Cursul 11, Psihologie socială 1 (Psihologie), Atitudini şi motivaţii

1. Atitudinile
Sistemul atitudinal, ca o componentă importantă a personalităţii, a caracterului
mai bine zis, a făcut, mai ales în psihologia socială, obiectul a nuleroase cercetări.
Una dintre definiţiile celebre date atitudinilor, definiţie care îşi menţine şi astăzi
valabilitatea, este cea a lui Gordon W. Allport, din 1935: „O atitudine este o stare de pregătire
mintală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau
dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate obiectele şi situaţiile cu care este în
relaţie”.
Plecând de la acestă definiţie pot fi reliefate câteva dintre caracteristicile
atitudinilor.
În primul rând, atitudinile, ca stări de pregătire mentală şi neurală, nu pot fi
observate şi măsurate direct. Ceea ce putem observa este comportamentul subiecţilor, fie că este
vorba de comportamentul care exprimă atitudinea, fie că este vorba despre comportamentul
orientat şi dinamizat de atitudinea respectivă. Putem deci, de exemplu, observa, înregistra şi
măsura opiniile, care sunt expresii verbale ale atitudinilor, dar nu atitudini ca atare.
În al doilea rând, trebuie remarcat că atitudinile se achiziţionează în decursul
vieţii individului, fie ca urmare a experienţei directe a acestuia, a contactului său cu un anumit
obiect atitudinal, fie prin procese indirecte de învăţare socială şi de influenţă socială.
În al treilea rând, oricărei atitudini îi corespunde un „obiect” atitudinal, la care se
raportează subiectul atitudinii, cu care acesta din urmă se află într-o anumită relaţie.
Alte definiții date atitudinilor pot și trebuie luate în considerare pentru o mai
completă înțelegere a lor.
În 1960, Daniel Katz arăta că:
„Atitudinea este o predispoziție a individului față de apreciereaunui obiect, a
simbolului acestuia sau a unui aspect al lumii, ca fiind pozitivă sau negativă. Opinia este
expresia verbală a atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima și în comportamentul
nonverbal. Atitudinile cuprind elemente afective (sentimentele generale de simpatie sau
antipatie) și cognitive (ce reflectă obiectul atitudinii), caracteristicile lui, legăturile cu alte
obiecte”.

1
 Este o definiție cuprinzătoare care precizează și relația dintre opinii și atitudini, pe
de o parte, iar pe de altă parte, două dintre componentele esențiale ale atitudinii: componenta
afectivă și componenta cognitivă.
Wilhelmina Wosinska definea atitudinile ân felul următor:
„Atitudinile reprezintă reacția de evaluare a unui obiect, reflectată în
convingerile, sentimentele și disponibilitatea individului de a avea un anumit comportament față
de obiectul în cauză. Convingerile presupun cunoașterea, imaginația și deținerea de către
individ a unor credințe ; sentimentele se reduc la a-i placea/ a nu-i plăcea obiectul; intențiile
semnifică disponibilitatea de a reacționa la obiect într-o anumită situație” (Wosinska, 2005)
În literatura de specialitate din țara noastră există, de asemena, câteva încercări
remarcabile de a defini atitudinile. Iată, spre exemplificare, două dintre aceste încercări.
Septimu Chelcea definea astfel atitudinea:
„Poziția - unei persoane sau a unui grup – de acceptare sau de respingere cu o
intensitate mai mare sau mai mică a obiectelor, fenomenelor, persoanelor, grupurilor sau
instituțiilor” (Clelcea, Iluț, 2003).
Mihaela Boza consideră că „prin atitudine se înțelege o dispoziție internă a
individului, care subîntinde percepția și reacțiile sale față de un obiect sau o situație” (Boza,
2010).
După părerera lui Petru Iluț, în locul trecerii în revistă a numeroaselor definiții ale
atitudinilor (câteva sute în prezent) este mai utilă precizarea caracteristicilor generale ale
atitudinilor, plecând, evident, de la aceste definiții. Este o definire analitică a atitudinilor.
Atitudinea este o dispoziție psihică dobândită și are caracter social. Chiar dacă nu
înseamnă doar o luare de poziție față de obiectele sociale, în ea se exprimă în mod manifest
influența mediului sociocultural. Coloratura socială este proprie atât atitudinilor de grup cât și
celor individuale.
În cadrul atitudinii se împletes procese cognitive, afective și conative.
Componenta cognitivă presupune informații, care pot fi mai mult sau mai puțin ample, mai mult
sau mai puțin corecte. Componenta afectivă este legată de evaluarea, aprobarea sau dezaprobarea
obiectului atitudinii, iar componenta conativă se regferă la predispoziția de a actiona într-un
anume fel, la impulsul motivațional pentru o astfel de acțiune.
Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp. Atitudinile formează sisteme
durabile de evaluări. Atitudinile sunt mai rezistente la schimbări decât cunoștințele.
Deși își are originea în exterior, în mod preponderent, ea devine o variabilă
internă, latentă, o stare subiectivă, o predispoziție de a acționa.

2
 Ceea ce diferențiază atitudinea față de alte manifestări psihice orientate spre un
obiect, este bipolaritatea sa, alternativitatea, faptul că subiectul este pentru sau împotriva unui
obiect.Între cei doi poli posibili ai atititudiniii, pentru sau împotrivă, există, de fapt, un
continuum, mai multe grade de intensitate a fovorabilității sau a defavorabilității. Plecând de la
această caracteristică au fost construite instrumentele de măsură a atitudinilor.
În ceea ce priveşte structura atitudinilor, încă din 1960 M.J. Rosenberg şi Carl I.
Hovland au propus un model care subliniază interdependenţa a trei tipuri de componente:
a) afectivă (emoţii, simţăminte, sentimente, împreună cu reacţiişe fiziologice ce le însoţesc)
b) cognitivă (cunoştinţele despre obiectul atitudinii şi despre caracteristicile acestuia, credinţele,
pe baza cărora se fac evaluări pozitive sau negative)
c) comportamentală (sau intenţionalitatea acţiunii).
Componenta afectivă a atitudinii are o importnţă deosebită, ea este cea care dă o
anumită coloratură atitudinii, o orientare şi o anumită intensitate. Atitudinile unui anumit individ,
în legătură cu un anumit obiect atitudinal sunt oreintate pozitiv sau negativ şi au o anumită
intensitate, se situează într-o anumită poziţie pe o scală unidimensională care are la o extremă
acordul şi la cealaltă dezacordul, plăcutul, respectiv neplăcutul.
Atitudinile formează, la nivelul individului, un sistem. Aceasta înseamnă că nu
există atitudini izolate ci că ele se află în anumite relaţii pe orizontală şi pe verticală. De exemplu
atitudinile etnice sunt legate de atitudinile politice şi acestea la rândul lor piot fi legate de
atitudinile faţă de proprietate. Pe de altă parte, atitudinile sunt organizate în lanţuri ierarhice, cele
de nivel superior bazându-se pe cele de nivel mediu, care, la rândul lor se bazează pe cele de
nivel inferior. Acestă structurare pe verticală este legată de gradul de abstractizare a obiectelor
atitudinale. Dacă ne gândim la exemplul atitudinilor etnice, poate fi imaginată următoarea
ierarhizare: la nivelul cel mai înalt se plasează atitudinea faţă de om, care este, în acest caz
atitudinea primară. Pe aceasta se formează atitudinea faţă de naţiune (atitudine secundară), care
constituie fundamentul atitudinii faţă de grupurile etnice. Locul pe care îl ocupă o atitudine în
acest sistem ierarhizat, adică centralitatea ei, este foarte important pentru că în funcţie de această
centralitate ea are o stabilitate mai mare sau mai mică.
Atitudinile au funcţii importante în sistemul personalităţii, în viaţa psihică a
oamenilor. Printre aceste funcţii putem aminti:
1. funcţia instrumentală,

3
2. funcţia de apărare a eului,
3. funcţia expresivă,
4. funcţia de cunoaştere.
Importanţa pentru individ a atitudinilor este deci legată de faptul că ele îl ajută să se
orienteze în mediul înconjurător, îi orienteză comportamentul.
Funcția cognitivă presupune că atitudinea determină o atenție și o procesare diferențiată a
informațiilor care vin din afara sau din interiorul individului. La acest flux continuu de
informații, subiectul practică expunerea selectivă. De exemplu suntem atrași în mai mare
măsură de informații care concordă cu anumite atitudini ale noastre și suntem tentați să
evităm acele informații care intră în disonanță cu atitudinile noastre. În legătură cu funcția
cognitivă a atitudinii trebuie spus că aceasta nu se referă doar la filtrarea informațiilor, ci și la
ordonarea lor, la evaluarea lor pe baza unor scheme cognitive: favorabil/nefavorabil, bun/rău
etc. Este vorba aici de un tratament al informației care diferă de atenție, de memorie, de
gândire în general.
Funcția instrumentală presupune ca noi să ne arătăm acordul sau dezacordul în legătură
cu anumite obiecte, persoane, grupuri, instituții, situații, idei sau evenimente. Facem asta pe
baza intereselor noastre personale. Funcția utilitară propriu-zisă presupune că afișarea unei
atitudini, concretizarea ei în opinii sau comportamente duc la obținerea unor recompense sau
la evitarea unor pedepse. În sens mai larg, atitudinile au rolul de a permite adaptarea socială
și conturarea identității sociale a individului.
Funcția expresiv-valorică, se referă la faptul că prin intermediul atitudinilor ne exprimăm
pe noi înșine, traducem în exterior, dar și pentru noi înșine, convingerile, valorile care ne
caracterizează.
Funcția de apărare a eului se referă la faptul că atitudinile permit protejarea propriului
eu, concepția de sine, stima de sine.
Atitudinile au următoarele proprietăți:
a) Valența. Această proprietate se referă la poziția pe care o ocupă atitudinea în privința
dimensiunilor evaluative și afective. O atitudine poate fi pozitivă sau negativă,
favorabilă sau defavorabilă unui anumit obiect.

4
 b) Intensitatea. Aceasta se referă la poziția ocupată de atitudine pe scala continuă
bipolară, de tip favorabil/nefavorabil, pozitiv/negativ. Cu cât atitudinea se apropie
mai mult de una sau alta dintre extremele scalei, cu atât ea va fi mai intensă.
c) Centralitatea. Se referă la poziția pe care o ocupă atitudinea în sistemul atitudinal al
individului, în ansamblul care constituie de fapt identitatea psiho-socială a cestuia:
valori, apartenențe sociale.
d) Accesibilitatea. Se referă la legătura dintre atitudine și obiectul ei. Cu cât această
legătură este mai puternică, cu atât mai rapid atitudinea va fi activată în prezența
obiectului ei.
Cunoaşterea atitudinilor este foarte importantă, şi de aici eforturile care se fac în acest
dsens, pentru a putea prevedea comportamentele oamenilor. Trebuie însă să facem precizarea
că relaţia dintre atitudini şi comportamente nu este una simplă, de generare directă. Aceeaşi
atitudine, de exemplu, poate să genereze comportamente diferite la subiecţi diferiţi, în
funcţie de alte elemente ale personalităţii acestora, sau, la acelaşi subiect, în momente
diferite ale existenţei sale, în funcţie de anumite caracteristici ale situaţiei concrete în care el
se află. Pe de altă parte, acelaşi comportament poate fi generat de atitudini diferite la subiecţi
diferiţi. Putem să facem cu mai mare precizie previziuni asupra atitudinilor unui individ
observându-i comportamentul decât să facem previziuni asupra comportamentului să viitor
cunoscându-i atitudinile.

2. Motivaţiile
Analiza comportamentelor, a cauzelor lor dar mai ales încercarea de a face
previziuni în legătură cu aceste comportamente presupune analiza motivaţiilor.
Motivaţia reprezintă totalitatea factorilor din organism care determină iniţierea,
direcţionarea şi menţinerea sau schimbarea comportamenteleor şi acţiunilor umane.
Există teorii diferite care încearcă să explice motivaţiile comportamentului uman.
Ne vom referi, foarte pe scurt, la câteva dintre acestea.
Teoriile ereditar-evoluţioniste susţin că există tipare (pattern-uri) de
comportament înascut, caracteristicice speciei umane şi care se manifestă automat în exterior

5
când sunt îndeplinite anumite condiţii. Este teoria „instinctelor” a lui W. McDougall sau a
„genelor” a lui E.O.Wilson.
Teoriile hedoniste pun în centru ideea că fiinţele umane se comportă după
principiul căutării plăcerii şi evitării durerii, atât plăceri sau neplăceri strict fiziologiuce cât şi de
ordin psihic.
Teoriile psihanalitice mizează, în explicarea comportamentului pe subconştient,
esenţa motivaţiei constând în în conflictul dintre pachetul de instincte înascute (Id-ul), în centru
căruia se situează libidoul sexual şi rigoarea normelor sociale interiorizate (Supraeul). Eul, în
principiu raţional, se străduieşte să împace cele două realităţi psihice însă rezultatul este, de
obicei, instituirea şi funcţionarea unei motivaţii subconştiente pregnante.
Teoria homeostazică consideră că organismul tinde să îşi menţină starea normală,
care este una de echilibru. Când echilibrul este perturbat, organismul reacţionează în vederea
restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc în plan psihic prin apariţia unor trebuinţe. Trebuinţa este
trăirea unei stări de dezechilibru provocată, de obicei, de o lipsă. Ea dă naştere la tendinţe, sau
impulsuri care constau într-o pornire către acţiune spre reabilitarea echilibrului. Când trebuinţa
este conştientă, vorbim de dorinţă.
Există numeroase clasificări ale motivaţiilor comportamentului uman. Să
reamintim pe cea a lui Morgan, de exemplu, care consideră că există două mari categorii de
motivaţii: imbolduri primare, prin care sunt înţelese imboldurile fiziologice (foamea, setea, viaţa
sexuală, somnul), dar şi imbolduri mai generale cum ar fi afecţiunea, teama, mişcarea, dorinţa de
explorare şi imbolduri secundare cum sunt motivele sociale sau temerile şi neliniştile dobândite.
Este de asemenea demnă de amintit distincţia care se face între motivele
intrinseci, care ţin de specificul unei anumite activităţi şi motivele extrinseci, care sunt exterioare
activităţii respective, dar îl motivează pe individ să realizeze acea activitate.

Trebuie subliniat că, în general, motivaţia comportamentului uman are un caracter

complex, că e este de fapt un ansamblu de elemente, o construcţie în care sunt implicate
trebuinţe, atitudini, interese, scopuri, aşteptări, credinţe etc, în care aspectele conştiente stau, într-
o măsură mai mare sau mai mică, alături de cele inconştiente. Imaginea icebergului este potrivită
pentru a ilustra raportul dintre motivaţie şi comportament. Ceea ce se poate observa, partea
vizibilă a icebergului, este comportamentul, iar motivaţia este partea nevăzută a lui.

6
Bibliografie minimă recomandată studenţilor:
3. CHELCEA, Septimiu, 1994, Personalitate şi societate în tranziţie, societatea
Ştiinţă&Tehnică, Bucureşti, pp. 9-26
4. COSMOVICI, Andrei, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, pp. 198-218
5. BOZA, Mihaela, 2003, „Atitudinea şi schimbarea atitudinii”, în A. Neculau (coord.),
Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi

Bibliografie:
1. CHELCEA, Septimiu, 1994, Personalitate şi societate în tranziţie, societatea
Ştiinţă&Tehnică, Bucureşti, pp. 9-26
2. CHELCEA, Septimiu, ILUȚ, Petru, (coord.),(2008), Enciclopedie de
psihosociologie,București, Ed. Economică
3. ALLPORT, Gordon W., [1961] 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed.
didactică şi pedagogică, Bucureşti
4. CHELCEA, Septimiu (coord.), 2006, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, Ed.
Economică, Bucureşti
5. COSMOVICI, Andrei, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, pp. 198-218
6. BOZA, Mihaela, (2010), Atitudinile sociale și schimbarea lor, Iași, Polirom
7. GOLU, Mihai, 2005, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, Bucureşti
8. HAYES, Nicky, ORRELL, Sue, [1993] 1997, Introducere în psihologie, Ed. ALL,
Bucureşti
9. ILUŢ, Petru, 2004, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Ed. Polirom, Iaşi
10. ILUȚ, Petru, (2009), Psihologie socială și sociopsihologie, Iași, Polirom
11. MĂRGINEANU, Nicolae, [1944] 1999, Psihologia persoanei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
12. NECULAU, Adrian (coord), 2003, Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi

7
13. PIÉRON, Henri, [1994] 2001, Vocabularul psihologiei, Ed Univers enciclopedic,
Bucureşti
14. WOSINSKA, Wilhelmina, [2004] (2005), Psihologia vieții sociale, București,
Renaissance