REȘETNIC ELENA .

PSIHOPEDAGOGIE ANUL III.

CAPITOLUL 9.
STUDIUL INTERDISCIPLINAR AL VALORILOR SOCIALE

ATITUDINE ȘI COMPORTAMENT

1.Conceptul de atitudine
2.Atitudine şi comportament
3. Convergenţă atitudine – comportament
4. Divergenţă atitudine – comportament

Conceptul de atitudine.

Încă de la primele studii sistematice de psihologie socială, atitudinea a

fost considerată drept cel mai caracteristic, mai indispensabil concept al
domeniului (G.Allport).
Pentru clarificarea conceptului propunem câteva definiţii şi două
scheme: modelul tripartitiv al unei atitudini (M.Rosenbereg si C.Hovland,
1960) – anexa nr.1 şi schema de formare a unei atitudini – anexa nr.2.
E. Bogardus – o atitudinea este o tendinţă pro sau contra faţă de un
element din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O
atitudine are semnificaţie numai în rerlaţie cu anumite valori.
G.W.Allport - o atitudine este o stare mentală de pregătire –
cristalizată pe baza experienţei – care exercită o influenţă direcţională sau
dinamică asupra răspunsurilor individului, faţă de toate obiectele cu care el
vine în contact.

1. Atitudine şi comportament
Cunoaşterea comună - ca şi reflecţia teoretico-filosofică - au avut de
multă vreme ca temă importantă raportul dintre ceea ce oamenii simt - şi
gândesc, ceea ce spun şi ceea ce ei fac.
De la experimentul lui La Piere (1934), respectiva temă a devenit una
centrală şi pentru abordările sistematice din câmpul disciplinelor
socioumane, în particular din psihologia socială. Ea figurează aici ca
raportul dintre atitudine şi comportament, dar dacă ţinem seama că
atitudinea este măsurată prin opinii, atunci transcrierea problemei din
limbajul comun este:
Atitudini - ceea ce oamenii simt şi gândesc.
Opinii declarate - ceea ce spun.
Comportament- ceea ce fac efectiv.

Convergenţa atitudine-comportament
Prezenţa paralelismului ridicat dintre răspunsurile atitudinale şi cele
comportamentale se datorează, în primul rând, faptului că atitudinea este o
forţă motivaţională, generând o acţiune specifică. În această calitate ea
apare ca şi cauză a comportamentului, multiplicându-se în actele noastre de
conduită. Pe o asemenea proprietate a ei se bazează ideea că dacă schimbăm
mentalitatea oamenilor se va schimba şi comportamentul lor.
Dar convergenţa atitudine-comportament se explică şi prin aceea că,
în acord cu teoria disonanţei cognitive de a realiza o convergenţă între
evaluările şi comportamentul nostru, atitudinea poate apărea ca
„autojustificare" (raţionalizare) a acţiunilor noastre. În acest caz,
comportamentul este cauza, iar atitudinea, efectul.
Trecerea rapidă de la regimurile totalitare la democraţie este o situaţie
aproape cvasiexperimentală în acest sens. Fără a fi ipocriţi - şi aceştia sunt
numeroşi - mulţi indivizi, mai mult sau mai puţin constrânşi de împrejurări,
întreprind acţiuni discrepante faţă de convingerile lor prealabile, iar odată
întreprinse, respectivele acte de conduită determină o reformulare a

2
convingerilor (atitudinilor), o adaptare a lor la noua situaţie. Desigur,
autojustificarea poate fi dezvoltată chiar înaintea desfăşurării acţiunii.
D. Bem (1967) afirmă că nici nu e nevoie de a recurge la teoria
disonanţei cognitive (şi autojustificare) pentru a explica concordanţa
atitudine-comportament, întrucât atitudinile sunt rezultatul autopercepţiei
(percepţia propriului comportament).
Adică, aşa cum noi deducem, de regulă, atitudinile altora din ceea ce ei
fac, tot aşa se întâmplă şi în cazul atitudinilor proprii: ne definim şi
autoatribuim o atitudine oarecare din constatarea felului în care ne-am
comportat. Interpretarea lui D. Bem trebuie mult temperată, dar
experimente în care s-a manipulat variabila autopercepţiei
comportamentului au arătat că atunci când nu există o atitudine prealabilă
bine definită faţă de un obiect, această variabilă determină formularea
atitudinii la subiecţii investigaţi.

Divergenţa atitudine-comportament
Dacă concordanţa dintre atitudinile şi acţiunile noastre pare ceva
firesc, discrepanţa dintre cele două planuri a suscitat mai multă atenţie şi a
condus la o serie de experimente şi interpretări. Ca şi pentru multe alte
fenomene psihosociale, explicaţia mai productivă se află în interacţiunea
personalitate -situaţie. La care, pentru problematica valorilor şi atitudinilor,
trebuie adăugată neapărat discutarea metodologiei implicate. În acelaşi
timp, metodologia e legată strâns de raportul personalitate-context. Din
motive didactice vom trata însă separat cele trei seturi de factori:
Metodologici
De personalitate
De situaţie.

Lipsa corelaţiei dintre atitudine şi comportament se poate explica şi

prin aceea că un comportament dat depinde de mai multe atitudini, iar noi
luăm în considerare doar una şi nu întotdeauna pe cea mai relevantă.
Explicaţia prin alte atitudini are o corespondenţă comportamentală: o
atitudine dată se poate manifesta în mai multe comportamente, în timp ce în
cercetare noi ne oprim doar la unul şi nu îndeajuns de semnificativ pentru
atitudinea în cauză. Un mijloc eficient de a depăşi această dificultate este -
aşa cum remarcă I. Radu (1979) -utilizarea tabelelor de analiză a
comportamentului, prin care analistul (psiholog, diriginte, profesor, etc.)

3
evaluează apartenenţa unor acte de conduită particulare la anumite atitudini
şi trăsături de personalitate.
Neparalelismul atitudine-comportament rezultă şi din diferenţa de timp
în care înregistrăm răspunsurile comportamentale şi cele atitudinale. Dacă
distanţa temporală dintre cele două genuri de răspunsuri este relativ mare, s-
ar putea ca pe parcurs, fie atitudinea să se schimbe, fie comportamentul, fie
şi una şi alta.

Factori de personalitate
Convergenţa sau divergenţa atitudine - comportament depinde în
mare măsură de tăria atitudinii respective. La rândul ei, tăria unei atitudini
înseamnă: cât de importantă este această atitudine în sistemul atitudinal al
personalităţii, pe ce cantitate de informaţie se bazează ea, dacă atitudinea a
fost însuşită prin experienţă personală sau are ca suport doar informaţii şi
păreri venite de la alţii. Atitudinile mai periferice, bazate pe informaţii
sărace, şi care nu sunt rezultatul unei experienţe directe, au o putere
predictivă mult mai slabă pentru comportament.

Relaţia dintre atitudine şi comportament - o caracterizare sintetică

Între atitudine şi comportament există o strânsă relaţie, dar de tip
probabilistic: numai cu o oarecare probabilitate putem deduce un anumit
comportament dintr-o anume atitudine şi invers. Relaţia nu este de simplă
corelaţie, ci cauzală; atitudinea determinând, în calitate de constituent
motivaţional, comportamentul. Dar e important de reţinut că şi
comportamentul determină atitudinile şi convingerile noastre prin
fenomenul de justificare postacţională. De fapt, dacă avem în vedere o
perioadă de timp mai îndelungată în viaţa indivizilor şi a comunităţilor
umane, între atitudine şi comportament legătura este de circularitate
cauzală. În proiectarea şi desfăşurarea unor conduite specifice sau a unor
acţiuni mai largi, indivizii iau în mod obişnuit, în considerare
capacităţile lor şi paramentrii situaţiei. Ei sunt foarte sensibili la
evaluarea consecinţelor propriului comportament asupra lor înşile, atât a
celor directe (beneficii proprii), cât şi a celor indirecte (aprobarea
comportamentului respectiv de alţii, în special de persoanele semnificative)

4
5