Componente și circuite

pasive
•Componente pasive
•Componente active
 Ec

Fig.2 Montajul electronic cu componenta activă tip

tranzistor [1]
• Clasificarea componentelor pasive se poate face, în primul
rând, ca o ierarhie funcțională:
Circuitele suport reprezintă o gamă variată de
componente care nu îndeplinesc funcţii electrice
esenţiale ale montajelor electronice, ci funcţii suport. De
exemplu, pentru un montaj oarecare funcţiile suport
tipice sunt:
 interconectările dintre module funcţionale;
 legăturile electrice dintre componente etc.
Rezultă că circuitele suport standard sunt: conectorii,
cablajele imprimate, conductoarele de legătură.
Nivelul componentelor propriu-zise (basic level) este
reprezentat de dipoli elementari de tipul R, L, C care
îndeplinesc funcţii electrice esenţiale:

R L C

Fig. 4 Dipoli elementari, prezentare schematică

Nivelul circuitelor (high level) este reprezentat de circuite
electronice cu funcţii complexe (de exemplu a filtrelor
electrice).
O altă clasificarea a componentelor pasive
distinge două categorii: liniare şi neliniare.

Un element pasiv poartă denumirea de liniar când

parametrii săi caracteristici nu depind de curenţii sau
tensiunile aplicate, sau altfel spus, atunci când între
tensiunea la bornele sale şi curentul care străbate
elementul există o relaţie liniară (a nu se confunda
relaţia liniară cu dependenţa liniară).
Elementele primare liniare pasive sunt:
rezistoarele, condensatoarele, bobinele.
• Impedanţa dintre bornele acestor componente se
poate exprima printr-o relaţie independentă de
amplitudinile semnalului electric care parcurge
componenta:
Z  R  jX ,
• unde Z este impedanţa, R – rezistenţa, X – reactanţa.
 Z  jX şi X R
,

• Predomină caracterul reactiv al componentei.

Caracteristicile de mai sus depind de regimul de
lucru şi în general, la modificarea gamei de
frecvenţă, comportarea dipolului se modifică: de
exemplu, o bobină (care are întotdeauna capacităţi
între spire) prezintă un caracter capacitiv la frecvenţe
mult superioare frecvenţei proprii de rezonanţă.
O altă clasificare uzuală destinge
două clase de circite pasive:
circuite cu parametri R,L,C
concentraţi;
circuite cu parametri R,L,C
distribuiţi.
Exemplu tipic de circuit cu parametri distribuiţi este linia electrică lungă, la care fiecare
kilometru de linie este caracterizat astfel:

 o rezistenţă lineică – R [Ω/km];

 o capacitate lineică – C [nF/km];
 o conductanţă lineică – G [mS/km];
 o inductanţă lineică – L [mH/km].
Parametrii secundari ai liniei de transmisie
sunt:
Această clasificare nu are caracter absolut,
deoarece comportarea în frecvenţă a
componentelor şi circuitelor pasive este
neuniformă, ajungîndu-se la situaţii paradoxale
în care un circuit liniar poate fi considerat ca
având parametrii constanţi şi concentraţi la
frecvenţe joase, iar la frecvenţe înalte este mai
util să fie considerat ca un sistem cu parametri
distribuiţi.
Fiecare dipol funcționează cu disiparea puterii. De
regulă se caracterizează de către impedanța complexă
Zr având două componente:
- partea Rr- reală care reprezintă componenta
rezistivă,
- partea imaginară Xr care reprezintă componenta
reactivă.
Dacă se evidențiează cele două componente (rezistivă și
reactivă) se utilizează două reprezentări: serie și paralel:
Pentru cele două reprezentări ale aceluiași
dipol fizic, se impune condiția de echivalență:
Urmează:
Raportul dintre reactanța Xs și rezistența Rs se
numește factor de calitate al reactorului disipativ
serie :
Raportul dintre rezistența paralelă (derivație) Rp și reactanța
paralelă Xp se numește factor de calitate derivație al reactorului
disipativ:
Pentru același dipol:
•Inversul factorului de calitate Q
se numește factor de disipație și
se notează D.