat 90,0 mii ha, producţia
medie fiind de 2437,5 kg/ha, iar în anul 2006, s-au cultivat 95,2 mii ha,
producţia medie fiind de 2329,5 kg/ha. În anul 2009, s-au cultivat pe glob 98,8
mii ha cu soia, producţia medie obţinută fiind de 2249,0 kg/ha.
Evoluţia suprafeţelor cultivate cu soia pe plan mondial în perioada 1999-2009 (mil. ha)
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
72,02 74,3 76,7 78,9 83,6 91,6 92,5 95,2 90,0 96,1 98,8

Evoluţia producţiilor medii la soia pe plan mondial în perioada 1999-2009 (kg/ha)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

2189,8 2168,8 2320,8 2300,8 2279,1 2243,7 2318,3 2329,5 2437,5 2397,3 2249,0

Suprafaţa şi producţia de soia în perioada 1979-2001 (F.A.O., 2001)

în ţări mari cultivatoare
Specificare Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha)
1979- 1988- 1979- 1988-
1996 1997 2001 1996 1997 2001
1981 1990 1981 1990
Total mondial 50529 56181 61638 67737 76799 1701 1828 2119 2120 2321

U.S. A. 27561 24234 25661 28160 29542 1989 2092 2527 2612 2662
Brazilia 8510 11401 10736 11504 13934 1578 1805 1752 2195 2703
China 7506 7938 7476 8505 8700 1099 1404 1770 1733 1775
Argentina 1837 4420 5899 6900 10318 2014 2025 2110 1565 2591
CSI 852 808 485 480 408 580 1111 582 583 642
(Rusia din 1996)
Italia - 474 223 299 38 - 3314 3695 3750 3708
România 325 269 80 63 38 1110 893 1410 1920 1842
 Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România în perioada 1938-1997
Anii/Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Suprafaţa
10,1 13,6 24,9 79,1 363,9 190,2 165,6 75,1 64,5 73,4 75,0 60,5
(mii ha)
Producţia
940,0 408 483 1144 1195 742 762 1270 1552 1470 1507 2003
(kg/ha)

În România, în anul 1931 s-au cultivat cu soia 7 mii ha, în perioada 1948 –
1960, 10,0 - 24,9 mii (9,2 - 16, 2% din suprafaţa leguminoaselor pentru boabe),
în perioada 1979 - 1981 s-au cultivat 325 mii ha, cu o producţie medie de 1.110
kg/ha, iar în perioada 1989 – 1990, o suprafaţă de 269 mii ha, datorită scăderii
suprafeţelor din anul 1990. Suprafaţa cultivată cu soia în 2009 era de 48 800 ha,
în 2008 de 49 900 ha, în 2007 era de 133 248 ha, producţia medie fiind de 1726
kg/ ha în 2009, 1815 kg/ ha în 2008, 1 021 kg/ ha în 2007, iar în anul 2006,
suprafaţa cultivată era de 190 810 ha, producţia medie fiind de 1807 kg/ ha.

România este una din ţările mari cultivatoare de soia din Uniunea Europeană.
Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România în perioada 2001-2010
(suprafaţa cultivată; producţie medie; producţie totală realizată)
UM 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010**
Specificare
Suprafaţa mii ha 44,8 71,8 128,8 121,3 143,1 190,8 133,2 49,9 48,8 64,1
Producţie Kg/ha 1623 2033 1746 2462 2186 1807 1021 1815 1726 2234
medie
Producţie mii tone 72,7 145.9 224,9 298,5 312,8 344,9 136,1 90,6 84,3 143,3*
totală
2001-2008 - Date INS - Anuarul Statistic al României; 2009 – Date INS - Producţia vegetală la
principalele culturi în anul 2009; * Estimări

Sistematică. Origine. Soiuri

Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine max (L)
Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Glycine max (L) Merr. cuprinde patru subspecii, caracterizate astfel:
subspecia chinensis are tulpina înaltă şi subţire, frunze cu foliole-ovat-
lanceolate, pubescente; flori mici de culoare albă sau violacee, păstăi mici cu
seminţe turtite de culoare galbenă, verde, castanie sau neagră;
subspecia indica are tulpini ramificate, foliole ovate, lanceolate sau ovat-
lanceolate, pubescente, flori mici albe sau violacee, păstăi mici, cu seminţe
diferit colorate;
 subspecia japonica are tulpini groase şi ramificate, flori mari de culoare
albă sau violacee, păstăi mari şi plate, cu seminţe foarte mari (MMB 400-500
g), diferit colorate (galbene, verzi, castanii, brune, negre);
subspecia manshurica, singura cultivată şi în ţara noastră. În cadrul acestei
subspecii se cunosc mai multe varietăţi, deosebite între ele după culoarea
perişorilor, a păstăilor, seminţelor şi hilului.

În funcţie de cerinţele faţă de temperatură, soiurile sunt încadrate în următoarele

grupe de maturitate:
„00" - soiuri foarte timpurii (necesită 1000-1150°C);
„0" - soiuri timpurii (necesită 1150—1250°C);
„I" - soiuri semitimpurii (necesită 1250—1350°C);
„II" - soiuri semitardive (necesită 1350—1450°C);
„III" - soiuri tardive (necesită peste 1450°C)

Varietăţile speciei Glycine max (IV.) ssp. manshurica

Varietăţi Culoarea:
perişorilor păstăilor seminţelor hilului
communis albă brun-deschisă galbenă galbenă
immaculata albă brun-deschisă galbenă cafeniu-deschis
stricta albă brun-deschisă galbenă cenuşie
serotina albă brun-deschisă galbenă neagra
flavida roşcată castaniu-deschisă galbenă galbenă
sordida roşcată castaniu-deschisă galbenă cafenie
ucrainica roşcată castaniu-deschisă galbenă cafenie cu dunga
albă la mijloc
latifolia roşcată castaniu-deschisă galbenă neagră
viridis roşcată castaniu-deschisă verde verde
brunneum roşcată castaniu-deschisă cafenie cafenie
nigrum roşcată castaniu-deschisă neagra-cafenie culoarea
roşcată tegumentelor

Soiurile de soia reacţionează puternic la fotoperioadă şi la temperatură, fiind

adaptate unui anumit areal de cultură. În ţara noastră se află în cultură soiuri din
toate grupele de maturitate, repartizate pe zone de cultură.
Soiurile din grupa „00" se recomandă în zonele mai reci şi în cultură succesivă;
cele din grupa „0" în Transilvania, Câmpia de N-V şi în vestul Moldovei; cele
din grupa I în Dobrogea, Câmpia de Vest şi de Sud; cele din grupa a II-a în
Bărăgan, zona colinară din sud, Câmpia de Sud şi de Vest, Dobrogea; soiurile
din grupa a III-a se pot cultiva numai în Câmpia de Vest şi de Sud.
Pentru a realiza producţii mari şi constante se recomandă ca în fiecare fermă să
se cultive cel puţin două soiuri de soia: unul mai precoce şi altul mai tardiv.

Particularităţi morfologice şl biologice

La germinare seminţele absorb o cantitate de apă ce reprezintă circa 150 % faţă

de masa lor. În funcţie de temperatura din perioada germinaţiei, aceasta se
desfăşoară mai repede sau mai lent.
Rădăcina. Radicela iese din sămânţă în regiunea micropilului. Când a ajuns la
2-3 cm lungime, formează primele ramificaţii şi primii perişori radiculari. Soia
are germinaţie epigeică, cotiledoanele ies la suprafaţa solului. Hipocotilul are
un ritm rapid de creştere. În această fază trebuie acordată o atenţie deosebită
lucrărilor solului, care trebuie efectuate în aşa fel încât să nu se formeze crustă
la suprafaţa solului.
Sistemul radicular este pivotant, de tipul III. Acesta pătrunde în sol până la 200
cm adâncime. Ramificaţiile laterale se dezvoltă pe o rază de 40-70 cm,
aproximativ 75% din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol până la
adâncimea de 30 cm.
Rădăcinile au capacitate mare de solubilizare şi absorbţie a elementelor
nutritive din sol.
În faza creşterii vegetative, rădăcinile cresc mai intens comparativ cu partea
epigee a plantei, iar creşterea lor se reduce în timpul fazei reproductive,
încheindu-se înainte de maturitatea fiziologică.
Prin simbioza dintre bacteriile de Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile soiei
se formează nodozităti. Acestea care devin vizibile la 10-14 zile de la infecţie,
fixarea azotului începând la 15-25 zile după la formarea lor, ajungând la
dimensiunile maxime la 25-35 zile de la formare. Nodozităţile îşi încheie
activitatea cel mai frecvent după 50-60 zile de la infecţie.
Controlul infecţiei bacteriene:
conţinutul nodozităţilor au culoarea roşu intens, semn că este prezentă
leghemoglobina, acest lucru arată o fixare intensă a azotului,
conţinutul nodozităţilor au culoarea roz, aceast lucru denotă o activitate
mai redusă,
culoarea verde indică inactivitatea nodozităţilor.
Tulpina. Este dreaptă, cu diferite grade de ramificare, funcţie de soi şi spaţiul
de nutriţie.
Funcţie de genotip, creşterea tulpinii poate fi:
determinată (tulpina se termină cu o inflorescenţă în vârf),
nedeterminată (ultima inflorescenţă se află sub nivelul ultimelor frunze de
la vârful plantei)
semideterminată (intermediară).
Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar cele mai
tardive tipului de creştere determinată. Prin încrucişarea celor două tipuri s-au
obţinut soiuri cu: creştere a tulpinii determinată, mai precoce.
Înălţimea tulpinii variază între 40 şi 150 cm.
Frunzele
cele situate la primul nod al tulpinii sunt provenite din cotiledoane;
cele înserate la al doilea nod sunt simple, unifoliate,
cele situate la nodurile următoare, sunt dispuse altern, sunt trifoliate, şi sunt
inserate printr-un peţiol lung de 3-30 cm.

Foliolele au formă ovală, lanceolată, rombică etc.

Frunzele, ca şi tulpina, sunt acoperite cu perişori deşi. Aceştia, la maturitate pot
avea culoarea argintie sau roşcată.

Florile
Sunt grupate câte 3-9, sunt dispuse în raceme axilare sau terminale. Petalele
sunt de culoare albă sau violacee.
La soiurile cu creştere determinată primele flori se formează şi se deschid la
nodurile 8-9, formarea şi deschiderea lor progresează spre bază şi vârful plantei.
La aceste soiuri, înflorirea se încheie într-un timp mai scurt, iar la soiurile cu
creştere nedeterminată primele flori apar la nodurile 4-5, înflorirea progresând
spre vârful tulpinii.
Fecundarea este autogamă, florile sunt hermafrodite, caracteristice
leguminoaselor. Din cauze încă neelucidate se manifestă frecvent fenomenul de
avortare a florilor, a formării de păstăi fără seminţe. Se pare că acest fenomen
este determinat de iluminarea insuficientă, fecundarea defectuoasă, temperaturi
prea scăzute sau prea ridicate, secetă în timpul înfloririi şi fecundării.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă, lungimea fiind de 3-6 cm,
lăţimea de 1 cm, de culoare brună-deschis sau castanie-deschis, cu perişori
argintii sau roşcaţi.
Într-o păstaie se pot forma 1-5 seminţe, iar pe o plantă se pot forma până la
300-400 păstăi, dar în mod obişnuit se formează şi ajung la maturitate 30-60
păstăi.
 Soia (Glycine max L.): 1, 2, 3 - germinaţia; 4 - apariţia frunzelor simple (a -
cotiledoane; b -frunze simple); 5 -frunze trifoliate; 6 - planta de soia (a -cotiledoane; b
- frunze simple; c - frunze trifoliate); 7 - porţiune de plantă cu păstăi, 8 - păstăi cu
seminţe

Sămânţa
Seminţele sunt diferite ca formă şi mărime, având formă aproape sferică,
elipsoidală. Tegumentul seminţei poate avea diverse culori, cu nuanţe de
galben, brun sau neagru, iar hilul poate fi de aceeaşi culoare cu tegumentul sau
diferit colorat. Sămânţa se formează în urma dublei fecundări, are o creştere
rapidă până ajunge la greutatea maximă, respectiv până la maturitatea
fiziologică.
MMB poate avea valori între 50-400 g (mai frecvent 100-200 g), iar MH de 65-
80 kg.

Ciclul de vegetaţie al soiei cuprinde trei faze:

faza creşterii vegetative, care durează 30-40 zile, timp în care planta îşi
dezvoltă sistemul radicular şi foliajul. Nodozităţile se dezvoltă lent şi încă nu
sunt active. Planta foloseşte azotul mineral din sol;
 faza reproductivă, care durează 35-50 zile şi cuprinde înflorirea şi fructificarea.
Activitatea fiziologică a plantei este maximă, iar nodozităţile furnizează azot
plantei;
faza maturizării seminţelor, care durează 30-50 zile.
În faza creşterii vegetative, rădăcinile cresc mai intens comparativ cu partea
epigee a plantei, iar creşterea lor se reduce în timpul fazei reproductive,
încheindu-se înainte de maturitatea fiziologică.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura minimă de germinat la soia este de 7°C (ca la floarea soarelui).
După răsărire, în faza de cotiledoane, suportă temperaturi de –2-3°C, pe
perioade scurte de timp.
Temperatura optimă de germinaţie este de 18°C, dar poate germina până la 38-
44°C.
În perioada creşterii intense, are nevoie de temperaturi mai mari de 14°C, dar
fără variaţii. Dacă în timpul înfloririi temperatura scade, este impiedicată
polenizarea şi fructificarea. Temperatura optimă în timpul fructificării este de
20-22 °C.
Cerinţele faţă de apă
Soia are cerinţe mari faţă de apă, de 300-700 mm.
Pentru germinare are nevoie de o cantitate mare de apă, aproximativ 150 % din
greutatea bobului uscat. Perioada critică pentru apă este în faza de formare a
organelor de reproducere, înflorire, umplere a boabelor (10 iunie-20 august).
Dacă lipseşte apa în această perioadă, seminţele formate rămân mici şi
producţia scade. De asemenea, si excesul de apă este dăunător.
În zonele de sud, unde nu sunt cantităţi suficiente de apă pentru soia, trebuie să
intervenim cu irigaţii.
Cerinţe faţă de lumină
Soia este plantă de zi scurtă, la o intensitate mai mare a luminii ramifică mai
mult, formează mai multe păstăi, iar primele păstăi se formează în vârful
tulpinii.
Cerinţe faţă de sol
Soia are cerinţe mari, solurile favorabile sunt cele cu textură mijlocie, luto –
nisipoasă - lutoasă, reacţie neutră sau slab acidă, bagate în humus şi substanţe
nutritive: cernoziomurile brun roscate, aluviale; nu sunt favorabile extremele.
Zonarea
Zone foarte favorabile: vestul ţării, Câmpia de Vest, Moldova (Depresiunea
Jijiei, Lunca Siretului), Transilvania (Valea Mureşului, Valea Târnavelor).
Solurile din această zonă sunt fertile (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni,
etc.), în lunile mai-august cad 250 - 340 mm precipitaţii, temperatura din
perioada înfloririi şi fructificării este de19 - 20°C. Potenţialul mediu de
producţie a zonei este de 2.000-2.400 kg/ha.
Zone favorabile: sudul ţării, Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea. În
aceste zone factorul deficitar este apa; prin irigaţie zona poate deveni foarte
favorabilă.
Zone putin favorabile: regiuni cu soluri slab fertile sau acide: partea centrală
şi de nord a Dobrogei (unde climatul este secetos), zona subcarpatică, Muntenia
şi Oltenia (soluri podzolice şi cenuşii). În partea de est a Bărăganului solurile
sunt corespunzătoare, dar climatul este secetos şi terenul neirigat.
Zonarea ecologică şi a soiurilor
Analizând cerinţele soiei faţă de climă şi sol, precum şi cele 3 zone ecologice
de favorabilitate, au fost identificate 5 microzone de repartiţie a soiurilor
(Dencescu S.,1982):
Zona I, cuprinde Câmpia de Sud şi Dobrogea, în care suma temperaturilor
active (t > 10°C), este de 1.600 - 1.750°C, soia găsind condiţii favorabile pe
terenurile irigate şi pe cele cu aport freatic, în această zonă se recomandă
soiurile de soia semitardive, urmate de cele semitimpurii, iar într-un procent
scăzut şi cele tardive;
Zona a II-a, cuprinde Câmpia de vest, în care se acumulează 1.400 -1.600°C,
cu un număr redus de zile tropicale şi cu cantităţi mai mari de precipitaţii, soia
cultivându-se neirigat. În această zonă se recomandă soiurile semitardive,
urmate de soiurile semitimpurii, iar în partea de est a zonei soiurile timpurii;
 Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile:
I - 1.600-1.750°C; II- 1.400- 1.600°C; III- 1.100- 1.400°C;
IV - l .200 - l .400°C; V - l. 100 - l .250°C

Zona a III-a, cuprinde partea de nord a Câmpiei Române, acumulându-se tot

1.400 - 1.600°C, dar cu mai multe zile tropicale, soia amplasându-se pe terenuri
irigate şi pe cele cu aport freatic. Se recomandă soiurile semitardive şi
semitimpurii pentru partea de sud, soiuri timpurii pentru partea de nord a zonei;
Zona a IV-a este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de nord-vest a
tării, unde se acumulează l .200 - l .400°C.
în această zonă se recomandă soiuri semitimpurii şi soiuri timpurii în partea
centrală şi estică a Moldovei şi în partea de nord-vest a ţării ; în partea de sud-
est a Moldovei se recomandă soiuri semitârzii, iar în partea nordică soiuri foarte
timpurii.
Zona a V-a cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile
Mureşului, Târnavelor şi Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei,
realizându-se suma de 1.100 - 1.250°C. în această zonă procentul cel mai mare
va fi deţinut de soiurile timpurii; în nordul zonei se vor cultiva soiuri foarte
timpurii, iar în sud soiuri semitimpurii.

Tehnologia de cultivare a soiei

Rotaţie
Soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei.
Plante bune premergătoare: cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere
graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele plante
prăsitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru
zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Plante nerecomandate ca premergătoare: leguminoasele anuale sau perene,
pentru că se pierde posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii
solului, floarea-soarelui şi rapiţa, deoarece au boli comune (Sclerotinia
sclerotiorum), porumbul în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice
(soia este foarte sensibilă la triazine).
La rândul ei, soia este o bună premergătoare pentru cele mai multe plante
neleguminoase, chiar şi pentru cerealele păioase de toamnă (soiurile timpurii),
deoarece lasă în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), ameliorează
însuşirile fizice ale solului.
Fertilizare
Pentru formarea a 100 kg seminţe şi biomasa secundară aferentă soia are nevoie
de 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P2Os, 1,8 -4,0 kg K2O, la care se mai adaugă
cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente. Cerinţele mari
faţa de azot se datorează conţinutului ridicat al plantei în acest element.
Azotul. Aprovizionarea plantelor cu acest element se face prin absorbţia
nitraţilor din sol şi fixarea bacteriană a azotului atmosferic, prin activitatea
bacteriilor din genul Bradyrhizobium japonicum din nodozităţi.
În primele 25 - 35 zile de vegetaţie, plantele îşi procură azotul necesar numai
din sol; apoi, când bacteriile devin active, 20 - 80% din azot este pus la
dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare
de azot. Cu 2 săptămâni înainte de înflorire apare faza critică pentru azot, când
lipsa acestui element nu poate fi compensată ulterior prin fertilizare.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile
Bradyrhizobium japonicum depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini
(suşe) din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi (competitive); capacitatea
ridicată de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă faţă de condiţiile mai
vitrege (temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol;
compatibilitatea cu soiurile de soia cultivate (L.S. Muntean şi colab., 2003).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, creşterea
numărului de nodozităţi, funcţie de condiţiile climatice şi soiul cultivat.
Fosforul influenţează instalarea simbiozei atât direct, dar şi indirect, plantele,
fiind mai bine dezvoltate, asigură nutriţia unui număr mai mare de nodozităţi.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele
au culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se
reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi
productivitatea plantelor. Frunzele au marginea necrozată, cu nuanţe alb-
transparent până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele
cad în scurt timp.
Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi potasiul, mărind
producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative, iar în
perioada formării seminţelor absorbţia se reduce.
Potasiul are un rol însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea acestora în
seminţe, favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului,
creşterea rezistenţei la boli, absorbţia calciului.
Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi fiziologice ale plantei.
Insuficienţa potasiului se manifestă prin : apariţia pe marginea frunzelor a unor
pete de culoare galbenă, care se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza
frunzei, reducerea rezistenţei la cădere şi la secetă a plantelor.
Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care
influenţează favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu,
care ajută la formarea nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de
magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului
în nodozităţi etc.
Pe solurile acide se aplică microelemente: molibden, zinc, bor, cupru, mangan;
pe solurile alcaline, cu conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului
sau a fierului (pe solurile erodate).
Aplicarea îngrăşămintelor,
Fertilizarea cu azot se face în funcţie de reuşita bacterizării, după apariţia
primei frunze trifoliate. Verificarea formării nodozităţilor se face în faza în care
plantele de soia au l - 3 frunze trifoliate. Se aleg 5 - 10 puncte de control pe
diagonala lanului, se dislocă plantele cu o cazma, iar prin strivirea acestora se
stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie presupune
o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei).
Înainte de semănat, pe solurile sărace în azot, se aplică 30 - 40 kg N/ha, necesar
pentru primele faze de vegetaţie (de preferat azot amidic).
Azotul se poate aplica fazial, situaţie în care este mai bine utilizat când se
încorporează în sol până la începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea
praşilelor mecanice între rânduri (praşila I şi a II-a).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica sub arătura de bază sau sub formă
de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ.
Microelementele se pot aplica prin tratarea seminţelor pe cale uscată sau umedă
sau extraradicular, situaţie în care se obţin sporuri însemnate de producţie,
precum şi o recoltă de calitate.
Biopreparatele de Bradyrhizobium japonicum, se aplică în doze de patru
flacoane la sămânţa necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amendamentelor
după 2 - 4 ani de la aplicarea lor.
Lucrările solului
Lucrările solului se execută ţinând seama de tipul de sol, microclimatul zonei,
structura culturilor, aplicându-se o agrotehnică diferenţiată.
Pe solurile grele, cu textură argilo-lutoasă sau argiloasa, se execută arătura la
adâncimea de 25 - 28 cm, funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale
care trebuie încorporate în sol.
Pe cernoziomurile din Moldova şi Transilvania adâncimea arăturii poate fi de
20 - 22 cm. Arătura să fie executată la adâncime uniformă.
După premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se face imediat, când
solul este încă reavăn şi permite executarea unei lucrări de calitate, prin care se
încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Până în
iarnă, arătura se menţine curată de buruieni şi afânată.
Dacă solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru a nu se obţine
o arătură bulgăroasă şi pentru a evita consumul mare de energie, efectuarea
arăturii se amână, până când intervine o ploaie care să umezească solul pe 20 -
25 cm adâncime.În astfel de situaţii, după eliberarea terenului de planta
premergătoare se face o lucrare cu grapa cu discuri, la adâncimea de 7 - 11 cm.
După premergătoare ce se recoltează târziu, se face cât mai timpuriu arătura de
toamnă cu plugul în agregat cu grapa rotativă.
În incintele îndiguite sau pe terenurile din Lunca Dunării şi a altor râuri, sau
acolo unde apa stagnează primăvara, se face lucrarea de drenaj, iar pe terenurile
cu denivelări mai mari (crovuri, gorgoane) se face macronivelarea solului.
Prima lucrare în primăvară este distrugerea crustei, a buruienilor şi nivelarea cu
ajutorul grapei cu colţi reglabili, perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările
precedente.
După 2-3 săptămâni se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa
cu discuri sau cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
Dacă terenul prezintă denivelări, se face micronivelarea cu ajutorul
nivelatorului sau cu bara nivelatoare.
Patul germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combinatorul.
Un pat germinativ de calitate trebuie să fie bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat,
pentru a favoriza un semănat de calitate. Se pot încorpora şi erbicidele
antigramineice nevolatile.
Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească adâncimea
semănatului (5 cm).

Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă
puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar masa
a 1000 de boabe să fie cât mai mare. Seminţele se tratează cu Nitragin-soia
(Bradyrhizobium japonicum), conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul. Se
folosesc 4 sau mai multe doze la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la
adăpost de razele solare, mai bine direct în câmp, urmînd ca semănatul să se
efectueze imediat.
Dacă seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce
direct în brazdă, în zona destinată seminţelor, cu ajutorul unui dispozitiv special
prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat se stabileşte atunci când în sol, la adâncimea de semănat,
temperatura este de 7 - 8°C, ceea ce corespunde cu temperatura medie a aerului
de 14 - 15°C, iar vremea este în curs de încălzire. Soiurile tardive şi semitardive
se seamănă mai timpuriu, în prima parte a epocii optime, iar soiurile
semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă
în a doua parte a perioadei optime de semănat.
Calendaristic, semănatul soiei se realizează începând cu prima sau a doua
decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia a lunii aprilie
în celelalte zone ale ţării.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după
terminarea însămânţării acestuia.
Densitatea la semănat se alege în aşa fel încât la recoltare să avem 35 - 45
plante/m2 în condiţii de irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare.
Pentru a se realiza aceste densităţi se seamănă 50 - 55 seminţe germinabie/m2 şi
respectiv, 45 - 50 seminţe germinabile/m2, diferenţiate funcţie de zona de
cultură:
40 -45 pl./m2 în prima zonă,
38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi
35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în condiţii de irigare,
35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 în zona a treia - în condiţii de neirigare.
Nu se justifică densităţi mai mari (peste 70 pl./m2), deoarece se micşorează
rezistenţa la cădere şi la boli, scade conţinutul seminţelor în substanţe proteice
şi se măreşte norma de sămânţă la hectar.
De asemenea, nici densităţile mai mici (sub 30 pl./ha) nu se recomandă, pentru
că plantele ramifică mai mult şi se apar neuniformităţi la maturare, primele
păstăi se formează prea jos pe plantă şi se produc pierderi la recoltare.
Cantitatea de sămânţă 70 - 100 kg/ha, funcţie de densităţile stabilite pentru
semănat, puritate, capacitatea de germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri. Există mai multe scheme de semănat la soia, şi anume:
în rânduri echidistante, la 50 cm distanţă între ele,
în rânduri echidistante, la 25 - 30 cm sau chiar 15 cm între rânduri
în rânduri echidistante, la 60 - 70 cm între rânduri.
în benzi, cu 3 rânduri în bandă, la distanţa de 45 cm între rândurile din
bandă şi 60 - 70 cm între benzi,
în benzi, cu 2 rânduri în bandă, distanţa dintre rândurile din bandă de 25 -
30 cm, iar distanţa dintre benzi de 70 cm,
La alegerea unei scheme de semănat se ţine seamă de gradul de îmburuienare a
terenului şi posibilităţile de combatere a acestora.
Astfel, dacă terenul este slab sau mijlociu îmburuienat şi dacă buruienile se
combat prin metode chimice şi praşile mecanice între rânduri, precum şi pe
terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune, se face semănatul în rânduri
echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între
benzi.
Dacă se irigă prin brazde, se seamănă la distanţa între rânduri de 80 cm. Într-un
teren foarte curat de buruieni, precum şi în cazul soiurilor timpurii, cu talia
mică, se poate semăna în rânduri apropiate, la2 5 - 30 cm sau chiar 15 cm.
Dacă solul este infestat cu buruieni cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum,
Xanthium sp., Abuthilon sp. sau dacă se irigă prin brazde, se poate semăna în
benzi, cu două rânduri în bandă, la distanţa de 25 - 30 cm iar între benzi 70 cm
(80 cm între benzi la irigarea prin brazde). permite îngrijirea culturii prin
praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul
de erbicide (cu circa 50%).
La toate schemele de semănat descrise densitatea aleasă rămâne aceeaşi.
Adâncimea de semănat:
2,5 - 3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună
aprovizionare cu apă
2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii.
Nu se recomandă semănatul prea superficial într-un strat de sol uscat sau
semănatul la o adâncime de peste 5 cm în sol greu şi umed, deoarece sunt
afectate germinaţia şi răsărirea, densităţile din lan sunt necorespunzătoare iar
producţiile de boabe sunt mici.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de
adâncime, jalonându-se terenul la prima trecere.
Lucrări de îngrijire
Lucrări de îngrijire vor fi abordate din perpectiva integrată, urmărind, pe tot
parcursul tehnologiei, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, lucrările
mecanice, manuale, tratamentele cu erbicide şi cu insectofungicide.
Din perpectivă integrată, o atenţie deosebită se va pune pe măsurile preventive,
respectiv agrotehnice referitoare la rotaţie, amplasarea culturii după
premergătoare care lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor
solului, distrugerea buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi
alegerea perioadei de semănat.
Combaterea buruienilor se poate face prin praşile mecanice, lucrări cu sapa
rotativă, praşile selective manuale pe rând. Dacă de formează crustă, aceasta se
distruge cu sapa rotativă sau grapa cu colţi reglabili, cu multă atenţie pentru a
nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe cele răsărite. La apariţia primei
frunze trifoliate, plantele sunt mai bine înrădăcinate, la lucrările cu sapa rotativă
(cu colţii invers sensului de înaintare) se realizează şi distrugerea buruienilor.
Se fac l - 2 lucrări cu sapa rotativă, una înainte de prima praşilă mecanică între
rânduri, când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua
între prima şi a doua praşilă.
În funcţie de gradul de îmburuienare se pot face două sau trei praşile (la 8 - 10
cm adâncime), ultima înainte de înflorirea în masa a soiei.
Pe lângă combaterea buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi cultivatorul
determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică simbiozei între rădăcini şi
bacterii.
Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de protecţie la cultivator.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care provoacă
mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas
glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în
condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de
soia.
Preventiv, împotriva bolilor produse de Fusarium ssp, şi Pythium debaryanum
se recomandă tratarea seminţelor. Dacă bolile sunt semnalate în câmp, se fac 2 -
3 tratamente, primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar
celelalte tratamente la interval de 8 - 10 zile.
Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care produce
defolierea; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele în
timpul germinaţiei sau la răsărire; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se
combate prin tratamente la sămânţă după recoltare; musca (Phorbia platura), ce
atacă seminţele şi plăntuţele în faza de germinare, se combate prin tratamente
preventive la sol.
Irigarea. De la germinare până la maturarea seminţelor, soia consumă 6.000 -
7.000 m3/ha apă, pentru o producţie de peste 3.000 kg seminţe la hectar şi
părţile aferente de biomasă.
Udările se aplică în perioada critică pentru apă, de la apariţia primelor flori şi
până la umplerea seminţelor. Calendaristic, soia se irigă între 15 iunie şi
sfârşitul lunii august.
Se are în vedere menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste
50% din i.u.a. (intervalul umidităţii active).
Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la intervale de 10 -
14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate.
Sunt necesare 4 - 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu
permeabilitate bună şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe
nisipuri. La irigarea prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi l
.000 m3/ha.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 -
300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol.
Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.
Recoltare
Momentul optim de recoltare este atunci când frunzele s-au îngălbenit şi au
căzut, 70% din păstăi s-au brunificat, seminţele au capătat culoarea specifică
soiului şi s-au întărit, seminţele au ajuns la umiditatea de 16%.
Se recoltează cu combina echipată şi reglată corespunzător.
Producţiile ce se pot realiza variază în funcţie de zona de cultură, fiind între 3 -
4,5 t/ha în zona I de cultură (Câmpia Română şi Dobrogea), la irigat; 2,5 - 3,5
t/ha în zona a II-a de cultură (partea de nord a Câmpiei Române, Câmpia de
Vest, sudul Moldovei) şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării,
Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice).
Cultura succesivă a soiei
Soia se poate cultiva în zonele irigate din sudul ţării după premergătoare care se
recoltează în primele zile ale lunii iunie. Pentru cultura succesivă, se cultivă
soiuri timpurii.
Sămânţa se bacterizează obligatoriu, densitatea la semănat este aceeaşi, restul
lucrărilor sunt apropiate de cele de la cultura principală, cu precizarea că se
completează necesarul de azot fie în apa de irigaţie, fie odată cu praşila
mecanică, doza este de 40-50 kg azot/ha.
Udarea de răsărire este obligatorie, norma de udare fiind de 300-400 m3 apă/ha.
În vegetaţie, se fac 3-5 udări cu norme cuprinse între 500-600 m3 apă/ha.

LINTEA

Importanţă
Leguminoasă cultivată din vechime în lumea întreagă, lintea este un aliment
complex, considerată aliment de rezistenţă pentru muncile care necesită consum
energetic crescut sau în stări de convalescenţă. Prin conţinutul de antioxidanţi
ajută la prevenirea cancerului şi a bolilor de inimă dar nerecomandată celor
bolnavi de rinichi sau de gută (conţine 162 mg purine la 100 g).
Boabele, bogate în proteine şi minerale şi sărace în grăsimi, sunt folosite în
alimentaţia omului în diferite preparate, la fabricarea unor sortimente de salam
şi ciocolată. Făina de linte, în amestec cu făina de grâu (în proporţie de 10 -
12%) se poate folosi la prepararea pâinii.
Boabele pot fi păstrate timp îndelungat.
Boabele, uruite sau întregi, se pot folosi şi în hrana animalelor, mai ales a
păsărilor.
Paiele şi pleava sunt mai fine ca la mazăre şi conţin 9 - 12% proteină, fiind
consumate integral de animale.

Compoziţie chimică
Boabele de linte conţin în medie: 14% apă, 25,5% proteine, 1,9% lipide. 52,2%
glucide, 3,4% celuloză şi 3% substanţe minerale.
Răspândire
Pe glob, lintea s-a cultivat pe o suprafaţă de 3,31 mil ha în 2008 şi 3,63 mil ha
în 2009, din care peste 70% in Asia (2,6 milioane ha). Producţia medie pe plan
mondial a fost de 815,6 kg/ha în 2008 şi 988,4 kg/ha n 2009 Ţări mai mari
cultivatoare de linte sunt: India. (1,3 milioane ha), Turcia (210 mii ha), Siria,
Nepal, Iran etc. (faostat.org). În ţara noastră se cultivă pe suprafeţe mici.
Sistematică. Soiuri
Lintea face pante din tribul Vicieae, genul Lens, care cuprinde mmeroase specii.
Specia cultivată este Lens culinaris Medic. (Sin. Ervum lens L., Lens esculenta
Moench etc.), care se împarte în:
ssp. macrosperma Bar. plante de 40 - 70 cm şi bobul de 6 - 9 mm diametru)
ssp. microsperma Bar. plante de 20 - 40 cm şi bobul de 2 - 4 mm diametru).
Fiecare subspecie cuprinde mai multe varietăţi.
Se cultivă biotipuri din ssp. macrosperma var. numularia, care are seminţe
verzi gălbui, rar marmorate şi cotiledoane galbene.
Soiul de linte omologat în România este „Oana” (din anul 1990), a cărei
puritate biologică este menţinută de Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi
Medicină Veterinară Iaşi. Mai sunt în cultură şi unele populaţii locale de
Moldova şi Banat.
 Planta de linte (Lens culinaris ssp. macrosperma);
A - vârful plantei;m,o - fructe; n,p - sămânţă,
Particularităţi biologice
Lintea germinează la 4 - 5°C, având răsărire hipogeicǎ.
Rădăcina este de tipul II, dar mai puţin dezvoltată decât la mazăre.
Tulpina este scundă (30 - 60 cm), ramificată, striată şi firavă, lintea luptând
greu cu buruienile în toate fazele de vegetaţie.
Frunzele sunt paripenate, terminate cu cârcei, cu 3-7 perechi de foliole înguste.
Lungimea foliolelor este de l - 2 cm. Stipelele sunt înguste şi mici.
Florile sunt grupate câte 2 - 4 în raceme, sunt de culoare albă, cu stindardul
albăstrui. Înflorirea începe la circa 50 de zile de la răsărire (2/3 din perioada de
vegetaţie).
Polenizarea este autogamă, alogamia nefiind exclusă.
Păstăile sunt rombice sau ovale (10 - 15 mm lungime; 5-10 mm lăţime) şi
conţine l - 3 seminţe. Unele păstăi sunt dehiscente sau se desprind uşor de pe
plantă, producând pierderi.
Sămânţa are forma unei lentile biconvexe, de diferite culori. Mărimea
seminţei depinde de subspecie (MMB 25 - 70 g) şi are.
Pe plan mondial mai răspândită este ssp. macrosperma - var. numularia, din
care s-au obţinut diverse soiuri.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Lintea nu este pretenţioasă la căldură. Arealul de cultivare este până la 60°
latitudine nordică.
Germinaţia poate începe la 4 - 5°C, dar, pentru o răsărire normală, este nevoie
de 7 - 10°C. Plantele suportă -6°C.
La înflorire şi fructificare temperatura medie zilnică nu trebuie să depăşească
20°C.
Suma gradelor de temperatură pe întrega perioadă de vegetaţie este de 1.500 -
1.800°C, din care jumătate pană în faza de înflorire.
Excesul de umiditate duce la creşterea buruienilor, cu care lintea nu poate lupta,
precum şi la favorizarea bolilor (rugini, făinări etc.)- Ssp. macrosperma are
cerinţe mai ridicate la umiditate decât ssp. microsperma.

Zone ecologice
Lintea întâlneşte condiţii foarte favorabile în centrul şi nordul Moldovei,
depresiunea Bârsei şi Câmpia Vinga din Banat. Porţiunile limitrofe acestora din
Moldova şi Banat cuprind zonele favorabile.

Tehnologia de cultivare a lintei

Rotaţie
În toate ţările (mai puţin India, Turcia), lintea ocupă suprafeţe mici. De aceea,
cu excepţia celor două ţări, nu intră în rotaţii.
Ca premergătoare preferă plantele prăsitoare din zona ei de cultură, care lasă
terenul curat de buruieni.
După linte se pot cultiva cerealele păioase, în special grâu de toamnă, deoarece
lintea eliberează terenul devreme.
Lintea nu se autosuportă, însă după ea poate urma orice altă plantă de cultură.
Fertilizare
Pentru fiecare 100 kg de boabe şi paiele aferente, lintea extrage din sol 6,3 kg
azot, 1,0 kg fosfor şi 1,5 kg potasiu.
Îngrăşămintele cu azot cu sunt necesare, cea mai mare parte din necesar şi-1
procură prin activitatea simbiotică.
Îngrăşămintele cu fosfor dau sporuri de producţie.
Se recomandă aplicarea a 30 - 100 kg P2O5, în funcţie de gradul de
aprovizionare a solului în fosfor.
Lucrările solului
Având în vedere ritmul de creştere precum şi faptului că plantele de linte sunt
firave, se are în vedere cu preponderenţă combaterea buruienilor. Celelalte
lucrări de îngrijire sunt ca şi cele de prezentate la mazăre.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de linte trebuie să aibă peste 97% puritate, germinaţia mai mare de
85%. Inocularea cu bacterii fixatoare de azot aduce sporuri de producţie.
Semănatul se face în prima urgenţă. Dacă se întârzie cu semănatul, răsărirea
plantelor este neuniformă, cultura se îmburuienează, seceta din vară diminuează
legatul.
Densitatea la semănat:
180 - 220 boabe germinabile pe m2 pentru lintea mare (ssp. macrosperma)
250 - 300 boabe/m2 pentru lintea măruntă (ssp. microsperma).
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, folosindu-se semănători universale.
Adâncimea de semănat este de 3 - 5cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 100 kg/ha la lintea mare şi 80 kg/ha la
lintea mica.
Lucrările de îngrijire
După semănat se execută o lucrare de tăvălugit, pentru a pune sămânţa în
contact cu solul. Când plantele au 6 - 8 cm, se face o lucrare cu grapa cu colţi
reglabili, pentru a distruge crusta şi buruienile în curs de răsărire. Pentru a
înlătura „lintoiul” (Vicia saliva var. Lensisperma) se face plivitul biologic.
Lintoiul se deosebeşte în lan de linte prin faptul că are un habitus mai mare,
foliole mai mari şi mucronate, iar florile suntcolorate; în loturile semincere
plivitul biologic este obligatoriu.
 Planta de lintoi: Vicia sativa var. lensisperma

Recoltare
Eşalonarea coacerii este mai redusă decât la mazăre. Totuşi, păstăile se coc
treptat, iar inflorescenţele sunt în număr mai mic.
Lintea se recoltează când păstăile din treimea inferioară sunt galbene-brune,
seminţele sunt tari, păstăile de mijloc sunt galbene, iar cele superioare încă
verzi.
Recoltarea se face în două faze: mai întâi se taie plantele (cu coasa sau cositori
mecanice), care rămân pentru uscare în brazde sau se adună în poloage; după
uscare se treieră direct în câmp cu combina sau se transportă la batoze reglate
ca şi pentru alte leguminoase.
Capacitatea de producţie a lintei are de l0 - 15 q/ha. În România producţiile au
variat între 6-8 q/ha, fiind apropiate de media pe plan mondial.
Năutul
NĂUTUL

Impotanţa culturii
Năutul, cunoscut şi sub denumirea de "mazărea berbecilor", este o plantă
leguminoasă anuală, originară din Asia Mică. A fost introdus în cultură în Evul
Mediu. În estul Europei a început sa fie cunoscut abia din secolul al XVII-lea.
Boabele de năut au o mare valoare nutritivă, sunt folosite în alimentaţia
oamenilor fierte, prăjite, surogat de cafea, etc, fiind bogate în proteine, săruri
minerale (fosfor, potasiu, magneziu, calciu, fier) şi în complexul de vitamine B.
Având o concentraţie ridicatţ de proteine (24%), la care se adaugă şi un procent
consistent de hidraţi de carbon şi grăsimi, năutul are o valoare alimentară
deosebită, înlocuind în bună parte proteinele din carne.
Năutul este un ingredient caracteristic bucătăriei din Orientul Mijlociu, Africa
şi India, unde este cunoscut sub denumirea de: ''desi'' şi ''kabuli'';
Se pot folosi şi în hrana animalelor, mai restrâns la cabaline şi porcine.
Paiele şi frunzele au slabă valoare furajera. La maturitate paiele se lignifică, iar
frunzele se scutură. Produsul verde nu se foloseşte ca furaj, deoarece conţine
acid oxalic şi acid malic.
Există în jur de 21 de varietăţi de năut, diferite ca formă şi culoare.
Năutul ''sălbatic'' (Cicer reticulatum) se găseşte în câteva zone din sud-estul
Turciei şi în Siria, în aceste părţi ale lumii a fost ''domesticit''. Se pare că a fost
cultivat şi folosit pentru prima oară ca ingredient în diferite reţete, acum 10.500
de ani, după cum arată cercetările arheologice.
Cel mai vechi tip de năut este ''desi'', caracterizat prin dimensiuni mici, forme
cu unghiuri rotunjite, culori diferite; acesta ar fi este originar din Turcia, de
unde a fost introdus în India, răspandindu-se apoi în ţările înconjuratoare.
Kabuli are dimensiuni ceva mai mari, culoare bej şi este originar din India.
Năutul se depozitează bine.
Compoziţia chimică
Boabele conţin, în medie:
 proteine 20 – 25 %
 grăsimi 4 – 6 %
 extractive neazotate 53 – 63 %
 celuloză 4 – 8 %
 cenuşă 3 – 5 %
Răspândire
Pe glob s-au cultivat în 2008 11,02 milioane ha, în 2009 11,08 mil ha, productia
medie fiind de 7,71 q/ha în 2008 şi 8,81 q/ha în 2009. În Romania s-au cultivat
10.000 ha în SE ţării, dar în ultimii ani suprafeţele s-au redus drastic: în 2008,
au fost cultivate cu năut 487 ha, iar în 2009, 78 ha. Producţiile medii au fost de
1201,2 kg/ha în 2008 şi 961,5 kg/ha în 2009.
Sistematică. Origine. Soiuri
 genul Cicer
 specia Arietinum
 are multe subspecii dintre care mai inportanta este Eurasiaticum.
Specia Cultivată este Cicer arietinum L., împărţită în patru subspecii:
☼ orientale,
☼ asiaticum,
☼mediterraneum
☼ eurasiaticum.
Mai importantă este ssp. eurasiaticum, care cuprinde mai multe ecotipuri
(prolesuri) deosebite după înălţimea plantei, forma tufei, culoarea florilor
(ecotipurile: bohemicum, transcaucasicum şi turcicum), iar în cadrul lor se
disting diverse varietăţi.
După De Candolle (citat de V. Velican, 1972),Originea speciei cultivate, se
pare că ar fi Caucazul de sud şi nordul Persiei, de unde s-a răspândit spre India
şi spre Europa de sud (Grecia etc.).
În România se cultiva populaţii locale de năut: Galben de Moldova, năut
galben de Lovrin. În Catalogul oficial al soiurilor de plante cultivate în
România, ediţia 2010, au fost înregistrate două soiuri, respeciv Burnas şi Rodin,
înregistrate în 2004 şi menţinute de Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă
Teleorman. Soiul Cicero 1 creat la IC-DA Fundulea, s-a cultivat până în anii
trecuţi.
Particularităţi biologice:
răsărire hipogeică
rădăcina are putere mare de absorbţieşi solubilizare
tulpina are înălţimea de 30 – 60 cm, este mucheată, acoperită cu perişori şi
erectă.
frunzele sunt imparipenat compuse, 7 – 17 perechi de foliole, dinţate,
foliolele sunt acoperite cu perişori şi secretă acid oxalic şi acid malic
florile sunt solitare, au culori diferite, înflorirea este eşalonată pe 2 – 3 s
ăptămâni, înfloresc de la bază spre vârf, polenizare autogamă, păstăi scurte,
ovale, galben deschis, acoperite cu perişori.
O păstaie conţine 1 – 3 seminţe, masa a o mie de boabe este de 230 – 270 g,
perioada de vegetaţie este de 91 – 110 zile.

Floare şi frunze de năut Boabe de năut (seminţe)

Cerinţe faţă de climă şi sol
Faţă de temperatură, năutul are cerinţe destul de mari. Suma gradelor de
temperatură necesare pe întreaga perioadă de vegetaţie este de circa 2.000°C.
Dintre leguminoasele pentru boabe, năutul suportă cel mai uşor seceta.
Temperatura minimă germinaţie este 3 - 4°C. La 6 - 8°C răsare în mai puţin de
10 zile. Ca plantulă rezistă la -6°C, iar în perioada de vegetaţie cere temperaturi
până la 20 - 21°C.
Solul cel mai potrivit pentru năut trebuie să aibă textura mijlocie, să fie bogat în
calciu. Nu reuşeşte pe soluri grele, excesiv de umede, slab aerate. Valorifică
bine solurile nisipoase şi uşor salinizate.
Năutul se cultivă în Câmpia Dunării, în Dobrogea, în câmpia de sud a Moldovei
şi în Câmpia de Vest.
Năutul: A - plantula; B - ramificaţie cu frunze; C - planta cu păstăi ajunsă la
maturitate; D - păstăi de diferite mărimi (mai mari de 2 cm; mijlocii, 1,8 - 2 cm
şi mici, sub 1,8 cm lungime)
Zone de cultură
Tehnologia de cultivare a năutului
Rotaţie. Având în vedere suprafeţele mici cultivate cu năut în România,
amplasarea culturii nu constituie o problemă. Se poate cultiva după orice plantă,
dar nu se recomandă să revină după el şi după alte leguminoase.
În zona lui de cultură, revine după cereale sau după floarea-soarelui.
Este o bună premergătoare pentru grâul de toamnă.

Fertilizare
La o producţie de 100 kg boabe şi paiele aferente, năutul consumă circa 5,5 kg
azot, 1,8 kg fosfor şi 4,5 kg potasiu (similar cu mazărea).
Atunci când s-au aplicat 300 kg/ha superfosfat s-au obţinut sporuri de 7 - 8 q/ha
boabe, faţă de cultura neîngrăşată, în anii secetoşi, care inhibă formarea
nodozităţilor, s-a constatat efectul favorabil al azotului.
Năutul se fertilizează cu 200 - 300 kg/ha superfosfat, toamna sub arătură, iar la
pregătirea patului germinativ circa 100 kg azotat de amoniu.
Lucrările solului
Sunt cele prezentate la mazăre, dar diferenţiate în funcţie de planta
premergătoare.
Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile
vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriştit, cu scopul
mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al
solului.
Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la
adâncimea de 25 - 30 cm.
După premergătoare recoltate vara, solul se lucrează în mod repetat până în
toamnă (se grăpează), terenul este nivelat, bulgării sunt mărunţiţi şi sunt
distruse buruienile în curs de răsărire, reducându-se rezerva de buruieni.
După premergătoare cu recoltare mai târzie terenul se poate lucra încă din
toamnă sau poate fi lăsat în „brazdă crudă”. Dacă terenul este grăpat şi nivelat
în toamnă, la desprimăvărare terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se
poate semăna mai devreme. Cultivatorii din zonele secetoase (de exemplu,
Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.
În zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul
rece, grăparea şi nivelarea terenului în toamnă poate duce la compactarea
exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se
întârzie semănatul. În aceste cazuri este de .preferat ca arătura să fie lăsată
nelucrată peste iarnă.
Primăvara terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-
a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea solului prin trecerea
agregatelor agricole; din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de
treceri pe teren cu agregatele agricole.
În primăvară sunt necesare două lucrări, o lucrare de grăpat la desprimăvărare,
pentru mobilizarea solului şi o a doua lucrare chiar înainte de semănat, cu
combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi
lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănat.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea peste 96%, iar germinaţia
peste 90%. Tratarea cu Nitragin are eficacitate bună în anii cu regim hidric
favorabil. Pentru a reduce procentul de seminţe tari se practică scarificarea
seminţelor. Acest procedeu se face fără a vătăma sămânţa şi are rolul de a
îmbunătăţi mult germinaţia.
Semănatul se face în urgenţa întâi, când solul are circa 4°C.
Dacă se întârzie cu semănatul, solului se usucă, răsărirea este decalată la fel şi
fructificarea, producţia scade semnificativ.
Densitatea de semănat este de 40 boabe germinabile la m2, iar în zone umede se
recomandă 50 boabe/m2.
Dacă terenul este curat de buruieni, se poate semăna în rânduri simple sau
duble, la 60 - 70 cm, pentru a se putea prăşi. Dacă se folosesc erbicide cu
selectivitate ridicată şi nu trebuie prăşit, se poate semăna la distanţe relativ
apropiate (15 cm), sau în benzi (60 - 70 cm între benzi şi 15 cm între rândurile
benzii).
Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
Cantitatea de sămânţă folosită la semănat este de 80 - 120 kg/ha, în funcţie de
densitatea stabilită şi de MMB.
Lucrările de îngrijire
După semănat se face tăvălugitul. Înainte de răsărire se face o lucrare cu grapa,
pentru distrugerea buruienilor şi a crustei.
Când plantele au 4 - 6 cm se face o lucrare cu sapa rotativă, în perioadele în
care plantele pierd turgescenţa.
La semănatul în rânduri rare se fac 2 - 3 praşile.
Recoltare
Având coacere mai uniformă ca celelalte leguminoase pentru boabe (favorizat
şi de temperatura zonei), portul erect şi păstăi indehiscente, năutul se pretează
mai bine la recoltatul mecanic. Se recoltează când păstăile sunt galbene şi
frunzele scuturate, în două etape sau direct cu combina, întârziind recoltatul
rezultă seminţe tari, care fierb greu.
La noi în ţară se obţin producţii de 10 - 15 q/ha. Capacitatea de producţie a
năutului este de 25 q/ha.
 LUPINUL
Importanţă. Biologie. Ecologie

Lupinul se întrebuinţează ca nutreţ, sub formă de boabe sau masă verde. În

industrie, boabele sunt utilizate pentru conţinutul ridicat în substanţe proteice.
Boabele de lupin sunt bogate in substante proteice si mai putin bogate in glucide.
Deoarece lupinul conţine alcaloizi, boabele au o utilizare mai restrânsă. Ele se
folosesc în hrana peştilor, iar în hrana animalelor, ca nutret concentrat, numai
după îndepărtarea alcaloizilor sau numai după înlăturarea gustului amar, prin
spălare în apă, fierbere, tratare cu acid clorhidric sau clorură de sodiu, etc. O
metodă de dezalcaloidare constă în următoarele: se înmoaie boabele timp de 24
- 36 h, apoi se fierb în vase neacoperite (1-2 h), se scurge apa după răcire şi se
spală boabele sub un curent de apă rece.
La începutul secolului al XX, prin ameliorare, s-au creat forme de lupin sărace
în alcaloizi, aşa-numitul „lupin dulce”. Formele „dulci” se pot folosi în
alimentaţia animalelor, ca furaj concentrat, masă verde, însilozat sau păşune.
Boabele lupinului dulce se pot utiliza şi de către om sub formă de făină, la
prepararea diverselor produse de panificaţie sau de pâine (5% în faina de grâu),
ca boabe fierte sau prăjite, sau pentru a se obţine ulei, margarina, proteină etc.
Lupinul se poate folosi ca îngrăşământ verde în cultură principală sau ca a doua
cultură (în mirişte) pe terenurile uşoare şi cele cu reacţie uşor acidă până la
acidă, sărace în azot şi calciu.
Introducerea lupinului în asolament are o deosebită importanţă pentru solurile
nisipoase.
Compoziţie chimică
Lupinul are un conţinut ridicat de proteină (toate speciile) şi grăsimi (lupinul
alb şi lupinul peren).
La speciile anuale şi perene de lupin mai cunoscute, boabele au următoarea
compoziţie: 30,4-44,8 % proteine, 23,4-45,1% extractive neazotate, 4,4-9,4%
substanţe grase.
Lupinul alb şi lupinul galben au conţinut de proteine mai mare decât conţinutul
de glucidele.
La formele dulci, conţinutul de proteină şi ulei mai mare, iar cel de celuloză mai
mic.
Formele amare conţin alcaloizi (lipinina, lupinidina, oxilupanina etc.), în
proporţie de 0,3 - 3%. Pentru animale, alcaloizii sunt substanţe toxice,
îmbolnăvindu-le de lupinoză (lupinism).
Lupinul dulce este lipsit de alcaloizi (0,3 - 0,01% sau mai puţin).
Răspândire
Lupinul se cultivă în lume pe o suprafaţă de peste un milion ha, din care o
jumătate de milion în Rusia, un sfert de milion în Africa, etc. În Australia este
în curs de extindere lupinul alb.
În anul 2008, s-au cultivat pe glob 11,02 mil. ha cu năut, în 2009, 11,08 mil. ha,
producţia medie obţinută fiind de 771,3 kg/ha în 2008 şi 881,9 kg/ha în 2009.
În Europa, lupinul se cultivă pe suprafeţe mai mari în Spania, Federaţia Rusă,
Italia, Republica Moldova, Grecia, etc. În unele ţări sunt în cultură şi forme
dulci de lupin, utilizate în scop furajer.
Suprafaţa cultivată cu lupin în Europa în perioada
2007-2009 (ha)
Nr.
Ţara 2007 2008 2009
crt.
1 Bosnia Herzegovina 1640 1500
2 Bulgaria 822 1767 1601
3 Grecia 2870 2900 2900
4 Ungaria 101 17 9
5 Italia 5299 5265 5900
6 Portugalia 1700 1700
7 Republica Moldova 400 2000 2100
8 Romania 598 487 78
9 Federaţia Rusă 14000 13000 13000
10 Slovacia 1000 1000 1000
11 Spania 30633 20832 24400
12 Republica Macedonia 900 800 800

La noi în ţară, lupinul se cultivă pe câteva sute de hectare, forme „amare”",

pentru a produce sămânţa necesară îngrăşământului verde din zona nisipurilor
Olteniei, nord-vestul Transilvaniei etc. şi unele cantităţi pentru export. Mai
cunoscută este cultura lupinului ca îngrăşământ verde, în ultimii ani s-au luat în
cultură şi formele "dulci" de lupin în scop furajer. Sunt şi fermieri interesaţi de
această cultură, înfiinţată pentru a valorifica inflorescenţele în scop decorativ.

Producţia obţinută la lupin în Europa în perioada

2007-2009 (kg/ha)

Nr.
Ţara 2007 2008 2009
crt.
1 Bosnia Herţegovina 23780 26666 26666
2 Bulgaria 3211 12891 17189
3 Grecia 11383 11034 11034
4 Ungaria 20198 16470 11111
5 Italia 11877 11870 13220
6 Portugalia 5858 5858 5858
7 Republica Moldova 22500 17500 9523
8 România 8294 12012 9615
9 Federaţia Rusă 10714 13846 13846
10 Slovacia 5000 5000 5000
11 Spania 9802 10704 8524
12 Republica Macedonia 11111 12500 12500

Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică şi origine. Lupinul face parte din tribul Genistae, genul Lupinus.,
care cuprinde câteva sute de specii anuale şi perene. J. HACKBARTH şi H. J.
TROLL (1959) împart genul Lupinus în subgenul Eulupinus (inflorescenţa sub
formă de ciorchine şi ovar cu cel puţin patru ovule) şi subgenul Platycarpus
(ovar cu două ovule).
Lupinul cuprinde peste 400 specii, dintre care 15 sunt cultivate.
Subgenul Eulupinus cuprinde principalele specii perene şi anuale. Speciile
perene (Lupinus perennis şi Lupinus polyphyllus Lindley) sunt originare din
America, la est de Mississippi. Speciile anuale sunt originare din Bazinul
Mediteranean şi America, fiind împărţite în mai multe grupe.
Principalele specii anuale cultivate sunt:
► Lupinus albus L. (lupinul alb),
► Lupinus luteus L. (lupinul galben)
►Lupinus angustifolius L. (lupin albastru) originare din Bazinul Mediteranean.

Lupinul alb, mai vechi în cultură, prezintă importanţă mai mare, deoarece este
mai productiv decât celelalte două specii anuale.
Având în vedere valoarea nutritivă şi ecologică a lupinului alb, această specie a
fost extinsă în cultură în multe ţări. În prezent, la Universitatea din Copenhaga
se desfăşoarpă cercetări asupra lupinului alb, în vederea extinderii în cultură în
scop furajer şi pentru ameliorarea solurilor. În condiţiile climatice de la S.C.A.
Livada (Satu Mare) lupinul alb a depăşit în producţie alte specii de leguminoase
pentru boabe (C. Sîrca, 1997).
Soiuri. La noi în ţară s-a cultivat soiul autohton de lupin alb Medi (din anul
1994), diferite populaţii şi unele soiuri străine. Puritatea biologică a soiului
Medi este menţinută de S.C.- D.A. Livada.

Producţii medii la speciile anuale de lupin

Componenţa Lupinul alb Lupinul galben Lupinul albastru
Boabe (q/ha) 35 25 30
Grăsimi (%) 9,3 4,7 5,6
Proteină (%) 38,9 46,0 34,6
Grăsimi (q/ha) 2,8 1,0 1,4
Proteină (q/ha) 11,9 9,7 8,9

Particularităţi biologice
Temperatura minimă de germinaţie la speciile anuale cultivate este de 4 - 5°C,
optima de circa 25°C şi maxima de 38°C.
Lupinul alb, la 3°C, începe germinaţia după 14-15 zile; la 6 - 9°C după 4 zile,
iar la 24°C după 2 zile, ritmul germinaţiei fiind dependent de temperatură (L. S.
Muntean, 1971).
Răsărirea lupinului este epigeică.
Urmează stadiul de „rozetă”, emediat după răsărire. Acest stadiu este mai scurt
la lupinul alb (două săptămâni), ceva mai lung la lupinul albastru (trei
săptămâni) şi de circa cinci săptămâni la lupinul galben.
Rădăcina este de tipul I. Adâncimea până la care poate pătrunde rădăcina în sol
este de 180 cm la lupinul galben, 200 cm la lupinul alb, dar peste 50% din
rădăcini se găsesc în stratul de la 0 - 20 cm.
Nodozităţile sunt dispuse mai mult pe rădăcina principală, în zona coletului.
Bacteria specifică este Rhyzobium lupini.

Lupinus albus
 Lupinus luteus

Rădăcina lupinului are o mare capacitate de absorbţie a apei şi de utilizare a

elementelor greu solubile.
Tulpina are înălţimea de 60 - 150 cm la lupinul alb, 50 - 120 cm la lupinul
galben şi albastru,
Tulpina este cilindrică, fistuloasă, cu creşterea terminală.
Formele anuale ramifică de sub racemul tulpinii, iar cele perene de la baza
tulpinii.
Frunzele au 5 - 9 foliole, sunt palmat compuse.
Foliolele sunt:
alungit-ovale la lupinul alb,
lat-lanceolate la lupinul galben
liniar-lanceolate la lupinul albastru.

Lupinus angustifolius
Florile sunt dispuse în raceme terminale, în vârful tulpinii principale şi al
ramificaţiilor. Culoarea florilor poate fi:
albă-fildeşie sau albăstruie la lupinul alb
galbenă-aurie şi dispuse sub formă de verticile la lupinul galben
culori diferite (albastre, roze, violete) la lupinul albastru.
Înflorirea începe de la baza racemului tulpinii principale şi continuă cu cele de
pe ramificaţii.
Polenizarea este autogamă la lupinul alb şi cel albastru şi, în bună măsură,
alogamă la lupinul galben şi peren. Un procent mare de flori nu leagă din cauze
fiziologice şi datorită condiţiilor de climă la înflorire.
De exemplu, la lupinul alb se formează 50 - 60 flori din care aproape jumătate
sunt pe racemul tulpinii principale, iar celelalte pe ramificaţii, din care leagă 8-
10 păstăi (circa 16% din flori), 4-5 fiind pe racemul principal, iar celelalte sunt
situate în special pe primele ramificaţii de ordinul întâi ale tulpinii (L, Muntean,
1971).
La lupinul alb, păstăile sunt indehiscente, drepte, au culoarea galbenă, conţin 4 -
8 seminţe; la lupinul galben au culoarea brun-închis, sunt păroase, uşor curbate,
conţin 4 - 5 seminţe şi sunt dehiscente; la lupinul albastru sunt brune, drepte,
conţin 4 - 7 seminţe.

Lupinus polyphylus
Seminţele sunt:
albe cu nuanţe roz şi MMB de 300 - 400 g la lupinul alb;
marmorate pe fond albicios, cu MMB de 100 - 180 g la lupinul galben;
marmorate pe fond închis, cu MMB de 150 - 200 g la lupinul albastru şi
brune-marmorate, cu MMB de 20 - 25 g la lupinul peren.

Perioada de vegetaţie este de:

120 - 140 zile la lupinul alb,
110 - 130 zile la lupinul galben,
120 - 140 zile la lupinul albastru şi
70 - 75 zile la lupinul peren (la această specie o cultură durează 8-10 ani).
Cerinţe faţă de climă şi sol
Pentru producţia de boabe, lupinul alb se poate cultiva până la latitudinea
nordică de 52°, 55° lupinul galben şi 58° lupinul albastru. Pentru masa verde
toate trei speciile se pot cultiva până la 60° latitudine nordică. Ca latitudine
sudică, lupinul merge până la 30 - 35° în Africa şi 35 - 40° în Australia.
Lupinul are cerinţe termice moderate.
Lupinul alb are cerinţe termice mai mari decât cel galben şi albastru. Ca
plantulă suportă geruri de -2°C - -5°C, mai rezistent fiind lupinul albastru. Spre
maturitate suportă -6°C lupinul alb, -7°C lupinul galben şi -9°C lupinul
albastru, iar formele perene chiar mai mult.
Suma de grade este de 1.800 - 1.900°C la lupinul galben, aceeaşi la lupinul
albastru şi ceva mai mare la lupinul alb.
Lupinul este o plantă rezistentă la secetă. Cel mai rezistent este lupinul galben,
mai puţin rezistent lupinul albastru, iar lupinul alb „cere” o primăvară umedă şi
călduroasă, apoi rezistă bine la secetă.
Faţă de lumină, speciile anuale sunt de zi lungă. Lupinul alb reacţionează mai
puţin la lungimea zilei decât cel galben şi albastru.
Având un sistemului radicular dezvoltat, care pătrunde în sol chiar la adâncimi
de peste 2 m, cu putere mare de solubilizare a fosforului şi a altor elemente din
combinaţii greu solubile pentru alte plante, are cerinţe relativ reduse pentru sol;
valorifică solurile cu reacţie acidă şi pe cele nisipoase.
Zone ecologice
Lupinul alb dă rezultate bune în zona solurilor brun-roşcate din Muntenia,
brune şi brune podzolite din Transilvania, pe nisipurile Olteniei. În aceste zone
a realizat producţii mai mari decât alte leguminoase.
Lupinul galben valorifică bine solurile nisipoase din nord-vestul Transilvaniei,
iar lupinul albastru solurile podzolice din zonele mai răcoroase.
Tehnologia de cultivare a lupinului
Rotaţie
Lupinul se poate cultiva după orice plantă, chiar şi după el însuşi, un număr
mare de ani, deoarece este o planta care se autosuportă şi nu este pretenţios faţă
de planta premergătoare.
În lume sunt experienţe cu lupin cultivat 25 ani în monocultură, fără mari
neajunsuri.
Nu se recomandă, totuşi să se cultive după alte leguminoase, nici după el însuşi,
deoarece sunt multe alte plante care valorifică bine efectul favorabil al acestei
culturi ca premergătoare.
După lupin se pot cultiva toate plantele, cu excepţia, desigur, a altor
leguminoase.
Ca îngrăşământ verde, lupinul se poate cultiva ca planta principală sau ca a
doua cultură în miriştea unei plante care eliberează terenul timpuriu.
Fertilizare
Pentru 100 kg boabe şi paiele aferente, lupinul extrage circa 6,5 kg N; 2,0 kg
P2O5; 3,8 kg K2O; 1,8 kg CaO etc.
Se recomandă 60 kg/ha P2O5 şi 60 - 90 kg/ha K2O.
Azotul inhibă formarea nodozităţilor la lupin, ca şi la alte leguminoase, iar
fosforul şi potasiul stimulează formarea lor.
Microelementele Mo, Cu, B, Co influenţează favorabil biochimismul plantelor
de lupin, contribuind la sporirea cantităţii de azot fixat.
Îngrăşămintele cu microelemente pot fi aplicate fie prin imbibiţia seminţelor,
fie prin stropiri pe plantă. S-a consttat că, cea mai economică metodă este
aplicarea lor în amestec cu îngrăşarea de bază alături de cele fosfatice şi
potasice.
Efectul inoculării seminţelor cu Rhizobium lupini este foarte bun pe terenurile
în care nu s-a cultivat lupin.
Lucrările solului
Sunt asemănătoare cu cele efectuate la plantele semănate în prima urgenţă.
La semănatul în mirişte, lucrările de pregătire se fac imediat după recoltarea
plantei premergătoare cu polidiscul în agregat cu grapa, afânând solul la 12 -15
cm.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă peste 96% puritate şi peste 80%
germinaţie.
Tratarea cu nitragin se va efectua după instrucţiunile care însoţesc preparatele.
Semănatul se face la desprimăvărare, având în vedere că seminţele de lupin au
nevoie de o cantitate mare de apă pentru a germina, şi cerinţe mai reduse faţă de
temperatură (3-4°C).
În situaţia în care se seamăna ca a doua cultură (în mirişte), lupinul trebuie
semănat cât mai timpuriu posibil, imediat după recoltarea plantei
premergătoare.
Densitatea la semănat:
la lupinul alb de 50 - 60 boabe/m2,
la lupinul galben şi albastru 70 - 80 boabe/m2,
la lupinul peren circa 150 boabe/m2.
Distanţa de semănat depinde de scopul culturii şi modul de întreţinere.
Distanţa dintre rânduri şi scheme de semănat:
semănat în rânduri dese, la distanţa de 15 cm între rânduri, pe terenuri cu
grad de îmburuienare redus, în cazul combaterii buruienilor pe cale chimică; în
această situaţie se renunţă praşile,
în benzi, la 25 cm între rândurile apropiate şi 60 - 70 cm între benzi, pe
soluri mai îmburuienate,
în rânduri simple, la distanţa de 60 cm între rânduri, pentru a se putea prăşi.
Pentru masă verde, lupinul se însămânţează la distanţe de 15 - 20 cm între
rânduri, făcându-se o suplimentare a densităţii cu 25 - 30% faţă de cea de la
producţia de boabe.
Adâncimea de semănat, la speciile anuale, este de 3 - 4 cm pe solurile lutoase,
de 5 - 6 cm pe cele mai uşoare, iar la lupinul peren de circa 2 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densităţile arătate, pentru producţia de
sămânţă este de: 200 - 240 kg/ha la lupinul alb, 100 - 130 kg/ha la lupinul
galben, 130 - 160 kg/ha la lupinul albastru, 20 - 40 kg/ha la lupinul peren, iar
pentru producţia de masă-verde (furaj sau îngrăşământ verde) cantităţile se
măresc cu 25 -30%.
Lucrările de îngrijire
Înainte de răsărire şi până când plantele au ajuns la 8 - 10 cm înălţime, se
execută distrugerea crustei cu grapa sau cu sapa rotativă, când se combat şi
buruienile în curs de apariţie.
Dacă s-a semănat în rânduri rare, se fac 2-3 praşile mecanice între rânduri.
Buruienile pot fi încorporate o dată cu pregătirea patului germinativ sau aplicate
după răsărirea lupinului.

Recoltare
Lupinul are coacere neuniformă, la fel ca şi la celorlalte leguminoase.
Recoltarea se face când păstăile racemului tulpinii principale ajung la
maturitate.
Recoltarea se poate face direct din lan, cu combina, lupinul având tulpina erectă
până la maturitate şi inflorescenţele dispuse terminal.
Lupinul alb are păstăile indehiscente, pericolul de scuturare fiind minim.
Lupinul galben are păstăile dehiscente la maturitate, această specie necesitând
la recoltare o atenţie mai mare.
Recoltarea se poate face şi în două etape, mai întâi se seceră plantele, apoi, la 4
- 6 zile se face treieratul.
Pentru îngrăşământ verde lupinul se încorporează în sol la formarea păstăilor.
Plantele se taie cu combinele de siloz sau se tăvălugesc. În cultura a doua (în
mirişte) lupinul se încorporează numai la venirea primelor îngheţuri.
Dacă lupinul se foloseşte în cultura a doua ca îngrăşământ verde pentru cereale
de toamnă, atunci se va cultiva după premergătoare foarte timpurii, care se
recoltează în luna iunie, încorporarea masei verzi facându-se cu două săptămâni
înainte de semănatul grâului.
Lupinul realizează producţii de 20 - 30 q/ha boabe. Mai productiv este lupinul
alb.
Producţia de masă verde este de 25 - 60 t/ ha, în funcţie de specia de lupin, de
sol şi de tehnologia de cultivare (în cultură succesivă sau ca plantă principală).

BOBUL
Importanţă. Biologie. Ecologie
Bobul se poate consuma sub formă de păstăi imature, seminţe în faza de lapte
ceară sau seminţe uscate. De asemenea, se poate cultiva şi ca îngrăşământ verde
sau pentru furajarea animalelor.
Seminţele de bob sunt folosite sub diferite forme în alimentaţia omului (supe,
piureuri, surogat de cafea, în amestec în făina de grâu etc.) şi furajarea
animalelor în anumite proporţii, în combinaţie cu alte nutreţuri.
Datorită conţinutului mare de proteină şi fiind unul din puţinii furnizori naturali de
L-tirozină (aminoacid esenţial, levogir), din care prin transformare biochimică se
obţine L-dopa, precursor al dopaminei - hormon de creştere, este un aliment foarte
apreciat, deşi uitat în ultima vreme. Dopamina este unul dintre hormonii sintetizaţi
de organismul uman, implicat în transferul influxului nervos de la neuronii
sistemului nervos central (talamus, cortexul cerebral) şi sistemul nervos vegetativ
spre muşchi, fiind implicată în controlul mişcărilor.
Consumul de bob poate să întârzie apariţia fenomenelor de îmbătrânire, singur
sau împreună cu alte boabe de leguminoase, la fel de uitate: năutul, lintea.
Valoarea energetică pentru 100g produs este între 70 şi 100 calorii.
În ceea ce priveşte furajarea animalelor, o unitatea de masă de furaj verde
corespunde la cca. 0,9 unităţi furajere lapte (UFL), respectiv 0,85 unităţi
furajere carne (UFC), cu cca. 180 gr substanţe azotate digestibile (Ndig)/kg.
Furajul recoltat şi însilozat în momentul înfloririi prezintă valori mai reduse
(0,85 UFL; 0,78 UFV; 160 gr Ndig).
Făina integrală din bob poate înlocui făina de soia, în special în alimentaţia
animalelor monogastrice.
Se mai poate folosi planta întreagă ca nutreţ-siloz sau ca îngrăşământ verde.
Bobul are şi importanţă agronomică: creşte pe aproape toate tipurile de soluri,
suportă şi solurile argiloase, este o plantă leguminoasă, postmergătoarele
beneficiind de toate avantajele cultivării după o astfel de plantă.
Compoziţie chimică
Compoziţia medie a boabelor, este următoarea: 14,4% apă; 25,2% proteine;
47,6% substanţe extractive neazotate; 1,6% grăsimi; 8,5% celuloză şi 2,7%
cenuşă.
Răspândire. Pe plan mondial, bobul s-a cultivat în anul 2009 pe 2,507 mii ha,
în 2008 pe 2,512 mii ha, producţia medie obţinută fiind de 1633,5 kg/ha în
2009, respectiv 1719,2 kg/ha în 2008.

Suprafata cultivată cu bob în lume în perioada 2000-2009( mii ha)

 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

2498,5 2773,3 2697,4 2705,2 2638,1 2619,5 2407,9 2468,4 2512,8 2507,8

Producţia obţinută la bob în lume în perioada 2000-2009(kg/ha)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
1481,1 1488,5 1590,9 1666,6 1624,5 1687,1 1705,5 1588,1 1719,2 1633,5

Suprafata cultivată cu bob în lume în perioada 1989-1999( mii ha)

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

3017,7 2762,2 2147,0 2286,2 2196,9 2473,3 2271,7 2284,6 2282,2 2432,5 2315,0

Producţia obţinută la bob în lume în perioada 1989-1999(Ha)

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
1396,5 1577,9 1550,3 1211,1 1596,3 1457,2 1574,6 1597,7 1476,9 1545,6 1518,3

Dintre ţările mari cultivatoare, Australia, China, Egipt şi Etiopia sunt ţările cu
cele mai mari culturi ale bobului, asigurând 4/5 din producţia mondială.
La noi în ţară bobul a fost introdus de celţi şi slavi; în prezent, se cultivă
sporadic, în grădinile de legume din Nordul Moldovei, iar în cultură de câmp pe
circa 1.000 - 2.000 ha.
Sistematică. Origine. Soiuri
Sistematică. Bobul face parte din tribul Vicieae genul Vicia. Specia cultivată,
Vicia faba L. (sin. Faba vulgaris Mur.) este împărţită în două subspecii;
paucijuga şi eu-faba. Ssp. eu-faba se împarte, după însuşirile morfologice, în
special după dimensiunile şi forma boabelor, în trei varietăţi: minor Beck
(MMB de 400 - 650 g); aequina Pers (MMB de 650 - 800 g) şi major (MMB de
800 -1200 g). Bobul este originar din zona Mării Caspice, iar „bobuşorul” (var.
minor) din Bazinul Mediteranean.
Soiuri. La noi în ţară se cultivă mai multe populaţii din var. minor (bob mic sau
„bobuşor”) şi aequina (bob mijlociu), iar prin grădini, din var. major - bob
mare. În anul 1984 este omologat soiul de bob mic Cluj 84, la care puritatea
biologică este menţinută de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină
Veterinară Cluj-Napoca.
Suprafata cultivată cu bob în lume în perioada 2000-2009 (ha)
-ţări cultivatoare-
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Albania 130 130 130 130 130 130 130 130 150 150

Algeria 34250 31450 33610 34050 36777 35082 33537 31284 30688 32278

Argentina 1550 1600 1600 1650 1650 1650 1660 1700 1700 1700

Australia 178000 180000 175073 155000 194500 183000 186637 133000 129000 134000

Austria 2952 2789 3415 3465 2835 3549 4555 4479 3695 2819

Azerbaijan 800 800 1000 800 600 800 700 800 1000 900

Bolivia 15000 15000 12000 12500 13170 13170 13200 13200 13200

Brazilia 41179 25086 31579 34792 36179 34452 36857 34797 41785

Bulgaria 10 10 10 10 10 10 10 10 10 4

Camerun 200 200 200 200 200 200 200 200 200 200

Canada 6100 5200 5200 4800 6000 4000 8400 5700 5700

China 1150000 1325000 1250000 1180000 1060000 1045000 875000 962000 945000 900000

Columbia 2291 2144 1608 1887 1795 1938 2245 2217 2250 1806

Cipru 350 350 350 400 470 476 500 500 500 500

Republica Cehă 3400 3200 3100 3100 3730 5400 2382 1378 883 900

Republica
8000 8000 8000 8000 8000 8000 8000 8500 8500
Dominicană
Ecuador 8000 8000 16516 19068 17071 15029 14216 13606 11961 12907

Egipt 113670 140178 127190 106070 101160 83230 73650 89030 71445 86519

Eritrea 4000 4000 4000 4000 4000 4500 2571 1996 1996

Ethiopia 362430 433350 371670 439198 465334 460577 427719 458202 520520

Franţa 18213 45000 77089 78240 79345 100392 77643 53447 60698 88000

Germania 17645 21000 19000 20042 15511 15700 15000 12216 11128 12022

Grecia 2600 2300 2400 2100 1905 1821 1780 1803 1800 1800

Guatemala 20000 20000 20000 20050 20050 20050 16381 27962 27962

Guyana 620 580 520 430 380 380 360 360 360

Ungaria 56 112 147 169 177 267 442 364 237 83

Irak 6500 2250 4000 3250 7250 4500 3000 4750 4250 3150

Israel 3000 2800 3500 2760 2600 3400 5600 5800 3600 3700

Italy 47841 46938 41387 44103 44117 48507 44617 49972 54310 56100

Jamaica 152 139 120 127 113 125 146 128 124

Japonia 180 180 100 100 100 100 100 100 100 105

Liban 139 138 0 370 275 297 180 175 175

Jamahiria Arabă
4300 3600 2800 2100 1400 1400 1000 1000 1000 1000
Libiană
Malta 280 270 270 275 275 275 270 280 280 280

Mexico 24062 23215 26583 24082 18959 19266 20013 21290 20818 18000

Morocco 137000 142500 154100 151400 152900 145600 169100 180800 181900

Nepal 8446 7433 7500 7860 7720 7836 8003 7970 7832 7845

Netherlands 700 700 500 600 517 441 513 300 1500

Territoriile
Ocupate 307 225 309 342 429 457 461 480 399
Palestiniene
Paraguay 8387 10033 10500 10216 10498 14950 13070 15000 14000 14500

Peru 41513 38770 38914 42492 40960 44923 46861 49336 52498 54532

Portugalia 24000 24000 24000 24000 24000 24000 24000 24500 25000 25200

Federaţia Rusă 10000 10000 11000 13900 21900 22600 27400 16600 15100 13400

Sierra Leone 700 800 800 1000 1000 1000 1000 1000 1000

Slovacia 200 200 1000 1200 800 848 2687 1800 504 556

Spania 12900 14000 37100 42100 47661 59515 36641 25672 21228 19000

Sudan 50400 57540 58000 59243 60504 67226 66667 67500 69748 67083

Republica Arabă
6854 15109 15500 16396 17809 16374 14290 14707 22300 17477
Siriană
Tunisia 49100 46800 43600 45000 45050 46000 49900 53500 57700 58000

Turcia 20000 19000 18000 17000 15100 12400 10538 10846 10261 9383

Ucraina 300 13500 9600 8000 6700 4700 2900 3800

Anglia 44000 24000 24000 45000 30000 25000 45000 45000 45000 45000

Uruguay 240 350 350 380 360 360 360 380 380

Uzbekistan 2400 3100 4500 3100 3000 3000 2400 2000 2500 3500

Yemen 3493 3739 3281 3240 2233 2310 3599 4030 4112 4131
Particularităţi biologice
Temperatura minimă de germinaţie la bob este de 3 - 4°C.
Rădăcina este de tipul II, cu pivotul principal bine dezvoltat şi multe ramificaţii.
Nodozităţile se formează, în proporţie de peste 75%, până la adâncimea de
12cm.

Bobul: A - tipuri de seminţe (1 - bob mic; 2 - bob mijlociu; 3 - bob mare); B -

sămânţa (h - hil; r - radicelă); C - bob în procesul de germinaţie
(c - cotiledon; f - frunze primare; r - rădăcina primară; e - epicotil);
D - plantula (s - sămânţă; e – epicotil; f - frunze primare inferioare);
E - plantă înflorită
Tipuri de seminţe - bob mare Păstăi

Tulpina este patru muchiattă, fistuloasă, înaltă de 100 - 150 cm, slab ramificată.
Frunzele sunt paripenate, cu 2 - 3 perechi de foliole mari, eliptice. Stipelele sunt
ovoid-lanceolate, mari, adeseori cu secreţii nectarifere extraflorale, fiind căutate
de afide.

Florile sunt grupate, gate 3 - 6, în raceme. Pe o plantă se formează 36 - 43 flori

la var. minor şi 37 - 49 la var. aequina, dispuse pe primele şapte etaje (peste
70%), în special pe etajele 2-5. Procentul de legare este cuprins între 11 - 20%,
fiind dependent, în special, de condiţiile climatice din perioada de legare.
Polenizarea este autogamă dar alogamia este frecventă mai ales în regiunile
sudice.
Fructele (păstăile) sunt de 5 - 10 cm lungime, devenind negre la maturitate,
datorită oxidării tirozinei existentă în pericarp. Din păstăile legate, doar 66 -
67% ajung la maturitate; celelalte cad după fecundare, în păstaie sunt:3 -5
seminţe de forme şi mărimi diferite.
Perioada de vegetaţie la bobul mijlociu este de circa 130 zile, din care 50 de zile
de la semănat la apariţia florilor, apoi încă 20 zile până la formarea păstăilor şi
circa 60 zile de la formarea păstăilor la maturitate, în anii mai secetoşi şi cu
temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie a bobului este mai scurtă.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Suma gradelor de temperatură la bob este de circa 1.800°C, pentru „bobuşor”,
suma de grade este de 2.140 - 2.616°C, iar pentru bobul mijlociu 2.196 -
2.592°C, fiind variabilă de la an la an.
Plantula suporta îngheţuri până la -5°C.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie cere temperaturi moderate. La înflorire,
temperatura optimă este de 15 - 20°C.
Bobul este sensibil la secetă, în special la înflorire cerinţele faţă de apă sunt
ridicate.
Solurile favorabile pentru bob sunt cele luto-argiloase, fertile, cu reacţie neutră
sau uşor alcalină.
La pH sub 6 planta şi sistemul simbiotic suferă, producţiile sunt mai mici.
Solurile mai grele, argiloase şi mai umede sunt valorificate de bob dacă sunt
structurate.
Pe solurile nisipoase se poate cultiva numai dacă apa freatică este la circa l m,
sau într-un regim de ploi bogat.
Zone ecologice
Zonele în care bobul întâlneşte aceste condiţii în ţara noastră sunt: Podişul şi
Depresiunile Transilvaniei şi subcarpaţii Moldovei.

Tehnologia de cultivare a bobului

Rotaţie
Bobul se seamănă după orice cultură, cu excepţia leguminoaselor.
Se poate semăna după cereale, in pentru fibre, sfeclă sau cartofi.
După bob se pot cultiva toate plantele, cu excepţia leguminoaselor.
Fertilizare
Pentru fiecare 100 kg de seminţe, plus paiele ce revin, bobul consumă: 6 kg N,
1,5 kg P2O5, 4,4 kg K2O, 2,1 kg CaO etc.
Reacţionează bine şi la aplicarea gunoiului de grajd, aplicat în doze moderate
(15 - 20 tone/ha), pe soluri foarte sărace, podzolite.
Gunoiul de grajd se aplică numai plantei premergătoare, bobul valorificând
efectul îngrăşământului organic în anul al doilea de la aplicare.
Bobul reacţionează favorabil la fertilizarea cu fosfor şi potasiu, uneori şi la azot.
Prin aplicarea microelementelor (molibden, bor, cupru etc.), ca şi la alte
leguminoase, se obţin sporuri de producţie pe soluri cu carenţe în aceste
elemente.
Lucrările solului
Sunt aceleaşi ca şi cele pentru mazăre şi alte plante semănate în prima urgenţă.
Sămânţa şi semănatul
Pentru semănat, puritatea seminţelor de bob trebuie să fie peste 97%, iar
germinaţia peste 85%, iar seminţele să fie tratate cu Nitragin.
Perioada de semănat este în urgenţa întâi, când solul are 4 - 5°C, la germinaţie
folosindu-se mai bine umiditatea din zăpezi, plantele scapă de atacul afidelor şi
ajung la maturitate mai devreme.
Densitatea la semănat este de 40 - 60 plante pe m2.
Se poate semăna în rânduri apropiate (15 cm) în soluri neîmburuienate sau dacă
se erbicidează. Pe terenuri relativ îmburuienate se vor adopta rânduri simple la
50 - 60 cm sau benzi la 60/15 cm, pentru a se putea prăşi.
Cea mai răspândită metodă de semănat este în rânduri simple, la 50 - 60 cm
(uneori 70 cm), pentru a se putea prăşi.
Adâncimea de semănat este de 6 - 8 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului.
Cantitatea de sămânţă este de 180 - 220 kg/ha la bobuşor şi 250 - 300 kg/ha, sau
mai mult, la bobul mare.

Lucrările de îngrijire
Înainte şi după răsărire se distruge crusta.
Atunci când plantele au 10 cm înălţime se fac 2-3 praşile mecanice completate
cu praşile manuale.
După răsărirea plantelor de bob se pot aplica prașile pentru combaterea
buruienilor mono şi dicotiledonate.
Se face combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dăunători specifici:
 Arphis fabae
 Sitona Lineatus
 Lixus Algirus
 Kakothrips robustus
Boli specifice:
 Peronospora Viciae care provoacă pete galbene pe frunze care apoi se
usucă
 Uromyces Fabae provoacă pete decolorate pe frunze şi pustule din care
iese un praf negru
 Sclerotinia Sclerotinorum tulpina afectată de această boală prezintă mucegai
alb asemănător bumbacului
 planta parazită Orobanche sp. Nu se cunoaşte un tratament eficace
împotriva acestei plante. Plantele afectate se înlătură iar pentru combaterea mai
bună a parazitului se face o rotşţie cirectă a culturii.
Pentru combaterea gărgăriţei (Bruchus rufimanus) a păduchelui negru (Aphis
fabae) şi a altor dăunători se fac tratamente în faza de ofilire a primelor
inflorescenţe.

Recoltare
Bobul se maturează eşalonat, uneori maturarea durează peste 20 de zile.
Recoltarea se poate face fie divizat, fie direct. Recoltarea în două faze: când 2/3
din păstăi sunt mature (s-au înnegrit), se taie plantele cu coase sau cu secerători,
iar după 2-4 zile (după uscare) se treieră.
Recoltarea direct cu combina se execută atunci când 90% din seminţe au ajuns
la maturitate. La combină se fac adaptările necesare recoltării bobului.
La noi în ţară producţiile sunt variabile, în funcţie de condiţiile de cultură: în
zonele favorabile se obţin producţii de peste 20 q/ha. Raportul seminţe-paie este
de 1:1,5. La păstrare se iau aceleaşi măsuri ca şi la celelalte leguminoase.

ARAHIDELE
Importanţă
Arahidele ocupă locul al 3-lea în producţia mondială de ulei, obţinându-se peste
3 milioane tone ulei anual, cultura situându-se după soia, floarea-soarelui şi
înaintea bumbacului. Uleiul de arahide este folosit în alimentaţie, în industria
conservelor, a margarinei, iar cel depreciat, la săpunuri etc. Uleiul de arahide
are o bună valoare alimentară (are un conţinut bogat în vitamina B1 etc.), însă la
o păstrare necorespunzătoare râncezeşte uşor. După extragerea uleiului şrotul şi
turtele se folosesc în prepararea halvalei, ciocolatei etc., iar seminţele întregi se
consumă prăjite sau în diferite preparate culinare. Ca furaj, se folosesc uneori
turtele şi şroturile, fiind bogate în proteină. Tulpinile conţin circa 10% proteine,
fiind folosite ca nutreţ grosier.
Compoziţie chimicǎ
Din determinări făcute la soiurile cultivate în ţara noastră, conţinutul seminţelor
în grăsimi a fost de 54 - 56%, iar cel proteic de 19 - 21% (L. Pop şi colab., 1986
etc.). Extragerea uleiului se face la rece sau la cald. Cel extras la rece, deşi
cantitativ mai puţin este de calitate superioară. Făina după presare la rece,
conţine încă circa 8% ulei, 47,6% proteină, 23,0% substanţe extractive
neazotate şi 4,8% substanţe minerale.
Răspândire
Pe glob, arahidele se cultiva pe 23,507 milioane ha în 2009, suprafaţa cea mai
mare fiind în Asia (India, China) şi Africa. Mare exportatoare de ulei de arahide
este Senegalul, urmat de Nigeria, Sudan etc.
Europa cultivă circa 11 mii ha, în ţările sudice.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe restrânse în sudul ţării, de-a lungul
Dunării.
Suprafata cultivată cu arahide în lume în perioada 2000-2009 (mii Ha)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
22790,7 23256,4 23077,8 22970,3 23089,7 23736,0 24040,3 21550,9 22306,2 23792,9 23507,0

Producţia obţinută la arahide în lume în perioada 2000-2009(kg/ha)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

1398,6 1492,9 1554,6 1442,4 1562,4 1533,9 1594,2 1533,4 1689,2 1606,2 1511,0

Sistematică. Soiuri
Arahidele fac parte din tribul Hedysareae, genul Arachis. Specia cultivată,
Arachis hypogaea L., cuprinde două subspecii: ssp. fastigiata Waldr., cu port
erect (50 - 70 cm) şi flori grupate la baza tulpinii principale (cultivată în
Brazilia şi coastele Oceanului Atlantic) şi ssp. procumbens Waldr., cu tulpină
târâtoare şi perioada de vegetaţie mai lungă (cultivată în Peru şi pe coastele
Oceanelor Pacific şi Indian).
Arahidele sunt originare din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud şi
sunt răspândite în zonele cu climat cald.
La noi s-au încercat soiuri timpurii cu cerinţe termice reduse; Velican, Jelud,
Brazilian, Tâmbureşti (introdus în cultură în anul 1983), Dăbuleni (din 1997),
Viorica (din 1997).

Particularităţi biologice
Arahidele sunt plante anuale, cu rădăcină pivotantă de tipul II, tulpină erectă
sau culcată, frunze paripenate cu 2 perechi de foliole.
Florile, care apar la 25 - 30 zile de la răsărire, sunt mici, galbene sau portocalii,
solitare sau grupate câte 2 - 4 în inflorescenţe.

Planta are două tipuri de flori: unele ce se deschid, cu corola vizibilă la

polenizare şi altele ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii şi pe porţiunea
subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă.
Fecundaţia este autogamă. După fecundaţie baza ovarului are o creştere rapidă
(5 - 20 cm), formând o prelungire - organ numit ginofor. Acesta poartă ovarul şi
pătrunde în sol (circa 10 cm), unde se dezvoltǎ fructul. La florile situate în
partea superioarǎ a tulpinii, la care ginoforul nu ajunge cu ovarul până la sol,
fructul nu se dezvoltă. Fructul (format în sol) se acoperă cu o micoriză
ecototrofǎ, care-l protejează de uscăciune.
Fructul este o păstaie indehiscentă, de forma unei gogoşi de vierme de mătase,
cu l - 5 seminţe (reprezentând 65 - 75% din masa fructului). O plantă formează,
în condiţiile ţării noastre, până la 250 de flori şi 25 - 30 de fructe (care
reprezintă 5 - 15% din numărul florilor); în zonele favorabile de cultură, poate
forma până la 500 - 700 fructe pe plantă.

Alune de pământ - fructe

Cerinţe faţă de climă şi sol

Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de căldură.
Temperatura minimă de germinaţie în sol este de 12 - 13°C.
Perioada de vegetaţie este de 120 zile la soiurile extratimpurii şi 200 zile la cele
târzii.
Suma gradelor de temperatură este de 3.000 -4.000°C sau chiar mai mult.
Cerinţele la umiditate sunt mai mari până la înflorit.
Ploile abundente reduc regimul termic, scad producţia şi întârzie maturizarea
fructelor.
Cele mai favorabile sunt solurile uşoare sau chiar nisipoase, care permit
pătrunderea ginoforilor şi dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină
(pH 6,5 - 7,5).
Arahidele se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale, însă prin ameliorare s-au
creat soiuri timpurii care se maturizează până aproape de paralela 44° latitudine
nordică. Mai la nord sau mai la sud de zona tropicală fructele rămân mai mici şi
mai sărace în ulei.
În ţara noastră arahidele se pot cultiva numai în zonele sudice, cu condiţiile
termice cele mai ridicate (Zimnicea, Turnu Măgurele) şi pe nisipurile din
Oltenia (în condiţii de irigare).
Tehnologia de cultivare a arahidelor
Rotaţie
Arahidele se pot cultiva după orice plantă, iar ele sunt bune premergătoare
pentru culturile (cerealele) de primăvară. Se pot cultiva pe acelaşi teren după 2-
3 ani.
Fertilizare
Se face cu 10 - 15 tone/ha gunoi de grajd (bine descompus), la care se adaugă
îngrăşămintele fosfatice şi, eventual, potasice. Se poate face şi fertilizarea
numai cu îngrăşăminte minerale, în ţara noastră, se recomandă doze de N50P50
anual.
Lucrările solului
Toamna se face arătura adâncă, iar primăvara pregătirea patului germinativ ca şi
pentru alte plante semănate târziu. Ultima lucrare trebuie să nu se facă mai
adânc de 8 - 10 cm, pentru ca ginoforii să nu pătrundă la adâncime prea mare,
fapt care ar întârzia maturizarea şi ar reduce numărul fructelor formate.
Sămânţa şi semănatul
Seminţele folosite pentru semănat trebuie să fie din anul precedent. Descojite.
Cu 2 – 3 zile înainte de semănat, fructele sunt rupte în două.
Semănatul se face când temperatura solului ajunge la 14 - 15°C.
Densitatea optimă este de 8 - 12 plante/m2.
Distanţa Dintre rânduri de 50 - 60 cm, distenţa dintre plante pe rând 6 - 20 cm.
Adâncimea de semănat este de 5 - 6 cm.
Cantitatea de sămânţă:
 35 - 50 kg/ha la seminţele mici,
60 - 70 kg/ha la seminţele mari
100 - 120 kg/ha la păstăi.
Semănatul se face cu semănători universale, ca cea de porumb (SPC-6) sau
manual (pe suprafeţe mici).
Lucrările de îngrijire
Obişnuit se fac 3 - 4 prăşile, când se execută rărirea şi 2 - 3 muşuroiri, pentru a
favoriza pătrunderea ginoforului. Pe nisipurile Olteniei produc pagube mari
viermii albi, care consumă rădăcinile şi fructele. Aceştia se combat cu produse
specifice, încorporate prin arătură.
Irigarea pe nisipurile din sudul Olteniei se face prin circa 8 udări cu 300 -350
m3/ha fiecare, iar pe cernoziomuri prin 3-5 udări cu norme de 400 - 500 m3/ha.

Recoltare
Se recoltează la maturitatea deplină, înainte de venirea brumelor, prin smulgere
manuală, cu sapa şi prin procedeele folosite la recoltarea cartofilor.
După recoltare se face uscarea fructelor pe capre sau suporţi improvizaţi, apoi
desprinderea fructelor cu mâna sau cu batoze speciale.
În ţările mari cultivatoare se folosesc combine speciale de recoltat.
Producţiile sunt foarte variabile, de la 4 - 5 q/ha la 30 - 40 q/ha în zone foarte
favorabile. La noi s-au obţinut până la 10-20 q/ha.
Păstrarea se face la 14% umiditate. La recoltare păstăile au un conţinut ridicat
de apă (circa 40%), astfel că uscarea este obligatorie, la temperaturi de 50 -
60°C pentru arahidele de consum şi sub 50°C pentru cele de sămânţă.
 Latirul

Importanţă
Este folosit în alimentaţia animalelor ca nutreţ verde, fân, singur sau în amestec
cu cereale, iar boabele se administrează sub formă de nutreţ concentrat. Boabele
se mai folosesc şi în obţinerea unor cleiuri de calitate superioară, folosite în
industriile aviatică, textilă, de furnire etc.
Compoziţie chimică
Boabele de latir conţin în medie 24,5% proteină; 53,5% substanţe extractive
neazotate; 2,1% grăsimi; 4,3% celuloză etc. Paiele şi pleava au un conţinut de 7
- 10% proteină, reprezentând un furaj destul de valoros.
Răspândire
Latirul se cultivă pe circa 500 mii ha pe glob, din care cea mai mare parte în
India. La noi în ţară se cultivă în zona de stepă pe câteva sute de ha, fiind
rezistent la secetă.
Sistematică. Origine. Soiuri
Latirul face parte din tribul Vicieae, genul Lathyrus, care cuprinde numeroase
specii perene şi anuale, cultivată fiind specia Lathyrus sativus L.
Originea speciei cultivate, după De Candole (citat de V. VELICAN, 1972), ar fi
forma spontană din Asia Mică.
La noi în ţară se cultivă populaţii locale, facându-se încercări şi cu unele soiuri
de import.
Particularităţi biologice

Latirul germinează la minimum 2 - 3°C. Răsărirea este hipogeică. Rădăcina este

de tipul II.
Tulpina este de 40 - 80 cm, ramificată, muchială, aripată, târâtoare. Frunzele
sunt paripenate, cu o pereche de foliole lanceolate şi stipele dezvoltate.
Florile sunt grupate în raceme scurte, câte 2 -3, albe sau colorate, iar fecundaţia
este autogamă.
Fructul este rombic, de 2 - 3 cm. comprimat, aripat, cu 2 - 5 seminţe unghiulare,
albe sau colorate.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Latirul are pretenţii moderate faţă de climă, fiind puţin pretenţios la temperatură
şi umiditate. Ca plantulă suportă îngheţuri de -8°C; ulterior devine mai sensibil.
Suma de grade este de circa 1.800°C. Suportă seceta, după care plantele îşi
reiau creşterea, depăşind, din acest punct de vedere, celelalte leguminoase.
Reuşeşte pe aproape toate tipurile de sol, exceptând cele umede şi răcoroase şi
cele nisipoase. Valorifică mai bine ca alte plante solurile cu un anumit grad de
sărăturare şi cele calcaroase, convenindu-i reacţia uşor alcalină.
Zonare
La noi in ţară, după cum s-a arătat, latirul se cultivă în sud-estul ţării,
valorificând zonele cele mai secetoase.
Tehnologia de cultivare a latirului
Rotaţie
Latirul se poate cultiva după orice plantă, cu excepţia leguminoaselor.
Amplasarea în rotaţie nu constituie o problemă, având în vedere suprafeţele
mici cultivate. Este o bună premergătoare pentru toate plantele, putându-se
cultiva după el şi grâul de toamnă, în India se cultivă în amestec cu grâul, de
care se separă uşor la treierat. (V. Velican, 1972).
Fertilizare
Cerinţele fată de elementele nutritive ale latirului sunt similare cu cele ale
mazării, deci fertilizarea se face după aceleaşi reguli.
Pregătirea terenului
Cuprinde aceleaşi lucrări ca şi pentru alte plante semănate în prima urgenţă.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 96%, iar valoare germinativă peste 80%.
Semănatul se face în urgenţa întâi (la 3 - 4°C în sol), cel mai târziu până la
sfârşitul lunii martie.
Densitatea de semănat este de 80 - 100 boabe germinabile/m2. Se seamănă în
rânduri apropiate (12 - 15 cm), la adâncimea de 5 - 6 cm. Cantitatea de sămânţă
este de 120 - 160 kg/ha.
Lucrările de îngrijire
Sunt ca şi cele pentru mazăre.
Recoltare
Recoltarea se face când 2/3 din păstăi s-au îngălbenit, în aceleaşi condiţii
tehnice arătate la mazăre. Producţiile oscilează între 10-20 q/ha. Pentru
păstrare, se vor lua aceleaşi măsuri ca şi la alte leguminoase.

FASOLIŢA

Importanţă. Biologie. Ecologie

Fasoliţa a fost luată în cultură în Africa Centrală, unde se întâlneşte spontan,
cultivată apoi în Asia Mică şi Orientul Apropiat, de unde a ajuns în Europa,
fiind cultivată de greci şi romani (N. Zamfirescu, 1965). în Europa s-a cultivat
fasoliţă până când a fost adusă fasolea comună (Ph. vulgaris) din America, mai
productivă şi cu cerinţe termice mai reduse, căreia fasoliţa „i-a cedat acesteia
numele, locul în cultură şi consum, retrăgându-se într-un anonimat” (V.
Velican, 1972).
În Europa Central - Estică se mai menţine în cultură în trei zone: nisipurile din
sudul Olteniei, masivul nisipos din estul Ungariei şi nisipurile din sudul
Ucrainei (A. Zăvoi, 1968).
Compoziţie chimică
Seminţele de fasolită conţin în medie 26,0% proteină; 1,6% grăsimi; 52,0%
substanţe extractive neazotate şi 4,0% celuloză.
Fasoliţa se remarcă printr-un conţinut mai scăzut de celuloză, fierbere mai
rapidă şi digestibilitate mai mare decât fasolea şi alte leguminoase.
Are aproximativ aceleaşi utilizări ca şi fasolea, în plus se foloseşte şi ca
îngrăşământ verde pe nisipuri sau ca furaj (păşune, masă verde, fân sau
însilozată).
Răspândire
Pe glob a rămas în cultură în câteva zone cu condiţii de climă mai aride, unde s-
a impus faţă de fasole, pe circa 9,8 milioane ha, din care cea mai mare parte în
vestul Africii Centrale, S.U.A. etc.. La noi în ţară se cultivă pe pe nisipurile
Olteniei.
Sistematică. Soiuri
Cultivată este specia Vigna sinensis L., ce cuprinde mai multe varietăţi.
Din 1976 este zonat soiul Jiana (T-1), var. sinensis, cu talia de 40 - 60 cm,
MMB 180 g, proteină 25 - 26,4%, perioada de vegetaţie 99 - 118 zile, rezistent
la boli.
Particularităţi biologice
Fasoliţa are germinaţia epigeică, rădăcina pivotantă profundă şi puternic
ramificată, tulpina cu forme oloage sau volubile.
Frunzele sunt ca la fasole dar glabre.
Florile sunt grupate câte 2 - 3, de culoare albă sau violacee.
Păstaia este îngustă şi lungă (8 - 15 cm), cu 7 - 10 seminţe.

Fasoliţa - (Vigna sinensis L.)

Fasoliţa are seminţe cu hilul excentric, MMB de 100 - 200 g, 6 - 12% coji şi
culori diferite, în funcţie de biotip.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Fasoliţa are pretenţii termice ridicate, germinând la minimum 12°C. Constanta
termică este de circa 1960°C, în 95 - 100 zile.
Cerinţele faţă de sol sunt reduse, fasolită putând valorifica terenurile sărace,
nisipoase şi Chiar nisipurile zburătoare.
Zone de cultură
La noi sunt nisipurile Olteniei, unde realizează producţii de peste 8 q/ha,
depăşind cu 50% fasolea (L. Pop şi colab., 1986 etc.).

Tehnologia de cultivare a fasoliţei

Rotaţie
Nu are pretenţii faţă de planta premergătoare, fiind amplasată în rotaţie cu
plante din zona ei de cultură.
Fertilizare
Pe solurile nisipoase, fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice, circa 20 t
gunoi de grajd la ha, sau cu îngrăşăminte minerale (N32P32K48) administrate pe
panta inferioară a dunelor sau pe interdune. Pe dună, îngrăşămintele chimice, în
anii deficitari în precipitaţii (în iulie şi august), au influenţat negativ producţia
(A. Zăvoi, 1967).
Lucrările solului
Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să fie pură şi cu valoare germinativă bună (peste 90%).
Semănatul se face când solul are 12°C, în rânduri simple la 50 - 70 cm, în benzi
(70/15 cm), la 5 - 8 cm adâncime. Densitatea de semănat este de 20 - 25
plante/m2, folosind pentru producţia de boabe 40 - 50 kg sămânţă la ha. Pentru
furaj sau îngrăşământ verde se seamănă mai des, folosindu-se 60 - 70 kg
sămânţă/ha.
Lucrările de îngrijire şi recoltatul
Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole. Producţia de boabe ajunge la 16
q/ha, depăşind mult fasolea şi alte leguminoase, în zona ei de cultură (nisipurile
Olteniei).
BIBLIOGRAFIE

Bibliografie selectivă

5. Axinte M., Borcean I., Roman Gh. V. Muntean L. S., Fitotehnie. Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2006
6. Berbecel O. şi colab., Zonarea ecologică a plantelor în România. Editura
“Academiei”, Bucureşti, 1960.
7. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., Fitotehnie. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1979.
8. Bâlteanu Gh., Bârnaure V., Fitotehnie. vol. I, Editura “Ceres”, Bucureşti,
1989.
9. Bâlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică C., Bârnaure V., Borcean I., Fitotehnie.
Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1991.
10. Bâlteanu Gh., Fitotehnie. vol. 2, Editura “Ceres”, Bucureşti, 2001.
11. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., Pedologie. “Editura Didactică şi
Pedagogică”, RA, Bucureşti, 1996.
12. Burzo I., Aurelia Dobrescu, Viorica Voican, Elena Delian, Curs de
Fiziologia Plantelor. Atelierul de multiplicat cursuri al Universităţii de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti, 1996.
13. Canarache A., Fizica solurilor agricole. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1990.
14. Căzănaru, A., Cultura ricinului. Editura Ceres Bucureşti, 1987
15. Doucet, M., Ilaria Doucet, Cultura inului de ulei. Redacţia de Propagandă
Tehnică Agricolă, Bucureşti, 1983
16. Dumbravă M., Tehnologia Culturii plantelor. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2004.
17. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., Geografia
solurilor României. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
18. Hălmăjan H., Ghidul cultivatorului de rapiţă. Editura Agris, Bucureşti,
2006.
19. Hera C., Borlan Z., Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare. Editura
“Ceres”, Bucureşti, 1980.
20. Hera C., Sin Gh., Toncea I., Cultura florii soarelui. Editura Ceres,
Bucureşti, 1983.
21. Lup A., Dobrogea agricolă - de la legendă la globalizare. Ed. Ex Ponto
Constanţa, 2003.
22. Muntean L.S., Borcean I., Axinte M., Roman Gh. V., Fitotehnie. Editura
“Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1995.
23. Muntean L.S., Borcean I., Roman Gh. V., Axinte M., Fitotehnie. “Editura
Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2003.
24. Oancea I., Tehnologii Agricole Performante. Ed Ceres, 2003
25. Panaitescu Liliana, Cercetări privind biologia şi tehnologia de cultivare a
grâului în condiţiile din partea centrală a Dobrogei - teză de doctorat. USAMV
Bucuresti, 2003
26. Panaitescu Liliana, Comportarea unor hibrizi de floarea soarelui în condiţii
de producţie în Dobrogea. Lucrări Ştiinţifice USAMB Timişoara, mai 2007
27. Pintilie C., Sin Gh., Rotaţia culturilor de câmp. Editura “Ceres”, Bucureşti,
1974.
28. Puiu Şt., Pedologie. Editura “Ceres”, Bucureşti, 1980.
29. Răuţă C., Munteanu I., Florea N., Harta solurilor României după legenda
FAO – UNESCO (din European Soil Data Base – UE), 1994.
30. Soltner D. - Phytotechnie speciale. Collection „Sciences et Techniques
Agricoles“, Anger, 1990.
31. Ştefan V., Fitotehnia plantelor tehnice. Atelierul de multiplicat cursuri
USAMV Bucureşti, 2003
32. Tabără V., Fitotehnie, vol. I – Plante tehnice, oleaginoase şi textile. Editura
Brumar Timişoara, 2006
33. Zamfirescu N., Bazele biologice ale producţiei vegetale. Editura Ceres,
Bucureşti, 1977
34. Zamfirescu N. Şi colab., Fitotehnie, Vol II. Editura Agrosilvică, Bucureşti,
1965
35. *** Anuarul Statistic al României, 1937 şi 1938
36. *** FAO Yearbook, Production, 1950-2001
37. *** Clima R.S.R, vol. II. Date climatologice. Comitetul de Stat al Apelor
de pe lângă Consiliul de miniştri. Institutul Meteorologic, Bucureşti, 1966
38. *** Techniques agricoles. ITCF, INA P-G, UNIP Paris, 1988
39. *** FAO Yearbook Trade 1970-2001
40. *** Anuarele Statistice ale României, 1990 -2007
41. *** Îndrumări tehnice pentru lucrătorii din agricultură. Producţia vegetală.
Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti, 1990
42. *** Lucrări ştiinţifice. Seria A Agronomie. Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti. 1990-2007
43. *** Producţia vegetală. Cereale şi plante tehnice. Redacţia revistelor
agricole, Bucureşti, 1995-1999
44. *** Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din
România, ediţia 1990-2007, Bucureşti
45. *** Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România. Sub egida Societăţii de Protecţia Plantelor. Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei, Agenţia Naţională Fitosanitară, Comisia interministerială de
Omologare a produselor de uz Fitosanitar, Bucureşti, 2006
46. *** Lucrări ştiinţifice. Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante
Tehnice Fundulea, 1976-2003
47. *** Anuarul Statistic al României, 2000-2007
48. *** Monitorul Oficial al României, 2007
49. *** Raport de mediu 2002, Europa centrală şi de est, Heidelberg Cement,
Bucuresti, 2003
***DECIZIA COMISIEI MADR din 18 decembrie 2006 care autorizează
România să amâne aplicarea unor prevederi ale Directivei 2002/53/EC cu
privire la comercializarea seminţelor unor soiuri din speciile de plante agricole
(2007/69/EC)
*** faostat. fao.org
***wikipedia.org
***madr.ro