CURS nr.

9 - Psihopedagogie

Motivație, voință și atenție – procese reglatorii

9.1. Motivația: definiție, tipuri și teorii ale motivației

9.2. Voinţa şi atenţia – considerații generale. Reglare şi autoreglare în
conduita volitiv-decizională

9.1. Motivația: definiție, tipuri și teorii ale motivației

Definirea conceptului de motivaţie şi dimensiunile acesteia

Este greu să ne imaginăm ceva care să fie mai important decât motivaţia pentru obţinerea
succesului în sport. Termenul este utilizat atât de frecvent şi în atât de multe contexte, încât am
putea crede că oricine cunoaşte ce este motivaţia. Probabil cel mai bine ar fi înţeleasă prin
răspunsul la un mare număr de întrebări de tipul „de ce?”. De ce unii indivizi participă la
activităţi sportive doar din plăcere, în timp ce alţii sunt influenţaţi mai mult de recompensele
primite pentru participare? De ce unii indivizi muncesc din greu şi persistă în pofida dificultăţilor,
în timp ce alţii abandonează repede şi nu sunt dispuşi la efort?
Sau să presupunem că asistăm la un meci de baschet și constatăm că, deși în desfășurarea
partidei există un singur șir de evenimente (pe care le putem considera stimuli), modul de reacție
al jucătorilor celor două echipe și al susținătorilor lor este complet diferit. De ce aceste reacții
diferite la aceiași stimuli? Evident informațiile, aspectul cognitiv, care este același, nu pot avea
rol explicativ. Singurele aspecte importante sunt reprezentate de diferențele de personalitate,
manifestate în acest caz, prin interes, atașament față de o echipă, adversitate față de cealaltă. Ele
pot constitui cauze ale unei conduite diferite. Aceasta înseamnă că interesul, motivul principal
este cel care determină modul de reacție al unei persoane.
Exemplul de mai sus ne conduce la concluzia că nu poate exista conduită umană, chiar în
prezența unor cunoștințe, fără orientarea către un scop.

1
 Întrebându-ne de ce oamenii fac ceea ce fac, constatăm că este vorba de cauze ale
conduitei normale sau anormale.
Motivul este un fenomen psihic cu un rol esențial în declanșarea, orientarea și
modificarea conduitei, o cauză internă. Motivația un ansamblu structurat al motivelor. Nu orice
cauză este însă un motiv.
Termenul de motivaţie provine din cuvântul latin „movere” care înseamnă a mişca. Deci,
motivarea cuiva înseamnă mişcarea şi activarea acestuia. Termeni ca incitat, energizat, activat
sunt de obicei utilizaţi pentru a descrie o stare motivaţională intensă.
Chiar dacă au mai existat divergenţe de opinie în literatura de specialitate, atunci când se
face referire la motivaţie se au în vedere acele mecanisme de activare şi mecanisme energetice
care au potenţialul de a facilita sau de a inhiba unele acţiuni umane. Termenul de motivaţie se
referă la factori cauzali sau la factori care iniţiază comportamente şi acţiuni directe.
În Larousse – marele dicţionar al psihologiei (2006, p. 773), motivaţia reprezintă
procesele fiziologice şi psihologice responsabile de declanşarea, menţinerea şi încetarea unui
comportament, ca şi de valoarea apetitivă sau aversivă conferită elementelor de mediu asupra
cărora se exercită acel comportament.
Acest concept se află într-o legătura indisolubilă cu afectivitatea. În timp ce motivația
reprezintă fenomenul psihic reglator, ce constă în ansamblul necesităților interne (apărute ca
urmare a dezechilibrelor energetice) ce declanșează și susțin activitatea omului, afectivitatea este
procesul reglator ce reflectă relațiile dintre subiect și obiect, în forma unor trăiri subiective,
rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuințe.
Așadar, dacă motivația poate fi considerată “motorul” vieții noastre psihice, afectivitatea
constituie suportul său energetic, “combustibilul” sau rezonanța în subiect a stimulilor ce
acționează din interior sau din exterior, în funcție de starea internă a individului la un moment
dat. Afectivitatea reflect relația subiectului cu obiectul, cee ace justifică de ce același obiect
provoacă trăiri affective diferite. De exemplu, vizita unei personae cunoscute te poate bucura
atunci când ai nevoie de comunicare, dart e poate irita atunci când este mai puternica trebuința de
odihnă.
Fiind o entitate bio-psiho-socială, omul normal se caracterizează printr-o multitudine de
trebuințe, motive, interese, convingeri etc., pe care însă nu și le poate satisfice integral și imediat,
fapt ce îi provoacă o diversitate de trăiri afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau

2
negative, trecătoare sau de durată etc. Prin urmare, coexistența celor două categorii de fenomene
psihice este evidentă și obligatorie.

Dimensiunile motivaţiei
a. Direcţia motivaţiei – vizează atingerea obiectivului de către individ. În general, se
vorbeşte despre modul în care oamenii abordează o sarcină, dacă aceasta se realizează în mod
direct sau dacă se încearcă evitarea sarcinii. Unii indivizi îşi pot concentra eforturile în false
direcţii, îşi pot consuma energia fără a obţine rezultatele scontate; alţii îşi pot canaliza energia
exact în direcţia dorită, fără a depune mari eforturi.
b. Intensitatea motivaţiei – se referă la efortul depus pentru atingerea obiectivului.
c. Persistenţa motivaţiei – se referă la durata motivaţiei. Sunt oameni care se pot motiva
foarte bine doar pentru o activitate de scurtă durată, în timp ce alţii se pot mobiliza pentru un timp
foarte îndelungat.

Teorii ale motivaţiei

 La începutul secolului al XIX-lea, psihologii aveau o viziune deterministă asupra
comportamentului uman. Psihanalistul Sigmund Freud considera că motivaţia este rezultatul
instinctelor subconştiente (sex şi agresivitate). Comportamentul nostru, susţinea Freud este în
mare măsură modelat de instincte. O viziune asemănătoare asupra motivaţiei are Hull (1943) şi
Spence (1956), care au observat că animalele parcurg distanţe mari pentru a-şi reduce nevoia
internă de foame şi sete. Teoria impulsului (Drive Theory), propusă de aceşti psihologi, este o
teorie asupra motivaţiei bazată pe noţiunea de reducere a nevoii. Teoria afirmă că motivaţia este
legată de dorinţa de a reduce sau de a satisface un impuls intern. În cazul sportului, impulsul
poate fi reprezentat, de exemplu, de dorinţa de a deveni cunoscut în fotbalul internaţional sau de a
face parte dintr-o echipă favorită de baschet. Motivaţia de a obţine succes în sport nu este o
nevoie înnăscută, la fel ca setea sau foamea, pentru că ea se dezvoltă şi se învaţă. Esenţa
motivaţiei este dorinţa de schimbare, opusă celei de a rămâne în aceeaşi stare. Behavioristul
Skinner (1938) nu credea în subconştient. El explica comportamentul uman ca fiind controlat
de întăriri externe care determină şi probabilitatea de apariţie a comportamentelor.
Deşi credinţele acestor savanţi erau radical diferite, ei erau de acord cu un singur lucru:
motivaţia nu depinde de individ, ea este rezultatul geneticii sau a mediului. A început să se

3
formuleze următoarea întrebare: este comportamentul nostru dictat de anumite setări biologice
sau este un rezultat al experienţelor de învăţare prin care trecem?
 O altă contribuţie esenţială în studiul motivaţiei o reprezintă lucrările lui Abraham
Maslow (1954, 1970), teoria elaborată de acesta bazându-se pe o ierarhie a nevoilor. Plecând de
la nivelele cele mai scăzute ale nevoilor, Maslow a construit o teorie asupra motivaţiei care a fost
denumită Teoria ierarhică asupra motivaţiei. Ideea centrală a acestei teorii este că fiecare
individ uman „urcă” în această ierarhie a motivelor pe măsura satisfacerii fiecăreia în parte,
plecând de la bază către vârf. Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să-şi satisfacă mai întâi nevoile
bazale, înainte de a-şi îndrepta atenţia spre satisfacerea nevoilor superioare.
- nevoi fiziologice: căldură, hrană, somn;
- nevoi de securitate: de a avea o familie, o locuinţă;
- nevoi sociale: apartenenţa la diverse grupuri sociale şi întreţinerea unor relaţii sociale
cu cei din jurul nostru;
- nevoi de stimă şi de recunoaştere socială se satisfac prin achiziţionarea de competenţe
şi prin primirea recunoaşterii celorlalţi;
- nevoi intelectuale: sunt nevoi de cunoaştere şi înţelegere;
- nevoi estetice: se referă la nevoia de frumos, de ordine, de a admira;
- nevoi de autorealizare: sunt reprezentate de nevoia individului de a-şi valorifica la
maximum potenţialul de care dispune, de a se autorealiza.
Unele dintre nevoile superioare din teoria lui Maslow pot fi atinse prin implicarea în sport
şi practicarea exerciţiului fizic. Această ierarhie a nevoilor este utilă în explicarea motivaţiei, mai
ales pentru că demonstrează dificultatea de a te concentra asupra unor nevoi superioare, cum ar fi
competenţa sau autorealizarea nu sunt satisfăcute corespunzător sau deloc (exp.: dacă eşti însetat
sau flămând sau te temi pentru siguranţa ta personală etc.).
 Plecând de la teoriile lui Hull şi Spence, Atkinson şi McClelland au dezvoltat o teorie
asupra motivaţiei, cunoscută sub numele de modelul McClelland-Atkinson. Acest model este
susţinut de două constructe psihologice de bază care îşi păstrează importanţa până în zilele
noastre. Primul este constructul motivaţiei intrinseci (interioare) sau ceea ce McClelland şi
Atkinson denumesc motivaţia de a atinge succesul, iar al doilea ar fi anxietatea sau ceea ce ei
numesc teama de eşec. Modelul este unul de tip atracţie-respingere, în sensul că individul ia
decizia de a se angaja într-o activitate (apropiere) sau de a se retrage (respingere) din ea. Totul

4
depinde de puterea sau mărimea celor două constructe psihologice. Dacă într-o situaţie de
competiţie motivaţia individului de a atinge succesul este mai puternică decât frica de eşec, el va
fi tentat să se implice în situaţia respectivă. Dimpotrivă, dacă frica de eşec este mai puternică
decât motivaţia intrinsecă de a participa, el va evita situaţia.
Cu timpul, acest model a fost abandonat, inclusiv de către psihologii sportivi, din cauza
complexităţii şi a dificultăţii măsurării constructelor psihologice implicate (motivaţia intrinsecă şi
anxietatea).
 Pe la mijlocul secolului al XX-lea, determinismul a început să fie rapid înlocuit de o nouă
orientare în psihologie, bazată mult pe lucrările lui William James, care susţinea că fiinţa umană
are o voinţă liberă. Intrăm astfel, în era psihologiei cognitive, curent care examinează
performanţa indivizilor în termeni de gânduri conştiente, controlabile. În psihologia cognitivă,
motivaţia este o decizie, care depinde de sportiv. Teoriile cognitiviste moderne văd fiinţa umană
ca iniţiind acţiuni bazate pe interpretarea subiectivă a contextului de realizare. Teoriile moderne
asupra motivaţiei sunt social-cognitive şi se bazează pe concepţii dinamice şi complexe care văd
individul ca şi un participant activ în luarea deciziilor şi planificarea comportamentului de
realizare.
 Încrederea în sine şi motivaţia nu sunt sinonime, dar se află în relaţie directă. Astfel, s-a
observat că sportivii puternic motivaţi tind să devină foarte încrezători în abilităţile lor. Trebuie
făcută însă distincţia între încrederea în sine globală şi încrederea în sine raportată la situaţii
specifice. Încrederea în sine globală este mai mult o trăsătură de personalitate. De exemplu, un
individ poate da dovadă de încredere în sine globală, dar cu toate acestea să nu se poată angaja cu
succes într-o activitate sportivă sau de practicare a exerciţiului fizic. Încrederea în sine globală
poate fi folosită pentru a încuraja o persoană să facă lucruri noi, dar nu înseamnă că ea se va simţi
capabilă de succes într-o sarcină specifică. Un exemplu de încredere în sine în situaţii specifice îl
reprezintă jucătorul de fotbal ferm convins că va transforma în gol o lovitură de la 11m de care
depinde soarta meciului. În momentele de răscruce ale unei competiţii, antrenorul acordă credit
acelui jucător care are încredere totală în abilităţile lui de a reuşi. Unul dintre modelele cognitive
care utilizează elemente echivalente conceptului de încredere în sine în situaţii specifice este
Teoria autoeficacităţii (A. Bandura, 1977).
Bandura defineşte autoeficacitatea ca fiind credinţa sau încrederea individului în
capacităţile sale de a organiza şi executa acţiunile necesare pentru a produce rezultatele dorite.

5
Pentru dezvoltarea autoeficacităţii, individul trebuie să creadă că este în control şi că acţiunile pe
care le realizează sunt iniţiate intenţionat. Dacă o persoană crede că este în control şi are forţa de
a produce rezultate specifice, ea va fi motivată să încerce o schimbare a situaţiilor. De aici,
rezultă importanţa autoeficacităţii. Dacă un sportiv percepe sau crede că poate influenţa în bine
rezultatul unei competiţii, va dori foarte mult să intre pe teren şi să se angajeze în luptă. În
concluzie, un sportiv eficient este un sportiv motivat. Dacă sportivul crede cu adevărat că va
izbândi, el va fi motivat să muncească mai mult pentru a obţine succesul aşteptat.
După Bandura, există patru elemente fundamentale care contribuie la dezvoltarea
autoeficacităţii. Fiecare dintre aceste elemente are un rol primordial în înţelegerea modului în
care sportivii îşi pot dezvolta autoeficacitatea şi încrederea în sine.
a. Experienţele încununate de succes – Sportivul trebuie să aibă succese pentru ca
sentimentul său de autoeficacitate să se dezvolte. Antrenorul sau profesorul este cel care poate să
asigure succesul sportivului pentru început, reducând dificultatea sarcinii. Exemple de astfel de
situaţii pot fi cu uşurinţă furnizate în orice sport. De pildă, un jucător începător de volei
întâmpină dificultăţi în efectuarea serviciului pe teren regulamentar. Antrenorul îl poate încuraja
însă pe sportiv să efectueze serviciul, plasându-l cu doi metri mai aproape de fileu. Antrenorul
este cel care trebuie să găsească permanent modalităţi pentru ca începătorii să experenţieze
succesul, pentru că altfel ei încep să creadă că nu vor obţine rezultate în sportul respectiv şi vor
manifesta tendinţa de a-l abandona (acesta este frcvent cazul unor sportivi de performanţă din
România care au practicat mai multe sporturi înainte de a se consacra celui care i-a făcut celebri
şi pe care l-au onorat la cel mai înalt nivel).
b. Modelarea – Sportivii începători pot experenţia succesul prin utilizarea modelelor. În
procesul învăţării unei noi tehnici, sportivul începător are nevoie de un tipar sau model pe care
să-l imite. Acesta poate fi antrenorul, un coleg mai talentat, un film video cu un performer
recunoscut etc. Sub acest aspect, o componentă importantă a teoriei lui Bandura, este conceptul
de modelare participativă ce descrie situaţia în care cel ce doreşte să înveţe o anumită sarcină,
observă mai întâi cum o efectuează altcineva (modelul). După aceea modelul sau antrenorul
asistă subiectul în execuţia cu succes a sarcinii respective. Percepţia trăirilor modelului va furniza
individului o bază solidă pentru experienţierea succesului în situaţii reale.
c. Persuasiunea verbală – Apare de regulă, sub forma încurajărilor venite din partea
antrenorilor, părinţilor, colegilor, prietenilor etc. Judecăţile de valoare exprimate verbal,

6
referitoare la anumite competenţe ale sportivului şi la posibilităţile acestuia de a reuşi, sunt
benefice pentru el. În schimb, remarcile negative ar trebui evitate cu orice preţ. Se recomandă ca
indicaţiile antrenorului să fie formulate într-o manieră care să excludă negativismul.
d. Activarea emoţională – Activarea emoţională şi fiziologică sunt factori care pot
facilita învăţarea. Pentru a fi atenţi, trebuie să fim pregătiţi emoţional şi să avem o activare
optimă. Atenţia adecvată este importantă pentru că îl poate ajuta pe sportiv să execute un
procedeu cu corectitudine maximă, dar şi pentru dezvoltarea sentimentului de autoeficacitate.
Modelul autoeficacităţii elaborat de Bandura se verifică inclusiv în mediul sportiv.
Autoeficacitatea percepută este un predictor puternic şi consistent al performanţei sportive
(Schunk, 1995). Ca o regulă generală, comparativ cu persoanele care îşi pun la îndoială
capacităţile, cei cu un sentiment dezvoltat de autoeficacitate lucrează mai mult, persistă în sarcină
şi ating un nivel mai ridicat al performanţei.
 Teoria motivaţiei pentru competenţă (S. Harter, 1978) este o teorie a motivaţiei bazată
pe sentimentul de competenţă personală a sportivului. După Harter, indivizii sunt motivaţi din
naştere să fie competenţi în multiple domenii de activitate. Pentru a-şi satisface dorinţa de a fi
competentă în sport, persoana doreşte să atingă nivele superioare de performanţă.
 Teoria privind încrederea în sine aplicată în mediul sportiv (R. S. Vealey, 1986,
1988) – acest model conceptualizează motivaţia şi încrederea în sine în mediul sportiv. Această
teorie este utilă pentru a explica relaţia dintre încredrea în sine în general şi încrederea în sine în
situaţii sportive specifice. Un sportiv care are un succes considerabil într-o ramură sportivă poate
transfera o mare parte din încrederea derivată din reuşitele sale, în alte situaţii sportive.

Tipuri de motivaţie
Motivaţia este un construct folosit pentru a descrie forţele interne şi externe care
influenţează iniţierea, direcţia şi intensitatea comportamentului. Forţele interne şi externe
corespund celor două tipuri de motivaţie, intrinsecă şi extrinsecă. Teoriile
comportamentaliste susţin că toate comportamentele sunt determinate de întăriri şi
contingenţe prezente. Abordările cognitive pe de altă parte, consideră că individul percepe şi
interpretează activ informaţia, iar procesele cognitive sunt cheia pentru înţelegerea
motivaţiei şi a comportamentului.

7
 Într-o perspectivă modernă asupra motivației (Ryan și Deci, 2000), sunt considerate
motivate extrinsec toate acele comportamente care sunt însoțite de sentimentul controlului
sau a presiunii exercitate din afara subiectului, în timp ce comportamentele motivate
intrinsec sunt cele conduse de voința individuală, generate de trebuințe sau aspirații
personale și însoțite de sentimentul autonomiei și libertății.
a. Motivaţia intrinsecă – este aceea care provine dintr-o sursă interioară individului.
Activitatea motivată intrinsec se realizează pentru plăcerea şi satisfacţia interioară a
subiectului derivată din participare. Cu alte cuvinte, vorbim de motivaţie intrinsecă atunci
când participarea în activităţi sportive se face din plăcere şi efortul se bazează pe bucuria
competiţiei sau pe dorinţa de a învăţa sau de a se dezvolta. Indivizii motivaţi intrinsec se
angajează benevol, într-un mod care implică voinţă şi control personal, în activităţi care îi
interesează. Acest tip de angajare nu este influenţat de recompense materiale sau alte forme
de recompense externe.
La rândul său, motivaţia intrinsecă are trei forme:
- motivaţia intrinsecă spre cunoaştere reflectă dorinţa sportivului de a învăţa noi
deprinderi şi căi de a îndeplini sarcina. Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui intenţia
unui jucător de baschet de a învăţa o altă modalitate de apărare pentru a contracara
încercarea adversarului de a ajunge sub coş.
- motivaţia intrinsecă pentru realizare se referă la dorinţa sportivului de a obţine
perfecţiunea în executarea unei deprinderi şi la satisfacţia care rezultă din realizarea unui
obiectiv personal de perfecţionare. Exemplu: motivaţia care susţine antrenamentul
suplimentar al unui jucător de tenis pentru a-şi îmbunătăţi serviciul şi sentimentul de
satisfacţie care rezultă din îndeplinirea acestui obiectiv.
- motivaţia intrinsecă pentru experienţierea stimulării reprezintă trăirea pe care un
sportiv o obţine din experienţa fizică determinată de o sarcină specifică. Exemple de astfel
de trăiri: euforia asociată cu marcarea unui gol în fotbal sau bucuria provocată de o acţiune
de apărare finalizată cu un „capac” în jocul de baschet.

b. Motivaţia extrinsecă – se referă prin definiţie, la motivaţia care vine din

exteriorul individului. Acest tip de motivaţie poate apărea în diverse forme, exemplele

8
comune fiind premiile, trofeele, banii, medaliile, aprobarea socială, dar şi frica sau pedeapsa.
Şi motivaţia extrinsecă are mai multe forme:
- reglarea externă implică cel mai redus nivel de autodeterminare specific
motivaţiei extrinseci. Ea defineşte un comportament iniţiat doar pentru a obţine o
recompensă externă sau pentru a evita pedeapsa (exp. „Joc fotbal pentru că aşa doresc
părinţii mei”)
- reglarea prin introecţie defineşte situaţia în care motivaţia extrinsecă este parţial
internalizată. Oricum, acest tip de motivaţie extrinsecă nu este în întregime autodeterminat
pentru că individul încă resimte presiune, chiar dacă aceasta este autoimpusă, prin vinovăţie
sau anxietate (exp. „Joc fotbal pentru că mă simt vinovat faţă de părinţii mei”)
- reglarea prin identificare este prezentă atunci când un sportiv se angajează într-o
activitate pe care nu o consideră foarte interesantă, dar o execută pentru că o vede utilă
pentru atingerea unui obiectiv de care este interesat (exp. „Am ales să joc fotbal deoarece
este ceva important pentru mine”).
- reglarea prin integrare este cea mai internalizată formă de motivaţie extrinsecă.
Atunci când mecanismele de reglare sunt bine integrate, ele devin valori personale şi sunt
executate fără constrângeri. La acest nivel de integrare, un comportament considerat anterior
ca fiind controlat extern, devine în întregime asimilat şi controlat intern. Din perspectiva
autodeterminismului, motivaţia extrinsecă complet integrată poate fi cu greu distinsă de
motivaţia intrinsecă. La acest nivel, sportivul percepe comportamentul de control al
antrenorului ca fiind congruent cu propriile aspiraţii şi obiective, nu ca un control extern.

c. Pe lângă cele două tipuri de motivaţie (intrinsecă şi extrinsecă), se vorbeşte şi

despre un al treilea construct motivaţional şi anume, amotivaţia.
Acest construct motivaţional vine împreună cu celelalte, să acopere întreaga paletă
a comportamentului uman. Este forma cea mai lipsită de autodeterminare a motivaţiei,
individul nefiind motivat nici intrinsec şi nici extrinsec. O persoană amotivată nu vede nici o
legătură între propriile acţiuni şi rezultate. În realitate, amotivaţia este o formă de motivaţie
rar întâlnită în practică deoarece e puţin probabil ca indivizii amotivaţi să se implice
vreodată în sport.

9
 Motivele activităţii umane sunt forţele interioare care stimulează activitatea
declanşând-o, susţinând-o şi direcţionând-o; ele reprezintă reflectarea subiectivă a trebuinţelor şi
a condiţiilor de viaţă şi de muncă şi dau individului energie în efortul de realizare a scopului.
P. A. Rudik a sistematizat varietatea motivelor activităţii sportive în motive directe şi
mijlocite.
a. Motivele directe
• sentimentul specific trăit de sportiv şi care constă în satisfacţia produsă de activitatea
musculară depusă în timpul exerciţiilor fizice care produc efecte dinamogene, măresc
excitabilitatea scoarţei cerebrale şi, prin aceasta, are influenţă asupra tuturor proceselor
vitale, producând stări afective pozitive;
• satisfacţia estetică generată de frumuseţea şi îndemânarea în execuţia diferitelor mişcări;
această satisfacţie apare, mai ales, în ramurile de sport ce se caracterizează prin armonia
mişcărilor (înot, patinaj, gimnastică, tenis, schi);
• tendinţa de a se manifesta curajos şi hotărât în timpul exerciţiilor dificile şi
periculoase; pe baza acestui motiv, tinerii îşi aleg ramuri sportive dificile (box,
paraşutism, alpinism);
• elementele de concurs: întrecerea este un stimulent pentru activitate, uneori urmărindu-
se, în special, participarea, indiferent de rezultatul obţinut;
• tendinţa de a obţine recorduri sau performanţe de valoare.
b. Motive mijlocite
• tendinţa de a deveni puternic, sănătos, prin practicarea sporturilor apare la cei mai mulţi
tineri impresionaţi fiind de calităţile unor sportivi renumiţi;
• tendinţa de a se pregăti pentru activitatea profesională prin sport; tinerii îşi dau seama că
rezultatele bune obţinute în muncă (aviatori, actori, ingineri) depind de nivelul pregătirii
fizice, de indicii de sănătate, de abilităţile motrice dobândite prin exerciţii fizice
sistematice;
• sentimentul datoriei, necesitatea de a respecta norme impuse de participarea la o
activitate;
• înţelegerea importanţei sociale a activităţii sportive.

10
 Motivele activităţii sportive sunt deosebit de variate, ele însumându-se, uneori, la una şi
aceeaşi persoană care are, astfel, o motivaţie mai bogată pentru activitatea sportivă. O altă
caracteristică este aceea că motivele sunt dinamice, se transformă, se schimbă, în felul acesta
aceeaşi activitate capătă în decursul timpului motivări foarte diferite.
Competenţa este o formă specific sportivă a motivaţiei realizării şi în general, psihologii
sportivi sunt de acord cu faptul că această competenţă se dezvoltă din motivaţia realizării.
Examinând factorii care influenţează comportamentul realizării putem înţelege competenţa.
Motivaţia de realizare are o bogată tradiţie de cercetare care ne furnizează interpretări
psihologice aplicabile activităţii sportive. Competiţia este cea mai răspândită situaţie de
realizare în sport, realizarea apărând şi în situaţiile noncompetitive când indivizii îşi compară
performanţele cu standarde personale.
Astfel, aproape toate activităţile sportive implică o formă de comportament al
realizării.

Motivarea membrilor unui grup sportiv

M. Crăciun (2008) propune două tipuri de climat motivaţional în mediul sportiv, în relaţie
directă cu orientarea spre obiectivele personale. Climatul orientat spre sarcină, spre atingerea
performanţei, se caracterizează printr-o accentuare a efortului depus de sportivi către cooperare şi
susţinere pozitivă din partea antrenorului, în timp ce climatul orientat spre competiţie (orientat
spre sinele sportivilor) încurajează comparaţia socială. Autorul afirmă că dezvoltarea învăţării, a
încrederii în sine şi a abilităţilor autopercepute ale sportivilor depind de eficienţa climatului
orientat spre sarcină.
Nivelul general de motivaţie a membrilor grupului sportiv depinde de acţiunea unor
factori, precum: experienţe anterioare încununate cu succes, acceptarea stilului de conducere din
cadrul echipei, acordul în ceea ce priveşte scopurile comune. Toţi aceşti factori contribuie la
starea morală şi la performanţa atinsă de echipă.
Pentru că fiecare membru nu contribuie în mod egal la obţinerea performanţei echipei, e
nevoie de identificarea unor strategii care să crească valoarea membrilor echipei faţă de ei înşişi
şi, în acelaşi timp, pentru echipă.

Motivația în activitatea de învățare

11
 Controlul și dirijarea sistemului motivațional specific activităților de învățare reprezintă
una dintre cele mai dificile sarcini ale muncii profesorului în ciuda amplelor teoretizări,
stimularea motivației elevului rămânând o artă care depinde de măiestria și tactul pedagogic al
cadrului didactic. Foarte mulți profesori reproșează elevilor faptul că nu fac eforturile necesare
pentru a învăța și că nimic nu-i motivează. Orice profesor care dorește stimularea motivației
elevilor pentru activitatea de învățare trebuie să înceapă prin a-și analiza și evalua propria
motivație, precum și modul în care își desfășoară activitățile de predare-învățare-evaluare.

Stabilirea obiectivelor în sport

Problema stabilirii precise a scopurilor activităţii sportive este una extrem de importantă.
În ultimul timp, cercetările asupra acestei chestiuni s-au extins şi diversificat foarte mult.
De multe ori auzim la început de sezon sportiv afirmaţii ale unor antrenori: “obiectivul
nostru pentru sezonul acesta este…” În fapt, stabilirea scopurilor şi a obiectivelor este foarte
importantă. Stabilirea scopurilor, ca proces, oferă următoarele avantaje:
 crește mult motivaţia sportivilor, aceştia focalizându-se asupra motivaţiei intrinseci;
 încurajează sportivii şi antrenorii pentru dezvoltarea unor noi deprinderi şi strategii;
 focalizarea atenţiei asupra sarcinii de îndeplinit;
 direcţionează activitatea sportivă;
 oferă un feedback asupra eficienţei generale a activităţii;
 îmbunătăţeşte încrederea în sine.
În literatura psihologică sportivă sunt descrise mai multe tipuri de scopuri ale activităţii
sportive.
1. Scopuri legate de timp:
 scopuri pe termen lung sau scopuri finale; de obicei sunt scopuri stabilite pentru un sezon
competiţional sau pentru un interval de antrenament (de regulă un an); uneori se vorbeşte
şi despre scopuri pe termene şi mai lungi - calificări pentru olimpiade sau campionate,
deci cu durată mai mare (2–4 ani);
 scopuri pe termen scurt sau scopuri situaţionale; acestea pot fi văzute ca fiind scopuri
intermediare pentru atingerea scopului pe termen lung; ele se pot referi la scopuri fixate
pentru o şedinţă de antrenament până la scopuri ce acoperă un interval, o etapă de
antrenament;

12
  scopuri ideale care pot fi văzute mai mult ca tendinţe motivaţionale – de exemplu “să
devin campion olimpic”, “să fiu cel mai bun din lume”; nu totdeauna aceste scopuri sunt
tangibile, dar antrenorii le pot folosi ca factori motivaţionali.
2. Un alt criteriu de clasificare al scopurilor se referă la ţinta ce se doreşte a fi atinsă:
 scopuri orientate spre competenţă şi măiestrie sportivă; acestea vizează îndeosebi
învăţarea anumitor deprinderi sau atingerea unor performanţe individuale; în acest caz se
compară o performanţă anterioară cu una prezentă;
 scopurile competitive sunt orientate mai ales spre rezultate şi spre competiţie; aceste
scopuri implică unele comparaţii sociale între sportivi sau echipe.
În acest al doilea caz, apar o serie de probleme destul de dificile. Deşi nu este rău să
doreşti să câştigi, uneori se poate obţine victoria fără a juca bine. Alteori, chiar dacă sunt folosite
toate resursele, nu se poate obţine victoria pentru că adversarii sunt mai buni. Din aceste motive,
antrenorii trebuie să se focalizeze asupra scopurilor de competenţă şi măiestrie.
Stabilirea efectivă a scopurilor în cadrul activităţii fizice şi sportive, se realizează avându-
se în vedere următoarele condiţii:
- toate scopurile trebuie să fie formulate într-o exprimare pozitivă;
- scopurile trebuie să fie formulate precis, cu date şi durate exacte, astfel încât să fie
măsurabile;
- în formularea scopurilor trebuie realizată o listă de priorităţi; astfel fiecare scop va avea o
anume prioritate, iar sportivii se vor putea focaliza asupra celor mai importante dintre
acestea;
- scopurile operaţionale trebuie stabilite în limite precise în ce priveşte durata şi
dimensiunile; dacă un scop este prea larg, urmărirea acestuia poate crea impresia că nu se
fac progrese; menţinând scopurile în limite reduse şi crescătoare, sporesc situaţiile de
oferire a unor întăriri pozitive sportivilor;
- întotdeauna trebuie notate şi afişate scopurile propuse şi trebuie imaginaţi indicatori de
urmărire a acestora.
Pe lângă condiţiile care trebuie urmărite, în activitatea de stabilire a scopurilor trebuie să
se ţină seama de o serie de principii psihologice importante.
 Stabiliţi scopuri care vizează performanţa şi nu rezultate precise. Acest principiu este extrem
de important. Scopurile bazate pe rezultate sunt extrem de vulnerabile la factori care nu pot fi

13
 controlaţi. De aceea scopurile trebuie concepute astfel încât să se poată avea cât mai mult
control asupra lor.
 Stabiliţi scopuri realiste. De multe ori performanţa poate fi afectată de stabilirea unor scopuri
nerealiste datorită unei largi serii de motive:
- influenţa unor persoane exterioare (fani, media); poate apare situaţia stabilirii unor
scopuri nereale, bazate pe ceea ce doresc sau cred alţii despre sportiv sau echipă;
- informaţii insuficiente şi nivel individual de expectanţă ridicat; uneori nu există informaţii
suficiente şi reale despre un anume sport, despre tehnici şi performanţe noi, despre nivelul
acelui sport în alte ţări; un nivel de expectanţă ridicat datorat unor succese poate
determina fixarea unor scopuri nerealiste; de exemplu un campion naţional poate fi
ridiculizat la un campionat internaţional unde, poate, şi-a propus să câştige; în general
nivelul de aspiraţie este ridicat în urma unor succese şi scade mult după insuccese
repetate;
- întotdeauna se aşteaptă cea mai bună performanţă; de multe ori stabilirea scopurilor se
face luând drept punct de referinţă cea mai bună performanţă chiar dacă aceasta este
departe; se uită că există şi scăderi de formă sau chiar se uită că pot interveni şi factori
exteriori ce pot afecta scopul propus; este bine ca scopurile să fie modelate în funcţie de o
performanţă medie;
- lipsa respectului şi a grijii faţă de individ şi echipă; pentru atingerea unor scopuri se
depun muncă şi eforturi care depăşesc limite şi bariere normale privind odihna, relaxarea
sau chiar starea de sănătate; intervine astfel suprasolicitarea şi sportivul se pierde.
 Nu stabiliţi scopuri joase, necompetitive. Acest lucru se întâmplă uneori, datorită unor factori
ca:
- teama de eşec; acest factor poate împiedica sportivii să-şi asume riscurile impuse de
performanţă; în mod normal eşecul poate fi un factor pozitiv, indicând ariile în care poate
fi îmbunătăţită performanţa şi nu neapărat un factor negativ;
- tratarea nerealistă a problemei; de multe ori e mai uşor să-ţi propui scopuri joase,
deoarece acestea implică eforturi şi muncă mai puţine.
 Scopurile trebuie fixate la un nivel optim; acestea trebuie să depăşească uşor performanţa
prezentă; în cazul în care scopul fixat este nerealist, fiind cu mult peste posibilităţi nici un
sportiv nu va depune efort pentru ceva nerealizabil. În cazul în care scopul a fost fixat, se

14
 trece prin mijloace specifice la atingerea acestuia, respectiv antrenamente şi competiţii. După
încheierea perioadei alocate atingerii scopului respectiv se trece la evaluarea scopului şi a
activităţii. Un rol important în această evaluare îl au şi informaţiile primite pe calea feed-
back-ului, indiferent de unde ar veni acesta.
Dacă este vorba despre eşec, trebuie analizate cauzele acestuia (muncă puţină, tehnică
deficitară, scopul nerealist, etc). În acest caz, este reformulat scopul, iar experienţa anterioară
trebuie transformată într-o experienţă de învăţare pozitivă.
Dacă este vorba despre succes şi despre atingerea scopului, utilizaţi experienţa acumulată
pentru stabilirea noilor scopuri. Şi în final, nu trebuie uitat faptul că, scopurile sunt doar ţeluri de
urmărit şi nu scopuri supreme care să subjuge sportivul. Ele trebuie să aducă, în final, plăcere,
satisfacţie şi realizări, dar nu oricum şi nu prin orice mijloace.

9.2. Voinţa şi atenţia – considerații generale. Reglare şi autoreglare în

conduita volitiv-decizională
Reglarea activităţii umane, în general şi a activităţii din educaţie fizică şi sport, în special,
se realizează prin intermediul limbajului, atenţiei şi voinţei. Reglarea este de mai multe tipuri:
Impulsul este o manifestare necontrolată, care determină anumite fapte, de multe ori
regretabile. În multe cazuri, impulsul apare ca răspuns prompt, de satisfacere a unor trebuințe
impetuoase (cum ar fi foamea, setea, dorințele sexuale, prevenirea și eliminarea durerii). Oamenii
își stabilesc reacțiile impulsive sub influența educației. De aceea, faptul de a reacționa la primul
impuls este calificat drept un indiciu al lipsei de educație. Cele mai aspru sancționate sunt
manifestările agresive, violente. Acțiunile efectuate sub imboldul impulsurilor sunt considerate ca
fiind ieșite de sub controlul conștiinței, cât și de sub cel al voinței.. Din acest punct de vedere,
voința apare ca un factor prin care reacțiile impulsive sunt cenzurate. Rolul voinței este, în cazul
de față, de înfrânare, diminuare și punere în concordanță a manifestărilor impulsive cu normele
comportamentale convenite în cadrul colectivității.
Caracteristică pentru voință este antrenarea energiei în vederea atingerii unor scopuri
conștient propuse. Semnificația și specificul acestora pot facilita antrenarea întregii personalități.
Cu cât determinațiile acțiunii sunt mai bine precizate, cu atât conștiința sensului lor este mai
clară.

15
 Voința poate fi înțeleasă ca:
 modalitate de coordonare a activității în general;
 proces superior de autoreglaj;
 aptitudine de a acționa în vederea realizării unui scop conștient propus.
Voinţa este legată în mod indisolubil de existenţa reglajului voluntar. Reglajul voluntar se
realizează în vederea atingerii unui scop conştient propus, legat de motivele activităţii şi de
condiţiile în care acesta va fi atins. Reglajul voluntar se face în baza unei decizii şi a formarii unei
intenţii de a atinge acel scop. În acest sens, se elaborează un plan mintal care precede şi reglează
realizarea efectivă. Voinţa se defineşte ca fiind procesul psihic complex de reglaj superior ce se
realizează prin mijloace verbale şi constă în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei
psihonervoase în vederea depășirii obstacolelor şi atingerea scopurilor stabilite.
            Efortul voluntar exprimă caracteristica cea mai importantă a voinţei şi constă în
mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emoţionale prin intermediul mecanismelor verbale. El
reprezintă o organizare a activităţii nervoase în jurul unui centru dominant ce exprimă, în plan
psihic, scopul acţiunii. Este trăit de persoană ca o stare de tensiune şi este în raport de 
particularităţile obstacolului ce urmează a fi depăşit.
            Pe parcursul desfăşurării unei activităţi momentele de dificultate sunt diferite, şi, de aceea,
efortul se adaptează după acestea prin creştere sau descreştere. Confruntarea pe o durată mai
îndelungată de timp determină dezvoltarea capacităţilor de efort de voluntar; se realizează o
specializare a efortului voluntar.
Voinţa dispune de o serie de calităţi:
            -  Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului persoanei (sportivului) prin care se
urmăresc scopurile în condiţiile confruntării cu anumite obstacole. Sportivul este conştient de
inevitabilitatea obstacolului, dar un rol important îl are valoarea scopului.
            -  Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp. Ea
este susţinută atât de valoarea scopului, cât şi de încrederea în forţele proprii. Încăpăţânarea,
opusul perseverenţei se manifestă când împrejurările demonstrează clar că nu există  nici o şansă
de realizare a scopului; adeseori aceasta fiind confundată cu perseverenţa.
            -  Independenţa voinţei se exprimă prin tendinţa constantă de a lua decizii pe baza
chibzuinţei proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, a consecinţelor şi
responsabilităţii acesteia. Ea se conjugă cu adoptarea unor atitudini critice faţă de ideile şi

16
acţiunile proprii şi a celor propuse de alţii. Sugestibilitatea, opusul independenţei voinţei, constă
în adoptarea nevrotică a influenţelor exterioare cu anihilarea propriei poziţii şi diminuarea
implicării şi a responsabilităţii personale.
            - Promptitudinea deciziei  constă în rapiditatea cu care sportivul deliberează într-o
situaţie sportivă urgentă şi adoptă hotărârea cea mai potrivită. În sport sunt nenumărate situaţii ce
necesită promptitudinea voinţei şi trecerea imediată la executarea hotărârii. Opusul acesteia este
nehotărârea sau tergiversarea.

Dezvoltarea voinței
La o voință puternică se poate ajunge gradat, pe măsură ce se realizează confruntări cu
obstacole și depășiri ale acestora. Se consideră că supraprotecția copiilor de către familie conduce
la o voință slabă, explicându-se astfel imposibilitatea de a finaliza cele propuse.
După tipul de activitate și de efort exersate, voința se specializează, putând fi mai
puternică într-un domeniu decât în altul. De exemplu, se reproșează elevilor adesea, slabele
rezultate obținute la diferite discipline în opoziție cu performanțele obținute la altele.
Exersarea a cât mai multe forme de efort, implicarea voinței în activități variate,
determină atât dezvoltarea acesteia, cât și a personalității, în ansamblul ei. Pe măsură ce
obstacolele sunt depășite, ele își diminuează specificul de obstacol. Este dificil de susținut
concentrarea atenției mai mult de 10 minute la școlarul mic, în timp ce pentru elevul de liceu
acest fapt este perfect posibil, dacă el manifestă interes în acest sens. În ambele cazuri, are loc un
efort susținut din partea organismului, prin consum de energie, ceea ce provoacă o stare de
oboseală.
Voința poate fi apreciată în corelație cu stadiul de dezvoltare al individului. În evoluția sa,
copilul învață comenzile verbale ale adultului, pe care ulterior și le interiorizează, ajungând să-și
dea singur comenzi. Adulții constituie pentru copii exemple de comportament și chiar exemple de
voință.
             

Atenția nu este legată de un anumit proces psihic, nu are conținut informațional propriu,
este prezentă în toate procesele psihice cognitive: percepție, memorie, gândire. Mulți psihologi
consideră atenția ca fiind o proprietate a conștiinței ce se manifestă prin focalizare și concentrare.

17
Selecția rămâne o dimensiune esențială a atenției, datorită volumului extrem de mare de stimuli
ce acționează permanent asupra organelor noastre de simț.
Atenţia  este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei
psihice în vederea desfăşurării la parametrii optimi a unei activități. Ea nu se manifestă în unul şi
acelaşi fel în toate activităţile, existând forme mai simple şi forme mai complexe ale atenţiei.
Principalul criteriu de diferenţiere este cel al reglajului voluntar. Conform acestui criteriu, pot fi
distinse două tipuri de atenţie:
Atenţia involuntară, ca formă simplă de atenţie poate apărea sub influenţa factorilor
externi şi a celor interni. Din categoria factorilor externi se evidenţiază: intensitatea deosebită a
stimulilor; noutatea şi caracterul neobişnuit al stimulului; apariţia sau dispariţia bruscă a
stimulului; mobilitatea unui stimul pe fondul altora ficşi; gradul de complexitate al stimulului.
Din categoria factorilor interni se evidenţiază: interesul personal faţă de stimulul respectiv;
actualizarea unor motive şi trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu stimulul.
            Cea de-a doua formă de atenţie este atenţia voluntară, intenţionată şi reglată conştient.
Ea este superioară prin mecanismele de producere şi prin efectele pe care le are asupra activităţii.
Este favorizata la rândul ei de o serie de condiţii:
a. stabilirea cat mai clară a scopurilor;
b. scoaterea în evidentă a semnificaţiei activităţii;
c. stabilirea momentelor activităţii;
d. crearea intenţionată a ambianţei favorabile;
e. eliminarea sau diminuarea factorilor perturbatori.
            Activarea frecventă a atenţiei voluntare generează un anumit grad de automatizare al
acesteia, transformând-o într-un sistem de deprinderi, care constituie atenţia postvoluntară. În
funcţie de direcţia principală de orientare, atenţia se clasifică şi în atenţie externă şi atenţie
internă.
            Calităţile atenţiei sunt rezultatul funcţionării îndelungate a atenţiei la un nivel superior.
Aceste calităţi sunt:
 Volumul atenţiei - cantitatea de elemente asupra cărora atenţia se poate orienta şi
concentra simultan. El depinde de: organizarea unor structuri cu sens a elementelor
respective, complexitatea elementelor de recepţionat, interesul puternic al subiectului
pentru ceea ce percepe, antrenamentul special şi experienţa într-un anumit domeniu.

18
  Stabilitatea atenţiei - persistenţa în timp a posibilităţii de a menţine atenţia asupra unui
obiect, fenomen, acţiune.
 Concentrarea atenţiei – intensitatea atenției presupune delimitarea între o dominantă, un
focar de excitaţie intensă şi zonele apropiate, relativ inhibate şi inaccesibile la factori
perturbatori. Opusa acesteia este distragerea. Concentrarea depinde de: importanţa
activităţii desfăşurate, interesul pentru acea activitate, structurarea bună a activităţii,
antrenamentul special de rezistenţă la factori perturbatori.
 Distributivitatea atenţiei - permite unei persoane să desfăşoare concomitent mai multe
activităţi, cu condiţia ca măcar unele dintre ele să fie automatizate;
 Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei presupune deplasarea şi reorientarea ei de la un
obiect la altul în intervalele de timp cerute de desfăşurarea activităţii.
Diferențele individuale se manifestă cu privire la oricare dintre calitățile, însușirile
atenției. Fiecare persoană poate fi caracterizată ca dispunând de o capacitate mai mică sau mai
mare de concentrare, de o stabilitate mai mare sau mai mică a atenției, de o intensitate mai
puternicaă sau mai slabă, de un volum mai cuprinzător sau mai redus, de o distributivitate mai
extinsă sau mai restrânsă.
În activitatea sportivă, calităţile atenţiei - ca şi formele ei - se îmbină diferenţiat, în funcţie
de etapa în care se află sportivul. În execuţia unui exerciţiu, concentrarea pe succesiunea
mişcărilor, permite dozarea optimă a resurselor interne, astfel încât să nu se producă epuizarea,
mai ales în condiţiile în care competiţia este una de durată.
            De cele mai multe ori, atenţia la sportivi se educă prin intermediul antrenamentului
autogen. Sportivul învaţă anumite tehnici de concentrare pe care, prin intermediul activităţii
sportive, le perfecţionează ajungând să dobândească o notă personală.

19