Psihoterapia centrata pe persoana CARL ROGERS

Premise teoretice in psihoterapia rogersiana 1. Nondirectivitate sau centrare pe persoana: Ceea ce conteaza in aceasta psihoterapie nu este absenta directivelor, ci prezenta la terapeut a unor atitudini vis--vis de cleint si a unei anumite conceptii asupra relatiilor umane. Esenta demersului nu consta atat intr-o maniera de a actiona, cat intr-o noua maniera de a fi. Daca comportamentul terapeutului nu va fi expresia anumitor atitudini si convingeri profund inradacinate in personalitatea sa, el nu va reusi sa declanseze la client genul de proces numit actualizare de sine sau crestere (dezvoltare) personala. Pentru ca procesul terapeutic sa fie fecund, trebuie ca el sa se efectueze in functie de experienta clientului, nu in functie de teoriile si principiile straine acestei experiente. Pentru ca terapeutul sa fie eficient, trebuie ca el sa adopte, vis--vis de clientul sau, o atitudine empatica; trebuie sa se straduiasca sa se cufunde cu clientul, in lumea subiectiva a acestuia. Clientul trebuie sa fie centrul intreprinderii, nu numai in sensul ca el este beneficiarul, ci intr-un sens mai intrinsec. Intelegerea experientei sale personale trebuie sa serveasca drept ghid si criteriu in procesul de reorganizare a atitudinilor sale si in conduita ulterioara a vietii sale. De aici, termenul de <<client-centered>>, indicativ al curentului ideocrativ al proccesului, adica a inradacinarii sale in experienta traita de client. <<Non-directia>>, asa cum se intelege prin intermediul opiniei lui Rogers, este inspirata de o atitudine neconditional pozivita, in timp ce neinterventia (laisser-faire) se reduce esentialmente la indiferenta, respectiv la o toleranta vecina cu dispretul. Aceasta terapie poate fi caracterizata ca fiind un proces de cataliza in opozitie cu notiunea de analiza In opinia si practica lui Rogers <<non-directia>> se reduce esentialmente la abtinerea de la judecata evaluanta, nu la absenta functiei de judecata; orice activitate coerenta cere folosirea constanta a acestei functii. 2. Conceptia rogersiana privind dezvoltarea umana Ideea principala a acestei conceptii terapeutice este capacitatea individului, mai explicit, aceasta traducandu-se astfel: fiinta umana are capacitatea, latenta daca nu manifesta, de a se intelege pe ea insasi si de a-si rezolva problemele suficient pentru satisfacerea si eficacitatea necesara functionarii adecvate; de adaugat, ca are de asemenea o tendinta sa exerseze aceasta capacitate; ca potentiale, aceasta capacitate si aceasta tendinta sunt inerente oricarui om. Exercitarea acestei capacitati reclama un context de relatii umane pozitive, favorabile conversatiei si ridicarii Eului; altfel spus, ea reclama relatii lipsite de amenintare sau de sfidare (provocare) cu ideea ca subiectul se amelioreaza pe el insusi. Impreuna, aceste doua propuneri (tendinta si capacitatea) rezuma ceea ce se raporteaza la aceasta terapie, orice ipoteza, orice afirmatie si orice practica. Capacitatea nu are nimic specializat, nimic special; nu este vreo aptitudine sau trasatura specifica, ci un mod de functionare caracteristic si eminamente uman. Acest mod este bazat pe capacitatea de cunoastere reflexiva, adica capacitatea nu numai de a sti, ci de a sti ca stii. Cunoasterea reflexiva face posibila autoevaluarea si autocorectia, operatiuni fundamentale ale capacitatii in chestiune.

Scopul spre care aceasta capacitate se orienteaza este formulat nu in termeni de noroc ci in termeni de functionare adecvata, constructiva, satisfacatoare in ansamblu si, lucrul esential: realizabil oricare ar fi contingentele (raporturile) mediului (in asa masura, incat aceste contingente sa nu reprezinte violari manifeste si persistente ale conditiilor de viata umana). Dintr-un punct de vedere mai specializat, capacitatea individului este manifestarea psihologica a ceea ce se numeste in limbaj mai abstract, tendinta la actualizare a organismului. Tendinta la actualizare vegheaza la exersarea tuturor functiilor, atat fizice cat si experientiale; ea vizeaza in mod constant sa dezvolte potentialitatile individului pentru a asigura conversatia si imbogatirea sa tinand cont de posibilitatile si limitele mediului. Tendinta la actualizare a potentialelor organismului, asa cum este conceputa in teoria lui Rogers, opereaza in ordine genetica (dezvoltarea individului) ca si in ordine psihogenetica (dezvoltarea speciei). Din punct de vedere genetic, ipoteza privind tendinta la actualizare a organismului afirma ca procesul de organizare a experientei este comparabil, in orientarea sa, cu procesul dezvoltarii fizice (evolutia spre specimenul adult si sanatos conform legilor genetice specifice speciei). Daca experienta poate sa se organizeze in absenta factorilor perturbanti gravi, aceasta organizare fiind cuprinsa aici expresia sa in comportament se va efectua in sensul maturitatii si functinarii adecvate, adica in sensul comportamentului rational, social, subiectiv, satisfacator si obiectiv eficace. Notiunea eului este o structura perceptuala, adica un ansamblu organizat si schimbator al perceptiilor raportandu-se la insusi subiectul (caracteristicile, atributele, calitatile si defectele, capacitatile si limitele, valorile si relatiile pe care subiectul le recunoaste ca descriptive ale lui insusi si pe care le percepe ca dandu-i identitatea). Aceasta structura perceptuala inglobeaza toate experientele subiectului din fiecare moment al existentei sale. Eul, facand parte inerenta din unitatea psihologica totala indicata prin termenul organism, rezulta ca este subiect al operatiei (actiunii) tendintei la actualizare. Conjugarea acestor doi factori tendinta la actualizare (factorul dinamic energia) si notiunea eului (factorul reglator directia) determina comportamentul. Tendinta la actualizare a eului actioneaza si vizeaza constant conversatia si imbogatirea eului. Adica se opune la tot ce compromite eul in sensul fie al diminuarii, fie al devalorizarii sau al contradictiei. Totusi, succesul sau eficacitatea acestei actiuni nu depind deloc de situatia reala, obiectiva, ci de situatia asa cum o percepe subiectul. Or, subiectul percepe situatia in functie de notiunea eului sau; percepe lumea prin prisma eului sau: ceea ce se raporteaza la eu are tendinta sa fie perceput in relief si este susceptibil de a fi modificat in functie de dorintele si nelinistile subiectului; ceea ce nu se raporteaza la eu are tendinta de a fi perceput vag sau sa fie total neglijat. Asadar, notiunea eului determina eficacitatea sau lipsa de eficacitate a tendintei actualizante. Eficacitatea tendintei la actualizare a eului depinde de caracterul realist al notiunii de eu. Notiunea eului este realista cand exista concordanta sau congruenta intre atributele pe care subiectul crede ca le poseda si cele pe care le poseda in realitate. O modalitate de a verifica notiunea exista, desigur, nu absoluta, dar suficienta pentru nevoile practice. Pentru a verifica caracterul realist al unei perceptii oarecare privind notiunea eului, individul dispune de doua surse de criterii. Unul dintre aceste criterii este experienta traita sentimente, dorinte, nelinisti ale subiectului referitor la obiectul in cauza. Celelalt criteriu consta in dovada pe care o furnizeaza comportamentul subiectului si prin comportamentul altuia in ceea ce-l priveste.

Daca exista congruenta intre perceptie si realitate, in ce priveste notiunea eului, actiunea tendintei actualizante va fi adecvat condusa de notiunea eului si individul va avea toate sansele pentru a-si atinge scopurile pe care si le propune, de asemenea comportamentul sau va avea tendinta de a asigura mentinerea si imbogatirea eului. O notiune realista a eului este primordiala, dar pentru ca aeasta sa fie realista ea trebuie sa fie fundamentala pe experienta autentica a subiectului, adica pe ceea ce simte in mod real Libertatea experientiala este conditia esentiala a acestei fundamentari autentice. Ea se raporteaza in mod esential la experienta, deci la fenomene interne. Ea consta in faptul ca subiectul se simte liber de a recunoaste asa cum intelege. In alti termeni, ea presupune ca subiectul nu se simte obligat sa-si nege sau sa-si deformeze opiniile si atitudinile intime pentru a mentine afectiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el. Aceasta libertate exista cand subiectul isi da seama de ceea ce-i este permis sa exprime (cel putin verbal): experienta sa, emotiile si dorintele asa cum le simte si independent de conformitatea lor la normele sociale si morale care guverneaza mediul sau. Altfel spus, subiectul este psihologic liber cand nu se simte obligat sa nege sau sa deformeze ceea ce simte pentru a pastra, fie afectiunea sau stima celorlalti care joaca un rol important in economia sa interna, fie stima de sine. Cand tendinta actualizanta se poate exersa in conditii favorabile, adica fara piedici psihologice grave, individul se va dezvolta in sensul maturitatii. Perceptia despre el insusi, a mediului sau si comportamentul care se articuleaza pe aceste perceptii, se vor modifica constant in sensul unei diferentieri si a unei autonomii crescande, tipice progresului spre starea de adult. Personalitatea va reprezenta deci actualizarea maxima a potentialitatilor organismului. Rogersianismul explica tendinta fiintei umane de a evolua in sensul maturitatii astfel: daca individul poate sa-si traiasca experienta, in mod special experientele care se raporteaza la eu, daca poate sasi inteleaga pe deplin sentimentele, gandurile si dorintele, fara a trebui sa recurga la manevre defensive, va fi corespondenta intre experienta sa reala, traita si perceptiile sale. Experientele negative de ostilitate, de inferioritate, de frica, vor fi reprezentate in constiinta,la fel de usor si fidel ca experientele pozivite de securitate, succes si afectiune. Daca exista corespondenta stransa intre experienta si perceptie, nu va rezulta decat faptul ca, comportamentul va fi adecvat condus, caci este perceptia, mai ales perceptia eului, cea care determina directia acestuia. Pe masura ce individul se dezvolta, suma experientelor sale creste. Dar nu este numai crestere. In cadrul largirii lumii interioare a nevoilor sale si a lumii exterioare, a mijloacelor de satisfacere a acestor nevoi, structura experimentala (experientiala) se modifica. Semnificatia si importanta subiectiva a anumitor elemente se schimba. Aceste schimbari se fac in general in sensul unei perceperi mai realiste a datelor experientei. Experienta fiind mai bine perceputa, ea este mai bine evaluata si, totusi, ea serveste mai bine ansamblul nevoilor. Pe masura ce experienta sa creste, subiectul isi da seama ca modul cel mai sigur si economic de a-si asigura nevoia fundamentala de afectiune si respect consta in a se comporta intr-o maniera rezonabila si sociala. Pe scurt, exista disponibilitatea ca si imbogatirea sa progresiva care persmite jocul functiilor de autoevaluare si autocorectie. Aceste functii, la randul lor, conduc comportamentul in sensul maturitatii personale.

Rolul terapeutului rogersian se limiteaza la creearea conditiilor favorabile indeplinirii rolului clientului, rolul profesionistului in aceasta conceptie a terapiei este deci cel de catalizator, de agent care faciliteaza un proces dat, dar care nu-l determina.

Relatia terapeutica rogersiana si tehnici de dialog Mai preocupat de factorul uman decat de cel tehnic, practicianul de orientare rogersiana concepe conditiile muncii sale in termeni de atitudine. Atitudinea principala, cea care le conduce pe toate celalalte, este aitudinea de considerare pozitiva neconditionata. Ceea ce este propriu acestei atitudini este in afara caracterului sau neconditional autenticitatea sa. Intradevar, terapeutul trebuie nu numai sa dovedeasca o asemenea atitudine, el trebuie sa o simta. Se elimina tehnicile directive din campul terapeutic, iar diagnosticul este considerat ca fiind daunator relatiei terapeutice intrucat creeaza imaginea expertului. Se evita de asemenea tehnicile manipulative, se evita limbajul ezoteric, metaforic, nuantat. Orice tehnica, ca psihodrama, tehnicile terapiei gestaltiste si cele bioenergetice care tind sa puna terapeutul in rolul de expert, diminuand contributia clientului, sunt evitate. Tehnici ale terapiei non-directive propuse de Rogers: I. Clarificarea sentimentelor clientului: se face prin reflectie, meditatie si afirmatie. Accentul este pus pe sentimentele prezente. II. Reformularea continutului afirmatiilor clientului: se folosesc alte cuvinte decat cele folosite de catre client pentru a revarsa mai multa lumina asupra problemelor cu care acesta se confrunta, pentru a elimina confuziile. III. Acceptarea neconditionata: sintetic redata, presupune comunicarea empatica, autentica, acceptarea pozitiva verbala si nonverbala (mimica si pantomimica de tip comprehensiv). Alte tehnici utilizate in terapia nondirectiva, ca modalitati de sustinere a dialogului sunt: ascultarea, reflectarea si reformularea: 1) Ascultarea activa: terapeutul sustine si incurajeaza nonverbal (prin postura, privire, mimica, miscari ale capului, sunete aprobative) ceea ce spune subiectul. 2) Tehnici de reflectare: Reflectarea/repetitia ecou: terapeutul reia, ca un ecou, o parte din ceea ce spune subiectul. Repetitia pe alt ton / cu o nuanta de umor: terapeutul reia o parte din ceea ce spune subiectul, dar pe alt ton, cu o nuanta de umor. Amplificarea 3) Tehnici de reformulare: Reformularea prin inversiunea raportului figura-fond: se obtine o noua viziune asupra ansamblului, fara a se adauga sau omite ceva din detaliile oferite de subiect. Se poate folosi atunci cand subiectul este nemultumit de modul cum a (re)actionat intr-o anumita situatie.

Reformularea sinteza: reformularea in cuvinte cheie, reliefandu-se ceea ce este esential pentru subiect, accentul fiind pus pe trairile, emotiile, patternurile interpretative gresite, distorsionate ale subiectului; se folosesc doar cuvintele clientului si nu se fac nici un fel de interpretari asupra celor relatate. Reformularea clarificatoare: terapeutul formuleaza ceea ce subiectul a simtit, dar nu poate exprima. Nu se fac sugestii si intotdeauna se verifica daca ceea ce a fost reformulat coincide cu trairea clientului.

4) Tehnici de deschidere: Deschiderea: cand subiectul pare ca se blocheaza, dialogul este sustinut, redeschis prin formulari neutre de tipul: Si, Deci, Asadar s.a.m.d. Alte conditii ale dialogului: Terapeutul nu judeca, nu evalueaza, nu-si impune propriile sale valori si standarde, nu sugereaza solutii. Terapeutul doar asculta, accepta neconditionat, clarifica. Formularile sunt de tipul: Tu esti suparat pe, Ti se pare ca, Tu crezi ca esti rau pentru ca, Tu simti ca Comunicarea aici si acum: comunicarea se mentine focalizata pe ceea ce se petrece aici si acum. Situatia trecuta este adusa in prezent. Formularile sunt de tipul: Ce simti acum?, Ce simti/crezi in legatura cu asta?, De ce anume esti constient acum? etc.

Personalitatea terapeutului si atributele sale Daca practica terapiei rogersiene nu presupune nici personalitate speciala nici talente superioare, ea cere totusi anumite atribute fara de care n-ar putea sa se erijeze in a fi client-centered. Aceste atribute sunt: a. Capacitatea empatica (capacitate cuiva de a se pune intr-adevar in locul altuia, de a vedea lumea cum o vede el). b. Autenticitate sau acord intern: starea de acord intern care exista intre experienta si reprezentarea sa in constiinta individului normal, care functioneaza adecvat. Acest acord presupune ca nu exista eroare in perceperea experientei, deci ca reprezentare sa este autentica. Rezulta din aceasta definitie ca perceperea autentica corespune foarte larg intelegerii de sine. Aceasta intelegere depinde direct de nivelul anxietatii. In consecinta, cu cat individul este mai putin subiectul anxietatii, cu atat el intelege mai bine sau este capabil sa inteleaga mai bine. Cu cat se intelege mai bine, cu atat este mai in masura sa atinga acordul intern despre care este vorba aici. Terapeutul trebuie ca, intr-o maniera generala, sa simta sentimentele pe care le manifesta. c. Conceptia pozitiva si liberala despre om si relatiile umane d. Maturitatea emotionala e. Intelegerea de sine se refera aici la o atitudine de disponibilitate care permite intrarea in constiinta a totalitatii datului organic.

Teoria concisa a terapiei centrate pe persoana Aceasta teorie este de ordin conditional. Se enunta dupa urmatoarea formula: daca anumite conditii sunt date (variabile independente), atunci se produce un proces determinat (variabile dependente). Daca acest proces (devenit variabila independenta) se produce, atunci vor avea loc anumite modificari ale personalitatii si comportamentului (variabile dependente). 1. Conditiile procesului terapeutic Pentru ca procesul terapeutic sa se produca trebuie: 1) Ca doua persoane sa fie in contact; 2) Prima persoana, pe care o numim client, se afla intr-o stare de dezacord intern, de vulnerabilitate sau angoasa; 3) A doua persoana, pe care o numim terapeut, se afla intr-o stare de acord intern cel putin in perioada desfasurarii interviului si fata de obiectul relatiei sale cu clientul; 4) Terapeutul sa incerce o comprehensiune empatica a cadrului de referinta intern al clientului; 5) Clientul sa nu-si dea seama decat intr-o masura minima de consideratia pozitiva neconditionata si comprehensiunea empatica pe care terapeutul i-o dovedeste. 2. Procesul terapeutic Cand conditiile enuntate la punctul precedent sunt prezente si mentinute, un anumit proces se pune in miscare. Acesta este caracterizat prin: 1) Clientul se simte din ce in ce mai capabil de a-si exprima sentimentele intr-o maniera fie verbala, fie non-verbala; 2) Sentimentele pe care le exprima se raporteaza din ce in ce mai mult la sine prin opozitie cu <<nonsine>>, adica la anturaj; 3) El devine din ce in ce mai capabil de a distinge obiectele de sentimentele si perceptiile sale. Aceasta capacitate de sporire (crestere) a discriminarii se aplica atat notiunii de sine, cat si experientei sale, lumii exterioare, altor persoane si relatii pe care le intretine. Perceptia sa fata de toate aceste aspecte devine mai putin rigida si globala. Altfel spus, simbolizarea experientei sale devine din ce in ce mai corecta, mai diferentiata; 4) Sentimentele pe care le exprima se raporteaza din ce in ce mai putin la stadiul de dezacord existent intre anumite elemente ale experientei sale si notiune sa despre sine; 5) Realizeaza primejdia pe care o reprezinta (comporta) stadiul de dezacord intern. Experienta primejdiei este posibil eliminata, gratie consideratiei pozitive neconditionate pe care terapeutul nu conteneste sa si-o exprime; 6) Clientul incearca plenar anumite sentimente pe care, pana atunci, le deformase sau renegase; 7) Imaginea de sine se schimba intr-o maniera care-i permite integrarea elementelor experientei care fusesera deformate sau negate; 8) Pe masura ce se produce reorganizarea structurii de sine, acordul intre aceasta structura si experienta totala creste constant. Sinele devine deci capabil de a asimila elementele care inainte apareau destul de amenintatoare pentru a fi admise in constiinta. Aceasta implica faptul ca, pe

9) 10) 11) 12)

masura ce numarul experientelor amenintatoare se diminueaza, numarul deformarilor experientei scade egal, altfel spus, comportamentul devine mai putin defensiv. Clientul devine din ce in ce mai capabil de a incerca consideratia pozitiva neconditionata pe care terapeutul i-a aratat-o, fara a se simti amenintat de aceasta experienta. El incearca din ce in ce ai mult o atitudine de consideratie pozitiva neconditionata fata de sine insusi; Isi da seama din ce in ce mai mult de ceea ce este, de el insusi, de centrul evaluarii experientei sale; Evaluarea experientei devine din ce in ce mai putin conditionata si se efectueaza tot mai mult pe baza experientei traite.

3. Efectele terapiei asupra personalitatii si comportamentului Schimbarile observabile in personalitatea clientului sunt de natura relativ permanenta si se prezinta astfel: 1) Clientul evolueaza spre un stadiu de acord intern mai complet; el este mai deschis spre experienta sa si mai putin defensiv. 2) Perceptiile sale sunt mai realiste, mai diferentiale si mai obiective. 3) El devine din ce in ce mai capabil de a-si rezolva problemele. 4) Functionarea sa psihica se amelioreaza si se dezvolta in sens optimal. 5) Datorita cresterii acordului intre sine si experienta sa, vulnerabilitate la primejdie se diminueaza. 6) O perceptie mai realista a sinelui ideal si in plus, mai realizabil. 7) Acordul intre sine si sinele-ideal creste. 8) Datorita acordului crescut intre sine si sinele ideal, pe de o parte, si intre sine si experienta, pe de alta parte, se produce o scadere generala a nivelului de tensiune, atat psihologica, cat si fiziologica si a tensiunii particulare, difuze, numita angoasa. 9) Creste consideratia pozitiva fata de sine. 10) Subiectul se percepe din ce in ce mai mult ca centrul evaluarii, subiectul incearca o incredere crescuta in el insusi si se simte capabil sa-si schimba conduita in viata si valorile sale se bazeaza pe un proces de evaluare <<organismique>>. 11) Percepe lumea exterioara intr-o maniera mai realista si mai corecta. 12) Din faptul ca el simte din ce in ce mai putin nevoia de a deforma experientele sale, in particular experientele sale relativ la alte persoane, el incearca fata de ele o toleranta si o acceptare crescuta. 13) Comportamentul sau se modifica in mai multe privinte: a) Datorita faptului ca numarul si varietatea experientelor comparabile cu imaginea de sine creste, numarul comportamentelor acceptabile de catre sine creste in mod egal. b) De asemenea, comportamentele care inainte nu erau compatibile cu imaginea de sine, si care erau denigrate, se diminueaza. c) Subiectul se percepe ca fiind mai apt sa-si controleze si sa-si dirijeze (conduca) comportamentul. 14) Evaluarea comportamentului subiectului de catre ceilalti este mai favorabila; el este judecat ca fiind mai matur si mai adaptat social. 15) Din cele de mai sus decurge ca subiectul apare (este, devine) mai creator, mai suplu, mai capabil de a se adapta la noile conditii, la problemele noi, ca o fiinta care-si exprima mai plenar scopurile si valorile proprii.

Gestalt terapia FREDERICK PERLS