Esenta naturii umane si a transformarii acesteia potrivit opiniei lui Carl Rogers

"Fiecare organism e animat de o dorinta intriseca de a-si dezvota toate potentialitatile in asa fel incat sa duca la conservarea si cresterea
sa ca si individ." (Rogers si Kinget, 1965).
Potrivit viziunii naturii umane pe care Carl Rogers o are omul e inainte de toate un organism care nu poate fi privit in afara psihicului sau
si insumeaza corp, emotii si spirit avand o natura pozitiva si demna de incredere. Fiinta umana are in ea insasi o forta, o energie
directionata in dezvoltarea capacitatilor utile propriei sale intretineri, autoreglarii si autorealizarii.
Rogers numeste aceasta energie interioara “Tendinta actualizanta”, care nu numai ca este impuls vital inascut in toate organismele vii e si
fundamentul motivatiilor, scanteia din care ia nastere insusi evolutia omului, speciilor, naturii.
Fiintele umane, afirma Rogers, in afara pontentialitatii naturale de a-si dezvolta propriile capacitati au capacitatea de a se cunoaste si de a
se intelege si sunt cei mai buni specialisti pentru ei insusi.
Daca e adevarat ca in fiecare organism exista in propria sa natura acea energie interioara, forta vitala, tendinta actualizanta care sa-i dea un
impuls in a-l mentine, a-l imbogati ca si fiinta in toata complexitatea ei, in a-l reproduce atunci de ce ne este atat de greu sa acceptam
aceasta realitate sau sa urmam cu incredere aceasta tendinta actualizanta? De ce ne regasim in fata atator comportamente autodistructive?
De ce se creeza forme patalogice ca si depresia care merg in directia opusa autorealizarii? Si de ce este atat de dificil sa se urmeze propria
tendinta actualizanta?

Rogers explica acest fenomen in “Teoria dezvoltarii personalitatii” potrivit careia copilul este dotat de un sistem innascut de motivatie,
tendinta actualizanta, de un sistem innascut de control care este procesul de evaluare al organismului. Aceste sisteme intercomunica
mentinand organismul in masura sa asculte si sa satisfaca propriile sale necesitati.
Copilul
- percepe experienta sa ca fiind realitate deci pentru el experienta sa e realitatea sa.
- e in posesia unei tendinte actualizante a organismului
- da valoare pozitiva experientelor pe care le considera favorabile intretinerii si dezvoltarii sale.
- da valoare negativa experientelor care merg in directia opusa celor precedente.
- cauta sa traiasca experientele pe care le percepe ca si positive, evita experientele pe care le percepe ca si negative.

In primii ani de viata copilul dezvolta o nevoie de consideratie pozitiva. Nevoia de consideratie pozitiva va acompania fiinta umana pe tot
restul vietii sale, aceasta nevoie este bilaterala, copilul poate sa o satisfaca pentru el insusi (consideratie pozitiva a insasi persoanei
respective) sau copilul poate sa si-o satisfaca prin alte persoane avand nevoie de altii pentru a-si satisface nevoie de consideratie pozitiva
si e tocmai la acest nivel de dezvoltare, crestere ca se creeza primele legaturi.
E atat de puternic efectul satisfacerii nevoi de o consideratie pozitiva a individului incat acest individ va dezvolta un intreg sistem pentru a
ajunge la o asemenea satisfactie, stimuland prin propriul compartament reactiile, raspunsul din partea altora care sa dea o satisfacere
nevoii de consideratie pozitiva. Acest comportamanet poate sa-l faca pe copil sa dea o mai mare relevanta factorilor externi decat a celor
interni.
Exemplul cel mai comun e nevoia copilului de a fi acceptat de catre parinti.
Parintii pot sa dea copilului semnale afective prin care sa evaluaze insusi comportamentul acestuia, pot sa dea o conotatie pozitiva doar
unor modele comportamentale si in consecinta pot sa raspunda printr-o atitudine de consideratie pozitiva doar unor modele
comportamentale
In acelasi timp pot sa dea o conotatie negativa altor modele comportamentale si sa nu raspunda printr-o consideratie pozitiva cu toate ca
acele modele comportamentale nu sunt altceva decat exprimarea unui nevoi a copilului. Ca si consecinta copilul va avea tendinta sa
repete, sa fixeze acele modele comportamentale acceptate pozitiv si sa le reprime pe cele acceptate negativ. Progresiv va fi reprimata si
nevoia ca in timp sa nu fie recunoscuta de Eu-l individului.
In acest punct organismul, individul continua sa cresca, dar dezvoltand in interiorul sau elemente de deviatie: apararea. Intervine un fel de
adaptare al individului la ambient care-i permite acestuia sa supravietuiasca, dar care sa nu-i permita sa se experimenteze in totala libertate
pe el insusi.
Utilizand o metafora am putea spune ca fiinta umana are la dispozitie aceleasi posibilitati pe care le are o semanta pentru a deveni copac.
Un bonsai are intr-adevar forma, asemanarea unui copac, dar dimensiunile sale sunt mult reduse, are nevoie doar de un vas mic, poate sa
stea chiar si in spatii inchise, i se taie radacinile si ramurile, dar nu pentru a se dezvolta in mod firesc cum ar face-o in natura, ii este data o
forma placuta si armonica, dar directa, gandita de altcineva nu de planta insasi.
Cu cat procesul de negatie a propriilor nevoi e mai marcant, cu atat influentele externe tind sa blocheze dezvoltarea naturala a
organismului, cu cat organismul insusi tinde sa interiorizeze codurile externe cu atat ne vom gasi in fata unor sisteme patologice –
nevroze, psihoze in formele cele mai variate de expresie.
Cum e posibil deci ca dupa o asemenea deviatie de dezvoltare sa se facilitaze parcursul evolutiv natural al persoanei?
Rogers ofera unele raspunsuri in “Teoria terapiei”. Obiectivul terapiei e acela de a face ca individul sa functioneze in maniera optimala.
Un individ functioneaza optim cand:
- gaseste consideratie pozitiva neconditionata din partea figurilor de referinta semnificative (parinti)
- dezvolta o consideratie pozitiva de el insusi
- e deschis propriei sale experiente, nu manifesta comportamente de aparare, deci experientele sale sunt accesibile constiintei sale.
- persoana se percepe ca fiind punct central in experienta sa
- procesul de evaluare e continuu si nu este subordonat conditiilor externe
- se bazeaza pe propria experienta si datele experientei sale sunt accesibile constiintei sale.
"Persoana care functioneaza deplin este o persoana intr-un continuu stadiu fluid, are o personalitate mutabila constanta, nu-i sunt
previzibile comportamente specifce. Singura previziune care se poate face referitor la persoana intr-un continuu stadiu fluid e ca
manifesta in orice ocazie un grad de adaptare creativ perfect si ca aceasta persoana se va implica intr-un continuu proces de
autoactualizare."
Cum e posibil sa ajungi intr-o conditie “ideala”?
Utilizand instrumentele care faciliteaza un proces de schimbare. Sunt trei conditii necesare si suficiente: acceptarea pozitiva
neconditionata, empatia si congruenta.
Prima conditie e congruenta, e cea care are de-a face cu autenticitatea si realitatea, e capacitatea de a exprima pe sine insusi in diferite
ocazii fara a fi lipsit de respect fata de altul. Al doilea aspect important e creearea unei clime adaptata modificarii si acceptarii sau
conditionarii pozitive, sau stima si acceptare neconditionata. Al treilea aspect e o intelegere empatica care se refera la capacitatea de a
percepe cu precizie sentimentele si diversele semnificatii a experientei personale a altuia si posibilitatea de a comunica aceasta intelegere
Blocajul evolutiv se instaureaza cand ii este impus copilului un stil de gandire, o modalitate de a fi rigida, care nu apartine copilului. Un
blocaj evolutiv nu se instaureaza cand copilului i se va da o educatie corecta, motivata relational si cand ii vor fi ascultate sentimentele.

Va las acest material pentru ca in aceasta perspectiva va va fi mai usor sa intelegeti si teoria lui Thomas Gordon.

Capitol nou - deci conform teoriei lui Thomas Gordon toti parintii incearca sentimente contradictorii la adresa copiilor. unele
sentimente pot sa fie de acceptabilitate altele de non acceptabilitate. toate comportamentele posibile ale fiului le-am putea inscrie intr-o
arie numita: toate comportamentele posibile ale fiului vostru.
in mod clar unele comportamente pot sa duca la acceptabilitate, iar altele la non acceptabilitate
deci zona de mai sus se va imparti in alte doua zone
faptul ca fiul vostru priveste televizorul poate sa fie acceptabil, faptul ca da volumul la maxim poate sa fie non acceptabil
linia in care se face demarcare intre acceptabilitate si non acceptabilitate poate sa varieze de la parinte la parinte
acceptabilitatea parintelui fata de fiu este data si de personalitatea specifica a parintelui.
unii parinti doar datorita propriului caracter au un mai mare grad de acceptabilitate, acceptabilitatea facand parte din insusi caracterul lor.
acesti parinti sunt toleranti fata de valorile celorlalti, au o siguranta interioara mare, o mare stima fata de propria persoana, sentimentele pe
care le incearca fata de propria persoana sunt relativ independente de factorii externi, etc.
cu totii am intalnit astfel de persoane, in compania lor ne simtim bine.
alti parinti, in schimb, au un grad mai mic de acceptabilitate fata de altii, comportamentul unora in mare parte rezulta inacceptabil.
in timp ce linia care separa zona de acceptabilitate de cea de non acceptabilitate e influentata in mare parte de factorii interni personalitatii
parintelui, gradul de acceptabilitate este dat si de fiu.

in raport cu unii fii e destul de dificil sa fii °accetante°, adica sa-i accepti
adica exista fii care pot sa fie hiperactivi, agresivi, d.p.d.v fizic putin agreabili, deci putin acceptabili
Gordon subliniaza faptul ca ideea de a avea acelasi grad de acceptabilitatea fata de toti fiii poate sa fie nu doar gresita ci sa duca la situatia
in care parintele sa simta ca-i °gresit°, ca gresete,
unii parinti pot sa aiba un grad mai mare fata de fete, altii fata de baieti. copiii curiosi, dornici de exploatare pot sa fie mai greu acceptabili
fata de copiii pasivi, dependenti....sau invers!
un alt fapt semnificativ este ca linia de acceptabilitatea nu ramane stationara, ci se modifica in functie de diversi factori printre care si
starea interioara a parintelui. un parinte sanatos, in plina energie, multumit de el insusi probabil va avea un mai mare grad de
acceptabilitate fata de propriul fiu fata de un parinte obosit, cu probleme.
gradul de acceptabilitate al parintelui se modifica si in functie de situatia data, unii parinti sunt mai putin dispusi sa accepte
comportamentul copilului in vizite. acelasi comportament va fi mai bine tolerat acasa. faptul ca parintii sunt doi complica si mai mult
dinamica familiala. in general se intampal des ca un parinte sa aiba un grad de acceptabilitatea mai mare decat celalat parinte.
ei bine, ce sustine Gordon?
parintii pot si trebuie sa fie incoerenti!
doar gandindu-ne la toti factorii enumerati mai sus e imposibil ca parintii sa fie intotdeauna coerenti
daca parintii ar incerca sa fie coerenti in permenanta ar sfarsi prin a nu fi autentici
pretentia de a fi coerenti pe care scoala traditionala de psihologie o are duce la faptul ca in timp parintii ar recita un rol, unde sentimentele
reale ar fi ascunse.

parintii nu trebuie sa faca front comun!

invitatia la coorenta i-a facut pe foarte multi parinti sa faca front comun in fata problemelor legate de educatia copiilor
in aceasta situatie se intampla des ca unul dintre parinti sa se simta fals

falsa acceptabilitate
nici un parinte nu poate sa accepte in permanenta toate comportamentele fiului. unele comportamente cad inevitabil in zona non
acceptabil, unii parinti se prefac ca au un mare grad de acceptabilitatea pentru a se considera ca ar fi parinti mai buni.
sa presupunem ca o mama e iritata din cauza ca fiul de 5 ani sta pana tarziu treaz. ea ar vrea sa-si vada fiul ca merge devreme la culcare
pentru a putea citi o carte. dar aceasta mama pentru a nu-si trada convincerea interioara ca este un parinte permisibil, bun, nu-i va cere
fiului sa mearga la culcare. in acest moment nu face decat sa exprime o falsa acceptabilitate. poate sa se comporte ca si cum ar accepta
situatia, dar in interiorul sau se revolta.
ce repercursiuni are asupra fiului acesat situatie? copiii au capacitatea extraordinara de cunoaste prin intermediul limbajului non verbal
adevarata stare interioara a parintilor. un acest moment copilul este confuz. ii sunt lansate mesaje contradictorii, este prins intre doua
situatii stringente: vrea sa stea treaz, dar vrea sa fie si iubit, acceptat de catre mama sa. ce poate sa faca copilul in acest punct ajuns?
ajuns in acesta situatie, un asemenea conflict poate sa puna in primejdie echilibrul psihic al copilului. poate sa fie extrem de frustrant si
dureros pentru copil sa nu stie cum sa se comporte. aceste situatii pot sa provoace, sa de-a nastere in sufletul copiilor sentimentului de a nu
fi iubit.
falsa acceptabilitate poate sa aiba consecvente foarte grave, care pot sa se releve daunatoare in relatia parinte-fiu.
parintii trebuie sa inteleaga ca e nociv sa extinda zona de acceptabilitate dincolo de gradul de acceptabilitate real!

Capitol nou - E posibil sa acceptam fiul fara sa-i acceptam comportamentul?

Conform teoriei lui Gordon este o idee cat se poate de nociva, aceea de a se crede ca este posibil sa accepti fiul, dar si nu
comportomentele acestuia. Aceasta teorie conform careia e posibil sa accepti fiul, dar nu comportamentul acestuia a generat foarte mult
rau. Parintilor le-a fost indus sa creada ca e bine sa franeze, sa puna limite comportamentului copilului controlandu-l, delimitandu-l,
interzicandu-i actiuni, simtiri, facandu-i solicitari sau negandu-i actiuni, simtiri, cuvinte. E aici ca zace problema de fond. Cum se poate
accepta un copil indiferent de sentimentul care se incearca la adresa acestuia fata de actiunile facute, vorbele spuse?
Exista un fiu dincolo de fiul care are un cert comportament?
Parintii nutresc sentimente fata de comportamentul fiului, sentimente fie de acceptabilitate sau non acceptabilitate, parintii nu
nutresc aceste sentimente fata de un fiu abstract.

Cu siguranta fiul din punctul sau de vedere nu face dinstinctii. Daca percepe ca punerea pantofilor murdari cu noroi pe divanul nou se
izbeste de dezaprobarea parintilor, ma indoiesc ca va percepe ca este acceptat ca si persoana in ciuda actiunii sale.
Pentru un fiu a se simti non acceptat ca si persoana depinde si de cantitatea de comportamente care rezulta non acceptabile pentru parinti.
Parintii care gasesc o multitudine de actiuni inacceptabile in copii alimenteaza in acesti copii un sentiment major care-i fac sa se simte
persoane inacceptabile, nesigure. In schimb parintii care accepta o mare parte din actiunile, comportamentul fiilor ii vor determina pe
copii sa se simta acceptati, deci persoane mult mai sigure, increzatoare in ele insasi.
E intotdeauna recomandabil ca parintii sa recunoasca in mod onest fata de ei insusi si fata de copii ca nu reusesc sa fie acceptabili fata de
unele actiuni reprobabile ale fiului, fata de fiu insusi. In acest mod copilul va putea conta pe transparenta si onestitatea parintelui, in acel
moment parintele va fi autentic.

. A zice copilului: ° te accept, dar nu mai face prostii° dificil va putea schimba ceva din comportamentul copilului. Copiilor nu le place sa
li se interzica, sa li se refuze, sa li se limiteze comportamentul, asta independent de explicatia care le este data, rationamentul care se face
cu copilul in momentul in care se exercita un act de prepotenta, autoritate asupra copilului. E foarte posibil ca toate impunerile sa se
reverse asupra parintilor sub forma de rezistenta, rebeliune, minciuna si resentimente.
In acelasi timp sunt sisteme mult mai eficiente pentru a-i determina pe copii sa-si schimbe comportamentul inacceptabil pentru parinti, in
loc sa-i limiteze sau sa-i reprime recurgand la utoritatea parinteasca.

Definitia unui parinte autentic:

Parintii autentici vor incerca, vor trai sentimente, in mod inevitabil atat de acceptabilitate cat si de non acceptabilitate in raport cu
actiunile, comportamentul fiului. Modul lor de a se raporta aceluiasi comportament nu va putea fi acelasi in permanenta ci se va schimba
in functie de circumstante, etc ( a se vedea explicatiile date initial).
Acestia nu ar trebui si nici nu pot sa mascheze sentimentele reale. Pentru a rezuma: parintii sunt persoane, nu dumnezei.
Nu sunt si nu ar trebui sa fie constransi sa asume o acceptabilitate inconditionata si coorenta si nici nu ar trebui sa se prefaca ca au un grad
mare de acceptabilitate fata de copii daca acesta nu exista. Cu toate ca copiii prefera sa fie acceptati, sunt oricum in masura sa gestioneze
in mod constructiv non acceptabilitatea parintilor atunci cand acestia lanseaza mesaje clare, oneste care corespund unor sentimente
auitentice. Asta nu numai ca va facilita efortul copiilor de a se adapta contextului, dar ii va ajuta sa-si considere parintii ca fiind persoane
autentice, umane, clare cu care este placut de a intra in raport.

Capitol nou - Puterea limbajului acceptabilitatii

Cand o persoana este capabila sa incerce sentimentele altei persoane, sa-i comunice o deplina aceeptabilitate, aceasta persoana poate sa
devina de foarte mare ajutor. Acceptabilitatea persoanei cu care se confrunta poate sa-i fie de mare ajutor persoanei care intampina
probleme dandu-i acestei posibilitatea de crestere interioara, maturare, initiarea unor transformari constructive, i se da posibilitatea
invatarii rezolvarii de probleme propri, tinde in a da un echilibru psihologic, determina persoana sa devina mult mai productiva, creativa,
ii da posibilitatea de a-si atinge propriul potential.
E unul din paradoxurile cele mai simple si frumoase ale vietii: cand o persoana se simte acceptata pentru ceea ce este se simte libera de a
lua in considerare posibilele transformari, se simte libera de a gandi la o posibila crestere interioara, a ceea ce ar vrea sa devina, se simte
libera sa-si atinga maximum de potential, sau cum zicea Carl Rogers se simte libera sa-si actualizeze tendinta. Acceptabilitatea e un teren
fertil care permite sa libereze capacitatea de crestere. Marii majoritati i-a fost indusa ideea ca daca se acepta un fiu asa cum el este, acesta
nu se va schimba niciodata, ca modul cel mai bun de educare al fiilor e acela de a i se spune acestuia care din aspectele sale nu plac. In
consecinta majoritatea parintilor recurg la limbajul non acceptabilitatii. Terenul de crestere pe care acesti parinti il ofera copiilor e plin de
evaluari negative, critici, morala, predici, maxime morale, ordine, impuneri sau alte mesaje care transmit fiului non acceptabilitatea.
Din pacate foarte des acesti copii ajung sa devina in mod real asa cum sunt caracterizati. In plus, limbajul non acceptabilitatii indeparteaza
copiii de parinti, copiii nu se mai confeseaza parintilor si invata ca e mult mai bine sa-si pastreze sentimentele, temerile pentru ei.
Limbajul acceptabilitatii, in mod contrar, da seninatate, ii determina pe copii sa se confeseze cu parintii. Parintii care invata sa manifeste
prin intermediul cuvintelor o sincera acceptabilitatea fata de fii dispun de un instrument care poate sa dea rezultate extraordinare. Acesti
parinti pot sa incurajeze autoacceptabilitatea fiului, autostima acestuia. Pot sa promoveze dezvoltarea sa armonioasa ajutandu-l sa-si
implineasca maximul de potential cu care genetic e inzestrat. Pot sa accelereze trecerea fiului de la dependenta la independenta si
autocontrol. Pot sa-l ajute sa rezolve probleme in mod autonom, pot sa-i dea forta sa infrunte constructiv deziluziile si suferintele inerente
copilariei si adolescentei.
Cea mai importanta consecinta a limbajului acceptabilitatii e ca fiul se simte iubit. Acceptare un altul asa cum este e un act de iubire. A te
simti acceptat inseamna a te simti iubit, psihologia doar acum incepe sa realizeze imensa putere data de a te simti iubit! Iubirea e un
sentiment care promoveaza cresterea mentala, fizica si probabil e agentul terapeutic cel mai eficient care se cunoaste pentru a repara
daunele psihologice si fizice.

Aceeptabilitatea va fi demonstrata in mod clar

Nu este suficient sa incerci sentimente de acceptabilitate pentru fiu e important ca fiului sa i se demonstreze ca este acceptat.
Acceptabilitatea e o stare a sufletului, o postura interioara, un sentiment care pentru a deveni o forta capabila in mod efectiv sa influenteze
trebuie sa fie demonstrata activ. Un parinte eficient trebuie sa invete sa comunice propria acceptabilitate fata de fii. Putini parinti poseda
capacitatea innascuta de a-si comunica acceptabilitatea, majoritatea parintilor trebuie sa dezinvete motode disfunctionale pentru a invata
mai pe urma sa comunice constructiv. E vorba, in special, de a individualiza propriul mod de comunicare care se foloseste in mod curent
pentru a identifica aspectele distructive modului de comunicare ca pe urma sa se insuseasca tehnici noi, constructive de comunicare.

Capitol nou Cum sa comunici acceptabilitatea in mod non verbal?

Putem sa comunicam fie cu limbajul verbal fie cu limbajul corpului, cu acel limbaj pe care specialistii il definesc ca fiind non verbal.
Mesajele non verbale sunt comunicate prin gestualitate, posturi, expresia fetei, etc. ex. Daca agitati mana inspre exterior puteti sa lansati
un mesaj gen: du-te de aici.
Daca agitati mana inspre interior puteti sa lansati un mesaj gen: vino aici.
Primul este un mesaj de non acceptabilitate, iar al doile este un mesaj de acceptabilitate.

A nu interveni ca si mesaj de acceptabilitate

Parintii pot sa comunice copilului in mod firesc acceptabilitatea prin a nu interveni in actiunile acestora. Daca de ex. fiul incearca sa
construiasca un castel de nisip pe plaja, iar parintele isi vede de treaba consimtandu-i fiului sa faca erori sau sa realizeze ideea sa de castel
(probabil diversa de ideea de castel a parintelui, probabil ca nici macar nu aduce a castel) in acest mod i se comunica fiului un mesaj de
acceptabilitate non verbala. Copilul va incerca ganduri gen: ceea ce fac fac bine, modul meu de a construi e acceptabil. Multi parinti nu
realizeaza frecventa majora cu care intervin lansand mesaje de non acceptabilitate, controland, participand in mod neavenit, corectand
activitatile copilului. Prin aceasta copiii se simt invadati in a lor privacy. Acest comportament este dat de preocuparile, frica, insecuritatea
parintelui. Parintii se preocupa extrem de mult sa-i invete pe copii cum se faca castelul, parintii se simt prost atunci cand castelul nu este
tocmai un castel. Parintii vor sa se simta mandrii de fiii lor. Impun acestora criterii rigide privind ceea ce este corect si ceea ce nu este
corect. "Nu vezi ca ii lipseste turnul castelului tau?" Parintii nutresc aspiratii ascunse pentru fiii lor, uneori impinsi de ambitii care nu
apartin fiilor lanseaza comentarii gen: " N-ai sa realizezi niciodata nimic daca pierzi toata dupamiaza ca sa construiesti acel castel". Uni
parinti sunt foarte preocupati de parerile altora, se simt in inferioritate cu un castel construit "prost" de fiu, dau ca si unitate de perfectiune
un alt castel: "N-ai putea sa constriesti si tu un castel ca ala?" Alti parinti simt nevoia imperioasa de a se face necesari: "Lasa ca te ajuta
mama, puisor!
Toate aceste sunt comunicari de non acceptabilitate.
Prin a nu interveni, a lasa copilul sa creeze singur, conform placerii ochiului sau, idealului sau de frumusete, capacitatii, manualitatii sale
se comunica un mesaj de acceptabilitate.

A exprima acceptabilitatea prin intermediul ascultarii pasive

Chiar a nu spune nimic poate sa comunice cu claritate acceptabilitatea. Tacerea - ascultarea pasiva - e un mesaj non verbal foarte potent si
care poate sa-l faca pe copil sa se simta in mod real acceptat.
Un parinte care se abtine de la comunicarea verbala, poate in realitate sa comunice ceva asa ca in acest dialog redat mai jos:
fiica: Astazi m-au trimis la vicepresedinte
tatal: Ah! da?
fiica: Eh! da. profesorul spunea ca vorbesc mult
tatal: Inteleg
fiica: Nu-l suport pe acel needucat, se aseaza la catedra si incepe sa vorbeasca despre problemele lui cu nepotii si mai are si pretentia ca
noi sa fim interesati de asta! nu poti sa-ti imaginezi cat e de plictisitor!
tatal: Mm-hmmm
fiica: Nu poti sa stai in clasa fara a face nimic, te ia cu nervi, asa ca in timp ce el vorbeste eu si cu Rosa incepem sa discutam. Crede-ma, e
profesorul cel mai slab din cati eu am intalnit vreodata. Nu-i suport pe profesori incapabili!
tatal: (liniste)
fiica: Ma descurc bine cu cei capabili, dar daca trebuie sa il am pe unul din asta nu-mi vine sa invat nimic. Dar de ce li se permite sa
predea asemenor indivizi?
tatal: (da din umeri)
fiica: Probabil e bine sa ma obisnuiesc, oricum nu pot sa pretind sa am doar profesori extraordinari. Acei mediocri sunt mai multi si daca
ma las conditionata de ei risc sa nu obtin media care-mi trebuie pentru a junge la facultate. Asa ca trebuie sa-mi dau singura de lucru.

In acest scurt episod este demonstrata valoarea tacerii. Ascultarea pasiva a parintelui permite fiicei sa vada situatia dincolo de faptul ca a
fost trimisa la vicepresedinte. Comportamentul parintelui i-a permis fiicei sa recunoasca motivatia pedepsei, i-a permis sa se elibereze de
propriile resentimente, i-a permis sa se elibereze de sentimentele de furie. In acelasi timp ascultarea pasiva i-a permis sa evalueze
consecintele unui comportament gresit, care i-ar fi creat dezavantaje. In putinul timp in care s-a desfasurat dialogul fiica s-a maturat. I-a
fost permis sa exprime propriile sentimente, a fost ajutata sa inteleaga singura procesul care a dus-o la solutionarea problemei, a fost
ajutata sa gaseasca singura o solutie constructiva.

Ce s-ar fi intamplat daca parintele ar fi intervenit cu raspunsuri tipice de non acceptabilitate?

Sa inlocuim raspunsurile tatalui de mai sus cu acest tip de raspunsuri:

Cum??? Ai fost trimisa la vicepresedinte?? Of, Doamne!!!

Eh! Asa-ti trebuie, sa-ti fie invatatura de minte!
Draga mea, ar trebui sa inveti sa te controlezi...
Iti convine sa inveti sa te adaptezi tuturor profesorilor, buni sau rai cum or fi ei.

Aceste mesaje nu numai ca ar fi comunicat non acceptabilitate, dar ar fi intrerupt dialogul si obstaculat procesul autonom de solutionare a
problemei avute de fiica.

Capitol nou A exprima acceptabilitatea verbal

In timpul unei interactiuni parinte - fiu nu se poate sta intotdeauna in tacere, in determinate situatii e nevoie si de un schimb verbal. In
mod clar parintii trebuie sa le vorbeasca fiilor, fiii au nevoie sa le vorbeasca parintii pentru ca asta duce la un raport intim si vital. A vorbi
e esential, a cum vorbi e crucial. Tipul de comunicare verbala intre un parinte si fiu spune multe referitoare la valoarea raportului lor.
Exista aproximativ 12 categorii de forme de adresare a parintilor catre copii.

1. a da ordine, a comanda
2. a pune in vedere, a ameninta
3. a moraliza, a-i face predica fiului
4. a sfatui, a oferi solutii si sugestii
5. a-l invata, a argumenta, a-l convinge
6. a judeca, a critica, a se opune
7. a elogia, a aseconda
8. a eticheta, a ridiculariza, a umili
9. a interpreta, a analiza, a diagnostica
10. a linisti, a simpatiza, a sustine
11. a nelinisti, a pune intrebari, a investiga
12. a minimaliza, a schimba subiectul, a glumi, a distrage atentia

Toate actiunile verbale care se inscriu in expunerea de mai sus reprezinta cele 12 raspunsuri tipice care pot pot sa contina in general mai
mult decat un mesaj. Fiii reusesc sa extraga din aceste raspunsuri tipice mesaje ca:
nu accepti starea mea de suflet
nu ai incredere in capacitatea mea de a rezolva singur problema
crezi ca eu nu as fi la fel de inteligent ca si tine
crezi ca fac ceva gresit, etc

Cand parintii zic ceva unui fiu zic ceva referitor fiului. Acesta este motivul pentru care orice comunicare cu fiul are un impact atat de mare
asupra lui si asupra relatiei parinte fiu.

De fiecare data cand discutati cu fiul se adauga o alta caramida relatiei parinte fiu. Si fiecare mesaj ii comunica ceea ce ganditi despre el.
Gradual fiul isi construieste o imagine despre cum il percepiti voi ca si parinte. Cuvantul poate sa fie constructiv pentru fiu, dar poate sa
fie si distructiv.
Bine, bine, daca aceste 12 raspunsuri tipice pot sa fie distructive atunci cum sa ne adresam fiilor?
Prin internediul cuvintelor invitante. E vorba de raspunsuri care nu vehiculeaza ideile, judecatile, sentimentele fiului, dar care-l invita sa
exprime propriile sale idei, judecati, sentimente. Aceste cuvinte invitante sunt percepite de catre fii ca si indemne de a se confesa. Cele
mai simple cuvinte invitante sunt:
inteleg,
asa-i,
ah!
ei!, nu mai spune,
mmm,
incredibil,
fi atent ce-o chestie!
interesant

Alte expresii sunt mult mai explicite, invita in mod clar copilul sa comunice:
povesteste-mi,
despre ce-i vorba?
explica-te mai bine
mi-ar placea sa stiu ce gandesti
ai chef sa vorbesti?
hai sa vorbim
ce vrei sa zici?
spune-mi tot
vorbeste, te ascult
am impresia ca tu vrei sa-mi spui ceva
am impresia ca este foarte important pentru tine

Aceste cuvinte invitante pot sa faciliteze comunicarea incurajand continuarea dialogului. Lasa initiativa fiului, nu i-o sustrage asa cum fac
in schimb cel 12 categorii de forme de adresare fiilor (sunt enumerate mai sus)

Aceste cuvinte invitante impiedica sentimentele, gandurile parintesti sa interfereze in procesul de comunicare. Fiii in fata acestor cuvinte
invitante dau frau liber gandurilor, sentimentelor care-i anima. Aceste cuvinte invitante comunica acceptabilitatea si respectul fata de fiu
ca si persoana.
Prin aceste cuvinte invitante se comunica fiului:
ai dreptul de a-ti exprima starea de suflet
te respect ca si persoana dotata de idei si sentimente
asa putea sa invat ceva de la tine
vreau intr-adevar sa-ti ascult si punctul tau de vedere
cred ca ideiile tale merita sa fie ascultate
sunt interesat de tine
vreau sa intru in raport cu tine, sa te cunosc mai bine

Cine nu ar reactiona favorabil unui asemenea comportament? Care adult nu ar fi orgolios sa se simta valorificat, respectat, acceptat,
interesant? Copiii nu sunt diferiti. Invitati-i sa discute si pregatiti-va unei explozii de expresivitate si expansibilitate. Puteti voi insiva sa-i
cunoasteti, sa va cunoasteti!