Legea negării negaţiei

Știrbul Anastasia
 Legea negării negaţiei
• Succesiunea transformărilor calitative descrie un proces de dezvoltare atunci şi numai atunci
cînd momentele calitativ diferite au, sub un anumit aspect, caracterul unei progresiuni, a unui
proces de optimizare, în raport cu anumite criterii bine definite. De aceea, dezvoltarea apare, privită
retrospectiv, ca un proces orientat (avînd o direcţie sau o tendinţă fundamentală). Pentru
surprinderea acestei tendinţe fundamentale, care conferă sens dezvoltării, dialectica materialistă
operează cu conceptul hegelian de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează una din legile
generale ale mişcării şi dezvoltării — legea progresivităţii, a dezvoltării ascendente. Această lege
dezvăluie faptul că, sub presiunea momentelor dezvoltării, apare o anumită ordine — o ierarhie —
în care nivelul superior este emergent din cel inferior, fără să se reducă însă la acesta. El este
„altceva“, faţă de nivelul anterior, în prelungirea căruia se afirmă.
• Conceperea devenirii reale ca trecere de la „ceva“ la „altceva“, prin rezolvarea unor contradicţii
interne a condus pe Hegel la elaborarea conceptului de „negaţie“, concept care capătă în dialectica
marxistă o semnificaţie diferită faţă de cea conferită de dialectica hegeliană.
 Negaţia ca moment al trecerii de la vechi la nou

Înainte de a aborda rolul negaţiei în procesul devenirii,

se impune precizarea că accepţiunea ei în domeniul dialecticii este alta decît cea din
domeniul logicii formale.

• Negaţia logică este o • Negaţia dialectică desemnează —

operaţie mentală, o relaţie între
enunţuri. În logica formală, prin
negare se înţelege operaţia logică prin
care se trece de la un enunţ cu o
anumită valoare de adevăr, la un enunţ
cu o valoare de adevăr opusă (p şi
negaţia sa, —p) ; se neagă teza şi se
lasă nedeterminat ceea ce trebuie să-i
ia locul.
dimpotrivă — un proces real, ea este
determinată, defineşte o transformare
(la nivelul calităţii) a structurii şi
esenţei sistemului. În dezvoltarea
sistemului, pot fi negate dialectic nu
numai întregul, ci şi componentele
acestuia, atît sub raportul substanţei şi
energiei, cît şi sub acela al informaţiei.
 Metafizicii i-a rămas străină înţelegerea negării ca autonegare,
ca element lăuntric, necesar al dezvoltării. Transpunerea izvorului
mişcării în exterior duce, evident, la afirmarea unei negări pur
exterioare şi absolut distructive, o negare ce nu conţine în sine
nimic pozitiv, care nu este condiţie şi moment al dezvoltării. Engels
precizează că „în dialectică, a nega nu înseamnă a spune pur şi
simplu nu, sau a declara că un lucru este inexistent, ori a-l distruge
într-un fel oarecare“. Dimpotrivă, negaţia exprimă o unitate între
discontinuitate şi continuitate ; orice negaţie este totodată afirmaţie,
negativul este în egală măsură pozitiv.
Negarea negaţiei
• S-a arătat că orice negaţie este o autonegaţie, în sensul că ea apare
ca un moment intern al procesului de dezvoltare, prin care se suprimă
un alt moment şi se generează noi momente. În această perspectivă,
într-un proces determinat de dezvoltare, Hegel distingea trei momente
calitative diferite : teză, antiteză, sinteză, în care sinteza este negarea
negaţiei, negarea antitezei, care — la rîndul ei — a fost o negare a
tezei.
• Hegel a tratat legea negării negaţiei — care străbate construcţia
întregului său sistem — în maniera sa idealistă, procesul negării
negaţiei fiind conceput ca o legitate a dezvoltării ideii absolute şi nu
ca structură a dinamicii sistemelor materiale, deoarece, pentru el,
logicul precede şi determină (prin exteriorizare) existenţa materială.
• În concepţia marxistă, dezvoltarea este concepută ca avînd o structură foarte
complexă, în care interacţionează aspectul progresiv cu cel ciclic ; în legea negării
negaţiei, se exprimă nu numai negarea, asigurînd prin aceasta veriga necesară prin
care dezvoltarea tinde spre progres, ci şi repetarea, reproducerea trăsăturilor unor
etape parcurse anterior. Ea este deci o lege sintetică (totalizatoare), acţionînd acolo
unde dezvoltarea se realizează prin anumite cicluri, unde sistemele parcurg o
succesiune de etape în dezvoltarea lor, această succesiune presupunînd nu numai
relaţii de deosebire ci şi de identitate.
• Conceptul de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează conţinutul legii
generale a dezvoltării sistemelor, exprimă, aşadar, corelaţia dintre repetabilitate şi
progresivitate, identitate şi diversitate în devenirea sistemelor. Dialectica materialistă
este astfel opusă şi interpretărilor mecaniciste şi metafizice, care privesc în mod
unilateral procesul dezvoltării, redus fie la o mişcare în cerc — în care repetarea
etapelor parcurse anterior este deplină şi ca atare noua structură este identică cu cea
veche —, fie la o mişcare progresivă în linie dreaptă, excluzînd caracterul
contradictoriu al mişcării, prezenţa repetabilităţii în dezvoltare.
 • Negarea negaţiei poate fi concepută, totodată, şi ca o „reproducere
lărgită“* selectivă şi optimalizatoare a unui sistem cu structură auto-corectoare,
perfectibilă, selecţionînd din structurile anterioare ale sistemului elementele
valoroase, sistemul menţinîndu-se, indiferent de perturbaţii, tocmai datorită acestei
posibilităţi ce o are de a se optimiza. Acest sens care i se dă termenului de negare a
negaţiei învederează capacitatea sistemelor nu numai de a se nega, ci şi de a
se optimiza, de a reproduce elemente şi trăsături anterioare ale lor, dar în contextul
unui proces de reînnoire continuă.
• Legea negării negaţiei ne apare, astfel, ca o lege a sintezei momentelor succesive,
ca lege a repetabilităţii în dezvoltare şi, prin aceasta, ca lege care dezvăluie sensul
general ascendent şi progresiv al devenirii şi dezvoltării.
Mulțumesc pentru
atenție!