TEORII ALE ATRIBUIRII

CAUZALE

Elaborat:RaduNatalia
Grupa Psihopedagogie anul II
Verificat: Rusnac Svetlana
 Cuprins :
 Noțiunea de atribuire în psihologia socială
 Atribuirea la Heider
 Modelul inferențelor corespondente
 Modelul covariației
 Cîteva prelungiri ale teoriilor atribuirii
 Auto- și hetero-atribuire
 Atribuirea de cauzalitate internă și externă
 Atribuire și Locus of control
 Bibliografie
 Noțiunea de atribuire în psihologia socială

În anii 50 este publicată în SUA o lucrare care va marca în mod

considerabil ’dezvoltarea ulterioară a psihologiei sociale. Este
vorba de cartea lui Fritz Heider:
The Psychology of Interpersonal Relations. Ca majoritatea
pionierilor în psihologia socială modernă, Heider este un psiholog
european puternic influențat de psihologia formei, care a fost
nevoit să se exileze în Statele Unite înaintea celui de-al doilea
război mondial.
 Atribuirea lui Heider
În faimoasa lucrare din 1958, caracterizată drept „note de
lucru în scopul unei pre-teorii a relațiilor interpersonale,
Heider se străduiește să detașeze principiile generale
subiacente ale acțiunii cotidiene. Pentru a-ți duce la bun
sfîrșit analiza rela-țiilor interpersonale, autorul face apel
la psihologia naivă (așa cum se exprimă ea în limbaj și în
experiența cotidiană, de exemplu) datorită importanței ei
în aceste relații interpersonale și pentru că ea conține
concepte și ipoteze implicite.
 Modelul inferențelor corespondente
Ideea centrală a acestei teorii este aceea că
observatorul crede că un comportament al
actorului este cauzat de una din trăsăturile sale
de caracter sau de una din dispozițiile lui
specifice. Subiectul observator va avea
încredere în efectul (sau în efectele) necomun(e)
celor două acte și tocmai acest(e) efect(e)
corespund(e) unei intenții specifice.
 După Jones și Davis procesul de atribuire se derulează în felul
următor:
1. Subiectul observator reperează efectele unei acțiuni.
2. El compară aceste efecte cu efectul/efectele acțiunii/acțiunilor posibile, dar
neefectuate de către subiectul actor, cu scopul de a determina efectele comune și
efectele specifice ținînd cont de faptul că două acțiuni specifice pot avea efecte
comune.
3. În sfîrșit, subiectul observator atribuie, adică stabilește o corespondență între:
ACȚIUNE
INTENȚIE
DISPOZIȚIE
Bazîndu-se pe efectele specifice ale acțiunii sale și ale acțiunilor respinse.
 Modelul covariației
În articolul Princeps din 1967 - 1972 și 1973 Kelley se situează explicit în
perspectiva ideilor dezvoltate de Heider.
Atribuirea este conceptualizată ca trimițînd la un
proces ce permite să se analizeze proprietățile stabile
ale obiectelor, proprietăți care subîntind manifestările
lor variabile. Atribuirea este ceea ce permite să se
perceapă proprietățile entităților din mediu; este
vorba, și aici, de a infera cauze plecînd de la efecte.
Cîteva prelungiri ale teoriilor atribuirii

Modelele rezumate mai sus au determinat dezvoltarea

cercetărilor în două mari direcții: pe de o parte, domeniul
lucrărilor despre diferențele dintre auto-atribuire și hetero-
atribuire; pe de altă parte, cîmpul studiilor despre atribuirea
de cauzalitate internă și externă. În jurul acestor două mari
teme, s-a dezvoltat un anumit număr de reflecții pe care le
vom semnala rapid.
 Auto - și hetero-atribuire.
Numeroase cercetări se referă la diferențele existente între atribuirile
făcute de către un actor pornind de la propriul lui comportament și
cele efectuate de către un observator asupra comportamentului
actorului. Să-i menționăm doar pe Nisbett, Caputo, Legant și
Marecek (1973) care arată, printre altele, că subiecții-studenți
atribuie mai multe trăsături de personalitate în descrierea celuilalt
decît în propria lor descriere. Pe de altă parte, cînd li se cere acestor
studenți să justifice, de pildă, alegerea iubitei sau alegerea studiilor,
ei fac mai multe atribuiri „externe (adică atribuie iubitei sau
studiilor mai multe rațiuni ale alegerii lor în termeni de atribute
intrinseci) și mai puține atribuiri în termeni de dispoziții (propria lor
personalitate, gustul propriu) decît atunci cînd trebuie să justifice
alegerea celui mai bun prieten.
 Atribuirea de cauzalitate internă și externă
S-ar putea crede că atribuirea unei cauzalități interne sau externe
depinde, înainte de orice, de perceperea presiunilor sau a
constrîngerilor exercitate de mediu. Dar vom vedea că nu-i chiar așa
simplu. Într-o serie de experiențe realizate de Jones și Harris 1967,
plecînd de la modelul lui Jones și Davis, se cerea subiecților să
citească un text sau să asculte un așa-zis discurs scris de un alt
student (textul sau discursul prezentau anumite luări de poziție, de
exemplu, opinii pro- sau anti-castriste în cadrul unui curs de științe
politice sau declarații în favoarea ori contra discriminării într-o
experiență de psihologie).
 Atribuire și „locus of control
La început, cercetările asupra acestui „locus of control
s-au dezvoltat independent de teoriile atribuirii. Prin
urmare, distincția între cele două cîmpuri de studii va
deveni mai puțin clară, în așa fel încît s-ar putea
considera, pe bună dreptate, că «locus of control» este o
parte integrantă a atribuirii adică analiza propusă de
Weiner asupra succesului și eșecului este prezentată ca o
teorie a atribuirii în timp ce ea vizează explicarea acestor
întăririlor reprezentate tocmai de succes și de eșec într-o
sarcină oarecare.
 Bibliografie

1. Rusnac S. Preocupări contemporane ale psihologiei sociale;

2. Neculau A. (coord) manual d psihologie socială;
3. Gavriliuc A. Psihologia relațiiolor cu ceilalți.