Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării

REFERAT
Disciplina: Filosofia gândirii inginerești

Tema: " Legea negării negaţiei"

A efectuat
Semnătura

A verificat
Semnătura

Chişinău
 Legea negării negaţiei
Succesiunea transformărilor calitative descrie un proces de dezvoltare atunci şi numai atunci cînd
momentele calitativ diferite au, sub un anumit aspect, caracterul unei progresiuni, a unui proces de
optimizare, în raport cu anumite criterii bine definite. De aceea, dezvoltarea apare, privită
retrospectiv, ca un proces orientat  (avînd o direcţie sau o tendinţă fundamentală). Pentru
surprinderea acestei tendinţe fundamentale, care conferă sens dezvoltării, dialectica materialistă
operează cu conceptul hegelian de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează una din legile
generale ale mişcării şi dezvoltării — legea progresivităţii, a dezvoltării ascendente. Această lege
dezvăluie faptul că, sub presiunea momentelor dezvoltării, apare o anumită ordine — o ierarhie —
în care nivelul superior este emergent din cel inferior, fără să se reducă însă la acesta. El este
„altceva“, faţă de nivelul anterior, în prelungirea căruia se afirmă.
Conceperea devenirii reale ca trecere de la „ceva“ la „altceva“, prin rezolvarea unor contradicţii
interne a condus pe Hegel la elaborarea conceptului de „negaţie“, concept care capătă în dialectica
marxistă o semnificaţie diferită faţă de cea conferită de dialectica hegeliană.
 
a. Negaţia ca moment al trecerii de la vechi la nou
Înainte de a aborda rolul negaţiei în procesul devenirii, se impune precizarea că accepţiunea ei în
domeniul dialecticii este alta decît cea din domeniul logicii formale.
Negaţia logică  este o operaţie mentală,  o relaţie între enunţuri. În logica formală, prin negare se
înţelege operaţia logică prin care se trece de la un enunţ cu o anumită valoare de adevăr, la un enunţ
cu o valoare de adevăr opusă (p şi negaţia sa, —p) ; se neagă teza şi se lasă nedeterminat ceea ce
trebuie să-i ia locul.
Negaţia dialectică desemnează — dimpotrivă — un proces real, ea este determinată, defineşte o
transformare (la nivelul calităţii) a structurii şi esenţei sistemului. În dezvoltarea sistemului, pot fi
negate dialectic nu numai întregul, ci şi componentele acestuia, atît sub raportul substanţei şi
energiei, cît şi sub acela al informaţiei.
În dialectică, negaţia, concepută ca moment al dezvoltării, este rezultatul acţiunii contradicţiilor şi
exprimă trecerea de la vechi la nou. Fiecare nouă determinare calitativă este rezultatul negării sub
un raport determinat a calităţii anterioare. În acest sens, Engels arăta că „negaţia adevărată, naturală,
istorică şi dialectică este tocmai motorul oricărei dezvoltări — scindarea în opuşi, lupta dintre aceştia
şi rezolvarea lor“8, iar Lenin o considera „ca moment al legăturii, ca moment al dezvoltării care
reţine pozitivul“9.
Orice dezvoltare poate fi înfăţişată, indiferent de conţinutul ei, ca un şir de trepte calitativ diferite
care se înlănţuie în aşa fel, încît una constituie negarea celeilalte. Întrucît în nici un domeniu nu se
poate realiza o transformare calitativă care să nu-şi nege formele anterioara de existenţă, negaţia are
un caracter necesar şi universal. Ea este determinată de condiţiile interne ale sistemului (de esenţa,
structura, gradul său de organizare), dar depinde şi de tipul de influenţe sau perturbări care
acţionează asupra sistemului, de natura interacţiunii lui cu „mediul“ (contextul).
De condiţiile interne ale sistemului depinde mărimea evantaiului de perturbări care pot fi asimilate de
către acesta şi, în ultimă instanţă, de aceasta depinde „adaptarea“ sau „neadaptarea“ lui la „mediu“*.
Totodată, stabilitatea unui sistem dinamic depinde şi de mediul său de existenţă, de ambianţă. Dacă
acţiunea ambianţei îl determină să iasă din domeniul său de stabilitate, sistemul se dezintegrează, se
destramă, sau — în măsura în care posedă asemenea proprietăţi — îşi schimbă fie structura
comportamentului, fie însăşi structura, tinzînd spre „realizarea unui comportament performanţial sau
orientat finalizat“10. Negarea desemnează procesul care deschide şi învinge „rigiditatea“ sistemului
dat, repausul său relativ, prin înlocuirea unei calităţi cu o altă calitate. În acest sens, negaţia este un
proces de auto-perfecţionare, este rezultat al autonegării sistemului.
Metafizicii i-a rămas străină înţelegerea negării ca autonegare, ca element lăuntric, necesar al
dezvoltării. Transpunerea izvorului mişcării în exterior duce, evident, la afirmarea unei negări pur
exterioare şi absolut distructive, o negare ce nu conţine în sine nimic pozitiv, care nu este condiţie şi
moment al dezvoltării. Engels precizează că „în dialectică, a nega nu înseamnă a spune pur şi simplu
nu, sau a declara că un lucru este inexistent, ori a-l distruge într-un fel oarecare“11. Dimpotrivă,
negaţia exprimă o unitate între discontinuitate şi continuitate ; orice negaţie este totodată afirmaţie,
negativul este în egală măsură pozitiv.
În procesul negării se stabileşte o legătură dialectică între ceea ce este negat şi ceea ce se afirmă. În
cursul acestei negări, noua calitate nu continuă însă pur şi simplu elementele vechii calităţi, ci
le depăşeşte, reţinînd selectiv doar elementele ei pozitive care asigură linia dezvoltării. În acest sens,
după cum spune Hegel, „simpla“ schimbare calitativă (saltul) e cu totul altceva decît depăşirea
(negaţia), şi anume pentru motivul că depăşirea presupune ridicarea pe o treaptă superioară
prin suprimare şi, totodată, păstrare, conservare12. Deci, Hegel a folosit conceptul de negare
concomitent în toate sensurile lui, vizînd prin aceasta îndeosebi evidenţierea relaţiei dintre continuu
şi discontinuu în procesul dezvoltării, definind în acest sens cele trei funcţii principale ale negării
dialectice : distrugerea, conservarea şi depăşirea.
Ca proces constructiv, de selecţie a elementelor pozitive ale vechiului în vederea depăşirii acestuia,
negaţia se dezvăluie nu numai ca unitate între continuu şi discontinuu, ci şi ca opoziţie între acestea.
Negaţia reliefează deci o unitate a opuşilor (a continuului şi discontinuului), sugerînd pe plan
conceptual relaţia contradictorie  (nu numai de opoziţie, ci şi de unitate) dintre nou şi vechi  şi, în
plan mai general, caracterul contradictoriu al procesului dezvoltării.
Noul reprezintă ceea ce este necesar, ceea ce corespunde tendinţei obiective legice a dezvoltării ;
iar vechiul reprezintă ceea ce nu mai corespunde necesităţii şi legităţii obiective. Noul oferă cadrul
optim de manifestare a potentelor devenirii sistemelor, iar vechiul îngrădeşte exercitarea acestor
potente. Noul este totdeauna condiţie şi consecinţă a integralităţii sistemelor (ceea ce asigură acestora
o maximă funcţionalitate), iar vechiul generează totdeauna dezintegrarea sistemelor (dispersia şi
disfuncţionalitatea acestora)*.
Între nou şi vechi se stabileşte un ansamblu de relaţii : elementele noului iau naştere în sînul
vechiului ; noul este desăvîrşirea vechiului şi totodată negarea lui ; vechiul frînează apariţia noului şi
totodată generează elementele care promovează noul. Pe scurt, noul neagă vechiul, deşi este produsul
acestuia, iar vechiul se opune noului deşi îl generează în mod necesar. Aceste relaţii formează
temeiul instituirii unei legităţi generale cu privire la mecanismul şi tendinţele devenirii universale, şi
anume legea opoziţiei dintre nou şi vechi,  a cărei particularizare în plan social îmbracă
aspectul luptei dintre nou şi vechi.
Întrucît negarea este un moment al trecerii de la vechi la nou, negaţia are totdeauna un
caracter concret şi determinat.  O calitate poate fi înlocuită numai cu acea calitate ce rezultă cu
necesitate din ea şi care apare ca opusul său propriu. Hegel afirma, în acest sens, că vechiul nu este
negat de ceva diferit de sine, ci de ceva al său, concret şi determinat. S-ar putea conchide de aici că
„vechiul se neagă pe sine pentru sine“. Acest „pentru sine“ fiind tocmai noul care nu este altceva
decît desăvîrşirea tendinţelor pozitive, tensionale ale vechiului.
Această trăsătură a negaţiei — caracterul ei concret şi determinat — pare a fi cea mai importantă
pentru a pune în valoare semnificaţia pe care dialectica materialistă o dă procesului negării şi prin
aceasta conceptelor generale de devenire şi dezvoltare. Se ştie, de exemplu, că oamenii în procesul
dezvoltării vieţii sociale acţionează totdeauna în mod determinat, în condiţii, în raporturi şi cu
mijloace determinate, moştenite, create printr-o activitate anterioară. De aceea, fiecare perioadă sau
treaptă dată a societăţii este produsul perioadelor anterioare. Ceea ce este societatea la un moment
dat depinde de ceea ce a fost înainte, după cum ceea ce va fi mîine depinde de ceea ce este astăzi.
Prin caracterul său concret şi determinat (de către structura vechiului), negaţia (afirmarea noului)
conferă, astfel, procesului devenirii, semnificaţia de autodevenire (automişcare şi autodezvoltare) —
idee centrală în concepţia dialectică asupra lumii. Ca atare, negarea dialectică realizează legătura
internă dintre trecut şi viitor, ea indică sensul obiectiv general al dezvoltării.
 
b. Negarea negaţiei
S-a arătat că orice negaţie este o autonegaţie, în sensul că ea apare ca un moment intern al procesului
de dezvoltare, prin care se suprimă un alt moment şi se generează noi momente. În această
perspectivă, într-un proces determinat de dezvoltare, Hegel distingea trei momente calitative
diferite : teză, antiteză, sinteză, în care sinteza este negarea negaţiei, negarea antitezei, care — la
rîndul ei — a fost o negare a tezei.
Hegel a tratat legea negării negaţiei — care străbate construcţia întregului său sistem — în maniera
sa idealistă, procesul negării negaţiei fiind conceput ca o legitate a dezvoltării ideii absolute şi nu ca
structură a dinamicii sistemelor materiale, deoarece, pentru el, logicul precede şi determină (prin
exteriorizare) existenţa materială. D. D. Roşea subliniază, însă, că „...pentru cine face efort să-şi
transmită gîndirea în interiorul poziţiilor dialectice ale lui Hegel, schematismul triadic lasă să se
întrezărească dincolo de el susmenţionatele „mişcări“ suple şi variate de apropiere de obiect“13.
Evident, numai o „apropiere“, întrucît în concepţia lui Hegel cunoaşterea şi acţiunea vizează
apropierea subiectului de lumea ideilor şi nu a structurilor materiale care constituie adevăratul temei
al obiectivității.
Observînd devenirea reală, Marx nu dă o „schemă“, ci o explicaţie a proceselor de dezvoltare şi, prin
aceasta, negarea negaţiei capătă un autentic conţinut obiectiv.
În concepţia marxistă, dezvoltarea este concepută ca avînd o structură foarte complexă, în care
interacţionează aspectul progresiv cu cel ciclic ; în legea negării negaţiei, se exprimă nu
numai negarea, asigurînd prin aceasta veriga necesară prin care dezvoltarea tinde spre progres, ci
şi repetarea, reproducerea trăsăturilor unor etape parcurse anterior. Ea este deci o lege sintetică
(totalizatoare), acţionînd acolo unde dezvoltarea se realizează prin anumite cicluri, unde sistemele
parcurg o succesiune de etape în dezvoltarea lor, această succesiune presupunînd nu numai relaţii
de deosebire  ci şi de identitate.
Conceptul de „negare a negaţiei“, prin care se desemnează conţinutul legii generale a dezvoltării
sistemelor, exprimă, aşadar, corelaţia dintre repetabilitate şi progresivitate, identitate şi diversitate în
devenirea sistemelor. Dialectica materialistă este astfel opusă şi interpretărilor mecaniciste şi
metafizice, care privesc în mod unilateral procesul dezvoltării, redus fie la o mişcare în cerc  — în
care repetarea etapelor parcurse anterior este deplină şi ca atare noua structură este identică cu cea
veche —, fie la o mişcare progresivă în linie dreaptă, excluzînd caracterul contradictoriu al mişcării,
prezenţa repetabilităţii în dezvoltare.
Negarea negaţiei poate fi concepută, totodată, şi ca o „reproducere lărgită“* selectivă şi
optimalizatoare a unui sistem cu structură auto-corectoare, perfectibilă, selecţionînd din structurile
anterioare ale sistemului elementele valoroase, sistemul menţinîndu-se, indiferent de perturbaţii,
tocmai datorită acestei posibilităţi ce o are de a se optimiza. Acest sens care i se dă termenului de
negare a negaţiei învederează capacitatea sistemelor nu numai de a se nega, ci şi de a se optimiza, de
a reproduce elemente şi trăsături anterioare ale lor, dar în contextul unui proces de reînnoire
continuă.
Devenirea, ca sinteză între repetabilitate şi progresivitate (realizată ca proces de selecţie probabilistă
optimizatoare), se manifestă în toate domeniile existenţei şi cunoaşterii. Dinamicii fiecărui nivel de
organizare a existenţei îi este propriu un sens, o direcţie orientată, în cadrul căreia intervin momente
de repetabilitate. Este sugerată o asemenea tendinţă a devenirii, pentru nivelul fizico-chimic de
organizare a materiei la scara metagalaxiei noastre, de către legea periodicităţii elementelor
formulată de Mendeleev, iar pentru nivelul biologic de organizare a materiei de către legea evoluţiei
embriogenetice (stadiale), formulată de Haeckel-Müller.
În legătură cu universalitatea legii negării negaţiei au fost formulate o serie de obiecţii. Într-adevăr, o
schemă triadică de tip hegelian nu poate fi evidenţiată în toate domeniile existenţei, la nivelul
dinamicii oricărui sistem. Sensul termenului de negare a negaţiei nu trebuie însă redus — după cum
am văzut — la această schemă ; Marx însuşi formula o asemenea exigenţă metodologică.
Semnificaţia fundamentală a legii constă în sinteza dintre progresivitate şi repetabilitate, sinteză care
este proprie structurii oricărei deveniri. Chiar la scara sistemului nostru metagalactic se presupune a
funcţiona o asemenea legitate — idee în spiritul căreia poate fi interpretată, de exemplu, teoria
universului pulsatoriu din astrofizica contemporană.
Marx a apreciat în mod deosebit termenul hegelian de negare a negaţiei pentru implicaţiile sale
metodologice în domeniul sociologiei şi al filozofiei sociale. În spiritul legii negării negaţiei, el a
criticat, de exemplu, socialismul mic-burghez al lui Proudhon. Dacă acumularea primitivă a
capitalului s-a realizat prin exproprierea (înstrăinarea) micilor producători de mijloacele de
producţie (= negaţie), revoluţia socialistă, exproprierea expropriatorilor,  semnifică apropierea
producătorilor de mijloacele de producţie (= negarea negaţiei). Această apropiere nu trebuie însă
concepută în sens proudhonist, ca o revenire în cerc la situaţia economico-socială negată anterior,
respectiv la nivelul micii producţii, ci ca un proces ascendent, progresiv, la nivelul proprietăţii
socialiste (apropierea producătorilor de proprietate la nivelul colectiv). Negarea negaţiei trebuie,
deci, înţeleasă ca repetabilitate în dezvoltare, şi nu ca ciclicitate mecanică.
Semnificaţia dialectică a conceptului de negare a negaţiei apare pe deplin în explicarea de ansamblu
a sensului societăţii omeneşti. Analizînd succesiunea formaţiunilor sociale în istoria sistemului
social, vom constata că abia comunismul va încheia un ciclu de dezvoltare în istoria societăţii umane,
sintetizînd toate realizările dezvoltării anterioare, reproducînd pe această treaptă superioară a ciclului
unele caracteristici ale treptei iniţiale (comuna primitivă). De pildă, relaţiile de producţie bazate pe
colaborare şi ajutor reciproc din comuna primitivă au fost negate de relaţiile de producţie bazate pe
exploatare din orînduirile sclavagistă, feudală şi capitalistă ; aceste relaţii sînt, la rîndul lor, negate de
relaţiile de producţie socialiste, relaţii care au trăsături comune cu cele din orînduirea primitivă, dar
care se stabilesc pe temeiul unei dezvoltări uriaşe a forţelor de producţie, faţă de nivelul rudimentar
al acestora în cadrul orînduirii primitive. De aceea, revoluţia socialistă, în cadrul căreia se
construiesc relaţii de colaborare şi ajutor reciproc şi se lichidează exploatarea omului de către om,
reprezintă un proces de negare a negaţiei, îndeplineşte funcţia de instrument de „sinteză“ în raport cu
succesiunea anterioară a orînduirilor sociale.
Semnificaţia conţinutului negării negaţiei pe care o realizează procesul construirii socialismului şi
comunismului nu se reduce la modificările produse în sfera relaţiilor de producţie, ci cuprinde
totalitatea relaţiilor umane. Marx a arătat, în acest sens, că în istoria vieţii reale a omului,
capitalismul ocupă un loc anume. Pe de o parte, el potenţează pînă la paroxism tot ce este opoziţie
între om şi natură, între om şi om, între constrîngerea socială şi libertatea individuală, între esenţa şi
existenţa omului. Pe de altă parte, substituindu-se modului limitat de producţie din trecut, el creează
toate condiţiile materiale şi umane ale adevăratei istorii a umanităţii pe care o va inaugura
comunismul, face posibilă „mişcarea reală care suprimă starea actuală“14. Comunismul va însemna
dobîndirea libertăţii autentice, omul va putea dispune liber nu numai de natură, de structurile şi
relaţiile sociale, ci şi de propria sa natură, de produsul integral al creaţiei sale materiale şi spirituale.
Acesta este sensul profund al negării negaţiei pe care o realizează comunismul în istoria societăţii
omeneşti.
Legea negării negaţiei ne apare, astfel, ca o lege a sintezei momentelor succesive, ca lege a
repetabilităţii în dezvoltare şi, prin aceasta, ca lege care dezvăluie sensul general ascendent şi
progresiv  al devenirii şi dezvoltării.