PORTOFOLIU

PEDAGOGIA FORMĂRII ȘI SCHIMBĂRII ATITUDINILOR

MASTERANDĂ: PAMFILIE (ZĂGRĂIAN) IONELA-ADELINA

ANUL 1
MANAGEMENT EDUCAȚIONAL

Cluj-Napoca, 2022
Tema 1: Realizați fise de documentare/studiu pentru temele PFSA (aprox. ½ pag/fișă) (1 pct.)

I. Clarificări terminologice: ideologie, atitudini, valori, comportament.

1. Conceptul de “atitudine socială”.

G. Allport (1981) definește atitudinea ca fiind o stare de pregătire mentală și neurală,

cristalizată prin experienta, care exercită o influenţă diriguitoare şi dinamizatoare asupra
răspunsului individului la toate obiectele şi situaţiile cu care el este în relaţie.

Conceptul de atitudine este o parte centrală a teoriilor sociale psihologice. O primă definiție
a conceptului de atitudine a fost propusă de G. W. Allport în 1935 în “ATTITUDES, HANDBOOK
OF SOCIAL PSYCHOLOGY”. În opinia lui atitudinile reprezintă “predispozițiile învățate de a
reacționa cu consecvență față de un obiect sau o clasă de obiecte într-un mod favorabil sau
nefavorabil”. Din această definiție unanim acceptată reținem faptul că atitudinile sunt învățate, nu
instinctive, că atitudinea este o predispoziție pentru manifestarea unui anumit comportament, că
răspunsurile sunt orientate pozitiv sau negativ și nu în ultimul rând că atitudinile sunt de durată.

Printre cercetători științifici care au încercat să definească atitudinile se enumără G.Katona

și G.Serraf. În viziunea lui Guy Serraf atitudinea constituie „un sistem regulator între rezerva
energetică a motivațiilor și solicitările lumii exterioare. Atitudinea funcționează ca un sincretism
de imagini intelectuale, simbolice și motrice. Atitudinea nu este înnăscută, ea este obținută prin
procesul îndelungat al învățării și experiențelor și rămâne deschisă la influențele externe”

Din perspectiva diferitor domenii ştiinţifice de abordare, conceptul atitudine de fiecare dată
a avut de suportat numeroase precizări și completări. „Un mod fixat de gândire” – ar fi ceea ce ar
explica asocierea cu atitudinile, felul în care oamenii se gândesc la alte persoane și la ei înșiși,
numit cogniție socială, adică un proces de acumulare a datelor și procesarea acestora prin filtrele
experiențelor, programărilor, sau chiar nevoilor prezente.

Putem cristaliza că atitudinea este un produs al gândirii și un mod de a privi problemele:

ca pe o provocare – în cazul în care este pozitivă sau ca pe o amenințare/problemă – în cazul în
care o vede negative. Pentru cercetarea noastră prezintă interes poziția lui Jean Stoetzel [9] formată
în urma analizei conceptului de atitudine, care susține ideea că în psihologia socială sunt prezente
patru semnificații bine stipulate pentru noțiune de atitudine.

1
 Deci, aceasta:

1) este o variabilă inferată care direct nu este observată sau observabilă;

2) este o stare de pregătire specifică în vederea unei acțiuni și implică o relație între o
persoană și un obiect sau o situație, deosebindu-se de trăsăturile de caracter (ale unui individ-
subiect) care nu implică nici o specificare a situațiilor;

3) are un caracter polar, este întotdeauna pro sau contra ceva și, respectiv, este corelată
subiectiv cu valori;

4) este formată prin experiență și este susceptibilă de a fi influențată de factori exteriori, de

exemplu, conformitatea socială cuprinde atitudini adaptate spre valorile și tipurile de norme
sociale.

Bibliografie:

2. Tipuri de atitudine.

Tipuri de atitudine În funcţie de obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:

a) atitudinile faţă de sine

b) atitudinile faţă de societate

Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza

autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă
parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global.

Atitudinea faţă de sine se bazează pe conștiința de sine, imaginea de sine, cu alte cuvinte pe
reprezentarea pe care o are fiecare despre propria persoană. Atitudinile față de sine se exprimă prin
demnitate, mândrie, orgoliu, amor propriu, încredere în forţele proprii, siguranţă de sine, modestie
sau lipsă de modestie, marcând astfel „stilul” comportamental al individului, precum şi relaţiile
acestuia cu semenii.

2
 Situaţiile sportive stimulează cunoaşterea de sine precum şi capacităţile de autoanaliză şi
de autoevaluare. Autoevaluarea apare la sportiv odată cu dorinţa de a se cunoaşte şi de a dovedi în
decursul confruntării cu adversarii şi cu diverse alte obstacole, limitele propriului potenţial. Sportul
oferă modalităţi nebănuite şi inepuizabile, în special pentru copii şi adolescenţi de a depăşi
complexele de inferioritate, frustrările şi de a se întrece cu sine şi cu ceilalţi, de a se compara cu
idolii lor. Reuşita sportivă poate constitui modalitatea de restabilire a unei imagini de sine
devalorizate în domeniul şcolar, familial sau social.

Atitudinile faţă de societate se referă la poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria
personalitate în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.

Atitudinea faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează, potrivit situaţiilor create.

Aici putem aminti:

➢ atitudinea faţă de muncă;

➢ atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale;
➢ atitudinea faţă de instituţii (familie, şcoală, biserică, armată);
➢ atitudinea faţă de organizarea politică;
➢ atitudinea faţă de ceilalţi semeni;
➢ atitudinea faţă de antrenor şi coechipieri (concurenţi).

3. Structura şi funcțiile atitudinilor sociale.

Analiza definiților examenate cu referire la conceptul de atitudine scoate în evidență

multiplele aspecte ale acestora și indică asupra posibililei evidențierii a caracteristecilor
fundamentale care pot fi clasate în caracterisitici după natura și conținutul structural al atitudinilor
și în caracterisitici evoluative, aflate în proces de acțiune și participare intensă în viața subiectului.
Printre proprietăți fundamentale ale atitudinilor în literatura științifică se regăsesc următoarele:

❖ valența se referă la dimensiunea evaluativ afectivă a atitudinilor. O atitudine poate

fi favorabilă sau nefavorabilă, pozitivă sau negativă față de un anumit obiect.
❖ intensitatea este puterea componentei afective. Cu cât o atitudine se apropie mai
mult de unul din polii extremi ai unei scale bipolare de tipul “ favorabil-
nefavorabil” sau “ pozitiv-negativ”, cu atât intensitatea ei este mai mare.

3
 ❖ centralitatea se referă la poziția unei atitudini în ansamblul elementelor ce
caracterizează un individ: apartenența socială, valorile, aptitudinile, etc.
❖ de diferențiere a convingerilor reprezintă numărul de convingeri care sunt prezente
în atitudine. Cu cât numărul de convingeri este mai mic, cu atât atitudinea este mai
slab formată și poate fi schimbată mai ușor.
❖ specificitatea sau generalitatea reprezintă modul în care este orientată o atitudine
spre un obiect sau spre o categorie întreagă de obiecte.

Atitudinile pot fi analizate şi înţelese mai adecvat prin dezvăluirea caracteristicilor

(notelor) lor fundamentale, pe care le putem grupa în două categorii :

• Caracteristici de stare –care se referă la natura, conţinutul şi structura atitudinilor;

• Caracteristici dinamice—care se referă la dimensiunea lor procesuală, la rolul lor în viaţa

şi activitatea individului, în devenirea personalităţii sale.

Funcțiile atitudinilor sunt prezentate în mod diferit de la autor la autor, ceea ce poate fi
explicat prin faptul că atitudinile sunt foarte importante în ansamblul vieții psihice a unui individ,
aflându-se în legătură directă șiindirectă cu multe procese și componente ale sferei personalității

4
și interacțiunii dintre indivizi în context social. D. Katz este unul din savanți care a prezentat o
sistematizare a funcțiilor atitudinilor evidențiind următoarele patru funcții ale atitudinii.

1. Funcția de cunoaștere sau cognitivă (“knowledge function”) este realizată de

atitudini constituite în baza cunoștințelor și experiențelor individului care ierarhizează
și ordonează cele percepute. Funcția devine mai vizibilă în cazul apariției obiectelor
noi și necesității expunerii poziției formate slab sau deloc.
2. Funcția de utilitate (“utilitarian function”) este cea instrumentală, adaptativă sau
utilitară. Subiectul formează atitudini favorabile sau nefavorabile față de obiecte în
dependența de relații pozitive sau negative stabilite pe parcursul anumitei etapei a vieții
sale; astfel, atitudinile pozitive sunt formate în urma obținerii satisfacției trebuințelor,
ambițiilor și, corespunzător, cele negative construiesc partea rezultatelor ce au provocat
anxietate, frustrare, frică etc.
3. Funcția de adaptare (“adapting function”) este cea vitală, care modifică,
reorganizează conținuturile interne ale personalității în raport cu cele desfășurate în
exteriorul subiectului. Cu cât rezultatele corelației obținute sunt mai favorabile,
pozitive pentru așteptările și pozițiile persoanei, adică sunt acceptate de cei din jur, cu
atât mai sigur este exteriorizată poziția individului.
4. Funcția de exprimare a valorii (“value-expressive function”) este cea care se
exteriorizează la etapele mai târzii de dezvoltare ai personalității aflate în formare prin
poziții, credințe, viziuni relativ mai stabile și, prin urmare, permite identificarea
componentelor sistemului de valori al subiectului și pune la dispoziție datele despre
conținuturile importante ale sferei personale, cum ar fi trebuințe care generează
implicarea în diverese activități, sfera motivațională ce determină comportamentele,
sistemul de apreciere și valorificarea propriului potențial, a realizărilor atinse,
așteptărilor confirmate.
5. Funția de apărare a sinelui (“ego-defensive function”) este cea care protejează
subiectul de amenințările obiective din exterior, de nesiguranța internă și prin aceasta
asigură echilibrul lăuntric și stabilitatea, aronia personalității cu variabilile mediului
extern. De Jean-Claude Abric sunt distinse trei funcții de bază ale atitudinilor, dintre
care se este prezentă funcția cognitivă descrisă și de D.Kate. Altele două funcții sunt

5
 energetică (prin care se determină natura și intensitatea motivațiilor) și reglatoare
(vizează unificarea opiniilor și a comportamentelor, apropiindu-se, prin aceasta, de
reprezentări constituind un filtru de interpretare a realității).

Bibliografie

1. Ciobanu V. Valorile în societatea contemporană. În: Revista de teorie şi practică

educaţională Didactica PRO, 2000. nr.4, p. 20-23.
2. Dumitru I. Al. Personalitate, atitudini, valori. Timişoara: Ed. De Vest, 1998.
3. Iluț P. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Iaşi: Ed. Polirom, 2004.
4. Katz D., Kahn R.L. The Social Psychology of Organizations. New York: John Wiley
and Sons, 1966.
5. Pavelcu V. Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: EDP, 1982.
6. Popescu-Neveanu P. Dicţionarul de psihologie. Bucureşti, Editura Albatros, 1978.

4. Relația atitudine – comportament

Atitudini şi comportamente. Relaţia dintre atitudini şi comportament este una complexă.

Între atitudinile şi comportamentele unei persoane pot exista relaţii de convergenţă sau de
divergenţă. Relaţiile de convergenţă relevă faptul că anumite atitudini determină anumite
comportamente. Atitudinile constituie forţa motivaţională şi direcţională care generează un
comportament specific, sunt cauza acestuia. Schimbarea atitudinilor unei persoane va determina
şi modificarea comportamentului acesteia. Dar în anumite situaţii, oamenii întreprind acţiuni,
dezvoltă comportamente în discrepanţă cu atitudinile lor prealabile, cu convingerile şi credinţele
lor intime. Odată realizate aceste acţiuni şi comportamente fac necesară justificarea lor,
restabilindu-se astfel, postfactum, convergenţa atitudine-comportament.

Relaţile de divergenţă dintre atitudini şi comportamente trebuie abordate într-un cadru mai
larg, acela al relaţiei de interacţiune dintre persoană şi situaţie. Divergenţa atitudinecomportament
poate fi generată atât de factori care ţin de personalitatea individului cât şi de factori situaţionali.

Factorii care ţin de personalitate se referă la:

6
1. aptitudinile şi capacităţile individului (nu toţi oamenii au capacitateade a transpune în mod
corespunzător stitudinile lor în comportamente corespunzătoare);

2. gradul de implicare al subiectului, activismul său (o persoană cu un grad mai ridicat de implicare
în acţiunese va comporta, în mai mare măsură, în conformitate cu atitudinile sale);

3. factorii de ordin cognitiv (nivelul cunoştinţelor ş convingerilor unei persoane sunt predictori
puternici ai comportametului său);

4. accesibilitatea unor atitudini (uşurinţa cu care persoana care le reactualizează şi poate „opera‖
cu ele).

În raportul atitudine-comportament sunt posibile patru situaţii, două relevând relaţii de

concordanţă şi două, relaţii de neconcordanţă:

1. atitudini pozitive-comportament pozitiv; această situaţie evidenţiază existenţa unui mediu

adecvatde socializare şi educare a individului;

2. atitudini pozitive-comportament negativ; această situaţie ilustrează existenţa unei legături slabe
între atitudine şi comportament care poate fi generată şi de faptul că , în structura acelei
atitudinicare determinăun anumit comportament, componenta acţională (a atitudinii) nu este
suficient de bine conturată. În acest caz, comportamentul este determinat situaţional;

3. atitudini negative-comportament pozitiv; în această situaţie se poate vorbi despre o anumită

„eficienţă socială‖ a procesului de socializare şi educaţie a individului, nu însă şi de o eficienţă
psihologică a acestui proces.Individul în acuză adoptă un comportament dezirabil,
uncomportament „de faţadă” .

4. atitudini negative-comportament negativ; este vorba despre un rezultat nedorit al procesului de

socializare şi de educaţie al individului care determinăanimite comporatmente deviante şi
antisociale.

7
 Dincolo de aceste considerente trebuie să spunem că, într-o exprimare sintetică, relaţia
dintre atitudini şi comportament este una de tip probabilistic. „Numai cu o anumită probabilitate
putem deduce un comportament dintr-o atitudine ş invers” (Radu, 1994, p. 93)

Bibliografie

1. Allport G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, 1981.

2. Boncu, Şt. Psihologia influenţei sociale, 2002, Iaşi, Ed. Polirom
3. Byrne, D. „Interpersonal attraction and Attitude Similarity‖ , in Journal of Abnormal
and Social Psychology, 1961, Vol. 62, No. 3, 713-715
4. Chircev, A. Psihologie pedagogică. București, EDP, 1967.
5. Doise, W. , Deschamps, J.-S. , Mugny, G. Psihologie socială experimentală, 1999, Iaşi,
Ed.Polirom
6. Duck, S. W. Relaţiile interpersonale, a gândi, a simţi, a reacţiona, 2000, Iaşi, Ed.
Polirom

6. Raportul valoare-atitudine.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, noţiunea de valoare are următoarea

definiţie: "ansamblul calităţilor care fac un lucru bun, dorit şi apreciat". Dar valorile sociale nu se
nasc odată cu individul. Formarea atitudinilor de valoare şi a sistemelor de valoare reprezintă o
parte organică a procesului de socializare. Socializarea este un proces de continuă interacţiune şi
adaptare socială prin care se asimilează aptitudinile şi deprinderile necesare activităţii specifice
fiecărui individ posesor de statusuri şi roluri sociale definite.

Rolul valorilor, în motivarea unor decizii de acţiune în defavorarea altora, se manifestă mai
ales cînd există un conflict motivaţional imediat premergător acţiunii alese. Purtătorul de valoare
în acest conflict motivaţional este acţiunea, în timp ce realizarea unei acţiuni este de fapt
valorizarea concretă, adică o acţiune aleasă prin excluderea altora ca mat puţin valoroase.

Conceptul este definit de creatorul lui. Gordon W. Allport (1935), ca starea de deprindere
sufletească, spirituală şi neurologică care născîndu-se din experienţă direcţionează sau influenţează
dinamic toate reacţiile individului faţă de obiectele şi situaţiile cu care el intră în contact. Pentru J.

8
Stoetzel atitudinea înseamnă maniera în care o persoană se situează în raport cu obiectivele de
valoare.

Noi dăm o conotaţie mai mult relativă cînd spunem că atitudinea de valoare este acea
predispoziţie cognitivă şi afectivă a individului, avînd totodată şi o latură motivaţională, care se
activează în momentul cînd individul se raportează la propria persoană sau la diferite aspecte din
sfera existenţială a realităţii sociale. Este deci o relaţie interioară, o stare subiectivă ce apare ca o
predispoziţie de acceptare sau de respingere a preferinţelor sociale.

Relaţia atitudine-valoare este subtil creionată de Petre Iluţ cînd face trimitere la concepţia
lui M. Rokeach (1973), şi anume, o atitudine se referă la un complex de convingeri (beliefs) vis-
a-vis de un obiect sau situaţie specifică, pe cînd o valoare se referă la o singură convingere, însă
una de mare generalitate, transgresînd situaţii şi obiecte particulare: valorile, ca principii
fundamentale despre moduri de comportament sau scopuri ultime ale existenţei sînt la nivelul
individului de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor sau chiar a miilor.

Idealul, pînă la urmă, este valoarea ce apare în sfera comportamentelor şi a acţiunilor

umane. Un alt standard al conduitei umane cu valenţe orientative în situaţii date sînt normele
sociale. Definim norma socială ca regulă specifică de comportament ce poale fi folosită ca imbold
imediat în raportarea soluţionativă a oamenilor în situaţii date. Aşa cum Robert Nisbet (1970) seria,
putem să concepem normele sociale ca soluţii de rezolvare a problemelor sau a situaţiilor, lat în
ceea ce priveşte relaţia valoare-normă, nivelul de generalitate este net superior valorii, astfel putem
anunţa că valoarea este baza orientativă pentru mai multe norme sociale.

Valorile nu sînt unităţi finale în coordonarea comportamentului uman, ci sînt ansamblul

intereselor clădite pe nevoile sociale şi necesităţile biologice ale oamenilor. Ierarhia este
următoarea: valori, idealuri, norme, atitudini, opinii.

Bibliografie

1. Aronson, Elliot, Social Animal, W. H. Freeman and Company, 1976, pg.104;

2. Csepeli György, Papp Zsolt, Pokol Béla, Modern polgári elméletek. Budapest.
Gondolat Kiadó, 1987.

9
3. Festinger, Leon, A Theory of Cognitive Dissonance. Stanford, Stanford University
Press, 1975;
4. Habermas, Jürgen, Technic und Wissenschaft als Ideologie, Frankfurt am
Main.Suhrkamp Verlag, 1968;
5. Petru Iluţ, Atitudini şi valori la preadolescenţi şi tineri, Teză de doctorat, 1984;

6. Relația atitudini – sentimente

Datorită sentimentelor, o persoană îşi exprimă atitudinea. Conceptul de „sentiment”

acoperă un domeniu foarte vast şi divers al vieţii unei persoane fiind o atitudine emoţională
stabilă a unei persoane faţă de un obiect. Sentimentele şi emoţiile unei persoane sunt
puternic asociate cu calităţile personale interne. Ele reflectă tot ceea ce trăieşte o persoană.

Principalul lucru într-un sentiment este atitudinea emoţională pe care o persoană a

stabilit-o pentru un anumit subiect sau pentru un cerc de fenomene. În această ordine de
idei, experienţa sentimentelor poate obţine uneori o mare putere, dobândind caracterul de
afect.

Starea de spirit, emoţiile, afectele au un lucru în comun – acestea sunt tot felul de
reacţii emoţionale. În schimb, sentimentele sunt acele relaţii stabile ale persoanei cu
mediul, care sunt exprimate în reacţiile emoţionale corespunzătoare. Alături de emoţii
puternic exprimate exterior, putem întâlni sentimente în care atitudinea noastră faţă de
obiect este foarte clar manifestată.

În clasificarea sentimentelor, în primul rând, ar trebui să pornim de la principiul

psihologiei materialiste conform căruia psihicul uman este o reflectare a realităţii obiective
care există independent de ea. Din punctul de vedere al psihologiei, sentimentele sunt
atitudinea individuală a unei persoane faţă de ceea ce ştie, faţă de cei din jurul său şi faţă
de el însuşi. Ele sunt împărţite în două categorii – sentimente mai mici şi mai înalte.
Satisfacerea oricăror nevoi fiziologice poate fi atribuită primei categorii, a doua categorie
implică sentimente morale, estetice şi intelectuale.

10
 Prin urmare, există şi o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele
devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valori. Astfel „dreptatea”, de
exemplu, se bazează pe sentimentul egalităţii între oameni, „frumosul” presupune trăinicia
unor sentimente estetice, „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate etc. Desigur, în
condiţii vitrege de viaţă şi de educaţie, apar şi afecte ostile, ducând la însuşiri negative de
caracter: umilirea, asuprirea cauzează sentimente de ură, care pot face un om agresiv şi
profund necinstit. Vizavi de acestea, sentimentele etice reglementează comportamentul
uman.

De exemplu, dacă persoana se comportă în conformitate cu normele de

comportament predominante, simte satisfacţie, încredere în sine. Dacă comportamentul
unei persoane nu respectă normele recunoscute şi acceptate în general, el trăieşte o stare de
penibil, de ruşine, care se bazează pe un sentiment inconştient de vinovăţie, a cărui bază
poate fi nu numai mânia faţă de sine, ci şi teama pentru încălcarea normelor şi
reglementărilor acceptate.

Rareori ceea ce simțim poate fi redus la un singur element, iar emoțiile, deși trecătoare și
în același timp complexe, implică o varietate de răspunsuri atât fizice cât și cognitive, rolul lor
fiind acela de a produce o reacție în urma unui stimul.

Ca de exemplu reacția pe care o putem avea dacă, plimbându-ne singuri și liniștiți prin
pădure, auzim pași greoi în urma noastră, sau zgomote suspecte dintr-un tufiș. Poate fi un urs sau
poate fi un alt drumeț sau o pasăre, însă ceea ce corpul nostru înregistrează înainte de a putea
raționa, este frica. În acest caz, emoția deși ne afectează fizic într-un mod neplăcut, ne ajută să
percepem pericolul în care ne aflăm pentru a putea lua măsuri înainte să ni se întâmple ceva.

Deși poate părea o simplificare inoportună, sentimentele își fac adăpost permanent în
mințile noastre, fiind punțile de legătură dintre reacții și emoții, având un caracter profund
personal, fundamentat pe experiențele anterioare.

Emoțiile sunt primele care vin și ne pot speria, bucura sau înfuria, însă asocierile care dau
naștere sentimentelor oferă o infinitate de posibilități. Ele sunt conturate de temperamentul
individual și de experiențele din trecut, de aceea două persoane pot experimenta același sentiment,
însă îl pot denumi sau descrie total diferit.

11
 Spre deosebire de fericire (care este un sentiment), bucuria (care este o emoție) implică
mai puțină conștientizare cognitivă, ceea ce înseamnă că ne simțim bine, fără ca noi sa putem
decide asta. Fericirea, în schimb, este indusă și dependentă de condiții externe indefinite, care sunt
strict legate de percepția și interpretarea noastră subiectivă.

Conform modelului ABC al structurii atitudinii, componenta afectivă, clasificată în emoții

și sentimente, este cea care ne ajută să ne modelăm atitudinea. Sentimentele noastre se bazează pe
o judecată sau judecăți care au ca rezultat un răspuns pozitiv, cum ar fi favorizarea, un răspuns
negativ, cum ar fi antipatia sau un răspuns neutru, în cazul lipsei de interes.

Această componentă a atitudinii se reflectă prin expresii precum: Îmi place mâncarea
românească (afirmație pozitivă), Urăsc să mă plimb (afirmație negative) sau Nu mă interesează
politica (neutru). De asemenea, putem avea și răspunsuri ambivalente atunci când avem și
sentimente pozitive, dar și negative față de un obiect sau situație (ex. Îmi place să înot pentru că
este răcoritor, dar nu îmi place pentru că nu pot vedea pe sub apă).

Bibliografie

1. Allport G. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1981.
2. Atitudinea: cum să-mi schimb radical viaţa. Disponibil: http://www.empower.ro/
atitudinea-cum-sa-mi-schimb-radical-viata-i/
3. Atitudinea este cheia succesului. Disponibil: https://www.roportal.ro/articole/
despre/atitudinea_este_cheia_succesului_1902/
4. Atitudinea şi succesul profesional. Disponibil: https://cariera.ejobs.ro/atitudinea-si-
succesul-in-cariera/ 6. Bădulescu G.T. Despre succes şi atitudine. 21 octombrie 2012.
Disponibil: http:// www.traianbadulescu.ro/2012/10/21/despre-succes-si-atitudine/
5. Blythe J. Comportamentul consumatorului. Bucureşti: Editura „Teora”, 1999. 8. Boncu
Şt. Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Editura „Polirom” 2002.

12
 II. Formarea atitudinilor
1. Teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale.

Schimbarea atitudinilor reprezintă un domeniu complex, existând numeroase strategii,

teorii şi modele care încearcă să explice acest proces. Literatura de specialitate foloseşte termenii
„strategie” cu sensul de „plan de acţiune” în timp ce „tehnica” include modalităţile prin care
strategia este adusă la îndeplinire. Conform lui Albert Bandura (1986), termenul „teorie” specifică
mecanismele şi determinanţii care guvernează fenomenul studiat, în timp ce cuvântul „model”
desemnează un set de concepte considerate că s-ar referi la o problemă anume. Un model
conceptual poate fi alcătuit din mai multe teorii şi este structurat pe mai multe nivele.

De exemplu, Septimiu Chelcea (2006, 145-193) se referă la teorii psihosociologice ale

schimbării atitudinale şi la teorii ale limbajului persuasiv, delimitând apoi strategii şi tehnici de
persuasiune. Martin Fishbein şi Icek Ajzen (1975, 411-509) consideră că strategiile de schimbare
a atitutinilor şi comportamentelor sunt participarea activă şi comunicarea persuasivă. Tehnicile
participării active sunt contactul interpersonal, jocul de rol, comportamentul contraatitudinal şi cel
de alegere. Comunicarea persuasivă a fost cel mai bine studiată în cadrul Programului de cercetare
a comunicării de la Universitatea Yale (Hovland, Yannis şi Kelly, 1953).

O altă clasificare a teoriilor privind schimbarea atitudinilor şi comportamentelor pe care

am studiat-o este cea a lui Richard E. Petty şi John T. Cacioppo (1981/1996), care propun şapte
categorii principale: condiţionarea şi modelarea, comunicarea persuasivă sau învăţarea mesajului,
teoria „judecata socială”, abordările motivaţionale, cele privite din perspectiva atribuirii,
abordările combinate şi auto-persuasiunea. Robert B. Cialdini (1984/2004) a formulat şase
categorii de bază, fiecare guvernată de câte un principiu psihologic fundamental care conduce
comportamentul uman. Cele şase principii ale persuasiunii – reciprocitatea, angajare/consistenţă
(sau consecvenţă), validare socială, autoritatea, simpatia şi raritatea – sunt abordate din punctul de
vedere al funcţiei lor în societate şi al modului în care sunt folosite în viaţa de zi cu zi.

În literatura de specialitate se diferenţiază teoriile psihosociale ale schimbării atitudinale

de cele ale limbajului persuasiv, teorii pe care le voi prezenta, pe scurt, în continuare.

Teoriile behavioriste (ale învăţării)

13
 Teoriile „stimul-răspuns” şi „întărirea” explică în egală măsură formarea atitudinilor şi
susţin ideea că acestea se schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns este mai puternic
decât stimulul pentru vechiul răspuns. Astfel, persuasiunea urmăreşte ca, prin intermediul unor
variabile independente (sursă, mesaj, receptor, canal) să fie stimulate procesele interne care
mediază comportamentul (atenţie, înţelegere, acceptare, reţinere), având ca efect schimbarea
credinţelor, atitudinilor şi comportamentului. Teoriile behavioriste au fost testate în medicina
dentară în cadrul studiilor care urmăreau scăderea consumului de ţigarete (Søgaard, 1993, 31). De
asemenea, procesele învăţării sociale sunt utilizate în iniţiativele de desensibilizare a pacienţilor
cu anxietate dentară, fiind raportate rezultate foarte bune, în special la copii. Voi prezenta studiile
în acest domeniu în cadrul cercetărilor personale privind anxietatea faţă de medicul dentist şi
cabinet.

Teoria acţiunii gândite

Teoria „acţiunea gândită” (Fishbein şi Ajzen, 1975) are la bază „intenţia comportamentală”
generată de atitudinea faţă de un anumit comportament, intenţie care se află în concordanţă cu
normele subiective ale individului şi calculează matematic relaţia dintre atitudini, credinţe şi
comportament (apud Petty şi Cacioppo, 1981/1996, 193). Intenţia comportamentală a unui individ
este predictibilă dacă se cunosc (1) atitudinea acelui individ faţă de comportamentul vizat şi (2)
norma lui subiectivă, adică măsura în care percepe presiunile sociale pentru a realiza sau nu
acţiunea.

În mod curent, oamenii adoptă comportamentele pe care ei le valorizează pozitiv şi care

sunt populare în rândul celor din jur şi se abţin de la celelalte. Herbert C. Kelman (1961/1966, 151)
enumeră trei direcţii de cercetare în domeniul influenţei sociale: impactul asupra judecăţilor,
asupra interacţiunilor din interiorul grupurilor mici şi studiul comunicării persuasive, ultimul
aspect reprezentând obiectul de studiu al lucrării de faţă.

Autorul citat discută apoi trei procese de bază ale influenţei sociale: complianţa,
identificarea şi internalizarea, pe care le-am diferenţiat la începutul subcapitolului despre
schimbarea atitudinală, de procesul de persuasiune. Alberta şi Sidney Siegel (1957/1966, 187)
afirmă că grupul de apartenenţă şi cel de referinţă al unui individ pot să nu fie identice, însă

14
influenţa normelor sociale este prezentă în ambele contexte. Schimbarea este, însă, dependentă de
identificarea individului cu grupul său. Autorii citaţi au demonstrat experimental că poate avea loc
o schimbare atitudinală majoră, în cazul în care indivizii s-au raportat în timp la un grup de
apartenenţă impus, iniţial nedorit, ca la grupul lor de referinţă.

Teoria procesului dual

Sub denumirea „proces dual” sunt cuprinse mai multe teorii asemănătoare, dintre care cea
mai cunoscută este „Modelul probabilităţii de elaborare” al lui Richard E. Petty şi John T.
Cacioppo (1986). Persuasiunea se poate realiza pe o rută centrală, prin examenul atent al
argumentelor pro şi contra unei poziţii, sau pe o rută periferică, fără o analiză aprofundată a
informaţiei primite, accentul punându-se, în acest caz, pe factori precum atractivitatea sursei şi
numărul de argumente pro sau contra. Cu cât cunoştinţele unei persoane sunt mai structurate, cu
atât este mai puţin sensibilă la persuasiune. Indivizii neinteresaţi de mesaj sau cei slab motivaţi vor
urma calea periferică.

Procesul dual este teoretizat şi de Alice H. Eagly şi Shelly Chaiken (1993), autoare care
descriu o „cale sistematică” (centrală) şi o cale euristică (periferică) prin care sunt schimbate
atitudinile. Pentru procesarea informaţiilor persuasive, receptorul îşi mobilizează resursele
cognitive. Alocarea acestor resurse depinde, în opinia autoarelor citate, de caracteristicile
receptorului (gradul său de implicare, nevoia sa de cunoaştere, calitatea de expert), de mesaj
(complexitatea, atractivitatea, forma în care este prezentat), dar şi de contextul în care este inclus
mesajul (editorial, reclamă comercială).

2. Teoria stimul – răspuns, teoria întăririi

Teoria întăririi dezvoltată de Skinner, cunoscută și sub numele de condiționare operantă

sau condiționare instrumentală, încearcă să explice comportamentul uman în corespondență cu
mediul sau stimulii care îl înconjoară.

Folosind metoda experimentală, Skinner ajunge la concluzia că apariția unui stimul

declanșează un răspuns la persoană. Dacă acest răspuns este condiționat folosind întăritori pozitivi

15
sau negativi, se poate exercita o influență asupra reacției sau comportamentului operant menționat,
care poate fi îmbunătățită sau inhibată.

Skinner a stabilit că comportamentul este menținut de la un context sau situație la altul atâta
timp cât consecințele, adică întăritorii nu se schimbă sau fac acest lucru urmând anumite logici,
„reguli” care trebuie descoperite. Datorat, atât comportamentul uman, cât și cel animal pot fi
condiționate sau modificate folosind o serie de stimuli pe care subiectul le poate considera
satisfăcătoare sau nu.

Mai simplu explicat, Teoria întăririi subliniază că o persoană are mai multe șanse să repete
un comportament care este consolidat pozitiv, precum și este mai probabil să repete
comportamente care sunt asociate cu stimuli negativi sau întărire

După cum sa menționat la începutul articolului, pe lângă teoretizarea despre

comportamentul uman, Skinner a căutat să pună aceste teorii în practică. Pentru a face acest
lucru, el a dezvoltat o serie de programe de întărire specifice, cele mai proeminente fiind
programele de întărire continuă și de întărire intermitentă (întărirea intervalului și întărirea
rațiunii).

1. Armare continuă
În armare continuă persoana este recompensată constant pentru o acțiune sau un
comportament. Principalul avantaj este că asocierea este rapidă și eficientă; cu toate acestea,
odată ce armătura este îndepărtată, comportamentul se stinge rapid.

2. Armare intermitentă
În aceste cazuri comportamentul persoanei este întărit doar în anumite ocazii. La
rândul său, acest program este împărțit în două categorii: întărirea intervalului (fix sau variabil)
sau întărirea motivului (fix sau variabil)

În întărirea intervalului, comportamentul este întărit după o perioadă de timp stabilită

anterior (fixă) sau o perioadă de timp aleatorie (variabilă). În timp ce în întărirea rațiunii persoana
trebuie să efectueze un anumit număr de comportamente înainte ca aceasta să fie întărită. La fel ca

16
în întărirea intervalului, acest număr de răspunsuri poate fi convenit anterior (fixat) sau nu
(aleatoriu).

Skinner consideră că nou-născutul dispune de capacități înnăscute, însă comportamentele

care devin consecvente se cristalizează prin învățare.

Comportamentul este împărțit în două categorii:

1.Comportamentul respondent

2.Comportamentul operant.

1) Comportamentul respondent – se manifestă prin intermediul unor reflexe/răspunsuri

automate la interacțiunea acestora cu anumiți stimuli, în mod involuntar. Răspunsurile de acest tip
pot fi supuse condiționării sau pot fi modificate prin învățare, făcând parte din condiționarea
clasică.

În aceasta din urmă, un stimul neutru se asociază cu un stimul necondiționat de mai multe ori, până
în momentul în care stimulul neutru este capabil să manifeste un răspuns anterior necondiționat,
numit acum răspuns condiționat (Feist & Feist, 2016). Conform lui Brain (2000), există mai multe
tipuri de condiționări clasice:

a) Condiționarea învățată: presupune existența și menținerea stimulului condiționat în timpul

prezentării stimulului necondiționat, adică manifestarea celui dintâi până la apariția răspunsului
dorit. Acesta este tipul de condiționare care se utilizează în studiile de laborator și în cadrul
experimentelor cu animale.

b) Condiționarea înapoiată: se produce în momentul în care stimulul condiționat este prezentat

ulterior stimulului necondiționat.

c) Condiționarea simultană: manifestarea acesteia are loc atunci când ambele tipuri de stimuli
(condiționat și necondiționat) sunt prezente în același timp.

d) Condiționarea trasată: presupune prezentarea stimulului condiționat și oprirea acestuia înainte

ca răspunsul necondiționat să fie produs.

17
 Aceasta este și situația celebrului experiment al lui Pavlov, referitor la asocierea dintre
stimul și răspuns prin intermediul mâncării și a salivării. În cadrul acestui experiment, Pavlov le
prezenta câinilor hrana (stimulul), la care aceștia începeau să saliveze (răspunsul).

Conform lui Burger (2019), pentru că asocierea dintre stimul și răspuns a existat fără ca
Pavlov să implice o condiționare directă, atunci hrana este stimulul necondiționat, iar procesul
de salivare este răspunsul necondiționat. În acest context, Pavlov a ajuns în stadiul de
împerechere a stimulilor necondiționați cu stimulii condiționați.

Mai precis, psihologul rus a adăugat un nou stimul la prezentarea hranei, adică zgomotul
unui clopoțel. După mai multe repetări ale aceluiași proces (prezentarea hranei asociată cu
zgomotul clopoțelului), Pavlov a încetat să mai ofere hrana câinilor în timp ce suna din clopoțel.
Atunci a observat că în urma sunetului produs de clopoțel se manifesta și procesul de salivare,
acesta din urmă devenind astfel un răspuns condiționat în asocierea dintre stimul și răspuns.

2) Comportamentul operant – se manifestă prin răspunsurile pe care individul uman le

oferă fără ca prezența stimulilor să fie neapărat necesară, fiind spontană. Întărirea
comportamentelor operante se realizează prin consecințele care apar în urma realizării lor. Aceste
comportamente sunt legate de condiționarea operantă (Engler, 2014).

Skinner considera că individul uman învață comportamente prin intermediul condiționării

operante. Ceea ce este specific la acest tip de condiționare este (re)întărirea imediată a
răspunsului. În primă instanță, organismul realizează o acțiune care apoi este reîntărită prin mediu.
(Re)întărirea presupune creșterea probabilității ca acest comportament să apară din nou.

Procesul de (re)întărire produce două tipuri de efecte: primul efect presupune întărirea
comportamentului, în timp ce al doilea efect produce recompensarea individului. Între (re)întărire
și recompensare există, totuși, o diferență clară: nu toate comportamentele (re)întărite presupun
existența recompensării. (Re)întăririle există în mediu și nu sunt resimțite în mod direct de către
individ: spre exemplu, Skinner (1971, 1987, apud. Feist & Feist, 2006) afirmă că consumul unui
anumit tip de mâncare nu este (re)întărit pentru că este gustos, ci este gustos fiindcă este (re)întărit.
Această (re)întărire este divizată în (re)întărire pozitivă și (re)întărire negativă:

a) (Re)întărirea pozitivă: se produce în momentul în care comportamentul este urmat de o situație

care facilitează creșterea posibilității de repetare a comportamentului respectiv în viitor.

18
b) (Re)întărirea negativă: se manifestă atunci când un comportament este urmat de încheierea
unei situații neplăcute, determinând creșterea probabilității ca acel comportament să reapară în
situații similare. Pedeapsa apare în momentul în care comportamentul este urmat de o situație
neplăcută a cărui scop constă în eliminarea sa.

Modalități de recompensare:

-Aprecieri verbale/semnale nonverbale: zâmbetul, o înclinare afirmativă a capului, o mână

pusă pe umăr;

- Expunerea ideilor unui elev pe tablă sau în revista școlii;

-Acumularea de puncte;

-Observații personalizate pe caiete sau lucrări;

-Prietenia profesorului.

Recompensa este superioară pedepsei deoarece furnizează mai multă informație (pedeapsa-
„comportamentul acesta nu este corespunzător”, dar nu arată și comportamentul potrivit,
recompensa - „comportamentul corespunzător este acesta, deci nu altul”); Aprecierile laudative
influențează pozitiv, spre exemplu, notele unui elev, dar nu numai la disciplina la care elevul a
avut parte de ele (de aprecieri);

Bibliografie

Brain, C. (2000). Advanced Subsidiary Psychology: Approaches and Methods. Cheltenham:

Nelson Thornes Ltd.

Burger, J. (2019). Personality. Boston: Wadsworth: Cengage Learning.

Engler, B. (2014). Personality Theories – An Introduction. Wadsworth: Cengage Learning

Feist, J., & Feist, G. (2006). Theories of Personality. New York: The McGraw-Hill Companies,
Inc.

Staats, A. W. (1996). Behavior and Personality: Psychological Behaviorism. New York: Springer
Publishing Company, Inc.

19
 3. Explicarea succesului şi a eșecului.

În conformitate cu DEX-ul online conceptul de succes este definit drept un rezultat

favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă. Puține dintre eșecurile noastre sunt cu
adevărat fatale”, a spus Tim Harford, economist care publică în Financial Times și care a scris
cartea “Adapt: Why Success Always Starts With Failure”. Autorul consideră că “succesul vine
mai des prin rezolvarea rapidă a greșelilor pe care le facem, decât prin realizarea lor corectă de
prima dată.”

Primul pas spre îmbunătățirea sinelui în urma unui eșec este tocmai recunoașterea
respectivului eșec. “Pare să fie cel mai greu lucru din lume să admiți că ai făcut o greșeală și să
încerci să o repari. Pentru că solicită o regândire a modului în care iei decizii.”, spune Harford.

Succesul are o primă accepțiune - aceea de reușită, deși nu orice reușită este un succes. O
altă accepțiune asociată este, victoria în competiție. Succesul este rezultatul autorealizării de sine,
cu eforturi mari cu sacrificii, cu muncă asiduă, din trebuința de autoexprimare si autorealizare, din
trebuința de prestigiu. Succesul școlar este recunoașterea capacității de exprimare, prin
performanțele învățării, valorificându-se la maximum capacitățile si disponibilitățile biopsihice.
Succesul școlar se manifestă prin rezultate maxime la examene, concursuri, olimpiade.

În cartea lui, Harford oferă o serie de soluții care pot fi aplicate în urma unui eșec:

• Încearcă ceva nou – dacă până acum nu a funcționat, poate ar fi timpul să încerci altceva.
Altă abordare, alt plan, altă strategie.
• Experimentează acolo unde există șanse – nu te încăpățâna să câștigi acolo unde nu există
șanse de reușită. Până la urmă, o doză de realism te menține pe linia de plutire.
• Fii deschis la feedback – “Dincolo de orice, feedback-ul este esențial pentru a determina
care acțiuni au reușit și care au eșuat. Cere o părere, însă nu doar de la o persoană, ci de
la cât mai multe”, spune Harford.
• Exersează în multiple zone – încearcă diverse lucruri și apoi insistă acolo unde lucrurile
încep să meargă. După cum spune Harford: “Pluralismul funcționează pentru că viața nu
merită trăită fără noi experiențe.”

20
 • Nu rămâne atașat de planul tău – atunci când lucrurile nu mai funcționează, tinzi să te
descurajezi pentru că nu a ieșit conform planului tău. “Pericolul constă într-un plan care
ne face să credem că eșecul este imposibil și adaptarea nu neapărat necesară – un fel de
Titanic, nescufundabil (până când lovește aisbergul).”

Albert Einstein spunea că: “Eșecul este succesul în progres”.

.Eşecul este uneori provocat de lipsa unor competenţe necesare pentru a face faţă anumitor
situaţii, dar eşecurile aparente pot fi un mijloc important de a învăţa şi, în mod paradoxal, ele
furnizează combustibilul pentru cele mai mari realizări şi succese din viaţă. În cele din urmă,
învăţăm să acceptăm faptul că ceea ce majoritatea oamenilor numesc eşec este, de regulă, doar un
impediment temporar în raport cu un anumit standard arbitrar şi totodată o parte esenţială a vieţii.
Un astfel de insucces este doar o competiţie în desfăşurare. Această lecţie importantă ne poate
ajuta să înţelegem că singurele eşecuri reale apar atunci când evităm provocările care merită riscul
fără să ne încercăm norocul sau atunci când refuzăm să învăţăm din greşeli.

Eşecul şcolar este forma severă insuccesului școlar și se manifestă prin abandon și prin
repetenție, aceasta este o sanțiune a neîndeplinirii obligațiilor scolare. Insuccesul școlar, cu toate
formele lui de manifestare, reprezintă ansamblul pierderilor școlare ale căror efecte se repercutează
negativ asupra integrării sociale și profesionale și asupra relațiilor de conviețuire cu semenii.

Cauzele subiective țin de structura biopsihică a elevului. Sănătatea afectată de boli cronice
și acute (respiratorii, circulatorii, digestive, nervoase, psihice, de perturbări ale fazelor de
maturizare pubertară si adolescentină împiedică reușita școlară.

Prevenirea eșecului școlar: Este necesar să se realizeze în fapt diferențierea și

individualizarea învățării, asigurându-se șanse de reușită și succese tuturor elevilor. Evaluarea
rezultatelor învățării trebuie se facă sistematic, cu maximum de obiectivitate. Solicitările școlare
să fie echilibrate, să se prevină suprasolicitarea și subsolicitarea. Colaborarea cu tact cu familia
prin convorbiri și lectorate pentru părinți previne atitudinile de rezistență față de obligațiile școlare.
Supravegherea stării de sănătate și a modului cum se implinește maturizarea la vârstele pubertății
și adolescenței previn instalarea inapetenței pentru învățare.

21
O nouă perspectivă asupra eşecului

1. Redefinirea eşecului. Eşecul este o componentă firească a vieţii, care, în funcţie de definiţia pe
care i-o dăm, poate avea asupra noastră un impact pozitiv sau negativ.
2. Cum învăţăm din eşecuri. Insuccesele reprezintă o oportunitate de a învăţa şi de a progresa, în
vreme ce reuşita poate duce la mulţumire de sine şi stagnare.
3. Consideră că eşecurile sunt trepte către succes. Succesul şi eşecul nu sunt incompatibile.
Majoritatea înfrângerilor nu sunt decât competiţii aflate în desfăşurare, care pot construi fundaţia
succesului.
4. Sesizarea oportunităţilor developate de eşecuri. Obstacolele sau insuccesele pe termen scurt
pot contribui la reuşita viitoare dacă ne concentrăm asupra oportunităţilor pe care le developează,
şi nu asupra piedicilor.
5. Foloseşte răspunsurile negative în avantajul tău. Reacţiile negative actuale pot conţine
informaţii pozitive, care te ajută să progresezi sau pot semnala faptul că ai intrat pe un teritoriu
nou şi diferit. Ele sunt un indiciu al unui succes ce urmează să se materializeze.
6. Priveşte dincolo de propria persoană. Pe măsură ce înveţi să-ţi îndrepţi atenţia şi asupra altor
lucruri în afară de tine, căutând să-i ajuţi şi pe alţii să reuşească, vei deveni mai puţin vulnerabil în
situaţii pe care ai putea să le consideri eşecuri personale.
7. Perseverează. Nu renunţa la încercări. Efortul susţinut plus lecţiile eşecului constituie o formulă
vitală a succesului.

Un rol important în obținerea succesului școlar il are sistemul de recompense și întăriri și

de pedepse.

Bibliografie

Carnegie, D. (2010) Secretele succesului, editura Cartea veche, București

https://dexonline.ro/definitie/succes

https://www.andyszekely.ro/cum-te-ajuta-esecul-sa-obtii-succesul/

https://www.academia.edu/26786005/Tema_15_-Gradul_II

22
 4. Teoria auto percepției (Daryl Bem)

Teoria „Autopercepţiei”, propusă de Daryl J. Bem (1965, 1972), susţine că oamenii îşi
formează atitudinea despre ei înşişi întocmai cum îşi construiesc şi atitudinile despre ceilalţi,
observându-le comportamentul. Oamenii fac inferenţe de la observarea propriului compor- tament
şi a circumstanţelor performării lui la caracteristicile sinelui. Rezultă că nu prin introspecţie putem
să ne autocunoaştem, ci prin observarea atentă a comportamentelor deschise. Circumstanţele
environmentale au şi ele un rol important în acest proces de formare a imaginii de sine. Teoria
autopercepţiei a pregătit afirmarea teoriilor atribuirii.

În 1972, BEM a propus teoria auto-percepției schimbării atitudinii,[6] care propune un

mecanism diferit de schimbare decât cel al teoriei disonanței cognitive a lui Leon Festinger.Deși
cele două teorii par contradictorii, dovezile sugerează că teoria disonanței și teoria percepției de
sine explică fiecare aspecte diferite ale modului în care oamenii își ajustează atitudinile și
comportamentele unul față de celălalt. Conform teoriei percepției de sine, oamenii își deduce
atitudinile din propriul comportament la fel cum ar putea un observator extern.

Acesta este cazul în care indicii interne, cum ar fi sentimentul, sunt neclare, și individuale
atribuie atitudinea sau credința lor la o formă de percepție de sine în jurul comportamentului lor.
Este un proces similar cu modul în care am deduce starea interioară a unui alt individ prin
observarea comportamentului lor.

23
 Exemplu: Avem o pasiune pentru mânuirea și meșteșugăritul lemnului, conform teoriei
auto percepției, noi am decis că ne place acest tip de activitate nu din cauză că este cel mai bună
sau pentru că ne face să ne simțim speciali. Probabil am decis acest lucru deoarece petrecem mult
timp în atelierul de tâmplărie. Așadar, prin observare învățăm despre noi înșine și despre alții, ne
formăm judecăți despre sine sau despre alții.

Bibliografie

Beersma, B., van Kleef, G.A. (2012). Why People Gossip: An Empirical Analysis of
SocialMotives, Antecedents, and Consequences.

Journal of Applied Psychology, 42(11),pp. 2640‑2670.Bernard, H.R., Johnsen, E.C.,

Killworth, P.D.et al. (1990). Comparing Four DifferentMethods of Measuring Personal Social
Networks.

Social Networks, 12(3), pp. 179‑215.Boccaccio, G. (2004).Decameronul (ed. a III‑a).

Piteşti: Editura Paralela 45.Boudon, R. (2006). Acţiunea. În R. Boudon (coord.).

Tratat de sociologie (ed. a II‑a,pp. 24‑66), Bucureşti: Humanitas.

5. Auto- şi hetero-atribuire
1. Definirea atribuirii

Atribuirea este dependenta de modul în care subiectul percepe legatura dintre un eveniment
si cauzele sale. Cu cât aceasta covariatie este mai ridicata, cu atât atribuirea este mai puternica;
atunci când exista o covariatie cu mai multe cauze posibile, atribuirea este slabita. Atribuirea
cauzalitatii intrarii unei persoane în câmpul infractional poate face referire atât la o entitate (poate
include persoane sau non-persoane), la o persona (se refera la actorul principal al actiunii, persoana
principala din eveniment) si chiar la o situatie (legata de conditiile în care s-a desfasurat
comportamentulactorului). (Neculau A.)

2. Auto și hetoro atribuire

În viata sociala, perceptia persoanei (auto-perceptia sau perceptia celuilalt) ocupa un loc
privilegiat. Procesele de atribuire joaca un rol important în aceste activitati perceptive, permitând

24
individului sa-si explice propriul comportament (auto-atribuire) si pe al celuilalt (hetero-atribuire).
De asemenea, exista diferente între auto-atribuire si hetero-atribuire si în ceea ce priveste
cauzalitatea (interna sau externa). Cauzalitatea interna atribuie comportamentele, evenimentele
persoanei în cauza (trasaturilor de personalitate, dispozitiilor), în timp ce cauzalitatea externa
considera ca un eveniment se datoreaza unei constrângeri din mediu. (Doise W., Mugny G.)

Bibliografie

Histoire de la violence, Laffont, Paris 19813.Doise, W. Deschamp, J-C, Mugny, G.

Psihologia sociala experimentala, Ed. Polirom, Iasi, 19964.Neculau A.

Psihologia sociala.. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Ia[i, 19985.Oancea I., Probleme
de criminologie, Editura All, Bucuresti, 19986.Papalia Diane si Wendkos Olds, Sally

A Child World: Infancy Through7.Adolescence, Ed. Von Hoffman Press inc., 1990

6. Teoria judecății sociale.

Teoria „judecata socială” şi, în cadrul ei, abordarea „asimilare/contrast” pornesc de la

premisa că omul îşi formează scale sau puncte de referinţă (anchors) uni- sau multidimensionale,
cu care operează când experienţa sa este redusă, când întâlneşte stimuli necunoscuţi şi când nu
există standarde explicite de ordonare a stimulilor (Kiesler et al., 1969). Cu ajutorul acestora, el
ierarhizează persoane şi ordonează obiecte în funcţie de măsura în care acestea îi satisfac anumite
trebuinţe.

Atitudinea este considerată punct de referinţă interior, iar persuasiunea – punct de referinţă
exterior (Insko, 1967). Contrastul reprezintă îndepărtarea atitudinii de punctul de referinţă, iar
asimilarea este mişcarea inversă. Atitudinea unei persoane trebuie reprezentată ca o zonă
(latitudine) a poziţiilor acceptabile, care poate fi de acceptare, de neangajare sau de respingere
(Sherif şi Hovland, 1961).

O persoană expusă unui mesaj persuasiv va analiza dacă atitudinea pentru care sursa
pledează se află în zona sa de acceptare; dacă răspunsul este afirmativ, atunci foarte probabil că se
va produce schimbarea. Dacă, însă, mesajul persuasiv pledează pentru o atitudine cu discrepanţă
foarte mare faţă de atitudinea persoanei-ţintă, atunci rezultatul este negativ, instalându-se „efectul
25
de bumerang”. Aplicaţiile practice ale acestei teorii sunt importante în publicitate, propagandă şi
educaţie: mesajele transmise nu trebuie să pledeze pentru atitudini puternic discrepanţe faţă de cele
ale publicului-ţintă, ci să se situeze în latitudinea de acceptare. De exemplu, într-o campanie anti-
fumat desfăşurată în rândul fumătorilor convinşi (puternic implicaţi), mesajul trebuie să focalizeze
pe o valoare acceptată de aceştia (de exemplu, sănătatea sau frumuseţea) şi nu pe abstinenţa de la
ţigarete.

Teoria „judecata socială” pune accent pe cogniţia individuală, considerând că persoana-

ţintă ştie ce atitudine are şi unde este plasată aceasta pe continuumul atitudinal. Abordarea
„asimilare/contrast” explică etapele de receptare şi acceptare a mesajului din modelul comunicării
persuasive elaborat la Universitatea Yale (Hovland, Yannis şi Kelly, 1953/1966), accentuând
importanţa factorilor care ţin de receptorul persuasiunii.

Bibiografie

Allen, V.L. şi Levine, J.M. (1971). Social suport and conformity: The role of independent
assessement of reality. Journal of Experimental Social Psychology, 7, 48-58.

Chelcea, Septimiu (coord.). (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (ediţia a II-
a revizuită şi adăugită). Iaşi: Editura Polirom.

Boza, Mihaela. (2003). Atitudinea şi schimbarea atitudinii. În Adrian Neculau (coord.).

Manual de psihologie socială (pp.123-144). Iaşi: Editura Polirom.

Boncu, Ştefan. (2004). Schimbarea de atitudine. În Ştefan Boncu, Psihologie socială. Iaşi
(Curs, format pdf, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Alexandru Ioan
Cuza)

7. Teoria echilibrului ( F.Heider)

Este o teorie care se poate subsuma unui concept mai larg al consistenței ori congruenței.
Aceasta teorie este derivata din orientarea gestaltista și din lucrarile lui Heider care, in
studiul Atitudes and Cognitive Organization ( 1946) pornind de la teza ca oamenii au tendința de
a-și forma o viziune coerenta a viziunii in care traiesc, apreciaza ca persoanele incearca sa mențina

26
consistența dintre atitudinea fața de alte persoane cu care sunt in relație și atitudinea lor fața de
evenimentele și obiectele din lumea inconjuratoare.(Chelcea,S.,coord, 2006).

Daca, de exemplu A și B sunt prieteni dar, la un moment dat, atitudinile lor cu privire la
un obiect social (important, relevant pentru ei) sunt in contradicție, foarte probabil pritenia lor se
va rupe. Menținerea este posibila doar atata timp cat unul dintre ei iși schimba
atitudinea. Poate fi vorba despre echipa de fotbal preferata, de apartenența la un partid politic, sau
mai larg, de o anumita atitudine fața de o anumita valoare (banul, pritenia, etc). Ne amintim cu
toții cat de ușor se destramau imediat dupa Revoluție pritenii de o viața pentru faptul ca unii erau
monarhiști, iar ceilalți nu, iar exemplele pot continua.

Desigur ca aceasta teorie este rezumata și apare ca o simplificare a situațiilor, de fiecare

data intervenind o multitudine de factori,ca intensitatea prieteniei, atașamentul fața de valori,
contextul social, tipul de personalitate. Totuși, un lucru ramane cert: valorile și modul in care ne
raportam la ele, deci atitudinile noastre fața de obiectele sociale conteaza extrem de mult atunci
cand intram intr-o sau dorim sa menținem o relație interpersonala (vom vorbi mai pe larg despre
acest fapt la capitolul destinat relațiilor interpersonale).

“Ințelegerea interumana nu consta in a privi unul la celalat, ci a privi impreuna in aceeași

direcție” spunea scriitorul Antoine de Saint – Exupery.

Teoria echilibrului lui Heider poate fi prezentată în acțiunile vieții de zi cu zi ca aspecte

personale și profesionale pe care le trăiește fiecare persoană. De la un dezacord (sentimental) în
cadrul unei relații de dragoste la un acord logic cu șeful și colegii dvs. pentru a rezolva o anumită
situație. Aceste dinamici se găsesc adesea în triunghiul explicat mai sus, ideea propusă de Heider
este că, indiferent dacă este vorba de o congruență sau o discordanță, trebuie întotdeauna ajuns la
un acord pentru ca rezultatul să fie pozitiv.

Pentru a-şi asigura succesul, foarte multe companii pun în aplicare Teoria lui Heider.

De exemplu, Subway s-a asociat cu Daniel Sturridge, o celebritate care are, în mare
măsură, o reputaţie pozitivă. Această asociere maximizează potenţianul de percepţii favorabile faţă
de Subway.

27
 Bibliografie:

1. Woodside, A. G., & Chebat, J. C. (2001). Updating Heider’s balance theory in consumer
behavior: A Jewish couple buys a German car and additional buying–consuming transformation
stories. Psychology & Marketing, 18(5), 475-495.

2. Woodside, A. G. (2004). Advancing means–end chains by incorporating Heider’s balance

theory and Fournier’s consumer–

8. Atribuirea de cauzalitate internă şi externă.

Teoria atribuirii – pionieratul în domeniul atribuirii l-a făcut Fritz Heider în 1958, pentru
ca apoi, numărul lucrărilor dedicate acestei probleme să crească exponenţial, ajungându-se doar în
1980 la peste 900 de lucrări privind atribuirea.

Teoria atribuirii reprezintă o parte a ceea ce se numeşte psihologie naivă (a simţului

comun). Se pleacă de la supoziţia că, în încercarea de a face inteligibilă realitatea, de a-şi explica
evenimentele ai căror actori şi observatori sunt, oamenii obişnuiţi se comportă ca un fel de oameni
de ştiinţă intuitivi sau spontani. Ei uzează, ca şi savantul, de o serie de teorii, ipoteze, principii de
concordanţă şi lanţuri de deducţii dinspre fenomenele observabile spre cauzele ce le-au generat.

Noţiuni folosite în teoria atribuirii:

- actor – cel care se află în câmpul percepţiei noastre

- observator – cel care percepe
- inferenţă – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că dintre mai multe
posibile cauze ale unui comportament, una anume este răspunzătoare de producerea acestuia. În
urma procedeului inferenţial ajungem să dăm sens, să atribuim o cauză comportamentului altei
persoane, sau chiar propriului comportament (vorbim deci, atât despre heteroatribuire, cât şi despre
autoatribuire).
Tipuri de atribuire

Atribuire internă – este astfel atunci când considerăm că individul a fost determinat din
interior (de dispoziţiile, de trăsăturile sale) să realizeze un anumit comportament.

Atribuire externă – atunci când considerăm că un comportament al actorului este

determinat din exterior, de către situaţie.

28
 A. Teoria inferenţei corespondente ( Jones şi Davis)

O inferenţă este o deducţie. De ce inferenţă corespondentă? – pentru că încercăm să

deducem din act dacă el corespunde unei dispoziţii personal stabile a actorului.

- Este persoana care a comis un act agresiv un infractor?

- Este individul care a donat bani bisericii un altruist?

Pentru a răspunde acestor întrebări, oamenii realizează inferenţe bazându-se pe trei

categorii de factori :

• Primul factor este constituit de libertatea alegerii. Acele comportamente care nu sunt
impuse, care nu sunt coercitive, dau cele mai multe informaţii despre actor.
• Al doilea factor de care ţinem seama este cât de neaşteptată e conduita în cauză. Adică, pe
măsură ce ea se îndepărtează de prescripţiile de status – rol, ea este considerată ca fiind
mai personală. O acţiune exercitată în virtutea respectării stricte a prescripţiilor de rol nu
este informativă.
• Al treilea factor priveşte efectele sau consecinţele unei acţiuni.

B. Modelul covariaţiei (H. Kelley)

Dacă modelul anterior descrie felul în care oamenii fac inferenţe despre dispoziţiile
personale pornind de la comportament, acest model mai ia în discuţie un factor – situaţia. Există
foarte multe comportamente care pot fi atribuite la fel de bine dispoziţiilor personale, dar şi
factorilor situaţionali. Din acest punct de vedere Kelley este de acord cu Heider privitor la faptul
că oamenii obişnuiţi se comportă în maniera oamenilor de ştiinţă. Ei nu-i aduc pe ceilalţi în
laborator, dar fac comparaţii şi-i judecă în termeni experimentali. Conform autorului, oamenii fac
atribuiri folosind un principiu al covariaţiei: - dacă un factor determină comportamentul, atunci el
este prezent de cîte ori comportamentul se produce şi absent când nu se produce.

Principiul covariaţiei se aplică atunci când informaţia provine din observaţii repetate.
Atunci, observatorul va grupa informaţia în trei categorii :

29
 1. Informaţie consensuală. Aceasta provine de la comportamentul unor persoane
diferite aflate în aceeaşi situaţie, sub influenţa aceluiaşi stimul.

2. Informaţia distinctivă. Priveşte comportamentul unei aceleiaşi persoane în

condiţiile acţiunii unor stimuli diferiţi.

3. Informaţia consistentă. Dă seama de comportamentul unei singure persoane, în

prezenţa unui singur stimul, dar de-a lungul timpului, în situaţii diferite. Conjugarea acestor
trei tipuri de informaţii, crede Kelley, îl conduce pe observator la inferarea în termeni de dispoziţie
sau de cauzalitate externă.

Erorile de aribuire

Putem vorbi despre o eroare de atribuire atunci când observatorul distordionează în

mod sistematic un proces corect de atribuire prin subestimarea sau supraestimarea
factorilor cauzali reali.

Numim eroare fundamentală de atribuire tendinţa de a supraestima în explicarea

comportamentului unei persoane factorii interni, dispoziţionali, în defavoarea celor externi,
situaţionali.

O altă eroare de atribuire importantă este dată de diferenţa dintre actor şi observator în
procesul aribuirii. Actorii tind să atribuie propriile lor comportamente unor cauze externe, în timp
ce observatorii tind să atribuie aceleaşi comportamente unor cauze interne.

O eroare înrudită este cea legată de atribuirea cauzelor succesului şi eşecului. Oamenii par
a fi mai înclinaţi să considere succesul lor ca fiind determinat de cauze interne precum aptitudinile
sau trăsăturile de personalitate, în timp ce eşecul este atribuit unor cauze situaţionale. Cea mai
răspândită explicaţie accentuează influenţa distorsionantă a factorilor afectiv – motivaţionali în
procesul de prelucrare a informaţiei.

Bibliografie

COSMOVICI, Andrei, IACOB, Luminita. 1998. Psihologia sociala. Editura Polirom, Iaşi.

ILUT, Petru. 2001. Sinele si cunoasterea lui (Teme actuale de psihosociologie). Editura
Polirom.

30
 NECULAU, Adrian (coord.). 2003. Manual de psihologie sociala. Editura Polirom.

TUCICOV BOGDAN, Ana. 1973. Psihologie generala si psihologie sociala. Editura

didactica si pedagogica, Bucuresti.;

ZLATE, Mielu. 2004. Eul si personalitatea. Editura Trei.

9. Propagarea şi formarea atitudinilor.

Definirea atitudinilor

Daniel Katz (1903 – 1998) afirma„ Atitudinea este o predispoziţie a individului faţă de
aprecierea unui obiect, a simbolului acestuia sau a unui aspect al lumii, ca fiind pozitivă sau
negativă. Opinia este expresia verbală a atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima şi în
comportamentul neverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimentele generale de
simpatie sau antipatie) şi cognitive (care reflectă obiectul atitudinii, caracteristicile lui, legăturile
cu alte obiecte”

Emory S. Bogardus (1882–1973) în cartea ,,Fundamentes of Social Psychology (1931)”

susținea: „O atitudine este o tendinţă spre acţiune, pentru sau contra a ceva din mediu, care devine
astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu unele
valori” ( apud A. Chircev, Atitudinile sociale. Cu privire specială la români , 1941, 52)

William I. Thomas (1863–1931) Florian Znaniecki (1882–1958) în cartea ,,The Polish

Peasant in Europe and America (1918-1920)” afirma: Atitudinea – „o stare mintală a individului
orientată de o valoare”; „Atitudinea este duplicatul valorii sociale”.

Importanţa atitudinilor :

 influenţează considerabil comportamentele subiectului individual sau colectiv;

 funcţionează asemenea unor cadre mentale, unor tipare cognitive foarte influente;

Există 3 surse majore ale formării atitudinilor:

 învăţarea socială;

 compararea socială;

 factorii genetici.

31
Învăţarea socială

 Cele mai cunoscute forme de învăţare socială sunt reprezentate de:

— condiţionarea clasică

O învăţare implicită prin asociaţii şi se întemeiază pe următorul principiu: cînd un stimul

îl precede cu regularitate pe un altul, primul stimul devine un „semnal“ pentru apariţia celui de-al
doilea. Prin urmare, cînd primul stimul se manifestă, subiecţii învăţă să aştepte că urmează
stimulul consecutiv. Printr-un mecanism recurent de acest tip se achiziţionează acelaşi tip de
reacţie la cei doi stimuli, reacţia devenind manifestă.

— condiţionarea subliminală

Expunerea frecventă la stimuli care se manifestă chiar sub pragul conştienţei determină o
schimbare atitudinală.

— condiţionarea instrumentală

Subiectul învaţă punctul de vedere „bun“ şi primeşte, în schimb, o recompensă simbolică,

prin întărirea răspunsului său „corect“.

— modelarea atitudinală prin preluarea comportamentului „celuilalt“

Vor construi un model atitudinal şi o conduită convergentă nu cu ceea ce spun, ci cu ceea

ce fac cei cu care relaţionează.

Compararea socială

Se bizuie pe o perspectivă teoretică construită de L. Festinger (1954) ce susţine că atitudinile

sociale se achiziţionează nu doar prin învăţare socială, ci şi printr-un proces de comparare
simbolică şi semantică pe care subiectul o efectuează cu „celălalt“ similar şi semnificativ, pentru
a stabili dacă lectura realităţii la care a ajuns este relevantă şi adecvată.

“. Experimentul lui G. Maio şi al colaboratorilor săi – ”camarienii”.

Factorii genetici

Studii longitudinale efectuate de echipele coordonate de R. Arvey (1989, 2000) şi L.Keller

(1992, 2003, 2009) Corelaţie semnificativă între consistenţa genetică şi similaritatea atitudinală,

32
prin comparaţiile atitudinilor subiecţilor–gemeni monozigoţi (identici) sau dizigoţi (diferiţi) faţă
de o serie de instanţe sociale: în același mediul social / în medii diferite.

Bibliografie/Webografie:

Gerd Bohner 2002. Atitudini și schimbări de atitudine: Psihologie socială. Psihologie

Presă.

Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1981

https://alingavreliuc.files.wordpress.com/2010/07/psihologie-sociala-gavreliuc-5-
atitudinile-sociale.ppt

https://www.slideshare.net/zalexandru/p-soc-9-atitudinile

https://seaopenresearch.eu/Journals/articles/MI_12_2.pdf

III. Măsurarea atitudinilor. Probleme referitoare la măsurarea atitudinilor.

1. Măsurarea directă a atitudinilor: scala de intervale aparent egale, metoda evaluărilor

sumate, diferențiatorul semantic, scala distanței sociale, tehnica falsului dispozitiv de dectare
a atitudinilor, măsurarea directă a componentei afective

2. Măsurarea indirectă a atitudinilor: autoevaluările deghizate, indicatorii comportamentali

ai atitudinii, măsurători fiziologice, măsurătorile implicite ale atitudinii

Atitudinea este o stare internă care poate fi aproximată prin măsurători succesive, însă trebuie
să se țină seamă că poate fi influențată de alte stări interne.

Scala de intervale aparent egale

Definire: Este un tip de măsurare în care distanțele dintre treptele scalei sunt distanțe egale sub
aspectul cantității caracteristicii de măsurat.

Acest tip de scală se întâlnește doar în psihofiziologie și răspunde la întrebări precum: „cu cât este
mai mare”, dar nu și la întrebarea „de câte ori”.

33
Explicații: scorurile unui test de inteligență. Între un subiect cu IQ=60 și unul cu IQ=120 putem
spune că este o diferență de 60 de puncte, dar nu că cel cu un IQ de 120 este de două ori mai
inteligent ca cel cu IQ de 60.

Proprietățile scalei:

- transformările permise la acest nivel sunt cele de tip liniar

- operațiile statistice permise: calculul mediei aritmetice, al abaterii standard, al simetriei;

statistici parametrice (testul „T”), toate tipurile de corelații

Media aritmetică

În matematică și statistică, media aritmetică a unui set de variabile este suma acestora împărțită
la numărul lor

Media abaterii standard

Abaterea standard a unei variabile aleatoare reprezintă o măsură a dispersiei valorilor acesteia în
jurul uneia considerate mijlocii. Se mai numește și abatere medie pătratică, după propunerea lui
Isidore Didion

Scala Likert

Scala de intervale aparent egale

1. Pentru construirea acestei scale avem nevoie de un număr mare de propoziții care exprimă
opinii față de obiectul atitudinal pe care l-am ales - colectarea

2. Cerem unor „judecători” să plaseze fiecare afirmație într-o categorie pe care o pot alege din
mai multe propuse (de la favorabil la defavorabil). Numărul de judecători necesar este de
minim 100. La final fiecare propoziție este caracterizată prin categoriile diferite în care a fost
plasată, prin numărul de persoane. Obținem astfel o distribuție a judecăților pentru fiecare
propoziție. Pentru fiecare distribuție calculăm mediana și abaterea intercvatilă. Calcularea
indicilor permite împărțirea populației în două părți egale în funcție de răspunsuri, astfel vom
obține variabilitatea fiecărei judecăți. Cei doi indici vor permite selectarea celor 20 de itemi
ce vor alcătui scala în final. Se vor selecta doar propozițiile pentru care am observat că
judecățile nu diferă decât în mică măsură.

34
3. Constă în prezentarea într-o ordine aleatorie a propozițiilor selecționate unui număr de subiecți.
Aceștia trebuie să decidă dacă sunt sau nu de acord cu fiecare. La final calculăm atitudinea
globală a subiectului cu obiectul, făcând media răspunsurilor

Această scală este destul de precisă, poate decela poziția unui subiect pe continuumul
favorabil-nefavorabil în evaluarea obiectului atitudinii. Are validitate de conținut, de construcție.
Itemii sunt la un nivel apropiat de generalitate.

Metoda evaluărilor sumate

Corespunde unei scale de tip Likert. Alegem un număr de itemi care se referă la obiectul
atitudinal și să provină din cât mai multe surse. După ce am adunat toți itemi îi clasăm în 2
categorii.

În a doua etapă, propozițiile sunt date spre evaluare unor subiecți, utilizând o scală likert
în 5 puncte (acord total - dezacord total). Cotăm fiecare item. Un nr impar de gradații permite
subiecților să aleagă și poziția neutră, foarte dificil de interpretat. Din acest motiv construim o
scală cu număr par. După ce am obținut cele 2 categorii, selectez propoziții care vor constitui
chestionarul final. Pentru aceasta vom împărți subiecții în 3: importanți pentru construcția scalei
sunt cei 25% subiecți care au atitudine defavorabilă și cei 25% subiecți care au atitudine favorabilă.

Limite:

• Subiectivitate
• discriminare grosieră a subiecților
• riscul ca itemi să nu măsoare ceea ce dorește cercetătorul

Măsurarea indirectă a atitudinilor

Măsurători fiziologice

• măsurarea reflexului galbanic al pielii: oamenii transpiră mai mult când sunt emoționați
(conductivitatea pielii)
• reflexul pupilar: cu cât interesul este mai mare cu cât pupila se dilată mai mult. Totuși
dilatarea pupilei are și alți factori: luminozitate, atenția față de un anumit stimul, efortul
cognitiv depus. Arată intensitatea, dar nu și direcția atitudinii

35
 • electromiograma facială: măsurarea contracțiilor diferitor mușchi ai feței (fericire, tristețe,
mânie, frică, surpriză, dezgust)

Măsurătorile implicite ale atitudinii

• Nu angajează procese deliberative
• Măsoară afectul imediat
• Sunt utilizate pentru amorsare
• Corelează slab cu măsurătorile explicite (în cazul prejudecății)
• Corelează mai bine cu indicatorii comportamentali impliciți
• Au fost prezentate ca o metodă de a ocoli tendința de a răspunde într-o manieră dezirabilă
social și în strategiile de autoprezentare și de a surprinde atitudinea reală în loc de altă
componentă specifică a atitudinii
• Este posibil ca metoda implicită să surprindă doar dispoziția imediată

Probleme în măsurarea atitudinilor sunt următoarele:

• conceptul de scalare
• tipuri de scale atitudinale
• metoda evaluărilor summative
• metoda scalării cumulative
• metoda diferenţierii semantice
• tehnici de măsurare indirectă

Măsurarea atitudinilor se face cu ajutorul unor scale atitudinale. Acestea pot fi

unidimensionale, bidimensionale sau tridimensionale, în funcţie de numărul parametrilor măsuraţi.

scala unidimensională scala bidimensională scala tridimensională

36
 Bibliografie/Webografie

https://toaz.info/doc-viewer

IV. Schimbare socială şi schimbare atitudinală.

1. Mecanisme comportamentale.

„Comportamentul se poate exprima în modul cel mai simplu în cadrul unei scheme de tip:
stimuli- răspunsuri, făcându-se diferența între relațiile ascunse și cele deschise.” (J., de Chassey
et all, 2008, p. 29).

Există 3 categorii de mecanisme psihologice de influențare a atitudinilor:

a. Mecanisme cognitive
b. Mecanisme comportamentale
c. Mecanisme afective

Mecanismele comportamentale de influențare a atitudinilor vizează o modificare iniţială mică

a unor comportamente care declanşează ulterior alte mecanisme psihologice ce stau la baza
modificării parametrilor atitudinali.

Mecanismele comportamentale sunt următoarele:

a. tehnica „jocului de rol” (role playing)

b. tehnica „aruncării mingii la joasă înălţime”
c. tehnica „piciorului în uşă”
d. tehnica „uşii în faţă”
e. tehnica „jocului de rol” (role playing)

Tehnica „jocului de rol”

Unul dintre procedeele care fac apel la mecanismele comportamentale în calitate de factor
declanşator este tehnica „jocului de rol” (role playing). Aceasta poate fi utilizată pentru o varietate
de scopuri, printre care şi învăţarea sau exersarea abilităţilor sociale (Judith Beck, 2010)

Mecanismele psihologice pe care tehnica „jocului de rol” le presupune au fost studiate

îndeosebi din perspectiva autopersuasiunii. Comparând situaţia în care unii subiecţi sunt supuşi
37
influenţării prin argumente de la o sursă exterioară, cu cea în care ei sunt atraşi în asumarea rolului
de persoană activă, de a găsi ei înşişi argumente care să susţină poziţia desemnată prin mesaj, s-a
constatat că situaţia din urmă tinde să aducă o mai mare validitate argumentelor găsite, sau poziţiei
pe care se întemeiază argumentele. Aceste efecte apar atunci când subiecţii sunt convinşi să joace
un rol creativ în producerea argumentelor şi judecă în mod simplu validitatea unei probleme, în
funcţie de rolul asumat (Greenwald şi Banaji, 1995).

Schimbarea atitudinilor prin mecanisme comportamentale este declanşată de concesia pe care

o facem altora şi nouă înşine de a ne angaja într-un comportament contraatitudinal (Dafinoiu,
1996). Cele mai consistente explicaţii privind mecanismele psihologice implicate în influenţarea
atitudinilor, în condiţiile angajării într-un comportament contraatitudinal, sunt cele derivate din
teoria disonanţei cognitive.

Conform acestei teorii, atunci când oamenii constată o discrepanţă între atitudinile lor sau între
propriile atitudini şi comportamente, ca urmare a faptului că această discrepanţă este trăită ca o
stare de tensiune şi disconfort psihic, ei se străduiesc să o rezolve, iar una dintre modalităţi o
constituie modificarea atitudinilor iniţiale.

Cooper şi Fazio sintetizează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru producerea

(stimularea/reducerea) fenomenului de disonanţă cognitivă:

• comportamentele care vin în dezacord cu atitudinile trebuie să conducă la consecinţe

negative, nedorite;
• existenţa unei tensiuni, a unei stimulări fiziologice (dacă aceasta este inhibată prin
consumul de alcool sau tranchilizante, schimbarea nu mai are loc);
• asumarea unei responsabilităţi personale pentru consecinţele negative generate de
comportamentele contraatitudinale;
• starea de tensiune fiziologică trăită să fie atribuită propriului comportament (persoanele
angajate într-un act contraatitudinal (x) îşi pot reduce disonanţa apărută, fie prin
modificarea atitudinii (efectul clasic), fie prin recurgerea la noi comportamente (x1)
consonante cu comportamentul contraatitudinal iniţial.

38
 Tehnica „piciorului în uşă”

Această tehnică se caracterizează printr-o cerere iniţială mică, urmată de o cerere mai mare,
cu şanse crescute de a fi acceptată.

Eficiența acestei tehnici depinde de mai mulţi factori, printre care timpul scurs între cele
două cereri, mărimea discrepanţei dintre acestea, precum şi stimularea unei motivaţii altruiste
(Cialdini şi Ascani; Zuckerman, Lazzaro şi Waldgeir apud Dafinoiu, 1996).

Conform primei cereri, oamenii îşi atribuie anumite însuşiri şi atitudini care tind să fie
confirmate prin conformarea cu o a doua cerere, în virtutea necesităţii de conservare a imaginii de
sine atribuită anterior

Tehnica „aruncării mingii la joasă înălţime”

O altă tehnică, destul de apropiată de cea descrisă anterior, este tehnica „aruncării mingii
la joasă înălţime”. Similaritatea celor două proceduri constă în încercarea de a obţine conformarea
în raport cu o cerere, obţinându-se mai întâi acordul la o cerere mai puţin costisitoare.

Diferența constă în faptul că tehnica „piciorului în uşă” obţine mai întâi o conformare la o
cerere minoră, păstrând cererea reală ascunsă, în timp ce tehnica „mingii joase” obţine
conformarea la cererea reală, păstrând costurile ei ascunse.

Aceasta din urmă îşi sprijină efectele pe doi factori: implicarea individului în decizia de a
se angaja în acţiune şi trăirea de către subiectul-ţintă a unui sentiment de responsabilitate faţă de
cel care a formulat cererea

Tehnica „uşii în faţă”

Tehnica „uşii în faţă”, opusă „piciorului în uşă”, are în vedere o cerere iniţială mare urmată de
una mică. Capcana întinsă de tehnica „uşii în faţă” are la bază trei factori: contrastul perceptiv,
generat de expunerea iniţială la o cerere foarte mare, urmată de o a doua cerere care pare mult mai
mică decât dacă ar fi fost prezentată singură; o anumită preocupare faţă de imaginea de sine, în
strânsă legătură cu autoprezentarea (după ce au spus „nu” prima dată, oamenii pot trăi o stare de
disconfort în legătură cu ce ar putea gândi ceilalţi despre ei); concesiile reciproce (tendinţa de a
răspunde unei concesii cu o altă concesie – prima cerere, total exagerată, nu are altă utilitate decât
de a provoca un refuz, dând astfel ocazia de a face o nouă ofertă).

39
 Bibliografie

• Chassey, J., Brignone, S. (2008) Terapia comportamentală și cognitivă a tulburărilor

de ritm și fluență, Iași: Ed. Polirom.
• Mitrofan, I. (2003) Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iași: Ed. Polirom
• Robu, V. (2011) Competențele sociale și personalitatea, Iași: Editura Lumen
• Academiei de Științe Medicale din România și a Societății de Neurologie și Psihiatrie
a Copilului și Adolescentului din România, p. 19-24.
• Zlate, M. (2000) Fundamentele psihologiei, București: Editura Pro Humanite.

2. Mecanisme afective.

Afecțiunile sunt concomitent trăire și expresie, stare și acțiune(conduita), concentrate, dar

si un șuvoi foarte flexibil. De cele mai multe ori s-a recurs la un criteriu simplu ce a dus la o
dihotomizare a mecanismelor afectivității (durata, etc.). Este necesar să luăm în considerare mai
multe criterii concomitent în clasificarea mecanismelor afectivității.

Utilizăm un criteriu ce ia în considerare pe de o parte gradul de conștientizare a trăirilor

afective ce rezultă din relația ce se stabilește între scoarță si subscoarță, și pe de altă parte nivelul
acelor forme și structuri motivaționale satisfăcute sau nesatisfăcute ce generează stările afective.

• Trăirile afective primare (1) – nota lor distinctiva este ca sunt predominante de activitate
structurala subcorticala, mai puțin conștientizată, efectele produse sunt foarte intense,
dezorganizate.
• Trăirile afective complexe (2) – echilibrare intre funcționalitatea corticala si subcorticala;
gradul de conștientizare este mai mare. Efectele acestor stări afective vor fi mai puțin
organizate.
• Trăirile afective superioare (3) – predomina activitatea scoarței cerebrale, se afla sub
controlul raționalității; gradul de generalizare este cel mai înalt.

(1) Trăirile afective primare – în ordinea complexității lor sunt:

• Tonul afectiv al senzației – rezonanța afectivă pe care o produc o serie de fenomene de

natura cognitivă. O serie de caracteristici, însușiri ale obiectului (mărime, culoare) au nu

40
 doar o valoare cognitivă, ci și una afectivă, generând intrarea în funcțiune a unor
mecanisme de natura afectivă. Tonul afectiv al senzațiilor este un acompaniament al tuturor
mecanismelor psihice de ordin cognitiv; nu este prea bine conștientizat de individ.
• Afectivitatea de proveniență organică – generată de cele 2 stări existențiale ale individului,
de echilibru sau dezechilibru: sănătate sau boala fizica sau psihica. Ea intra in funcțiune
când o serie de organe se ciocnesc în funcționalitatea lor, rezultând dezechilibre.
Cercetările au evidențiat ca exista o coloratura specifica a acestor trăiri afective în funcție
de organul afectat, de boala individului. De exemplu cardiopatiile creează o stare de alarmă
afectivă, tulburările gastro-intestinale produc moleșeală, hepatita produce stări euforice.
• Forma tipica a trăirilor afective primare o constituie afectele, care sunt fenomene afective
simple, primitive, impulsive, cu manifestări violente de scurta durata(cu o apariție brusca,
cu o manifestare impetuoasa; ex.: mania, frica, groaza, spaima). O caracteristică a afectelor
o reprezintă faptul că deși au suportat influențe socio-culturale sunt foarte apropiate de
biologic. Sunt însoțite de o expresivitate foarte bogată ce se manifestă direct, instantaneu.
Atât afectul cat și exteriorizarea sa este mai puțin controlată de individ. Gradul de
conștientizare este foarte scăzut.

(2) Mecanisme afective complexe – presupun o anumita echilibrare:

• Emotiile curente – au o manifestare de scurta durata, o intensitate destul de mare. Specific

lor este faptul ca sunt provocate de o serie de caracteristici ale obiectului cu care subiectul
actioneaza si ca ele au un caracter situativ. Desfasurarea lor este contradictorie, tumultoasa
sau calma. De asemenea, acestea se caracterizeaza prin faptul ca sunt orientate destul de
bine spre un obiect. Sunt mult mai variate, diferentiate ca afectele, in numar foarte mare;
ex.: bucuria, tristetea, simpatia sau antipatia, etc. Se manifesta mai rafinat in conduita
individului in functie de o serie de tipare socio-culturale.
• Emotiile superioare – se diferentiaza de primele deoarece sunt legate de o activitate
desfasurata de individ. De aceea, gruparea lor se realizeaza in functie de activitatile in
interiorul carora se dezvolta: activitati interne – emotii interne, activitati estetice – emotii
estetice. Coincidenta dintre modul lor de manifestare si solicitari duce la cristalizarea lor.
Conflictul dintre asteptarile subiectului si caracterul inedit al situatiei genereaza socul

41
 emoțional. Deoarece emotiile constituie punctul de varf(?) al acestor grupe de mecanisme
afective, s-au formulat cateva probleme.

1. Natura emotiilor – explicatiile furnizate de autori au fost foarte diverse. 2 puncte de vedere cu
o anumita constanta:

a) punctul de vedere intelectualist sustinut de Herbal, care considera ca imaginile, reprezentarile

sunt cele din care izvoraste intreaga viata psihica a individului. El considera ca afectivitatea este
un rezultat al ciocnirii reprezentarilor.

b) punctul de vedere organicist dezvoltat de Wundt. El considera emotiile ca fiind modificari in

interiorul persoanei, caracterizate printr-o serie de efecte imediate insotite de consecinte imediate
ce actioneaza prin feed-back asupra miscarilor sufletului. El a imaginat 2 metode de stimulare ale
afectivitatii

→ metoda expresionista

→ metoda introspectionista

Aceste puncte de vedere au fost depasite de o interpretare cognitivista mai tarziu.

2. Problema studierii situatiilor emotionante ce genereaza, declanseaza trairi, stari

afective. Situatiile emotionale apar atunci cand au o anumita functionalitate: posibilitatile actuale
de adaptare a individului si caracteristicile starii motivationale a individului. Acestea doua ar trebui
sa se afle intr-un echilibru si nu apar stari emotionale, cand el este perturbat apar emotiile.

a) cercetarile au constatat ca un prim factor il constituie insuficientele posibilitati actuale de

adaptare ale individului. Emotia se produce atunci cand individul nu stie sa elaboreze un
comportament adecvat. Exista 3 situatii tipice:

noutatea – situatie cu care individul se confrunta atunci cand elaboreaza o serie de realitati
reactionale. Pe masura ce situatia se repeta, gradul de noutate scade si se diminueaza starea
emotionala traita de individ.

insolit – o situatie noua, repetata in care nu exista raspunsuri bune pe care individul sa le utilizeze.
Ex.: pentru orice om un zgomot puternic duce la stari emotionale. situatii de surpriza – Janet
spunea de surpriza ca reprezinta marea cauza a emotiei.

42
b) excesul de motivatie genereaza emotiile(supramotivarea). Dupa actiune, excesul de motivatie
face ca unii sa se bucure, altii sa se intristeze. Excesul de motivatie contribuie in procesul social,
el apare prin frustrare. Rezulta 2 motivatii, veche si noua ce se ciocnesc si se genereaza stari emotio
nale sunt si situatii conflictuale, de exces de motivatie, simultane si incompatibile.

(3) Sentimente superioare legate de situatia omului de a fi in lume. Ele apar in fata
ambiguitatii destinului. Sunt 2 foarte importante: angoasa si speranta, care sunt sentimente
complexe, decisive, deoarece angajeaza personalitatea in totalitatea ei, cu experientele ei, cu
dorintele ei, cu intreaga fiinta spirituala a omului.

Intre aceste sentimente exista o foarte stransa interactiune cu sens. Aceasta consecventa de
sens se exprima in „lumea lui DA” si „lumea lui NU” – placerea atrage dupa sine bucuria ce incita
dragostea si speranta(sfera lui DA). Durerea duce la tristete, ce inclina spre ura(sfera disperarii,
sfera lui NU). Ambivalenta sentimentelor – oamenii sunt cuprinsi de sentimente duble, polare, cu
valente contradictorii ce apartin ambelor sfere. Aceste sentimente apar dintr-un fel de amalgam a
tendintelor. El plonjeaza intr-o stare insuportabila, culminand cu angoasa.

3. Persuasiunea.

Persuasiunea este o forma de influențare – puterea de a convinge sau influența credința și

gândirea altuia și de a-l convinge să facă un anumit lucru. Spre deosebire de manipulare (tot o
formă de influențare), care are o conotație negativă, persuasiunea nu presupune metode incorecte
și în cazul în care suntem persuadați, ne cam prindem de acest lucru – o persoană urmărește
satisfacerea unor trebuințe personale, însă fără a le nega pe ale interlocutorului.
Așadar, persuasiunea merge mai mult către zona de câștig bilateral (win-win).

„Psihologia persuasiunii” a lui Robert Cialdini încă este o referință bibliografică de căpătâi
în acest domeniu, chiar dacă a fost publicată în 1984. Încă un exemplu viu că nu putem reinventa
de prea multe ori roata.

Cei mai importanți piloni în persuasiune

Reciprocitatea: oamenii tind să întoarcă serviciile făcute. Ajutați un prieten și există șanse mari
să se simtă datori și să-și dorească să întoarcă cumva serviciul. Aveți un exemplu în minte cu voi
în această ipostază, de om ajutat? Cum ați reacționat?
43
Autoritatea: suntem influențați în mod natural de figurile sau instituțiile cu autoritate. Ce luați
mai mult în serios, sfaturi de afaceri de la Bill Gates sau de la vecinul de palier? Sunteți siguri că
cele din filmele cu Bill Gates vi se potrivesc cel mai bine? Pe ce criterii?

Raritatea: când un produs este mai rar sau o persoană mai puțin disponibilă, tind să fie mai
atractive. Vreau să scriu aici doar „mai sunt 2 produse pe stoc”.

Consecvența și angajamentul: judecăm oamenii după consecvență și după angajamentele pe care

le iau și mult mai puțin după corectitudine. Cei care se schimbă de la o interacțiune la alta pot fi
numiți duplicitari și ne pierdem încrederea în ei. Apropo de angajament, oamenii își schimbă
mindset-ul pentru respectarea propriilor promisiuni.

Gândiți-vă la o situație când o persoană v-a cerut și voi v-ați oferit ajutorul în mod repetat, în zile
diferite, pe lucruri mici, pentru care nu depuneați mare efort (poate o situație de muncă, apar des
acolo). La început cu siguranță v-ați gândit dacă să acceptați – sau nu, însă cum a fost după ce ați
susținut de două ori acest lucru? Vi s-a părut o normalitate? Vă mai gândeați să refuzați sau să
negociați?

Simpatia: în primul rând, ne plac oamenii care sunt ca noi. Mai mult decât atât, ne plac cei care
ne apreciază și ne fac complimente. Cum primiți solicitările venite din partea persoanelor care vă
plac? Dar de la cei despre care simțiți că nu vă plac?

Dovada socială: oamenii îi observă pe ceilalți din jurul lor, în special în medii noi, decid ce
înseamnă „comportamentele corecte” și le asimilează. O dată ce oamenii investesc și sacrifică
multe lucruri, vor merge până în pânzele albe pentru a susține credințele care le-au devenit biblie.

Să zicem că sunteți foarte interesați să începeți un curs de bătut cuie. Cum vă sună ”Cursul meu
ți-ar prinde bine. Au fost 1000 înaintea ta care s-au descurcat de minune și acum au afaceri de
succes în acest domeniu” față de „Cursul meu ți-ar prinde bine. Vei face și tu o afacere de succes”?

Acum să zicem că ați ales cursul, ați plătit sume considerabile, ați investit 5 ani în studiu
și practică și v-ați lăudat la toți prietenii că aceasta va fi profesia voastră nouă. Apare dintr-o dată
un specialist în materie de bătut cuie, macroeconomie, bursă (toate specializările posibile) și vă
spune „nu e bine ce faci, mai bine făceai altceva deoarece….” și înșiră argumente bazate pe studii

44
solide. Renunțați cu ușurință la bătut cuie sau credeți că veți reuși pe baza expertizei, timpului și
banilor investiți etc.? E păcat să renunți, nu-i așa?

Adevărul este că suntem persuasivi de mici, însă devenim și mai persuasivi când învățăm
să comunicăm verbal. De ce? Pentru că orice comunicare conține o încercare de influență sau de
exercitare a puterii participanților.

Gândiți-vă că intrați în casă unde vă așteaptă părinții/frații/colegii și le spuneți „Mi-e

foame!”. Ce le comunicați, de fapt? Ce comportament(e) doriți să generați din partea lor?

Persuasiunea, pe lângă ideea de abilitate, este un concept multidimensional. Este legat

de empatie, inteligență emoțională, înțelegerea motivației individuale, valori, educație, cultură,
limbaj, abilități de comunicare etc. După cum vedeți și alte concepte din șirul de mai sus sunt
interconectate sau se pot conține unele pe altele.

Persuasiune și educație

• Metoda de convingere în educație este o modalitate de a influența cunoștințele elevului,

pentru a clarifica faptele și fenomenele vieții publice și personale, formarea de opinii.
• Cuvântul poate fi cea mai mare forță educațională și poate convinge oamenii.
• Metoda de convingere servește la formarea unor opinii care anterior nu erau disponibile
(sau nu erau fixate) în conștiința persoanei educate, pentru actualizarea cunoștințelor
existente.

Ca recomandări specifice privind aplicarea metodei de convingere în activitățile practice

ale profesorului sunt următoarele:

- în activitatea educațională, este indicat să folosiți o varietate de forme de persuasiune. Trebuie să

ne străduim să purtăm conversații cu elevii, pentru aceasta, trebuie să îmbunătățim constant arta
conversației și a persuasiunii.

- informațiile prezentate elevilor trebuie să fie: științifice, legate de practică, convingătoare,

accesibile

-discursurile trebuie construite ținând cont de vârsta elevilor;

45
-câteva dintre calitățile profesorului ar fi: solide cunoștințe de specialitate, capacitatea de a se
expune clar, sistematic, capacitatea de a demonstra şi sistematiza, obiectivitate în relaţie cu elevii,
exigenţă, respect faţă de personalitatea elevilor, încredere în ei, sinceritate, acceptarea dialogului,
etc.
Bibliografie/Webografie

• http://ro.medicine-guidebook.com/psihologiya-pedagogika-voennaya_metod-
ubejdeniya.html
• https://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/ROLUL-MANIPULARII-POZITIVE-IN-
49.php
• https://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2011/05/28/persuasiune-seductie-si-
manipulare-in-comunicarea-didactica/
• Comper, M. (2014). Care sunt secretele persuasiunii? Cele 6 instrumente psihologice de
convingere. Preluat pe decembrie, 15, 2020, de pe descopera.ro:
• https://www.descopera.ro/stiinta/12818224-care-sunt-secretele-persuasiunii-cele-6-
instrumente-psihologice-de-convingere
• ***. (fără dată). 3. Tehnici de persuasiune. Preluat pe decembrie, 15, 2020, de pe
academia.edu: https://www.academia.edu/5877614/3_Tehnici_de_persuasiune

4. Emoțiile şi schimbarea atitudinii.

Emoția este o stare mentală indusă de unul sau mai mulți stimuli interni sau externi care
determină modificări corporale chimice, răspunsuri comportamentale și o anumită stare. Emotiile
sunt răspunsuri psihice de mare intesitate care presupun manifestări expresive, fiziologice și
subiective tipice. Ele sunt însoțite de tendințe spre acțiune (apropiere sau îndepărare de obiectul
sau ființa care a declanșat emoția), ceea ce explică modificările fiziologice care însoțesc fenomenul
emoției: înroșirea feței, creșterea ritmului cardiac, încordarea mușchilor, etc. Emoția este într-o
interdependență permanentă cu starea de spirit, temperamentul, personalitatea, dispoziția și
motivația persoanei respective.

Platon, în Republica, (Plato 2015) propune trei componente de bază ale minții umane:

46
raționamentul, dorința și părțile emotive. Pentru Aristotel emoțiile au fost importante în viața
morală, o componentă esențială a virtuții. (Aristotel 1566) Stoicii au evidențiat importanța
emoțiilor în judecată (în teoriile stoice, emoțiile sunt considerate o piedică pentru rațiune, și deci
pentru virtute). În Evul Mediu viziunea aristotelică a fost dezvoltată de scolasticism, în special de
Thomas Aquino. (Aquinas 2013)

Avicenna (sec.11) poate fi considerat ca un precursor al inteligenței emoționale,

considerând că emoțiile influențează sănătatea și comportamentele și sugerând necesitatea de a
gestiona emoțiile. (Haque 2004) În antichitatea chineză emoțiile excesive erau considerate ca fiind
dăunătoare, inclusiv pentru organele vitale (Suchy 2011)

Emoţiile sunt declanşate cel mai adesea de către motive, sau mai bine zis de gradul de
concordanţă sau neconcordanţă între motivele şi aspiraţiile unei persoane şi situaţiile concrete prin
care trece. Astfel, cînd obţinem ceea ce ne dorim sau ceea ce avem nevoie vom resimţi emoţii
pozitive. Dacă nu putem obţine ceea ce dorim vor rezulta emoţii negative precum tristeţea sau
frustrarea.

Emoţiile pot fi produse şi prin condiţionare. Dacă asociem de multe ori un obiect sau o situaţie
cu o emoţie, reîntîlnirea situaţiei sau a obiectului respectiv va fi suficientă pentru a produce emoţia.
De exemplu, dacă prezentăm unui bebeluș de mai multe ori un iepuraș alb și însoțim prezentarea
iepurașului cu un zgomot puternic, ulterior bebelușul se va speria numai la apariția iepurașului.

Cu toate că expresia facială a emoţiilor este programată biologic, individul are totuşi destul
control asupra modului în care îşi manifestă emoţiile. Expresia facială a emoţiei poate fi mascată,
atenuată sau neutralizată. În plus, fiecare cultură îşi formulează reguli specifice în ceea ce priveşte
exprimarea emoţiilor.

Răspunsul comportamental se referă, practic, la exprimarea propriu-zisă a emoției simțite:

zâmbetul indică bucurie, lacrimile pot indica tristețe, frică sau, dimpotrivă, bucurie.

Ce este interesant de menționat este faptul că răspunsurile comportamentale sunt modelate

de factori exteriori (cultură, reguli sociale, reguli familiale). Un bun exemplu în acest sens este
„interdicția” pe care unii copii o primesc de la părinți atunci când plâng, fie de tristețe, de furie sau

47
dintr-un amestec al celor două emoții: „Nu e frumos să plângi!”, „Nu mai plânge, vor râde alte
persoane de tine!”, „Nu ai de ce să plângi, ești mare de acum!” Astfel, ei ajung, inclusiv în viața
de adulți, să-și reprime tristețea sau furia și, implicit, să-și „anuleze” răspunsul comportamental
aferent acesteia (plânsul), pe care îl asociază cu o acțiune negativă, rușinoasă, indezirabilă.

Emoțiile sunt vitale din multe puncte de vedere: din punct de vedere pragmatic, ele ne-au
ajutat de-a lungul timpului să supraviețuim (reacționând, de pildă, la pericol), dar și să luăm decizii
care ne-au schimbat, pe termen scurt, mediu sau lung, cursul vieții.

Din punct de vedere relațional, emoțiile ne ajută să creăm legături și să comunicăm cu

oamenii din jur, să ne integrăm în relații personale, precum și în relații de grup. Exprimarea
emoțiilor ne ajută să le transmitem celorlalți diferite mesaje (atât la nivel verbal, cât și la nivel
nonverbal și paraverbal). Totodată, când ceilalți își exprimă, la rândul lor, emoțiile, putem să le
identificăm și să ajustăm comunicarea pe baza lor.

Cele 4 emoții de bază

Bucuria-În mentalul colectiv, bucuria este cea mai râvnită emoție, pe care o asociem cu
recunoștința, satisfacția, starea de bine. Deși bucuria este considerată o emoție de bază, universală,
în realitate ea poate fi modelată în interiorul fiecărei culturi. De pildă, dacă ne raportăm la filosofia
de viață daneză hygge, observăm că fericirea este asociată cu timpul petrecut în compania celor
dragi sau cu momentele de recunoștință pentru lucrurile simple ale vieții.

Tristețea-Experimentarea tristeții, din când în când, este absolut firească. Este normal să
fim triști când încheiem o relație – fie ea de prietenie sau de cuplu -, să ne simțim dezamăgiți când
nu obținem un loc de muncă pe care ni-l doream foarte mult sau când picăm un examen pentru
care ne-am pregătit din greu în ultima perioadă. La fel de firesc și de sănătos este și să ne dăm voie
să ne exprimăm tristețea: să plângem, să avem nevoie de spațiu personal pentru a sta cu emoția și
pentru a o lăsa să se consume sau să avem nevoie să vorbim cu o persoană apropiată despre
lucrurile pe care le simțim.

48
 Frica-Emoție care stă la baza supraviețuirii, frica ne-a determinat, de-a lungul timpului, să
reacționăm în fața pericolului. Frica determină un răspuns de tipul „luptă sau fugi”, răspuns care
depinde de la o persoană la alta, de la o situație la alta și, în anumite situații, de măsura în care
persoana care trăiește emoția este dispusă să și-o înfrunte. De exemplu, cineva căruia îi este frică
să vorbească în public își asumă, într-un anumit punct, să se expună la această frică. În schimb,
altcineva o evită pe cât posibil. În astfel de situații, conștientizarea, observarea și acceptarea
emoției pot duce, în timp, la schimbare: omul alege să se expună la situația care-i generează frică
– practic, își asumă întâlnirea cu propria emoție.

Furia-Asociată cu frustrarea sau cu starea de agitație, furia este percepută, în general, ca

fiind o emoție negativă. În realitate, însă, aceasta ne poate stimula să depășim unele provocări, să
găsim soluții pentru diferite probleme cu care ne confruntăm: de pildă, când suntem nemulțumiți
de locul actual de muncă și ne motivăm să facem o schimbare sănătoasă pentru noi. Așadar, există
situații în care furia se poate transforma într-o emoție constructivă. Important este să o identificăm,
să o observăm și să învățăm s-o exprimăm într-un mod sănătos.

49
Schimbarea atitudinilor

Într-un amplu studiu de sinteză a lucrărilor referitoare la cercetarea atitudinilor, W. J.

McGuire (apud Golu, 1989) arăta că atitudinea a dominat permanent aria psihologiei şi în speţă
arena psihologiei sociale, exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept.

Privit în contextul mai larg al influenţei sociale, procesul de schimbare a atitudinilor

vizează „modificarea, reorientarea atitudinilor individuale sau de grup, prin schimbarea
raporturilor care au determinat formarea lor” (Paul Popescu-Neveanu, 1978, p. 637).

Pentru a înţelege mai bine modul de operare a acestor procese, propunem utilizarea conceptului
de influenţare a atitudinilor, ca alternativă la cel de schimbare a atitudinilor, opţiune justificată prin
invocarea a cel puţin două argumente: în primul rând, faptul că „o atitudine nu poate fi în totalitate
schimbată, înlocuită cu alta” (Zlate, 1982, p. 177), ci profitând de dezacordurile existente între
anumite atitudini poate fi provocată o deplasare în direcţia dorită, iar în al doilea rând folosirea
acestui concept în numeroase cercetări asupra memoriei şi percepţiei ale căror rezultate au dus la
abordarea domeniului cogniţiei sociale implicite şi, în consecinţă, a atitudinilor implicite.

În linii de maximă generalitate, o atitudine poate fi considerată ca „o dispoziţie evaluativă

raportată la diferite laturi ale vieţii sociale sau la propria persoană” (Zimbardo şi Leippe, 2001, p.
81). Ca rezultat al organizării şi interpretării stimulilor senzoriali, indivizii învaţă să adopte o
anumită poziţie în relaţiile cu obiectele, evenimentele şi situaţiile pe care ei le trăiesc. La cel mai
simplu nivel, acestea alcătuiesc credinţe în legătură cu un obiect specific.

Prima tratare sistematică a atitudinii este oferită de G. W. Allport, în 1935. Conceptul de

atitudine îşi are originea, după Allport, în psihologia experimentală germană de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, în psihanaliză şi în sociologie, fiind indispensabil atât în psihologia socială,
cât şi în psihologia personalităţii (Gherguţ, 1973).

Din toate aceste încercări de definire rezultă că atitudinea este „un invariant pe baza căruia
individul se orientează selectiv, se autoreglează preferenţial, se adaptează evoluând” (Zlate, 1994,
p. 110)

50
5. Procesarea modelelor.

Modele ale conceptualizării atitudinilor: socio-cognitiv, reprezentării atitudinilor,

asociativ, unidimensional, tridimensional, schematic, ,

Modelul asociativ-integrator al atitudinilor și variabilelor sinelui

Acest model a fost propus de Greenwald și Banaji (2002). Termenii utilizați în cadrul
acestui model stau la baza construirii testului de asociere implicită (un instrument de măsurare a
atitudinilor implicite) - metodă indirectă. Acest instrument pleacă de la teorii mai vechi care relevă
consistența cognitivă și activarea atitudinilor.

Termenii acestui model:

• Concept - se referă la persoane, grupuri sau atribute. Conceptele atribute, cele mai
importante sunt cele care au valențe pozitive sau negative.
• putere asociativă - asociațiile sunt relații între perechi de concepte care pot fi reprezentate
prin așa-numitele „noduri”(concepte) și „legături”(asociații). Puterea asocierii este
înțeleasă ca potențialul unui concept de a activa alt concept. Asociațiile sunt bidirecționale,
variabile ca putere și facilitatoare.
• Activarea conceptului – poate fi făcută de un stimul exterior sau de un concept deja activat
cu care acesta se află în legătură.

Se utilizează termeni din cogniția socială cu sensuri specifice modelului asociativ:

• Atitudinea este o asociere dintre un obiect social sau un concept de grup și un concept-
atribut cu o anumită valență.
• Stereotipul este asocierea dintre un concept de grup și unul sau mai multe concepte-atribut
fără valență.
• Stima de sine este asocierea conceptului de sine cu un atribut cu valență.
• Conceptul de sine este asocierea dintre conceptul despre sine cu unul sau mai multe
concepte-atribut fără valență.

51
 Modelul reprezentării atitudinilor

Lord și Lepper 1999 – Caută sa prezică când ne putem aștepta din partea cuiva la
consistenta si când nu. (In ceea ce privește răspunsurile indivizilor la o aceeași categorie de stimuli
ca funcție a variațiilor intre reprezentanții acelei clase de stimuli, a tipurilor de răspunsuri oferite
de subiect si a contextelor in care acești stimuli apar.) Consistentă - de fiecare dată când apare un
anumit stimul să existe aceeași reacție.

Această abordare folosește două postulate:

1. Reprezentării: susține că răspunsul unei persoane la stimulii relevanți într-o atitudine

depinde de proprietățile stimulului, de situație si cel mai important de reprezentarea pe care
o are persoana despre stimulul respectiv. Când o persoană activează aceeași reprezentare
în două momente diferite, ea va răspunde în manieră consistentă și va fi mai puțin supusă
efectelor persuasiunii. Când va activa două reprezentări diferite ale aceluiași obiect, este
mai probabil să-și schimbe atitudinea ca urmare a unor intervenții persuasive.
2. Corespondenței - O corespondență sau apropiere mare între reprezentările subiective și
stimulii percepuți de o persoană într-o situație dată și reprezentările subiective și stimulii
percepuți într-o altă situație, va asigura consistența răspunsurilor comportamentale.
Această corespondență între percepție și reprezentare și similaritatea unor situații care
atrage după sine activarea aceleiași reprezentări în două situații diferite, pe de altă parte
poate fi observată în cele mai multe aspecte care țin de elementele implicate: generalizarea
răspunsului (consistenta atitudine – comportament), categoria sociala din face parte
obiectul percepției, identitatea tinei percepute, caracteristicile țintei, răspunsurile asociate
si contextele.

Cu cat corespondența dintre aceste elemente percepute si reprezentarea lor ele mai mare,
cu atât consistenta răspunsurilor la stimulii relevanți pentru atitudine este mai mare. Ceea ce
înseamnă ca este foarte importanta maniera in care realizam si percepția.

Modelul asociativ: Fazio 1985 - propune acest model

Aserțiune – atitudinile sunt o asociație învățată intre un obiect si o evaluare. Evaluarea

poate să fie dependentă de un afect foarte puternic sau de o inferența cognitiva. Modelul nu are in
vedere o consistența intre afect, cogniție si comportament. In timp ce atitudinile sunt asociații

52
învățate, comportamentele depind direct de definiția data de subiect unui anume eveniment.
Oamenii acționează in funcție de semnificația pe care o atașează mediului si obiectelor care îl
compun.

Imaginea de sine a indivizilor in context relațional (Fazio nu răspunde acestei critici)

Cu cat asociația evaluare – obiect este mai puternica, cu atât atitudinea este mai accesibila
in memorie si prin urmare mai ușor de activat. (se activează automat in prezenta obiectului
atitudinii, apare spontan sub forma unui răspuns condiționat). Percepția selectivă apare atunci când
atitudinile sunt accesibile. Creșterea consistenței între atitudini și comportament este sporită de
procedurile care determină subiecții să considere atitudinile și comportamentele lor ca fiind
relevante unele pentru celelalte. Asociațiile evaluative sunt formate prin experiență și cele mai
puternice sunt datorate experienței directe. Convingerile și sentimentele sunt conectate asociativ
atât intra atitudinal cât si inter-atitudinal.

“Propagarea activării” - Prezentarea sau activarea unui element va amorsa sau va facilita
prezența altor elemente cu care este conectat. Forța asociativă intra-atitudinala are o influenta
asupra automatismului si predictibilități comportamentului. Există o serie de variabile care
afectează structura atitudinii printre care cele mai evidente ar fi cele care se referă la subiecte
controversate și cele cu privire la indivizii implicați care au o reprezentare bipolară.

Modelul unidimensional: cel mai frecvent utilizat, cel mai simplu, (Olson și Zanna, 1993)

Atitudinea este definită ca o evaluare globală a obiectului atitudinii pe o dimensiune

continuă de tip favorabil/ nefavorabil. Olson, JM și Zanna, MP (1993) Atitudini și schimbări de
atitudine. Revista anuală de psihologie, 44, 117-154.

Modelul tridimensional: cel mai cunoscut model al analizei atitudinilor; a fost propus de
Eiser, Rosenberg, Hovland.

Acest model este important pentru că ne precizează natura răspunsurilor individului față de
obiectele atitudinii.

Autorii disting trei tipuri de răspunsuri: cognitive, afective, comportamentale. Cele trei
tipuri de răspunsuri variază într-o manieră consistentă (în același sens) de-a lungul unui continuum
evaluativ.

53
 Afect = se referă la răspunsuri emoționale, dar și la activitatea sistemului nervos simpatic.
Răspunsul afectiv este măsurabil, atât prin erorile răspunsurilor verbale (prin care subiectul își
trădează emoțiile și dispoziția), cât și prin instrumente medicale de măsură (electrodermograf- PH-
ul pielii, gradul de umiditate, electromiograf, electrocardiograf- reacțiile mușchiului inimii).

Răspunsul comportamental este măsurat prin chestionarea subiectului în legătură cu

intențiile comportamentale, dar și prin observație directă.

Răspunsurile cognitive sunt legate convingeri, cunoștințe, idei suscitate de către obiectul
atitudinal. Pot fi puse în evidență prin măsurători verbale.

Modelul schematic

Teoria gestaltistă accentuează că întregul a orice este mai mare decât părțile sale, adică
atributele întregului nu sunt deductibile din analiza părților izolate.

Se ocupă cu analiza definirii atitudinii și cum descoperirea diferențelor care pot să apară la
nivelul convingerilor. Celelalte modele consideră atitudinea o medie ponderată a componentelor
sale.

Trebuie să verificăm dacă răspunsurile atitudinale sunt influențate de atitudinea globală

într-o manieră în care fiecare componentă luată separat sau chiar combinația componentelor nu
poate să o facă (se caută o structură care înglobează componentele). Premisa: atitudinile diferă de
elementele care le compun. Modelul e inspirat din psihologia cognitivă, folosește concepte de
genul:

• Schemata;
• Structuri cognitive;
• Cadre(frames):
• Elemente focale;
• Scenarii;
• Cadre prototipice;
• Temă;
• Cadru tematic

54
Temă + Cadru tematic: Un set de cunoștințe preexistente, bazate pe existența anterioară,
relevantă pentru un anumit domeniu. Acest set este utilizat de către indivizi pentru a-și ghida
observația, organizarea, identificarea în memorie a evenimentelor percepute.

Principiile care stau la baza funcționării cadrelor tematice:

• Modalitatea în care sunt codificați mental stimulii cu atribute multiple este dependentă de
cadrul tematic care este evident (salient) în momentul procesării inițiale a stimulilor.
• Modalitatea în care poate fi reamintită mai târziu informația oferită de către stimul este
dependentă de cadrul tematic evident în momentul procesării inițiale a stimulului.
• Asociațiile implicite pe care oamenii le generează atunci când țin cont de informația oferită
de stimuli tind să fie stocate în memorie și pot fi reamintite pentru a forma baza judecaților
ulterioare.
• Setul asociațiilor implicite, cel mai probabil de a fi amintit ca fiind potrivit în legătură cu
un stimul, este dependent de cadrul tematic evident în momentul procesării inițiale a
stimulului.

Bibliografie

1. Eiser, J. R. Și J. Van Den Plight (1998), Atitudes and Decisions, London, The Guensey
Press.
2. Moscovici S. (1996), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Iași, Editura Polirom.
3. Tapia, C. (1991), Les attitudes, Paris, Les Editions d’Organisation.

55
Tema 2: Realizați un glosar de autori relevanți pentru problematica atitudinilor (maximum 10
autori, fișa fiecărui autor poate avea o structură la alegere de ex: date biografice, contribuții
teoretice importante, lucrări relevante, 2 citate, influenta asupra gândirii altor autori etc.)

GLOSAR DE AUTORI

1. Gordon Willard Allport

(11 noiembrie 1897 – 9 octombrie 1967)

Allport a fost unul dintre primii psihologi care s-au

concentrat asupra studiului personalității și este adesea
menționat ca una dintre figurile fondatoare ale psihologiei
personalității. El a contribuit la formarea scalelor de valori și
a respins atât o abordare psihanalitică a personalității, ceea
ce credea de multe ori era prea profund interpretativ și o
abordare comportamentală, despre care credea că nu oferă
interpretări destul de profunde din datele lor. În locul acestor
abordări populare, el a dezvoltat o teorie eclectică bazată pe
trăsături. Allport a subliniat unicitatea fiecărui individ,
precum și importanța contextului actual, spre deosebire de
istoria trecută, pentru înțelegerea personalității.

Allport a avut o influență profundă și de durată asupra domeniului psihologiei, chiar dacă lucrarea
sa este citată mult mai rar decât cea a altor figuri bine-cunoscute. Printre numeroșii săi studenți s-
au numărat Jerome S. Bruner, Anthony Greenwald, Stanley Milgram, Leo Postman, Thomas
Pettigrew,Și M. Brewster Smith.Fratele său, Floyd Henry Allport, a fost profesor de psihologie
socială și psihologie politică la Maxwell University Syracuse Școala de cetățenie și afaceri publice
(în Syracuse, New York) din 1924 până în 1956, și profesor invitat la Universitatea din California,
Berkeley.O revizuire a studiului de psihologie generală, publicat în 2002, a clasat Allport ca al 11-
lea cel mai citat psiholog al secolului 20.

Allport a crescut într-o familie religioasă, s-a născut în Montezuma, Indiana, și a fost cel
mai tânăr dintre cei patru fii ai lui John Edward și Nellie Edith (Wise) Allport.Când Gordon Allport

56
avea șase ani, familia se mutase deja de multe ori și se stabilise în Ohio. Educația sa timpurie a
fost în școlile publice din Cleveland, Ohio.

Biografiile îl descriu Allport ca un băiat timid și stuos care a trăit o copilărie destul de
izolată.Ca adolescent, Allport a dezvoltat și a condus propria afacere de imprimare în timp ce
servea ca editor al ziarului său de liceu.În 1915, a absolvit al doilea în clasa sa la Liceul Glenville
la vârsta de optsprezece ani.El a câștigat o bursă care i-a permis să participe la Universitatea
Harvard, unde unul dintre frații săi mai în vârstă, Floyd Henry Allport, lucra la Ph.D. în psihologie.

A dezvoltat teoria personalității punând foarte mare accent pe trăsăturile individului și

împarte aceste teorii în trei mari categorii; trăsături cardinale (rare, dar cu un impact puternic
asupra comportamentului); trăsături centrale: prezente în diferite grade la toți oamenii,
acestea influențează, dar nu determină comportamentul unui individ; trăsături secundare: prezente
la toți indivizii și putând influența comportamentul, dar depinzând puternic de contextul imediat,
astfel încât nu sunt evidente în toate situațiile;

Allport este cunoscut și pentru conceptul de autonomie funcțională, abordarea sa

punând accentul pe problemele personalității adulte mai degrabă decât pe cele ale emoțiilor
și experiențelor infantile;

Allport a efectuat, de asemenea, cercetări asupra fundamentelor psihologice

ale prejudecăților și discriminării, iar în 1954 a publicat cartea „The Nature of Prejudice”, pe baza
cercetărilor sale; cartea a fost citită și citată pe scară largă, nu numai de alți psihologi, ci și de lideri
ai drepturilor civile precum Martin Luther King, Jr. și Malcolm X;

O altă lucrare importantă a sa este „Personalitatea: O interpretare psihologică” (1937), dar

și cartea „Patternuri și modele de dezvoltare a personalității” ( 1961).”

Bibliografie:

• Studies in expressive movement (with Vernon, P. E.) (1933) New York: Macmillan.
• Attitudes, in A Handbook of Social Psychology, ed. C. Murchison, (1935). Worcester, MA:
Clark University Press, 789–844.
• Personality: A psychological interpretation. (1937) New York: Holt, Rinehart, & Winston.

57
• The Individual and His Religion: A Psychological Interpretation. Oxford, England:
Macmillan, 1950.
• Letters from Jenny. (1965) New York: Harcourt Brace Jovanovich.
• Becoming: Basic Considerations for a Psychology of Personality. (1955). New Haven:
Yale University Press. ISBN 0-300-00264-5
• The Nature of Prejudice. (1954; 1979). Reading, MA : Addison-Wesley Pub. Co. ISBN 0-
201-00178-0
• The Nature of Personality: Selected Papers. (1950; 1975). Westport, CN : Greenwood
Press. ISBN 0-8371-7432-5
• The Person in Psychology (1968). Boston: Beacon Press
• The Psychologist's Frame of Reference (1940). Classics in the History of Psychology --
Allport (1940)
• Pattern and Growth in Personality. (1961). Harcourt College Pub. ISBN 0-03-010810-1
• Personality & social encounter. (1960). Boston: Beacon Press.
• Psychology of Rumor [with Leo Postman] (1947).
2. Emory S. Bogardus

Născut în apropiere de Belvidere, Illinois, a

trăit în perioada 21 februarie 1882 – 21 august 1973, a
fost o figură marcantă în istoria sociologiei
americane.Bogardus a fondat una dintre primele
departamente de sociologie la o universitate
americană, la Universitatea din California de Sud în
1915.
Bogardus a primit diplome de licență și master
la Universitatea Northwestern în 1908 și, respectiv,
1909.În 1911 a obținut titlul de doctor de la
Universitatea din Chicago. Imediat după ce și-a obținut doctoratul, Bogardus s-a alăturat
facultății Universității din California de Sud în calitate de profesor de sociologie, ajutând
la înființarea unui departament independent de sociologie acolo în 1915.De asemenea, a
dezvoltat un principiu sociologic cunoscut sub numele de scara distantei sociale Bogardus.

58
 Pe lângă activitatea sa în domeniu, Bogardus s-a implicat și în numeroase activități
menite să consolideze disciplina de sociologie prin intermediul organizațiilor sociale.În
1920 a fondat Alpha Kappa Delta, societatea internațională de onoare sociologie și a fost
președinte național al organizației respective în perioada 1924–1925, 1926–1927 și 1946–
1947.În 1929, a co-fondat Asociația Sociologică din Pacific.În 1931 a fost președinte al
societății Sociologice Americane.El este unul dintre onorurile din California Social Work
Hall of distinctie.
Pe parcursul carierei sale academice îndelungate, Bogardus a scris 24 de cărți și
peste 250 de articole de diferite lungimi. Cărțile sale sunt după cum urmează (mai multe
date indică diferite ediții):
Introduction to the Social Sciences, 1913, 1922
Introduction to Sociology, 1913, 1927, 1931, 1949
Essentials of Social Psychology, 1917, 1923
A History of Social Thought, 1922,1929
The New Social Research, 1923, 1927
Fundamentals of Social Psychology, 1924, 1941
Social Problems and Social Processes, edited, 1933
Contemporary Sociology, 1931; Leaders and Leadership, 1934
Essentials of Americanization, 1919,1923
Immigration and Race Attitudes, 1928
The Mexican in the United States, 1934
The City Boy and His Problems, 1926
Introduction to Social Research, 1936
The Development of Social Thought, 1940, 1947
Principles of Cooperation, 1952, 1964
A fost și fondatorul revistei de Sociologie și cercetări sociale, pe care a editat-o
timp de 45 ani.

59
3. Carl Iver Hovland
(12 Iunie 1912 – 16 aprilie 1961)

A fost un psiholog care lucra în primul rând la

Universitatea Yale și pentru Armata SUA în timpul celui
de-al doilea război mondial, care a studiat schimbarea
atitudinii și persuasiunea. El a raportat pentru prima dată
efectul de dormit după ce a studiat efectele filmului de
propagandă al lui Frank Capra de ce luptăm împotriva
soldaților din armată. În studiile ulterioare pe această temă,
Hovland a colaborat cu Irving Janis, care va deveni mai
târziu faimos pentru teoria sa de groupthink.
Hovland a dezvoltat, de asemenea, teoria judecății
sociale a schimbării atitudinii. Carl Hovland a crezut că abilitatea cuiva de a rezista
convingerii unui anumit grup depindea de gradul de apartenență la grup.
Carl Iver Hovland s-a născut la Chicago pe 12 iunie 1912. În calitate de copil, el a avut un
interes profund în muzică.Până la facultate, când psihologia a devenit o parte majoră a
vieții sale, el a fost în căutarea într-o carieră muzicală. În 1938 sa căsătorit cu Gertrude.

El a fost recrutat de Samuel Stouffer, un sociolog care a plecat de la Universitatea din

Chicago. Hovland a avut responsabilitatea de a conduce o echipă de cincisprezece
cercetători.
Hovland a fost implicat într-un studiu al condițiilor în care oamenii sunt cel mai
probabil să-și schimbe atitudinea ca răspuns la mesajele persuasive. Activitatea Grupului
Yale a fost descris pentru prima dată în Cartea Hovland comunicare și persuasiune, publicat
în 1953. Interesele sale majore în ultimii ani de viață au fost cu conceptul de formare, pe
care el a abordat cu simulare pe calculator.
Lucrările sale în reviste psihologice au inclus un studiu de fiabilitate a testelor, o
revizuire majoră a literaturii privind mișcarea aparentă, precum și cele patru lucrări clasice
ale sale privind generalizarea condiționată din lucrarea sa de doctorat. Hovland a început
să sublinieze analiza la nivel micro a propagandei și a efectelor acesteia. Experimentele

60
 armatei lui Hovland au fost începutul acelei analize la nivel micro a unui individ. Variabila
conceptuală de bază a Hovland a fost atitudinea. În timp ce Hovland s-a concentrat mai
degrabă pe un individ decât pe un nivel de grup, el a început să ia în considerare
comunicarea interpersonală sub formă de persuasiune. În mod specific, Hovland a fost
responsabil pentru realizarea unei serii de studii care au contribuit la "înțelegerea
cumulativă a comportamentului de persuasiune care nu a fost niciodată egalat sau chiar
rivalizat.
Pentru a testa și aplica teoretizare Hovland a propus modelul SMCR. Modelul
SMCR constă din patru componente - variabile sursă, variabile mesaj, variabile de canal și
variabile receptor. Prin manipularea fiecăreia dintre aceste variabile, Hovland a fost capabil
să avanseze "abordarea de învățare a mesajelor la schimbarea atitudinii". Au existat
probleme cu abordarea sa specială, totuși, în faptul că concentrându-se pe o singură
dimensiune a modelului SMCR, Hovland a fost în imposibilitatea de a face mai mult decât
să izoleze un factor, mai degrabă decât să studieze sinergia dintre diferitele variabile.
Hovland a murit în 16 aprilie 1961. Când Hovland a aflat că a avut cancer, a
continuat să lucreze cu doctoranzii Yale și să efectueze experimente de persuasiune. În cele
din urmă, când nu mai putea lucra, își părăsi biroul din Departamentul de psihologie, se
duse acasă în New Haven, trase o cadă plină de apă și se îneca.

4. Anthony R. Pratkanis

Anthony R. Pratkanis este cercetător, autor, consultant,

comentator media și profesor de psihologie la Universitatea
din California, Santa Cruz.Este autorul mai multor cărți și a
publicat lucrări de cercetare în reviste științifice pe teme de
influență socială, fraudă, propagandă teroristă și dictatoare,
marketing și comportament de consum, și persuasiune
subliminală. Pratkanis a fost consultant pentru grupuri civice,
agenții guvernamentale, organizații de reglementare, de
aplicare a legii, și statele Unite militare. El a dat mărturie
expertă în multe procese și este adesea citat în mass-media de știri de masă. În 2004, Pratkanis a

61
primit un premiu de excelență în predare și a fost numit cel mai venerat profesor de clasa de
psihologie de 2005.

Pratkanis s-a născut la 2 aprilie 1957 în Portsmouth Virginia. În 1979 Pratkanis a absolvit
Eastern Menonite College cu o licență de știință în psihologie, sociologie și asistență socială.În
urma faptului că a mers la Ohio state University și a câștigat Master of Science and Ph.D. În 1984
interesele Pratkanis sunt aplicate psihologia socială; atitudini și credințe; comunicare, limbă;
procese de grup;relații intergrup; persuasiune, influență socială; prejudecăți și stereotipuri.
Pratkanis este căsătorit cu Marlene Turner Pratkanis și au un fiu, Tony Turner Pratkanis.

Pratkanis și-a început cariera de profesor la Universitatea Carnegie Mellon în 1984, unde a predat
cursuri de publicitate și, comportamentul uman. În 1987 s-a mutat la Universitatea din California,
Santa Cruz, unde a preluat funcția de profesor în Departamentul de psihologie al Diviziei servicii
sociale unde predă patru cursuri - Introducere în psihologia socială, influența socială, psihologia
socială a autocrației și democrației,Și psihologia socială a Flim Flam. Pratkanis a primit premiul
UCSC Excellence în predare pentru cursurile sale influență socială și psihologie social și a fost
numit clasa psihologie, din 2005 cele mai revered profesor. În afara Universității, Pratkanis a
prezentat prelegeri privind influența socială la conferințe sceptice, inclusiv sceptic.

Pe lângă faptul că este co-autor al mai multor lucrări științifice și editor de reviste, Pratkanis este
co-autor sau editor al 6 de cărți. Este cel mai bine cunoscut pentru cea mai bine vândută epocă de
propagandă: utilizarea de zi cu zi și abuzul de persuasiune co-autor cu Elliott Aronson; care a fost
tradus în chineză, japoneză, spaniolă; și arme de fraudă: O carte sursă pentru luptători fraudă, co-
scris cu directorul de stat ARP Doug Shadel, care însoțește filmul premiat ARP cu același nume.

Pratkanis este un magician amator și membru al Frăției internaționale a magicienilor și al societății

magicienilor americani. El folosește trucuri magice, cum ar fi lectura la rece și levitația în cursul
său, psihologia socială a lui Flim Flam, ca o modalitate eficientă de a învăța gândirea critică;
dovedind studenților săi că chiar și profesorul lor de colegiu îi poate păcăli.

Cărți scrise:

Pratkanis, A. R. (Eds.). (2007). The Science of Social Influence: Advances and Future
Progress. Frontiers of Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology Press.

62
 Pratkanis, A. R. & Shadel, D. (2005). Weapons of Fraud: A Source Book For Fraud Fighters.
Washington, D.C.: AARP Washington.

Pratkanis, A. R., & Aronson, E. (2001). Age of Propaganda: The Everyday Use and Abuse of
Persuasion (rev. ed.). New York: W. H. Freeman & Co.

Turner, M. E. & PratKanis, A. R. (1994). Social Psychological Perspectives on Affirmative

Action: A Special Issue of Basic and Applied Social Psychology. Philadelphia, PA: Psychology
Press.[11]

Aronson, E. & Pratkanis, A. R. (1993). Social Psychology. (Vol. 2). Edward Elgar Pub.

Pratkanis, A. R., Breckler, S. J., & Greenwald, A. G. (1989). Attitude Structure and Function.
Philadelphia, PA: Psychology Press.

5. Kurt Lewin
(9 septembrie 1890 – 12 februarie 1947)

A fost un psiholog germano-american, cunoscut ca unul

dintre pionierii moderni ai psihologiei sociale,
organizaționale și aplicate în statele Unite. În timpul
carierei sale profesionale, Lewin s-a aplicat pe trei teme
generale: Cercetarea aplicată, cercetarea în acțiune și
comunicarea în grup. Lewin este adesea recunoscut ca
"fondator al psihologiei sociale" și a fost unul dintre primii
care au studiat dinamica grupului și dezvoltarea
organizațională.

O trecere în revistă a studiului de psihologie generală, publicat în 2002, l-a clasat pe Lewin
ca fiind cel mai citat psiholog al secolului al XX-lea. într-o revizuire din 2002 a câtorva dintre cei
mai influenți psihologi ai secolului al XX-lea, Lewin a fost clasat drept al 18-lea cel mai frecvent
citat psiholog; Născut în Prusia, în nordul Germaniei, într-o familie de evrei de clasă mijlocie,
Kurt Lewin s-a mutat la Berlin la vârsta de 15 ani pentru a se înscrie la gimnaziu; în 1909 s-
a înscris la Universitatea din Frieberg în 1909 pentru a studia medicina, înainte de a
se transfera la Universitatea din

63
München pentru a studia biologia;în cele din urmă a absolvit o diplomă de doctorat la Universitat
ea din Berlin;

Lewin s-a născut în 1890 într-o familie evreiască din Mogilno, județul Mogilno, provincia
Posen, Prusia (Polonia modernă).A fost un mic sat de aproximativ 5,000 de persoane, dintre care
aproximativ 150 erau evrei. Lewin a primit acasă o educație ortodoxă evreiască. Tatăl său,
Leopold, a deținut o fermă împreună cu fratele său Max; cu toate acestea, ferma a fost deținută în
mod legal de un creștin, deoarece evreilor nu li s-a permis să dețină ferme la momentul respectiv.
Lewin a studiat la Gimnaziul Kaiserin Augusta, unde a primit o educație umanistă clasică. în 1909,
a intrat la Universitatea din Freiburg pentru a studia medicina, dar a transferat la Universitatea din
München pentru a studia biologie.A fost implicat în mișcarea socialistă și în drepturile femeilor în
această perioadă.

În aprilie 1910, s-a transferat la Royal Friedrich-Wilhelms University din Berlin, unde era
încă student la medicină.Până în semestrul de Paști din 1911, interesele sale se schimbaseră către
filozofie. Până în vara anului 1911, majoritatea cursurilor sale au fost în psihologie. În timp ce la
Universitatea din Berlin, Lewin a luat 14 cursuri cu Carl Stumpf.

În 1921, Kurt Lewin a început să predea cursuri de filosofie și psihologie la Institutul

Psihologic al Universității din Berlin, popularitatea sa în rândul studenților și scrierea sa prolifică
a atras atenția Universității Stanford și a fost invitat să fie profesor acolo în anul 1930; în cele din
urmă, Lewin a emigrat în SUA și a ocupat o poziție didactică la Universitatea din Iowa, unde a
lucrat până în 1944: influențat de psihologia Gestalt, Lewin a elaborat o teorie care a subliniat
importanța personalităților individuale, a conflictelor interpersonale și a variabilelor situaționale,
numită și teoria câmpului; aceasta explică interacțiunea dintre mediu și individ; teoria câmpului
susține că sistemele au comportamente care nu pot fi explicate doar din elementele care le compun;
pentru acest autor spațiul de locuit sau câmpul psihologic corespunde lumii pe măsură ce persoana
o experimentează într-un moment dat din viața sa; acest spațiu vital este alcătuit dintr-un set
de factori interdependenți care formează experiența psihologică și acea parte a persoanei și a
mediului în care persoana o percepe;

Publicații selectate: „O teorie dinamică a personalității” (1935), „Principiile psihologiei

topologice” (1936), „Teoria câmpului în știința socială; lucrări teoretice selectate” (1951).

64
 6. Sigmund Freud

(6 mai 1856-23 septembrie 1939)

A fost un medic neuropsihiatru austriac de etnie evreiască,
fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale
acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[13]

• Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale

de gratificare a impulsului sexual.
▪ Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual
și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.
• Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în
vise, acte ratate și simptome.
• Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.
• Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a
dorințelor inconștiente și refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum
inconștient, mecanisme de apărare, acte ratate și simbolistica viselor. Cu toate acestea psihologii
freudieni moderni, în era existențialstă, începând de la sfârșitul secolului xx refuză să interpreteze
după psihologia simbolistă rugând pacientul să-și numească și delimiteze propriile smboluri, într-
un amestec de psihanaliză freudiană și logopedie frankliană.

Sigmund Freud s-a născut într-o familie de evrei așkenazi din Freiberg, Moravia. Și-a luat
numele de "Sigmund" abia la vârsta de 21 de ani. Sigmund a fost primul născut din cei nouă copii
ai familiei, dar mai avea și alți frați (vitregi) din căsătoriile precedente ale tatălui său. Cu toate că
familia sa nu era o familie înstărită și trăiau într-un apartament mic și aglomerat, părinții săi au
făcut totul pentru ca Sigmund să aibă parte de cele mai bune condiții, uneori și cu prețul
defavorizării celorlalți copii ai familiei. Șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea
școlii avea nu numai cunoștințe temeinice de greacă, latină, germană și ebraică, ci învățase
și franceza și engleza. Viața de familie se organiza în funcție de programul său de studiu. El își lua
masa de seară separat de restul familiei, iar pianul surorii sale Anna a fost mutat din apartament
pentru a nu-l deranja.

65
 Freud a studiat medicina la Universitatea din Viena. În cursul celui de al treilea an de studii
a început să lucreze în laboratorul de fiziologie, sub conducerea lui Ernst Wilhelm von Brücke,
fiind în special preocupat de funcțiunea Sistemului Nervos Central. El s-a lăsat atât de mult
absorbit de această activitate, încât a neglijat celelalte discipline, terminând facultatea abia în 1881,
cu o întârziere de trei ani. Dorind să câștige experiență practică, după doi ani începe să lucreze
ca medic în spital, în secțiile de psihiatrie și dermatologie. În 1885 obține un post de docent
în neuropatologie la Universitatea din Viena și - având o bursă din partea statului austriac - petrece
19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière.

În 1886 Freud deschide la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat pe tulburări

cerebrale și nervoase. Din cauza faptului că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, socotite
neortodoxe de către corpul medical vienez, Freud s-a lovit de dificultăți din partea colegilor.
Aceasta explică și faptul că, mai târziu, teoriile lui asupra nevrozelor au fost acceptate cu multă
reticență.

Fugind de persecuția nazistă din Viena în 1938, Freud s-a refugiat la Londra, unde a petrecut
ultimul an al vieții sale. Casa situată la Maresfield Gardens nr. 20 în zona Hampstead din Londra,
care a aparținut familiei până la moartea din 1982 a fiicei cele mai mici a lui Freud, Anna Freud,
a fost ulterior transformată în muzeu. În muzeu se păstrează și mobila lui Freud, printre care se
numără și celebra sa canapea.

Din cauza fumatului excesiv, în ultimii ani din viață s-a luptat cu o formă de cancer . A
suferit numeroase operații dar, deoarece nu a renunțat la acest viciu (fuma chiar și 20 de trabucuri
pe zi), boala s-a agravat și a murit prin eutanasiere, asistată de un medic care i-a administrat o doză
mărită de morfină.

Prima lucrare publicată de Freud, Zur Auffassung der Aphasien ("Concepții asupra afaziei"
(1891), trata problema tulburărilor de vorbire apărute în urma unei leziuni organice a creierului.
După o nouă lucrare în domeniul neurologiei, Die infantile Cerebrallähmung ("Paralizia cerebrală
infantilă") (1897), Freud s-a dedicat cu exclusivitate cercetărilor privind explicarea tulburărilor
psihice pe baze psihologice, ceea ce a dus la elaborarea conceptului de "psihanaliză" .

Cele mai importante 5 teorii ale lui Freud în psihanaliză:

66
 1. Principiul plăcerii (aparatul psihic caută ca obiectiv final să obțină plăcere și să evite
nemulțumirea și, astfel, să satisfacă nevoile biologice și psihologice; plăcerea este forța care
ghidează procesul de identificare a persoanei);

2. Principiul unității (acest concept articulează psihicul cu somaticul și este numit de Freud
un concept balama, pentru explicarea sexualității);

3. Principiul represiunii (represiunea este un mecanism de apărare psihică);

4. Inconștientul (este cel mai mare cerc care include în sine cel mai mic cerc
al conștientului; fiecare conștient are pasul său preliminar în inconștient, în timp ce inconștientul
se poate opri cu acest pas și totuși poate revendica întreaga valoare ca activitate psihică);

5. Complexul lui Oedip (referindu-se la mitul antic în care Oedip, fiul regelui din Teba,
fără să știe, își ucide propriul tată, Laios, și se căsătorește cu mama lui, Iocasta. În psihanaliză,
complexul Oedip simbolizează legătura erotică inconștientă cu părintele de sex opus și rivalitatea
față de părintele de același sex, care se dezvoltă încă din copilărie și provoacă sentimente de
vinovăție și teamă în cadrul unei stări nevrotic);

Publicații selectate;

„Studii în isterie” (1895), „Interpretarea viselor” (1900), „Psihopatologia vieții de zi cu zi” (1901),
„Trei eseuri despre teoria sexualității” (1905), „) Fragment al unei analize a unui caz de isterie” (
1905), „Eul și identitatea” ( 1923), „Civilizația și nemulțumirile ei” ( 1930), „Moise și
monoteismul„ ( 1939).

7. Leon Festinger
Leon Festinger este un psiholog social bine
cunoscut și un pionier pentru disonanță cognitivă și
comparație socială.Festinger s-a născut la 8 mai 1919 în
Brooklyn New York, la părinții săi imigranți ruso-evrei.În
timp ce un tânăr Festinger a participat la Liceul băieți din
Brooklyn și mai târziu a mers la City College din New
York, unde și-a recăjit BS în psihologie.După ce a primit
BS în psihologie,

67
 Festinger a studiat sub Kurt Lewin și a fost influențat de munca lui Lewin la Universitatea
din Iowa.La Universitatea din Iowa, a primit masteratul și doi ani mai târziu, în 1942, și-a primit
doctoratul în domeniul comportamentului copilului.După absolvire, Festinger a lucrat ca cercetător
la Iowa și mai târziu sa căsătorit cu Mary Oliver Ballou.Împreună au avut 3 copii; Catherine,
Richard și Kurt. În 1945 Festinger sa alăturat Lewin's Research Centre for Group Dynamics la
MIT ca profesor asistent în domeniul psihologiei sociale. După moartea lui Lewin, Festinger sa
mutat în diverse instituții private în cazul în care a efectuat cercetări.

Echipa a arătat că formarea de legături a fost prezisă de proximitatea fizică dintre care
elevii au trăit, și nu doar prin gusturi sau credințe similare cu cele ale înțelepciunii convenționale
asumate. Festinger și colaboratorii săi au considerat aceste constatări ca dovadă că prieteniile se
dezvoltă adesea pe baza contactelor pasive (de exemplu, întâlniri scurte făcute ca urmare a vizitelor
în comunitatea de locuințe studențești) și că astfel de contacte pasive sunt mai susceptibile de a
apărea având în vedere distanța fizică și funcțională mai strânsă între oameni

A dezvoltat două teorii principale: disonanța cognitivă și teoria comparației sociale;

Disonanța cognitivă reprezintă o stare de disconfort mental pe care individul o resimte

ca urmare a experimentării unor credințe, idei sau valori contradictorii în același timp, iar
teoria comparației sociale afirmă că oamenii își evaluează propriile opinii, capacități și
abilități comparându-le cu cele ale altora;

Teoria comparației sociale a fost dezvoltată de Festinger în 1954, a cărui cercetare a arătat
că oamenii care se compară în mod regulat cu alții au adesea o nemulțumire profundă de ei înșiși
și, ca urmare, participă la comportamente cum ar fi minciuna sau consumul dezordonat.Teoria
comparației sociale este ideea că indivizii își evaluează propria valoare de sine pe baza comparației
dintre ei și alții care împărtășesc adesea atribute similare (vârstă, sex, fundal etc...) pentru a crea o
imagine de sine pozitivă.Aceste comparații pot fi măsuri sănătoase de dezvoltare, cum ar fi un
copil care atinge o anumită etapă importantă în creștere,dar poate fi, de asemenea, extrem de
negativ atunci când indivizii fac comparații nerezonabile cu alții care au realizat la un nivel mult
mai mare, ceea ce le face să aibă anxietate cu privire la propria lor viață, precum și îndoială de
sine.

68
 Teoria influentă a comparației sociale a lui Festinger (1954) poate fi văzută ca o extensie
a teoriei sale anterioare legată de dependența de realitatea socială pentru evaluarea atitudinilor și
a opiniilor față de domeniul abilităților.Începând cu premisa că oamenii au o unitate înnăscută de
a-și evalua cu precizie opiniile și abilitățile, Festinger a postulat că oamenii vor căuta să-și evalueze
opiniile și abilitățile prin compararea lor cu cele ale altora.În mod specific, oamenii vor căuta pe
alții care sunt aproape de propriile opinii și abilități pentru comparație, deoarece comparațiile
exacte sunt dificile atunci când alții sunt prea divergente față de cei ai lor. Pentru a folosi exemplul
lui Festinger, un novice de șah nu compară abilitățile sale de șah cu cele ale maeștrilor recunoscuți,
și nici studentul nu compară abilitățile sale intelectuale cu cele ale unui copil mic.

În lucrarea sa din 1954, Festinger a prezentat din nou în mod sistematic o serie de ipoteze, corolari,
și derivări, și el a citat dovezi experimentale existente în cazul în care sunt disponibile.El a declarat
setul său principal de ipoteze după cum urmează:
1. Există, în organismul uman, o unitate de evaluare a opiniei și abilităților sale.
2. În măsura în care sunt disponibile mijloace obiective, nesociale, oamenii își evaluează opiniile
și abilitățile prin comparație cu opiniile și abilitățile altora.
3. Tendința de a se compara cu o altă persoană specifică scade ca diferența dintre opinia sau
capacitatea sa și creșterile proprii.
4. Există o unitate unidirecțională în sus în cazul abilităților care este în mare parte absentă în
opinii.
5. Există restricții nesociale care fac dificilă sau chiar imposibilă schimbarea capacității.Aceste
restricții nesociale sunt în mare măsură absente pentru opinii.
6. Încetarea comparației cu ceilalți este însoțită de ostilitate sau derogare în măsura în care
continuarea comparației cu persoanele respective implică consecințe neplăcute.

7.Orice factori care cresc importanța unui anumit grup ca grup de comparație pentru un anumit
aviz sau o anumită capacitate vor crește presiunea spre uniformitate în ceea ce privește această
capacitate sau opinie în cadrul acelui grup.

8. Dacă persoanele care sunt foarte divergente de la propria opinie sau de la propria capacitate sunt
percepute ca fiind diferite de sine pe atribute compatibile cu divergența, tendința de a restrânge
gama de comparabilitate devine mai puternică.
9. Când există o serie de opinii sau abilități într-un grup, puterea relativă a celor trei manifestări

69
ale presiunilor spre uniformitate va fi diferită pentru cei care sunt aproape de modul grupului decât
cei care sunt îndepărtați de modul.Mai exact, cei care se apropie de modul grupului vor avea
tendințe mai puternice de a schimba pozițiile altora, tendințe relativ mai slabe de a restrânge gama
de comparație și tendințe mult mai slabe de a-și schimba poziția în comparație cu cei care sunt
îndepărtați de modul grupului.

A scris numeroase lucrări și cărți, dintre care amintim:

Festinger, L. (1957) A Theory of Cognitive Dissonance, Evanston, Ill.: Row, Peterson.
Festinger, L., Riecken, H.W. and Schachter, S. (1956) When Prophecy Fails,
Minneapolis: University of Minneapolis Press.
Festinger, L.S., Schachter, S. and Back, K. (1950) Social Pressures in Informal Groups,
New York Harper & Row.
Festinger, L. (1954) A theory of social comparison processes, Human Relations 7: 117-40.
Festinger, L. and Carlsmith, L.M. (1959) Cognitive consequences of forced
compliance, Journal of Abnormal and Social Psychology 58: 203-10.

8. Erik Homburger Erikson

Erik Homburger Erikson (15 iunie 1902 – d.12 mai 1994) a
fost psiholog și analist american de origine germană, cunoscut ca
autor al teoriei dezvoltării sociale a ființelor umane. Este faimos ca
creator al termenului de criză a identității.

S-a născut în Germania, la Frankfurt, sub numele de Erik

Salomonsen, adoptând mai târziu numele de familie al tatălui său
vitreg, Erikson; nu și-a cunoscut niciodată tatăl biologic, acesta
plecând din familie înainte de nașterea lui, fapt ce i-a afectat întreaga copilărie;

A fost un continuator al ideilor de bază din cadrul teroriilor lui Freud, inclusiv al ideii
mult dezbătute legate de complexul Oedipian și acceptat ideile despre ego adăugate de
alți continuatori freudieni cum ar fi Heinz Hartman și Anna Freud, dar a pus accent și pe influența
mediului social și a celui cultural;

Este autorul teoriei dezvoltării sociale a ființelor umane și a conceptului crizei de

identitate; etapele de dezvoltare psihosocială ale lui Erik Erikson teorizează un model de

70
creștere psihologică umană alcătuit din opt etape care acoperă întreaga durată de viață de la
naștere până la bătrânețe, fiecare etapă fiind definită de o criză centrală cu care individul trebuie
să se lupte pentru a trece la etapa următoare;

Cele opt etape de dezvoltare psihosocială sunt: încredere versus neîncredere (de la
naştere până la un an), autonomie versus nesiguranţă, incapacitate de asumare a rolurilor (de la 1
la 3 ani), iniţiativă versus vinovăţie (de la 3 la 5 ani), încredere în sine versus inferioritate (de la
5 la 12 ani), identitate versus confuzie de identitate (adolescenţă), afirmarea identităţii
versus izolare socială (începutul perioadei adulte), capacitatea de a trăi, nevoia de a fi util
semenilor versus stagnare şi sentimentul inutilităţii (mijlocul perioadei adulte), integritate
versus disperare (sfârşitul perioadei adulte până la moarte);

Potrivit acestuia, criza de identitate înseamnă incapacitatea eului de a-și asuma o

identitate proprie; criza de identitate apare în timpul adolescenței; stadiul de dezvoltare psiho-
socială în care apare criza de identitate este numit - Identitate de sine versus Confuzie de rol; în
această etapă, adolescenții se confruntă cu o creștere fizică, o maturizare sexuală, o integrare
a percepției de sine și a percepției celorlalți despre ei și își formează, prin urmare, o imagine de sine
și trebuie să treacă prin etapa crizei de identitate; rezolvarea cu succes a crizei depinde de
progresele înregistrate în stadiile de dezvoltare anterioare, centrate pe probleme cum ar
fi încrederea, autonomia și inițiativa;

Opere principale: „Copilăria și societatea” (1950), „Tânărul Luther. Un studiu în

psihanaliza și istorie” (1958), „Erik Erikson - Identitate: tineret și criză” (1968), „Adevărul lui
Gandhi: despre originea nonviolenței militante” (1969), „Ciclul de viață încheiat”
(1987), „Copilăria și Societatea” ( 1950).

9. Louis Leon Thurstone

(29 mai 1887 – 30 septembrie 1955)

A fost un pionier al SUA în domeniul psihometriei și psihofizicii. El a conceput abordarea de

măsurare cunoscut sub numele de legea judecății comparative,Și este bine cunoscut pentru
contribuțiile sale la analiza factorilor. O revizuire a studiului de psihologie generală, publicat în
2002, clasat Thurstone ca al 88-lea cel mai citat psiholog al secolului 20, legat cu John Garcia,
James J. Gibson, David Rumelhart, Margaret Floy Washburn, și Robert S. Woodworth.

71
Louis Leon Thurstone s-a născut în Chicago, Illinois, la părinții imigranți suedezi.Thurstone a
primit diploma de masterand în inginerie mecanică la Universitatea Cornell în 1912. În 1914, după
doi ani ca instructor de geometrie și redactare la Universitatea din Minnesota, s-a înscris ca student
absolvent în psihologie la Universitatea din Chicago (PhD, 1917).El a revenit mai târziu la
Universitatea din Chicago (1924-1952), unde a predat și a efectuat cercetări; printre studenții săi a
fost James Watson, care a co-descoperit structura ADN-ului.

Munca lui Thurstone în analiza factorilor l-a determinat să

formuleze un model de inteligență centrat pe "abilitățile mentale
primare" (PMA), care erau factori independenți de grup ai
inteligenței pe care diferite persoane le posedau în diferite
grade.El s-a opus noțiunii de inteligență generală singulară care a
luat în considerare scorurile tuturor testelor psihometrice și a fost
exprimat ca vârstă mentală.În 1935 Thurstone, împreună cu el
Thorndyke și JP Guilford, a fondat revista Psychometrika și, de
asemenea, societatea psihometrică, care va deveni primul președinte al societății în
1936.Contribuțiile Thurstone la metodele de analiză a factorilor s-au dovedit a fi valoroase pentru
stabilirea și verificarea ulterioară a structurilor factorilor psihometrici;Și au influențat modelele
ierarhice de inteligență utilizate în testele de inteligență, cum ar fi WAIS și testul modern Stanford-
Linet IQ.

Cele șapte abilități mentale primare din modelul Thurstone erau înțelegerea verbală, fluența
cuvântului, facilitatea numărului, vizualizarea spațială, memoria asociativă,viteza perceptivă și
raționamentul.

Abordarea Thurstone a măsurării a fost numită legea judecății comparative.El a aplicat

abordarea în psihofizică, iar mai târziu măsurarea valorilor psihologice.Așa-numita "lege", care
poate fi privită ca un model de măsurare, implică subiecți care fac o comparație între fiecare dintr-
un număr de perechi de stimuli în ceea ce privește mărimea unei proprietăți, a unui atribut sau a
unei atitudini.Metodele bazate pe metoda de măsurare pot fi utilizate pentru a estima astfel de
valori de scară. Legea Thurstone a judecății comparative are legături importante cu abordările
moderne ale măsurării sociale și psihologice.

72
 Premii și onoruri. Thurstone a primit numeroase premii, inclusiv: Cel mai bun articol,
Asociația psihologică Americană (1949); Premiul centenar, Universitatea Northwestern
(1951);Doctorat onorific, Universitatea din Göteborg (1954).Thurstone a fost președintele
Asociației Americane de psihologie (1933) și primul președinte al societății americane
Psychometrice (1936).

Lucrări selectate

The Nature of Intelligence (London: Routledge. 1924)

The Effect of Motion Pictures on the Social Attitudes of High School Children Ruth C.
Peterson & L.L. Thurstone, MacMillan, 1932

Motion Pictures and the Social Attitudes of Children Ruth C. Peterson & L.L. Thurstone,
MacMillan, 1933

The Vectors of Mind. Address of the president before the American Psychological
Association, Chicago meeting, September, 1933 ( Psychological Review, 41, 1–32. 1934)

The Vectors of Mind (Chicago, IL, US: University of Chicago Press 1935)

Primary mental abilities (Chicago: University of Chicago Press. 1938)

Multiple-Factor Analysis (Chicago: University of Chicago Press. 1947)

The Fundamentals of Statistics (MacMillan: Norwood Press. 1925)

10. Albert Bandura

(4 decembrie 1925-26 iulie 2021)

73
 A fost un psiholog canadian-american, profesor în
psihologie la Universitatea Stanford. Bandura a fost
responsabilă pentru contribuții în domeniul educației și în
mai multe domenii de psihologie, inclusiv teoria cognitivă
socială, terapie,și psihologia personalității, și a fost, de
asemenea, de influență în tranziția între behaviorism și
psihologia cognitivă. El este cunoscut ca inițiator al teoriei
învățării sociale (redenumit teoria cognitivă socială) și
construcția teoretică a autoeficacității, și este, de asemenea,
responsabil pentru influentul experiment Bobo Doll 1961. Acest experiment Bobo papusa a
demonstrat conceptul de învățare observațională.

Un studiu din 2002 l-a clasat pe Bandura drept al patrulea psiholog cel mai frecvent citat
din toate timpurile, în spatele lui B. F. Skinner, Sigmund Freud și Jean Piaget. În timpul vieții sale,
Bandura a fost descrisă pe scară largă ca fiind cel mai viu psiholog și ca unul dintre cei mai influenți
psihologi din toate timpurile.

Bandura s-a născut în Mundare, Alberta, un oraș deschis de aproximativ patru sute de
locuitori, ca cel mai tânăr copil și doar fiu, într-o familie de șase. Limitările educației într-un oraș
izolat, cum ar fi aceasta, au făcut ca Bandura să devină independent și auto-motivat în ceea ce
privește învățarea, iar aceste trăsături dezvoltate în primul rând s-au dovedit foarte utile în lunga
sa carieră. Bandura a fost de origine poloneză și ucraineană; Tatăl său a fost din Cracovia, Polonia,
în timp ce mama sa a fost din Ucraina. Bandura a ajuns în SUA în 1949. S-a căsătorit cu Virginia
Varns (1921–2011), având două fiice, pe Carol și Maria.

Bandura a absolvit stagiul postdoctoral la Centrul de Orientare Wichita. Anul următor,

1953, a acceptat o funcție de predare la Universitatea Stanford, pe care a deținut-o până în 2010,
devenind profesor emerit. În 1974, a fost ales președinte al Asociației Americane de psihologie,
care este cea mai mare asociație de psihologi din lume. Bandura va declara mai târziu singurul
motiv pentru care a fost de acord să fie în cursa pentru alegerea APP a fost pentru că și-a dorit cele
15 de minute de faimă fără nici o intenție de a fi ales. El a lucrat, de asemenea, ca antrenor de
sport. Bandura a elaborat teoria învățării sociale. El a constatat că, în conformitate cu teoria

74
învățării sociale, modelele sunt o sursă importantă pentru învățarea unor noi comportamente și
pentru realizarea schimbării comportamentale în setările instituționalizate.

Teoria învățării sociale susține că există trei sisteme de reglementare care controlează
comportamentul.În primul rând, stimulentele antecedente influențează foarte mult timpul și
răspunsul comportamentului.Stimulul care apare înainte de reacția comportamentală trebuie să fie
adecvat în raport cu contextul social și cu artiștii interpreți sau executanți.În al doilea rând,
influența feedback-ului de răspuns servește, de asemenea, o funcție importantă.În urma unui
răspuns, întăririle, prin experiență sau observație, vor avea un impact major asupra apariției
comportamentului în viitor.În al treilea rând, importanța funcțiilor cognitive în învățarea socială.

În 1986,Bandura a schimbat numele teoriei învățării sociale în teoria cognitivă socială.

Teoria cognitivă socială se concentrează încă pe modul în care comportamentul și creșterea sunt
afectate de operațiunile cognitive care apar în timpul activităților sociale. Componentele teoretice
cheie ale teoriei cognitive sociale care sunt aplicate în educație suntautoeficacitate, auto-reglare,
învățare observațională și determinism reciproc.

Teoria cognitivă socială poate fi aplicată motivației și învățării pentru studenți și profesori.
Cercetările lui Bandura arată că auto-eficacitatea percepută ridicată conduce profesorii și studenții
la stabilirea unor obiective mai înalte și crește probabilitatea ca aceștia să se dedice acestor
obiective. Într-un cadru educațional autoeficacitatea se referă la încrederea studenților sau a
profesorilor de a participa la anumite acțiuni care îi vor ajuta să atingă obiective distincte.

Bandura a primit mai mult de șaisprezece grade onorifice, inclusiv cele de la Universitatea
din British Columbia, Universitatea din Ottawa, Alfred University, Universitatea din Roma,
Universitatea din Lethbridge, Universitatea din Salamanca din Spania, Indiana University,
Universitatea din New Brunswick, Penn state University, Leiden University, Freie Universität
Berlin,Graduate Center de la City University din New York, Universitat Jaume I în Spania,
Universitatea din Atena, Universitatea din Alberta,Și Universitatea din Catania.

În 2014, a fost făcut ofițer al Ordinului Canadei "pentru contribuțiile sale fundamentale la
psihologia socială, în special pentru descoperirea influenței observației asupra învățării și
agresiunii umane" În 2016, El a fost distins cu medalia națională de știință de președintele Barack
Obama.

75
 Cărți scrise de Albert;

Bandura, A. (1997).Autoeficacitate: Exercitarea controlului.New York: W.H.Freeman.

Bandura, A. (1986).Fundamentele sociale ale gândirii și acțiunii: O teorie cognitivă

socială.Stânci Englewood, NJ: Prentice-Hall.

Bandura, A., & Walters, R.H.(1959).Agresivitatea adolescentului.Ronald Press: New

York.

Bandura, A. (1962).Învățare socială prin imitație.Universitatea din Nebraska Press:

Lincoln, ne.

Bandura, A. and Walters, R. H.(1963).Învățare socială & dezvoltarea personalității.Holt,

Rinehart & Winston, Inc: NJ.

Bandura, A. (1969).Principii de modificare a comportamentului.New York: Holt, Rinehart

si Winston.

Bandura, A. (1971).Modelare psihologică: Teorii conflictuale.Chicago: Aldine·Aterton.

Bandura, A. (1973).Agresivitate: O analiză de învățare socială.Stânci Englewood, NJ:

Prentice-Hall.

Bandura, A., & Ribes-Inesta, Emilio.(1976).Analiza delincvenței și agresiunii.Lawrence

Erbaum Associates, Inc: NJ.

Bandura, A. (1977).Teoria învățării sociale.Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

Bandura, A. (2015).Dezangajarea morală: Cum oamenii fac rău și trăiesc cu ei înșiși.New

York, NY: În valoare de.

76
 Tema 3: Realizați un glosar de termeni relevanți pentru problematica atitudinilor (min 10
termeni – definiție, caracteristici, descriere, funcții etc. în funcție de termen, concept, teorie,
sintagmă etc.

ATITÚDINE, atitudini, s. f. 1. Ținută sau poziție a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se

comporta (reprezentând adesea o anumită concepție); comportare. ◊ Expr. A lua atitudine = a-și
manifesta poziția, a-și afirma (cu hotărâre) punctul de vedere.

Atitudinea determină direcțiile selective ale comportamentului unui individ, ea

reglementează activitățile la trei niveluri ierarhice: semantic, țintă și operațional.

Funcții de atitudine:

1) adaptiv (adaptiv)- Atitudinea direcționează subiectul către acele obiecte care servesc la
atingerea obiectivelor sale;

2) funcția de cunoaștere- Atitudinea oferă instrucțiuni simplificate despre cum să te

comporti în raport cu un anumit obiect;

3) funcție de expresie (funcție de autoreglare)- Atitudinea acționează ca un mijloc de

eliberare a subiectului de tensiunea internă, exprimându-se ca persoană;

4) funcția de protecție- Atitudinea contribuie la rezolvarea conflictelor interne ale

individului.

ATAȘAMÉNT, atașamente, s. n. Afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau de

ceva.

În 1942 g. M. Smith structura atașamentului este definită:

1) cognitiv componentă (conștientizarea obiectului atitudinii sociale);

2) afectiv componentă (evaluarea emoțională a obiectului);

3) comportamental componentă (comportament consecvent cu privire la obiect).

ATITUDINE SOCIALĂ: Termenul atitudine a fost utilizat in psihologie mai întâi cu

referire la rolul atitudinii motrice in percepție si atenție.

77
A adopta o anumita atitudine înseamnă a te pregăti pentru a acționa Într-un anumit fel. S-a
considerat apoi ca atitudinile constituie un mijloc de a înțelege aproapele (Baldwin)

Soiuri de atitudini sociale existente în societate:

• Prejudecată
• Discriminare

JUDECATĂ DE VALOARE, judecată normativă care enunță o apreciere. ◊ Loc. adj. De

valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros; b) (despre oameni) important,
merituos; cu autoritate; valoros.

PREJUDECÁTĂ, prejudecăți, s. f. Părere, idee preconcepută (și adesea eronată) pe care și-o
face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, fără cunoașterea directă a faptelor sau impusă
prin educație, societate; prejudeț, prejudiciu.

Prejudiciul este asociat cu anumite aspecte cogniția socială- modalitățile prin care
extragem, stocăm, reamintim și folosim ulterior informații despre alte persoane.

GEST, gesturi, s. n. 1. Mișcare a mâinii, a capului etc. care exprimă o idee, un sentiment,
o intenție, înlocuind uneori cuvintele sau dând mai multă expresivitate vorbirii. 2. Faptă sau purtare
dictată de un anumit scop, de anumite interese, având o anumită semnificație etc.

MÍMICĂ s. f. Arta de a înfățișa, de a exprima prin gesturi, dar mai ales prin mișcarea
mușchilor feței, sentimente și idei;

SENTIMÉNT, sentimente, s. n. 1. Proces afectiv specific uman, care exprimă atitudinea

omului față de realitate; simțământ. ♦ Afecțiune. 2. Facultatea de a simți, de a cunoaște, de a
aprecia ceva; conștiință. ♦ Credință, impresie intimă; convingere.

COMPORTAMÉNT, comportamente, s. n. 1. Modalitate de a acționa și de a reacționa în

anumite împrejurări sau situații; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul reacțiilor unui
organism sau al unei colectivități animale ori umane la factorii de mediu; conduit.

RELÁȚIE, relații, s. f. 1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau
între însușirile acestora. ♦ (Log.) Conexiune între doi sau mai mulți termeni.

78
 EMÓȚIE, emoții, s. f. Reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă,
însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de
realitate.

PERSUASIÚNE s. f. Acțiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să

gândească sau să facă un anumit lucru.

SCHIMBÁRE, schimbări, s. f. Acțiunea de a (se) s c h i m b a și rezultatul

ei. 1. Înlocuirea unui lucru cu altul.

Schimbările de atitudine depind de noutatea informației, de caracteristicile individuale ale

subiectului, de ordinea primirii informațiilor și de sistemul de atitudini pe care subiectul îl are deja.

PERSONALITÁTE, personalități, s. f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei

persoane (1) și o distinge ca individualitate conștientă și liberă; ansamblu de însușiri stabile ce
caracterizează mental și comportamental o persoană; felul propriu de a fi al cuiva.

COGNITÍV, -Ă, cognitivi, -e, adj. Referitor la capacitățile și mecanismele învățării și

accederii la cunoștințe, la cunoaștere.

79
 Psihologul român A. Chircev, cel care a realizat prima cercetare experimentală asupra
atitudinilor sociale pe spațiul românesc, susține că atitudinile exprimate sunt clasificate în
conformitate cu trei concepții, determinate de natura mediului fizic: biologic, social și cultural, în
care trăiește și acționează individul, sunt învățate prin interacțiunea cu diferite medii sociale
(familie, clasa școală, grup de prieteni).

„Părintele” termenului atitudine este considerată Mary Whiton Calkins, care, în 1892, l-a
formulat astfel: „un gen de relaţii fundamentale ale Eu-lui cu obiectele, precum: receptivitate,
simpatie, activitate, egoism” . Opinia altor autori este însă că termenul atitudine apare pentru prima
dată la englezul H. Spencer şi la scoțianul A. Bain, care desemnau prin el „o stare psihică
pregătitoare, necesară pentru a recepţiona ceva sau a asimila cunoştinţe”. Prima definiţie cunoscută
a conceptului de atitudine a fost propusă de psihologul american Gordon W. Allport, în anul 1935
şi îşi păstrează şi actual valabilitatea: „starea mentală şi neuro-fiziologică determinată de
experienţă şi care exercită o influenţă dinamică asupra individului, pregătindu-l să acţioneze într-
un mod specific unui număr de obiecte şi fenomene”. Această definiţie sugerează ideea, că
atitudinile ar constitui mai multe elemente.

Elementele atitudinilor, după Gordon W. Allport

V. Oprescu caracterizează atitudinile prin următoarele atribute:

capacitate importantă de rezistenţă la schimbare (o reprezintă persoanele cu caracter relativ

stabil); dispoziţie latentă a structurii de personalitate

generalitate, declanşând reacţii foarte diverse ce tind să se difuzeze în arii mai

80
largi decât cele particulare în care s-au activat;

mobilizează o importantă energie socială, exteriorizând modelul cultural al

personalităţii;

presupun asumarea responsabilităţii individuale, întrucât exprimarea lor este

supusă controlului social;

au un relief propriu, în funcţie de orientarea lor faţă de universul de semnificaţii

la care se referă (fiind, pe această cale, mai pregnante sau mai difuze) / au o

tonalitate specifică (pozitivă/negativă);

sunt contextuale, structurându-se faţă de un context social, cultural şi istoric

integrator.

Bibliografie/Webografie

1. Allport G.W. Pattern and Growth in Personality. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1965,
p. 56.

2. Bogardus E.S. Fundamentals of Social Psychology [online]. 2011 [citat 04.05.2017] .

Disponibil: Prefacehttps://brocku.ca/MeadProject/Bogardus/.../1924_Preface. pdf.

3. Boza M. Atitudinile sociale şi schimbarea lor. Iaşi: Polirom, 2010. 216 p., p. 14.

4. Callo T. Pedagogia practică a atitudinilor. Chișinău: Litera Internațional, 2014.240 p.

5. Chircev A. Atitudinile sociale. În: Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații. Iași: Polirom,
2008. p. 299-312.

6.Oprescu V. Aptitudini şi atitudine. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1991. 113 p

7.Popescu-Neveanu P. Dicţionar de Psihologie. Bucureşti: Editura Albatros, 1978. 387 p., p. 11.

8. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/238-243_5.pdf

81
9.https://sato-1.ru/ro/buhgaltery-i-yuristy/socialnaya-ustanovka-ponyatie-struktura-funkcii-
socialnaya/

10. https://dexonline.ro/

Tema 4: Elaborați 1 temă la alegere in format pptx.; (1 pct.)

TEORIA JUDECĂȚII SOCIALE

Reflectează: Care este primul gând care îţi vine în minte când spui francez, italian,
englez, spaniol sau român? Şampanie şi aroganţi, vorbesc mult şi gesticulează, reci şi protocolari,
flamenco şi petrecăreţi, ţigani şi ai grijă la portofel!

Te-ai întrebat până acum de ce facem aşa de repede aprecieri despre oameni pe care în realitate nu
i-am cunoscut niciodată?

Prejudecăţile sunt măsele stricate; ele trebuie înlăturate, oricât de dureroasă ar fi operaţia (V.
Bogrea).

Prejudecată este doar un alt cuvânt pentru ignoranţă (Thomas A. D. Weston).

Prejudecata este părere fără judecată (Voltaire).

Prejudecata – o părere vagabondă fără nici un mijloc vizibil de întreţinere (Ambro- se Bierce).

Prejudecata e un adevăr uzat (Andre Suares).

Teoria judecatii sociale a fost elaborata de Muzafer Sherif si Carl I. Hovland (1961) si
revizuita de C. W. Sherif, M. Sherif si R. E. Nebergall (1965). Ea a aparut ca o generalizare a
rezultatelor studiilor experimentale inspirate din psihofizica (C. A. Insko, 1967). M. E. Show si P.
P Constanzo (1970), citata de Pantelimon Golu (1988, 73), includ teoria judecatii sociale printre
abordarile transorientationale.

Teoria judecăţii sociale, propusă de Carolyn Sherif, Muzafer Sherif şi Carl Hovland,
stipulează că o persoană poate avea una din trei atitudini cu privire la o situaţie/noţiune:

* Atitudine de acceptare – unde găsim idei/noţiuni acceptate de fiecare în parte

* Atitudine de respingere – în care se încadrează noţiunile neacceptate

82
* Atitudine de neangajare – faţă de enunţuri destul de îndepărtate de persoana în cauză, dar nu
respinse total

In mod spontan, in situatii cotidiene de viata, oamenii isi formeaza scale de referinta cu
ajutorul carora ordoneaza obiectele dupa cum satisfac anumite trebuinte sau ierarhizeaza
persoanele in functie de anumite preferințe.

Judecatile sociale sunt influentate de punctele de referinta (anchors) pe care le luam.

Acestea servesc pentru compararea stimulilor in conditiile in care: a) persoa-nele au o experienta
redusa de operare cu scala de referinta; rangul potential al sti-mu-lilor este necunoscut; c) nu exista
standarde explicite pentru ordonarea stimulilor (C. A. Kiesler si colab., 1969). Prejudecata este o
părere, o idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată,
de obicei, fără cunoaşterea directă a faptelor. Are la bază stereotipizarea, este universală şi rigidă
şi poate fi un gând, o concepţie manifestată prin discriminare. Prejudecățile au o conotație
negativă, sau cel puțin acestea au captat atenția cercetătorilor, pentru că ele creează probleme și
conflicte în interacțiunea dintre grupuri.

Prejudecățile iau forme diverse: sexismul, rasismul, xenofobia, în funcție de

caracteristicile grupului țintă. Prejudecata poate fi analizată sub următoarele aspecte:

• Prejudecata se referă la idei, sentimente, intenţii, nu și la acţiuni sau comporta-

mente.

• Prejudecata este un fenomen social, a cărui existenţă se raportează la grup. 3

• Prejudecata se învaţă de la ceilalţi chiar și în absenţa oricărei expe- rienţe personale.

• Prejudecăţile sunt, de regulă, negative.

Asemeni oricărei altei atitudini, prejudecata se consideră a avea trei componente de

bază:

• cognitivă (ce gândim, opiniile) – în acest sens, stereotipurile reprezintă o compo- nentă cognitivă
a fiecărei prejudecăţi;

• emoţională (ce simţim și ce se referă la gândurile noastre);

• conotativă (ce facem ca răspuns la propriile sentimente și gânduri).

83
Reflexie-Ce prejudecăţi aveţi faţă de un anumit grup/grupuri?

Care sunt cauzele prejudecatilor sociale?

Specialiștii din domeniu susţin că prejudecăţile își au originea în:

• excesul de autoritate;

• tendinţa spre catalogare iraţională, concretizată în formularea de stereotipuri;

• devalorizarea persoanelor minoritare.

Rădăcini ale prejudecății sociale

Stereotipurile și prejudecăţile apar în familie

Comportamente parentale care generează și consolidează prejudecăţi etnice:

• părinţii evită să discute pe teme etnice;

• părinţii nu își exprimă dezacordul cu prejudecăţile altora;

• părinţii nu menţionează în faţa copiilor calităţile și valenţele pozitive ale altor culturi;

• prietenii cu care relaţionează/comunică familia aparţin aceluiași grup etnic și susţin prejudecăţile;

• copiii frecventează școli și grupuri segregate etnic

Școala promovează prejudecăţile prin:

• instituirea unui mediu educaţional centrat pe un singur sistem de valori – cel al majorităţii,
încurajarea competiţiei în detrimentul cooperării, a performanţelor individuale în defavoarea
orientării de grup, a preocupărilor pentru viitor și mai puţin a celor pentru prezent sau trecut;

• elaborarea curriculumului școlar (în Europa) într-o viziune eurocentristă cu ne- glijarea celorlalte
culturi ale planetei; în mod similar, în Statele Unite ale Americii, atenţia este focalizată pe istoria
Europei și civilizaţia euro-americană, cu ignorarea variatelor culturi ale celorlalţi americani, în
special a indigenilor;

• neglijarea necesităţii promovării unei educaţii care să aibă ca obiectiv reducerea prejudecăţilor
etnice, sexuale, precum și a discriminării.

84
Exemplu: O fetiţă ia alteia ciocolata şi nimeni nu intervine. Fetița este recompensată pentru
conduita agresivă, căci are acum ciocolata. Învăţarea prin experienţă indirectă se referă la
achiziţionarea unui comportament prin imitaţie. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, fraţi,
colegi, prieteni, precum şi comportamente de pe ecranul televizorului.

Susan T. Fiske (1954/1998, p. 357) arãta că „în timp ce stereotipul este componenta
cognitivă, prejudecata reprezintã componenta afectivă (emoționalã), iar discriminarea –
componenta comportamentală, reacțiile pe care le avem față de indivizi aparținând altor grupuri
sociale, percepute ca fiind diferit semnificativ de grupul nostru”

Stereotipul exprimă credinţe despre caracteristicile psihice și/sau comporta- mentale ale
unor indivizi, grupuri sociale (după sex, vârstă, etnie, religie) sau procese sociale, fixate în
generalizări, percepţii schematice și rigide, în imagini simplificatoare, șablonizate, durabile,
preconcepute.

În știinţele sociale noţiunea a fost introdusă de Walter Lippmann, care propune pe ea

mai multe definiţii, cea mai vehiculată fiind „clișee din mintea noas- tră”. Lippmann descrie felul
în care oamenii își plasează semenii în diverse categorii – le pun etichete – după anumite
caracteristici ale acestora.

Stereotipurile sunt foarte frecvente și bine înrădăcinate în mentalitatea noastră. Ele se

împart în două categorii: stereotipuri culturale și stereotipuri personale.

Stereotipurile culturale se formează ca urmare a educaţiei, a influenţei culturale, prin

intermediul școlii, bisericii, artei, literaturii, presei, muzicii, cinematografiei etc. Cele mai
frecvente stereotipuri transmise sunt cele legate de:

– vârstă: toţi adolescenţii iubesc rockul și nu respectă persoanele în etate;

– sex: bărbaţii sunt puternici, femeile sunt slabe;

– rasă: persoanele de culoare sunt mai puţin capabile;

– religie: toţi indivizii care propovăduiesc islamul sunt teroriști;

– profesie: toţi judecătorii iau mită,

–naţionalitate: toate persoanele de etnie romă fură;

85
– locuri: locuitorii din satul X sunt lene, etc.

Reflexie: Te-ai întrebat până acum care sunt efectele negative ale faptului că gândim în
stereotipuri, că punem etichete? Cum crezi că se simt persoanele de origine arabă după
evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA într-un aeroport? Cum crezi că se simt romii într-
un magazin în Italia? Sau o femeie care lucrează ca agent de circulaţie?

Stereotipurile personale sunt propriile noastre convingeri, care depind de cantitatea și calitatea
informaţiilor pe care le deţinem despre un om sau altul, precum și de statutul persoanei într-un
grup.

Reflexie: V-aţi gândit vreodată la propriile stereotipuri? De ce sunt legate ele?

Stereotipurile pot fi:

-pozitive, atunci când reunesc în structura lor trăsături valorizate pozitiv la nivel social.

-negative, dacă reunesc anumite caracteristici valorizate negativ. În general, indivizii dezvoltă mai
puternic stereotipuri negative referitoare la alte grupuri decât la cele din care el face parte.

Efectele stereotipurilor și ale prejudecăţilor:

• etichetarea persoanei sau a grupului;

• individul/grupul începe să se comporte conform etichetei;

• excluderea, izolarea persoanei sau a grupului.

Recomandări pentru eliminarea stereotipurilor și a prejudecăţilor:

• Faceţi distincţia între fapte (ceea ce se întâmplă) și opinii (interpretarea acestor fapte).

• Etichetele nu sunt adevăruri absolute. Acestea trebuie luate în consideraţie doar ca ipoteze pentru
explicarea comportamentului cuiva, care necesită a fi schimbat/ corectat.

• Abţineţi-vă să trageţi concluzii „finale” și să etichetaţi orice comportament.

• Aveţi curajul să răspundeţi la întrebările copiilor.

• Promovaţi atitudini pozitive faţă de diferenţe.

86
 Trebuie să conștientizăm faptul că pre- judecăţile dau naștere discriminării, respectiv
comportamentelor negative, injuste faţă de anumite persoane și/sau grupuri.

Discriminarea nu apare numai ca rezultat al stereotipului privind grupul în cauză, ci

este alimentată de prejudecăți și legitimează gândirea stereotipă. Consecințele discriminări sunt
directe asupra relațiilor interumane și intergrupale. Michel Wieviorka (1991/1993) aratã că semne
ale discriminãrii pot fi ușor observate în campusurile universitare, în ceea ce privește procentul
celor aparținând altor etnii sau rase decât cea majoritarã care ocupă locurile rezervate studenților.

Prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe baza
criteriilor rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare
sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie
defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi
cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Există mai multe forme de discriminare, precum: discriminarea de gen, discriminarea

pe criterii religioase, discriminarea pe criteriu dizabilitatii, discriminarea pe criteriul de rasă şi
etnicitate, etc.

Susține diversitatea pentru a îndepărta prejudecățile sociale.

Modalitatii de combatere a discriminarii în scoli

Periodic se realizează la nivelul instituţiilor abilitate, o analiză a fenomenelor de

violenţă în care sunt implicaţi tinerii, mai ales în mediul şcolar şi familial, analiză care a evidenţiat
că, în ,,topul,, clasamentului se află elevii de etnie romă. Majoritatea incidentelor semnalate (
încăierări, bătăi, ameninţări) s-au petrecut în zonele adiacente şcolii, după încheierea programului
şcolar.

Comisia pentru prevenirea şi combaterea actelor de discriminare urmăreşte

identificarea unor soluţii adecvate pentru ele, printr-o acţiune comună şi coerentă a părţilor
implicate.

87
 Diversitatea este frumuseţea unicităţii, a incertitudinii, a perspectivei. Este ceea ce îmi
dă posibilitatea să aleg, să ascult, să-mi schimb părerea, să împărtaşesc, să creez alternative, să nu
mă plictisesc. Diversitatea înseamnă a privi un răsărit de soare şi a ştii că el este în acelaşi timp un
apus pentru altcineva, a spune albastru şi a mă gândi la zeci de nuanţe de albastru, a fi diferit şi a
înţelege că lumea noastră e diversă numai prin faptul că fiecare dintre noi are un chip unic

Gândește-te că împreună cu colegii tăi ascultați în fiecare seară muzica voastră

preferată și mâncați aceleași 3 fructe pe care le îndrăgiți. Dar faci asta în fiecare seară. Mănânci
doar aceesi fructe si asculti doar aceea muzică. Dar oricât de mult ţi-ar plăcea oricare dintre acestea,
te-ai sătura şi poate chiar ţi s-ar face rău până la urmă să mănânci doar asta după câteva săptămâni
sau poate chiar după doar câteva zile.

Avem nevoie de diversitate. Si, de fapt, suntem tot timpul înconjuraţi de diversitate
chiar dacă nu suntem conştienţi de asta şi foarte des tindem să ne înconjurăm noi înşine de
diversitate. Odată cu diversitatea apare şi schimbarea, noile lucruri pe care le auzim sau le facem,
ne ajută să învăţăm. Devenim capabili să dezvoltăm lucruri noi din jurul nostru şi chiar pe noi
înşine. Societatea umană s-a dezvoltat pe baza acestor schimbări ale fiinţelor umane.

Vom accepta această dovadă de diversitate din interiorul nostru sau ne vom lupta cu
ea ?

Reguli de aplicare în clasă

~Crearea unui climat favorabil relaţiilor interculturale ȋn şcoală.

~Identificarea tuturor formelor de discriminare în cadrul şcolii.

~Promovarea dialogului interetnic prin iniţierea de parteneriate interetnice

~Consolidarea cooperării cu societatea civilă, cu instituţiile administraţiei publice locale şi mass-

media

~Promovarea intereselor minorităţilor de orice ordin

~Promovarea de programe educaţionale ȋn spiritual multiculturalităţii

~Monitorizarea şi implementarea planului instituţional de desegregare

Jocuri utile pentru îndepărtarea prejudecăților din școală

88
Jocul 1. „Numele”

Copiii sunt aşezaţi în picioare în cerc.

Educatoarea le propune copiilor să aleagă o jucărie de pluş, alegerea fiind realizată prin negociere.

Fiecare copil aruncă pe rând jucăria altui copil, cel care o prinde îşi spune numele şi ce îi place să
facă cel mai mult.

Jocul continuă până când toţi copiii află numele tuturor şi o acţiune personală importantă.

Scopul jocului este de a realiza un contact cât mai bun cu ceilalţi copii şi de a-i forma deprinderea
de a-l asculta pe celălalt, de a se tolera si accepta reciproc.

Jocul 2. „3 lucruri”

Fiecare copil va trebui să spună trei lucruri ciudate despre el, două lucruri adevărate și unul fals.

Ceilalți trebuie să ghicească care au fost lucrurile adevărate și care a fost minciuna.

În acest fel, copiii vor descoperi lucruri noi unii despre alții și se vor cunoaște mai bine, îndepărtând
etichetarea si devenind mai uniti.

În concluzie, consider că fiecare om este valoros și prețios deoarece fiecare are

ceva a lui, ceva ce îl face frumos, de la care ai ce învăța. Bagajul prorpiu de cunoștințe se
poate lărgi atunci când asculți pe cei din jur, îi respecți și îi accepți așa cum sunt, iar la rândul
tău vei fi tratat la fel.

Iubește diversitatea la fel cum iubești să privești o vază cu flori de diferite feluri!

Bibliografie/Webografie

Cucoș, C., Coznia, T.,-Locul educației pentru diversitate în ansamblul problematicii educației
contemporane. În: O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom, Iași,
2001.

Bourhis, R.Y., Gagnon, A., Moise, L.C., Discriminare și relații întergrupuri în Stereotipuri,
discriminare și relații intergrupuri, Editura Polirom, Iași, 1997.

89
Cristea, S., Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, R-A-București,
1998.

Fred E. Jandt An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community,

Sage Publication 2004, p. 23.

Hidalgo, N. Multicultural teacher introspection. În Perry, T. and Fraser, J. (Eds.) Freedom’s Plow:
Predarea în clasele multiculturale. New York: Routledge, 1993.

Plugaru, L.; Pavalache, M. Educaţie interculturală. Psihomedia, Sibiu, 2007.

Repere, Manual de educaţie pentru drepturile omului, Consiliul Europei, Institutul In- tercultural,
Timișoara, 2004.

Vatamaru, M., Repere ale Educației Interculturale, Consiliul Național al Tineretului din Moldova,
Iași, 2010.

https://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/Schimbarea-atitudinala-
Prezice52966.php

https://www.britishcouncil.ro/sites/default/files/ghid-respecting-diversity.pdf

90