COMPORTAMENTUL PROSOCIAL

1. Delimitări conceptuale

Comportamentul prosocial (cp) este acel tip de comportament orientat spre susţinerea,
conservarea şi promovarea valorilor sociale, fără aşteptarea unor recompense externe. Ajutorarea,
protejarea şi sprijinirea dezvoltării oamenilor - altruismul - ocupă o poziţie centrală în sistemul cp.
Pentru a se putea vorbi de existenţa unui cp. trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: intenţia de a
acorda ajutor altor persoane şi libertatea alegerii conduitei (Hans Werner Bierhoff, 1980). Alţi
cercetători consideră a fi obligatorii trei condiţii: intenţia de a ajuta, actul comportamental să fie
iniţiat în mod voluntar şi cel care realizează actul comportamental să nu urmărească obţinerea
vreunei recompense externe (V.J. Derloga, J. Grazelak, 1982).
In opinia cercetatorilor psihosociologi sunt necesare urmatoarele condiții pentru
identificarea comportamenelor prosociale:
● intenția de a ajuta alte persoane
● libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligațiilor profesionale.
● pe langa intenționalitatea și absenșa obligațiilor de serviciu, comportamentul trebuie realizat fară
asteptarea recompenselor externe, aceasta din urmă constituind a treia condiție impusă de
cercetatorii psihosociologi.
Comportamentul prosocial nu trebuie confundat cu altruismul, care nu constituie decat o
subspecie a celui dintâi. Altruismul este definit ca fiind acel comportament intenționat, realizat în
afara obligațiilor profesionale și orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor
sociale. Conceptul de comportament prosocial definit astfel capătă o extensie mult mai mare și
cuprinde fenomene foarte variate: ajutorarea semenilor, apărarea proprietății, jertfa de sine pentru
dreptate, pentru independența patriei. Locul central în sistemul compotamentului prosocial este
ocupat de întrajutorarea, protejarea și sprijinirea dezvoltării semenilor noștri, omul fiind valoarea
socială supremă.
Nu orice comportament ce ar avea consecinte pozitive, poate constitui comporamentul
prosocial, ci numai acel comportament ce are o intentionalitate de sprijinire a valorilor sociale și
care este produs în mod conștient.
Reflecțiile lui Seneca despre recunostința din lucrarea “De beneficii” (“Despre binefaceri”) sunt cat
se poate de actuale pentru psihosocilogia comportamentului prosocial :
”Rasplata unei fapte bune este ai facut-o” sau
“Sunt recunoscator nu fiindca îmi folosește, ci fiindcă îmi face placere”.
 Atunci când dorim să avem o lectură modernă a textului nu trebuie să facem altceva decât să
înlocuim termenii de “fapta bună”, “recunostința” cu cel de comportament social.
În concepţia lui S. Chelcea, altruismul nu constituie decât o subspecie a comportamentului
prosocial, care trebuie înţeles ca fiind acel comportament intenţionat, realizat în afara obligaţiilor de
serviciu şi orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor sociale.
Nu orice comportament cu consecinţe pozitive în plan axiologic poate fi caracterizat ca
prosocial. El trebuie să fie intenţionat, realizat în mod conştient. Prezenţa intenţiei de sprijinire a
valorilor sociale este aşadar obligatorie. Dacă o persoană se află întâmplător în faţa porţii unei
întreprinderi industriale şi prin aceasta împiedică un răufăcător să sustragă bunuri din respectiva
unitate economică, asta nu înseamnă că realizează un comportament prosocial, deşi consecinţa este
cât se poate de pozitivă. Ar fi putut fi vorba de un comportament prosocial dacă respectiva persoană
şi-ar fi propus să împiedice prin prezenţa sa comiterea infracţiunii. Şi aceasta nu e totul. Ar fi trebuit
ca respectiva persoană să nu fie în exerciţiul funcţiunii şi să nu urmărească obţinerea vreunei
gratificaţii externe (felicitări publice, premii, ordine sau medalii etc.).
Unele comportamente, apreciază Chelcea, sunt foarte uşor de identificat ca fiind prosociale.
Altele impun însă analize mai subtile, iar includerea lor în categoria comportamentelor prosociale
rămâne discutabilă. După opinia sa, ca şi în cazul comportamentelor antisociale, discernământul
califică în cele din urmă comportamentul.

2. Teorii explicative ale comportamentului prosocial

Referitor la comportamentul prosocial, constată S. Chelcea, s-au conturat trei tipuri de teorii:
● sociologice (teoriile normative),
● psihologice (teoriile învăţării, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de sine) şi
● biologice (sociobiologia).

Teoriile sociologice
Oamenii îşi acordă reciproc ajutor ca orientare asumată în procesul socializării (e.g. am
învăţat că „prietenul la nevoie se cunoaşte" şi ne comportăm ca atare, fără a urmări vreo
recompensă exterioară). Ne considerăm obligaţi să acordăm ajutor cu atât mai mult cu cât cei care
au nevoie de el sunt mai dependenţi de noi. În astfel de situaţii, observă Chelcea, funcţionează aşa-
numita normă a responsabilităţii sociale. Ne subordonăm ei nu pentru a fi recompensaţi, ci pentru că
ne simţim satisfăcuţi când atingem standardele morale interne.

2
 În afara normei responsabilităţii sociale,continuă psihosociologul român, acordarea
ajutorului mai este reglementată şi de norma reciprocităţii: când cineva te ajută, trebuie să răspunzi
în acelaşi fel. Norma reciprocităţii funcţionează cu precădere în grupurile mici, în colectivităţile
izolate, în micile orăşele. Ea este intim legată de principiul echităţii: în relaţiile interpersonale
fiecare aşteaptă să primească beneficii proporţional cu ceea ce a investit.
Norma reciprocităţii, mai observă Chelcea, se aplică în funcţie de circumstanţe: dacă cel
care primeşte ajutorul percepe intenţionalitatea actului, dacă evaluează corect proporţionalitatea
dintre costul ajutorului şi resursele persoanei care îl oferă, atunci probabilitatea de a apela la norma
reciprocităţii creşte. S-a constatat că norma reciprocităţii se aplică mai frecvent între persoane cu
acelaşi status socio-economic, că persoanele cu stimă de sine mai redusă nu urmăresc reciprocitatea.

Teoria învăţării sociale

Pentru explicitarea manierei în care genul se învaţă social, apelăm la modelul teoretic
elaborat Albert BANDURA (1977) care evidenţiază importanţa pe care o au observarea şi imitarea
comportamentelor, atitudinilor şi reacţiilor emoţionale ale celor din jurul nostru. În viziunea sa,
învăţarea ar fi dificilă şi riscantă dacă oamenii ar trebui să se bazeze doar pe efectele
propriilor demersuri pentru a se informa în legătură cu diferitele modalităţi de
acţiune. Din fericire, cele mai multe comportamente umane sunt învăţate observaţional:
observându-i pe ceilalţi, o persoană îşi face o impresie asupra modalităţii de
manifestare a noilor comportamente, şi în ocaziile ulterioare, această informaţie
codată poate servi drept ghid pentru acţiune (A.BANDURA, 1977, p.22).
Am apelat la acest model teoretic pentru că explicitează comportamentul uman în termeni de
interacţiuni reciproce şi continue ale influenţelor cognitive, comportamentale sau provenite din
mediul exterior. Componentele procesuale care fundamentează învăţarea observaţională sunt:
Atenţia - menţinută, pe de o parte, de caracteristicile evenimentelor care facilitează
modelarea (distinctivitatea comportamentului respectiv, tonalitatea afectivă, complexitatea,
potenţialul de influenţă al acestuia şi valoarea funcţională) şi pe de altă parte, de caracteristicile
observatorului (capacităţi senzoriale, nivelul de stimulare arousal, schemele perceptive, întăririle
anterioare)
Memorarea - include codare simbolică, organizare cognitivă, repetiţii simbolice şi motorii
Reproducerea motorie - include capacităţile fizice, auto-observarea şi calitatea feed back-
ului
Motivaţia - include întăriri din exterior dar şi autoîntăriri

3
 Teoria lui BANDURA se încadrează atât în paradigma cognitivă cât şi în cea
comportamentală renunţând, în felul acesta, la interpretarea strict behavioristă a modelării propusă
de MILLER & DOLLARD în celebra lucrare Social Learning and Imitations (1941).
Principiile de bază ale teoriei învăţării sociale
1. Primele organizări şi repetări simbolice ale modelului comportamental determină legitimarea
acestuia. Codificarea modelului în cauză cu ajutorul cuvintelor sau imaginilor facilitează o mai bună
retenţie în locul simplei observări.
2. Indivizii sunt mai înclinaţi să adopte modelele comportamentale cu finalităţi valorizate din punctul
lor de vedere
3. Indivizii sunt mai înclinaţi să adopte modelele comportamentale similare lor care le procură un
status dezirabil şi au valoare funcţională.
Teoria învăţării sociale explică într-o anumită măsură emergenţa comportamentului
prosocial, atât prin persuasiune, cât şi prin învăţare observaţională. Cererea ajutorului a fost studiată
din punctul de vedere al caracteristicilor mesajului.
Remarca lui Seneca de acum două mii de ani, observă Chelcea, pare a fi valabilă şi azi:
omenirea nu a învăţat nici să ceară, nici să ofere ajutor. Modul în care se solicită ajutorul
influenţează realizarea efectivă a comportamentului prosocial. Cerut cu prea multă insistenţă,
ultimativ, ajutorul întârzie sau nu se mai oferă deloc. Studiile experimentale au arătat că moderaţia
în solicitarea ajutorului este mai eficientă decât insistenţa.

Teorii psihologice
Teoria cost-beneficiu deschide o perspectivă inedită în explicarea comportamentului
prosocial. Această teorie, în consonanţă cu teoria echităţii, este întemeiată pe următoarele teze:
oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale, pentru că relaţiile inechitabile produc
disconfort psihic.
Analiza cost-beneficiu, se concentrează pe cea de-a doua teză a teoriei echităţii, pe raportul
dintre ceea ce dă (costul acţiunii) şi ceea ce primeşte (beneficiu) o anumită persoană. Prin cost se
înţelege o gamă largă de factori de natură materială, financiară, dar şi ideală, psihică: consumarea
unor bunuri materiale, cheltuirea unor sume de bani, ocuparea timpului, efortul fizic. oboseala
psihică, depresia, durerea, tristeţea, pierderea stării de sănătate, primejduirea vieţii. Asemănător,
beneficiul include atât recompensele externe (bani, stima celorlalţi, ajutorul reciproc etc.), cât şi
recompensele interne (sporirea stimei de sine, satisfacţie, dobândirea sentimentului competenţei
ş.a.m.d.).

4
Analiza cost-beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe alţii dacă apreciem că beneficiul va depăşi
costul implicat de ajutorul dat. De altfel, şi bunul simţ ne spune că oamenii sunt mai dispuşi să ofere
când nu li se pretinde prea mult decât atunci când trebuie să facă eforturi deosebite pentru a acorda
ajutor.
Trebuie să facem însă distincţie, ne avertizează S. Chelcea, între costul real şi costul
antecalculat (perceput) al ajutorului. Experienţa trecută ne permite să evaluăm costul real al
comportamentelor noastre şi ne ajută să anticipăm costurile viitoarelor noastre acţiuni. Factorii
situaţionali şi de altă natură pot introduce corecţii serioase, astfel că uneori anticipăm un cost
disproporţionat de ridicat faţă de costul real. în astfel de cazuri, tendinţa de a-i ajuta pe cei în
suferinţă este mai scăzută. Chelcea are în vedere atât costurile materiale, cât şi, mai ales, costurile
morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului în faţa celorlalţi etc.
Oamenii sunt mai puţin dispuşi să-i ridice de pe trotuar pe cei „doborâţi" de băutură, să-i
însoţească pe nevăzători, să-i sprijine pe cei oribil mutilaţi, pentru că îşi închipuie un cost prea
ridicat al ajutorului, şi anume diminuarea prestigiului lor prin asocierea cu astfel de persoane. Aşa
se face că îi ocolim tocmai pe cei care au cel mai mult nevoie de ajutor, în încercarea de a-i ajuta pe
alţii putem să eşuăm, să ajungem într-o situaţie la fel de dificilă, dacă nu mai critică decât cea a
victimei. Un înotător mediocru va evita să se arunce în apă pentru a salva o persoană în pericol să se
înece.
Toate aceste constatări, care probează faptul că ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat,
ne atrage atenţia Chelcea, au nu numai valoare explicativă, dar şi profunde semnificaţii formative:
putem spori frecvenţa comportamentelor prosociale mărind competenţa oamenilor, învăţându-i cum
să acorde ajutor, sprijinindu-i să cunoască terenul ş.a.m.d.
Explicaţia afectivă, constinuă psihosociologul român, bazată pe influenţa emoţiilor şi
sentimentelor în producerea comportamentelor prosociale, completează explicaţiile de tip
cognitivist. Cercetătorii s-au întrebat: Când se acordă mai mult ajutor? Când suntem bucuroşi sau
când suntem trişti ? Cele mai multe cercetări au pus în evidenţă o corelaţie directă între stările
afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului etc.) şi frecvenţa comportamentelor
prosociale. O stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem, ne
determină să fim mai atenţi la tot ce ne înconjoară, ne sporeşte încrederea în noi înşine şi în
capacitatea noastră de a-i ajuta pe alţii, într-adevăr, bucuria îl deschide pe om spre lume; tristeţea îl
face să se închidă în sine. Este suficient numai să sugerăm oamenilor că au succes; este de ajuns să-i
punem să citească o listă de cuvinte afectogene pozitive şi disponibilitatea prosocială va spori.

5
 Teoriile biologice încearcă să explice comportamentul prosocial prin factori genetici, în
cadrul acestor teorii, un loc central ocupându-l sociobiologia, care îşi propune să studieze sistematic
bazele biologice ale tuturor comportamentelor sociale, la animale şi la om, într-o perspectivă
evoluţionistă.
Sociobiologii, subliniază Chelcea, consideră că altruismul are o bază genetică: pentru a asigura
ameliorarea reprezentării genelor sale, individul se identifică apartenenţei proprii şi este obligat să
acorde ajutor altora, în funcţie de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult decât un
văr.

3. Emergenţa comportamentului prosocial

Interesul pentru studierea emergenţei comportamentului prosocial, constată S. Chelcea, a

fost puternic suscitat de un caz real. La 13 martie 1964, o tânără, Kitty Genovese, a fost omorâtă în
stradă sub privirile unui număr de 73 de persoane. Asasinul, Winston Moseley, a maltratat-o mai
întâi îndelung. Nimeni nu a intervenit, nu a dat telefon la poliţie, deşi priveau scena din
apartamente, de la fereastră.
Teoria difuziunii responsabilităţii, consideră psihosociologul român, explică „inexplicabilul"
prin ceea ce a fost denumit paradoxul lui Orlson: lasă-l mai bine pe celălalt să intervină! Dacă toţi
„spectatorii" gândesc în acest mod, nimeni nu intervine.
Apatia spectatorilor, consideră Chelcea, poate fi micşorată dacă martorii oculari comunică
între ei, dacă situaţia nu este ambiguă şi dacă este permis accesul la informaţia socială. Ultima fază
a modelului emergenţei comportamentelor prosociale constă în intervenţia de ajutorare propriu-zisă.
Aceasta se produce cu atât mai probabil cu cât se consideră că persoana care solicită ajutor nu este
responsabilă de situaţia în care se află.
Un rol important în declanşarea comportamentelor prosociale îl joacă simpatia faţă de
persoana în cauză. Aceasta modifică percepţia controlabilităţii factorilor cauzali. Simpatia este
cauza pentru care acordăm, cu precădere, ajutor persoanelor care seamănă cu noi, care au trăsături
de personalitate similare cu ale noastre.
Există, remarcă S. Chelcea, diferite moduri de a ajuta, în funcţie de atribuirea
responsabilităţii pentru situaţia ce reclamă un comportament prosocial, precum şi de percepţia
privind responsabilitatea găsirii unei soluţii.
S-au distins, reţine Chelcea, patru modele ale ajutorării:
1) modelul moral (în cazul responsabilităţii ridicate atât în ceea ce priveşte situaţia, cât şi găsirea
soluţiei);

6
2) modelul iluminist (cine se află într-o situaţie critică are responsabilitate ridicată pentru situaţia în
care a ajuns, dar nu are nici o responsabilitate sau are o responsabilitate scăzută în imaginarea
soluţiei pentru ieşirea din criză);
3) modelul compensator (responsabilitate scăzută pentru poziţia critică în care te găseşti, dar înaltă
responsabilitate pentru soluţionarea problemei);
4) modelul medical (individul are responsabilitate scăzută atât în legătură cu situaţia problematică,
cât şi cu depăşirea ei).
Cele patru modele de ajutorare, ne avertizează psihosociologul român, nu se rezumă la
situaţii individuale. Ele pot fi aplicate unor colectivităţi largi, chiar unor popoare sau naţiuni.
Comportamentul prosocial este un comportament învăţat. Expunerea la modele prosociale
măreşte probabilitatea de întrajutorare umană: cu cât vom promova mai mult valorile sociale prin
acţiunile noastre, cu atât îi vom influenţa mai puternic pe ceilalţi în sensul realizării unor
comportamente prosociale.

3.1 Socializarea si functionarea normelor sociale

Granița dintre ajutorul interesat și ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar atunci
când beneficiile celui care ajută nu sunt directe și previzibile, când actiunile sunt în favoarea
celuilalt, comportamentele pot fi consirderate prosociale. In cadrul lor, altruismul adevarat ar fi
varianta maximală a dezinteresului, deorece în acest caz, în afara unei satisfacții spirituale pure,
lipsită de orice altă compensație, alte beneficii nu există.
O serie de studii experimentale au confirmat faptul că la fel ca și alte genuri de
comportamente, cel prosocial este învațat în timpul socializării primare. Invațarea socială, atât prin
mecanismul direct al recompensei, pedepsei și reîntăririi, cât și prin observarea consecințelor
comportamentale ale altor persoane ce întreprind acțiuni prosociale (invațarea directă, prin modele),
conduce la însușirea de conduite altruiste la copii. De altfel, s-a dovedit experimental ca reîntărirea
influențează substanțial și comportamentele adulte de ajutorare.

Intr-un studiu pe aceasta problema, indivizi de pe strada principala a unui centru urban au
fost rugati de catre o femeie sa-i explice cum sa ajunga la un anume magazin. La unii le-a multumit
(conditia de recompensa), altora le-a spus ca nu a inteles nimic din explicatiile lor (conditia de
pedeapsa). Dupa un scurt timp cei ce au fost rugati sa ajute s-au gasit in fata urmatoarei situatii: o
alta femeie si-a pierdut geanta pe strada (femeile erau, in fapt, complice cu experimentatorul). Din

7
cei aflati in conditia de recompensa, 90% au returnat geanta, in timp ce 40% au facut acelasi lucru
dintre cei ce au fost “pedepsiti” (Moss, Page, 1972).

De ce comportamentele prosociale sunt incurajate de societate? Comportamentele

prosociale, aducand, in general, beneficii grupurilor sociale, sunt, prin urmare, la cote inalte
promovate de societate. S-au sedimentat si norme in acest sens, trei aparand mai semnificative:
Norma responsabilitatii sociale pretinde ca oamenii sa-i ajute pe cei ce depind de ei: parintii
pe copii, profesorii pe elevi, superiorii pe subordonati. Colectivitatile umane au dezvoltat si instante
- formale si informale - care vegheaza la buna functionare a acestei norme, dintre care legile
juridice si institutiile corespunzatoare sunt cele mai eficiente. Dar si religia si codul moral al
oricarei culturi includ printre prescriptiile fundamentale datoria de a-ti ajuta semenul, si cu atat mai
mult pe cei apropiati. Iubirea aproapelui - expresia superioara a prosocialului - este valoarea
centrala in crestinism.
Norma reciprocitatii (Gouldner, 1960) cere ca daca ai fost ajutat sa ajuti si tu pe facatorii tai
de bine, desi aici accentul se muta de pe asistenta dezinteresata - situandu-ne in paradigma
schimbului social - avem de-a face totusi cu acte prosociale, intrucat schimbul nu este direct si
imediat, nu se negociaza si in tot cazul, norma trimite la decentrarea de pe egoismul pur. Altfel
spus, teoretic ai putea fi ajutat, fara ca, in timp, sa returnezi ajutorul. Si, de fapt, cazurile de acest fel
sunt multiple. Norma reciprocitatii pretinde sa-i ajuti pe cei ce te-au ajutat, chiar daca pe viitor nu
vei mai avea beneficii din partea lor.

Norma justitiei sociale, care spune ca trebuie sa existe o distributie cinstita (justa) a
resurselor si beneficiilor intre oameni si grupuri de oameni. Intr-o formula mai tehnica ea se
regaseste in principiul echitatii, (Adams, 1965) potrivit caruia starea de echitate dintre doi actori
sociali se realizeaza atunci cand raportul dintre “ceea ce da” (investeste) si ceea ce “primeste”
(castiga) a unuia e egal cu acelasi raport a celuilat. Daca notam cu i “investitiile” si cu c
“castigurile”, iar cu A si B cele doua persoane, echitatea este prezenta in formula Ai/Ac = Bi/Bc.
Daca relatia dintre cele doua rapoarte este perceputa ca nonegala de catre persoanele implicate,
avem o situatie de inechitate si ele incearca restabilirea inechitatii. Acesta se face fie prin ajustari pe
plan comportamental (marirea sau micsorarea costurilor sau a beneficiilor proprii sau ale
partenerului), fie pe plan pur psihologic (rationalizari si justificari de genul “in fond si el a facut”,
“daca ma gandesc mai bine si eu beneficiez mult” etc.). In cazuri extreme, relatia diadica se poate
rupe, atunci cand situatia este considerata total inechitabila, iar modificari comportamentale ori
perceptive nu sunt acceptate. Asa se intampla de multe ori in cuplul conjugal. Principiul echitatii

8
opereaza, chiar daca intr-o forma mai difuza si in contexte sociale mai putin structurate, in care cei
care se compara in raport de “ce dau” si “ce primesc” nu sunt in relatii de activitati directe si stabile.
Si e important de subliniat ca daca initiativele pentru rezolvarea inechitatii vin de regula din partea
celor dezavantajati (sau care se considera ca atare), studiile experimentale, ca si realitatea cotidiana,
ne arata ca si cei supracompensati au tendinta de a redistribui beneficiile in favoarea celor
neindreptatiti, neindreptatiti de persoane, de institutii sau pur si simplu de soarta. De aceea, norma
si sentimentul justitiei sociale conduc la comportamente prosociale.

3.2 Ajutorarea altuia ca proces decizional stadial

Observatii asupra unor evenimente din derularea vietii de zi cu zi, ca si investigatii expres
proiectate, au sugerat ca exista mai multe stadii in luarea hotararii de a interveni sau nu intr-o
imprejurare de urgenta, in care calculul costurilor si beneficiilor este doar unul. Inspirati de modelul
initial a lui J.Darley si B.Latane (1968), cei mai multi autori considera ca patru mari faze pot fi
desprinse in respectivul proces decizional. Ele sunt reprezentate grafic in figura 1. Vom comenta in
continuare succint aceste faze.
In legatura cu perceptia nevoii de ajutore, de notat ca unele situatii apar clar ca solicitand
asistenta urgenta (un batran ce a cazut si nu se poate ridica, un individ ce este pe punctul de a se
ineca, o casa ce ia foc s.a.), in timp ce altele sunt ambigue (un zgomot de cazatura noaptea in
apartamentul vecin sau pe scari). Apoi, in aceste cazuri perceptia propriu-zisa este totdeuna insutita
de interpretari si definiri ale contextului.
Intr-un experiment (Shotland, Straw, 1976), un lot de studenti au fost rugati sa vina seara la
facultatea de psihologie pentru a completa niste chestionare. Lucrand fiecare intr-o camera separata,
la un moment dat au auzit cum pe coridor are loc o incaierare intre un barbat si o femeie (erau de
fapt studenti de la teatru, complici de-ai experimentatorului). Femeia striga intr-una “lasa-ma in
pace, ia mana de pe mine”. Dar intr-o conditie experimentala (de casatoriti), ea adauga: „nici nu stiu
de ce m-am maritat cu tine”, pe cand in cealalta conditie (de necunoscuti), replica suplimentara la
„lasa-ma in pace…” era „nu te cunosc”. Pentru prima conditie, numai 19% din studentii subiecti au
intervenit, in vreme ce pentru cea de-a doua, 65%. Desi situatia era aproape identica in continutul ei
fizic, subiectii au perceput ca femeia are mai multa nevoie de ajutor cand a fost vorba de un barbat
strain.
Asumarea responsabilitatii personale este in legatura cu internalizarea normei
responsabilitatii sociale, precum si altor factori ce tin de situatie sau de caracteristicile celui care ar

9
putea da ajutor. Conteaza, bunaoara, in ce proximitate spatiala sau psihologica esti cu cel care are
nevoie de ajutor.
De exemplu, pe plaja, de la o mai mare distanta observi cum cineva ii fura lucrurile unei
persoane abia intrata in apa. Angajarea in a recupera lucrurile si a i le inapoia individului, care nici
macar nu te-a vazut vreodata, este mult mai mica decat atunci cand esti vecin de plaja cu el. Si
bineinteles, responsabilitatea e mai mare daca te-a rugat sa ai grija de lucruri.
De asemenea, te simti in mai mare masura obligat in a interveni intr-o situatie ce necesita
ajutorul, daca te consideri competent. Responsibilitatea se accentueaza in cazul in care asistenta
acordata presupune cunostinte din profesia pe care o ai. Aici, norma responsabilitatii sociale se
specifica in aceea a datoriei profesionale.
Estimarea costurilor si beneficiilor in astfel de imprejurari se refera nu numai la raportul intre
propriile pierderi si castiguri, ci si la raportul dintre acestea si cele ale receptorului de ajutor. Daca
costurile implicate in comportamentul prosocial le evaluezi ca fiind mari, iar beneficiile ce urmeaza
sa fie asistat, ca mici, ajutorul e putin probabil sa aiba loc. Dimpotriva, cu cat nevoia de ajutor este
mai pronuntata, si cu cat oferi mai mult ajutor -; fara riscuri foarte mari -; cu atat interventia este
mai plauzibila si satisfactia (beneficiul psihic) este mai substantiala. Si mai e de observat cum
costurile sunt prezente nu doar cand ajuti, ci si uneori cand te sustragi de la ajutor. Judecata
celorlalti, ca puteai interveni dar nu ai facut-o, duce la discomfort psihologic si o micsorare a stimei
de sine.
Ultima faza inainte de actiunea efectiva este decizia pentru o varianta sau alta de ajutorare.
In aproape orice imprejurare ce implica ajutor sunt doua modalitati fundamentale de interventie : a
actiona direct (aperi pe cineva care este batut) sau a cere asistenta agentilor si a institutiilor
specializate (in cazul de mai sus chemi politia). Decizia pentru o forma sau alta de interventie
depinde de variabile cum sunt capacitatile si cunostintele celui in cauza, mijloacele materiale pe
care le poseda, urgenta situatiei etc.
Exista mai multe motive datorita carora oamenii nu se angajeaza in conduite prosociale: nu
percep situatia ca alarmanta; nu se simt responsabili in a da asistenta, considera costurile implicate
prea mari, ar vrea sa ajute, dar nu stiu cum. Desigur, nu in toate stadiile si nu la toti indivizii
deciziile sunt clar binare („da” si „nu”), dar comportamentele ezitante reprezinta, in astfel de
imprejurari, pana la urma, tot alternativa de neajutorare. Pe de alta parte, nu orice eveniment si nu
orice persoana parcurge in intregime stadiile mai sus analizate. Cel ce se arunca in foc sa salveze
viata unui copil se gandeste mai putin la responsabilitati, pierderi si castiguri si modalitati de
actiune. Asemenea acte par a fi, mai degraba, motivate de sentimente si de valori inserate prin
socializare in straturi de mare adancime a personalitatii. Sau poate ca sunt genetic programate. In tot

10
cazul, o serie de factori mai specifici, de personalitate si de context, decat cei mentionati pana acum,
intervin in comportamentul de natura prosociala.

3.3 Interactiunea personalitate – situație

Caracteristici ale ofertantului de ajutor

Psihologii sociali și-au pus întrebarea dacă există anumite trăsături de personalitate care
obstacolează sau facilitează conduitele prosociale. S-a constatat că nu se poate stabili un profil de
personalitate general al celui ce sare în ajutor la nevoie, cât mai degrabă o corelație între anumite
atribute personale, tipul de ajutor acordat și condițiile în care el se desfășoară. S-a confirmat
experimental, de pildă, că adulții au o mare nevoie de aprobare socială sunt mult mai caritabili
comparativ cu cei ce au astfel de nevoie mai mica, dar numai când actele lor au fost nemijlocit
înregistrate (văzute) de alții (Satow 1975).
Atitudinea și starea emotivă vizavi de un episod ce ar necesita asistență influențează
comportamentul prosocial. D. Batson (1981) crede că în fața cuiva care este în necaz și în suferință,
funcționează două modele atitudinal; emotive contradictorii:
1) preocuparea empatică, adică centrarea pe înțelegerea și suferințele celuilalt;
2) preocuparea față de propriile stări psihice cauzată de o situație încărcată emoțional (în
care cineva este agresat sau i se intamplă ceva neplacut). Prima reacție duce la ajutorarea celui cu
probleme, a doua (centrarea pe sine) poate conduce la asistența prosociala, dar din motive egoiste,
pentru a-și rezolva propriul discomfort emoțional. Insă, de regula, oamenii încearcă să se elibereze
din tensiunea produsă de episoade și scene dramatice, dar nu implicandu-se, ci părăsindu-le. De
altfel, Batson și-a bazat construcția sa teoretică pe studii concrete, care arată că atitudinea empatică
angajează cu mai mare probabilitate acte de ajutorare.
O multitudine de studii s-a concentrat asupra importanței dispoziției sufletești în acordare de
ajutor. Starea de buna dispoziție (ai obținut o nota mare la examen, ai primit o scrisoare de la cel
drag etc.) îndeamnă la conduite prosociale la generozitate. Nu este destul de clar ce mecanisme
psihosociale sunt implicate, dar se pare că norma echității ar juca un rol : constatarea contrastului
dintre bucuria ta și necazul altuia te trimite în numele justitiei sociale la acte care să se refacă cât de
cât echilibrul interuman. Efectele dispozițiilor sufletesti negative sunt mai variate decât cele ale
dispozițiilor pozitive. O proastă dispoziție afectivă obstacolează intervenția prosocială, întrucăt
persoana în cauză este concentrată asupra necazurilor personale și are, deci, mai puține preocupari
empatice, dar în același timp, dezvoltă compasiune pentru semenul aflat în dificultate, prin efectul
similarității. Apoi, o stare de supărare ar putea fi contrabalansată prin mulțumirea că ai facut un

11
bine. Trecerea în revistă a rezultatelor cercetărilor pe această temă (Sears si altii 1991) arată în mare
disens cu privire la rolul dispozițiilor sufletești negative.

Bibliografie

BANDURA, A., WALTERS, R.H. 1963. Social Learning and Personality Development.
New York, Holt, Rinehart and Winston.
BANDURA, Albert. 1977. Social Learning Theory. New York, General Learning Press.
CHELCEA, Septimiu. 2001. Psihologie socială. Bucureşti, SNSPA.
CHELCEA, Septimiu şi ILUŢ, Petru. 2003. Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti,
Editura Economică.
Boncu,S &Turliuc,M.N(2016) „Relatii intime.Atractie interpersonală si convietuire in cuplu.”, Polirom, Bucuresti.

Gavreliuc,A.(2006)„Psihologia socială si dinmica personalitătii”,Polirom,Bucuresti

Ilut,P.(2009)„Psihologie socială si sociopsihologie.Teme recurente si noi viziuni”,Polirom,Bucuresti

12