Procesele psihice implicate în învățare.

În cadrul dezvoltarii psihice și al formarii personalitații adulte, învatarea ocupa un loc central.
Datorită faptului că prin învațare copilul dobândeste noi comportamente. Începând cu
deprinderile și percepțile terminând cu cunostințele și operațiile intelectuale, toate se dobândesc
prin activitatea de învațare. Astfel derularea unui proces de învațare presupune o serie de alte
activitați psihice:
 Percepția.
 Atenția.
 Memoria.
 Creativitatea.
Perioada şcolară mică 6/7-10/11 ani de la intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului
elementar, este precizată de unii autori, ca fiind un fel de sfârşit al copilăriei în care domină
particularităţile de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare sau ca etapă de debut primar a
pubertăţii ori chiar distinctă a copilăriei. Specific este că pentru toată această etapă sunt
evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării şcolare şi ale învăţării, fără a neglija că
unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în prima copilărie timpurie şi în
perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptativă şi atitudinală.
Aşadar, în perioada şcolară mică, se dezvoltă caracteristici importante şi se realizează progrese
în activitatea psihică, datorită conştientizării ca atare a procesului învăţării. Intens solicitată de
şcoală care este obligatorie şi gratuită, învăţarea este tipul fundamental de activitate. Aceasta
înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens intelectul şi achiziţiile de cunoştinţe prevăzute
în programele şcolii în consecinţă, copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de dezvoltare,
i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de citit-scris şi calcul.
Învăţarea tinde să ocupe un loc major în viaţa de fiecare zi a copilului şcolar. Această condiţie
nouă îşi modifică existenţa şi acţionează profund asupra personalităţii copilului. Ele se constituie
în efecte directe asupra dezvoltării psihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale vieţii
şcolare. Prin alfabetizare, copilul câştigă potenţial instrumente operaţionale care facilitează
apropierea competentă de domeniile culturii şi ştiinţei. Şcoala creează capacităţi şi strategii de
învăţare care contribuie la structurarea identităţii şi a capacităţilor proprii. Se dezvoltă noi tipuri
de relaţii ce au la bază faptul că şcoala, ca instituţie socială include în clasele sale, colective
egale ca vârstă, tutelate, care parcurg programa de instruire cu un pronunţat spirit competitiv, iar
relaţiile grupale sunt supuse aceloraşi reguli şi regulamente.
 Primii patru ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei, modifică
regimul , tensiunea şi planul de evenimente ce domină în viaţa copilului. Asimilarea de
cunoştinţe mereu noi, situaţie de colaborare şi competiţie, responsabilitatea şi disciplina faţă de
muncă, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară creează sentimente sociale şi
lărgeşte viaţa interioară a copilului. Procesul de adaptare se intensifică şi se centrează pe atenţia
faţă de un nou adult şi nu se mai limitează la părinţi. Deosebit de sensibil devine copilul la o
nouă dimensiune a colectivului şi anume la egalitatea afectivă la mediul şcolar, ceea ce îi impune
condiţia de a câştiga independent un statut în activitatea clasei. Se destramă mitul copilăriei care
implică unele stări melancolice şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţă în care
acţionează modele sociale noi.
Se dezvoltă noi motivaţii şi se adoptă noi strategii de acţiune, interesele capătă o orientare mai
obiectivă, se reduce egocentrismul şi creşte sociabilitatea, ceea ce permite copilului să pătrundă
într-un nou univers al relaţiilor sociale impuse de şcoală şi de colectivităţăle de la acest nivel.
Pregătirea copilului în familie şi grădiniţă pentru şcoală ei este foarte importantă pentru că îl
ajută să depăşească mai uşor ceea ce unii psihologi numesc şocul şcolarizării comparat a fi tot
atât de important ca cel al naşterii sau al pubertăţii. Un asemenea şoc se amplifică şi atunci când
colectivul de elevi prezintă unele distorsiuni cu abateri de la disciplina şcolară, când învăţătoarea
sau învăţătorul nu posedă suficientă experienţă, când copilul manifestă instabilităţi în psihic,
când prezintă instabilităţi în plan somatic, când exigenţele depăşesc capacităţile sale de a le face
faţă etc.
Cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului şi organizează
viaţa şcolară, impune modele de a gândi şi a acţiona.
Perioada de la şapte la doisprezece ani, este evoluţia copilului, de la procesele senzorial-
perceptive până la trăsăturile de personalitate. Este perioada în care continuă să se dezvolte toate
formele de sensibilitate:
 Vizuală
 Auditivă
 Tactilă
 Kinestezică.
Precum şi toate formele complexe ale percepţiei:
 Spaţiului
 Timpului
 Mişcării
Sub influenţa sistemului de solicitări determinate de activitatea şcolară, percepţia îşi diminuează
caracterul sincretic, sporind în precizie, volum care poate fi înțeles clar. Creşte clar viziunea
discriminativă faţă de componentele obiectului perceput se formează schemele logice de
interpretare ce intervin în analiza spaţiului şi timpului perceput.
Obiectivele importante ale învăţării perceptive, precum: dezvoltarea sensibilităţii şi a activităţii
însuşirea unor criterii şi procedee de explorare, investigare a câmpului perceptiv vizual tactil.
După opinia psihologilor, dezvoltarea intelectuală constituie principalul salt calitativ al
şcolarităţii mici; gândirea intuitivă cedând locul gândirii operatorii.
Gândirea este reflectarea lumii în creierul omului, o reflectare generalizată, mijlocită, orientată
spre un scop şi care se realizează cu ajutorul limbajului.. Psihologia genetică, J.Piaget a
demonstrat că la această vârstă copilul este capbil să surprindă fenomene inaccesibile simţurilor.
Cu ajutorul operaţiilor mintale reversibile, copilul poate descoperi ceea ce este identic, constant
și permanent. Se formează astfel ideea că: la 7-8 ani copiii admit conservarea substanţei, către 9
ani recunosc conservarea greutăţii, iar la 12 ani, conservarea volumului.
Principala caracteristică a dezvoltării limbajului în învăţământul primar rezidă în faptul că
limba devine un obiect de învăţământ, fiind însuşită în mod conştient. Se dezvoltă atât limbajul
oral, cât şi cel scris.
Şcolarul mic memorează, mai ales ceea ce se bazează pe percepţie, insistând asupra acelor
elemente, însuşiri care îl impresionează mai mult. Se accentuează caracterul voluntar şi conştient
al proceselor memoriei, dezvoltându-se astfel formele mediate, logice ale memoriei.
Memoria nu poate fi disociată de operaţiile de gândire, de dezvoltarea inteligenţei. Referitor la
dezvoltarea imginaţiei şcolarului mic, pot fi distinse două stadii: unul iniţial, definitoriu pentru
primele două clase în care combinarea imginilor se realizează mai mult spontan, fiind influenţat
mai mult de elementele fantastice, inadecvate şi cel de-al doilea, cu începere din clasa a treia, în
care combină imaginea capătă mai multă coerenţă şi dinamism.
Manifestările afective se diversifică şi se extind, desprinzându-se două tendinţe convergente:
una de expansiune, de detaşare faţă de alte persoane şi alta faţă de preocupare faţă de sine.
Se dezvoltă emoţiile şi sentimentele intelectuale, morale, estetice: viaţa în grup, raporturile de
cooperare, contribuind hotărâtor în dezvoltarea judecăţii morale la copil. Curiozitatea, trebuinţa
de a afla, de a cunoaşte, de explora constituie ale stimulării, formării şi dezvoltării motivaţiei
şcolare.
Cercetările familiile ai căror copii obţin rezultate bune la şcoală îndeplinesc următoarele
caracteristici:
 practică o rutină familială zilnică.
  monitorizează activităţi extraşcolare ale copiilor.
 modelează atitudinile legate de învăţătură, autodisciplină şi muncă susţinută.
 exprimă aşteptările înalte dar realiste.
 încurajează dezvoltarea şi progresul şcolar.
 încurajează cititul, scrisul şi discuţiile între membrii familiei.
Copilul reacţionează printr-o gamă variată de stări afective, de plăcere, de bucurie, de
durere, de tristeţe, de insatisfacţie la reuşitele sau nereuşitele şcolare ect. Tonusul emoţional
accentuează sensibilitatea şi receptivitatea copilului la schimbările ce intervin în ambianţa
din care face parte. Reacţiile emoţionale nu se învaţă, se trăiesc. Prin finalitatea lor, emoţiile
sunt contradictorii, unele având efecte pozitive, altele, negative. Şcoala din interiorul ei
stimulează dezvoltarea unor sentimente superioare, de natură intelectuală, morală şi estetică.
O sursă a motivaţiei o constituie Afectivitatea.
Trăirile afective, chiar atunci când nu se constituie în motive precizate, se ridică la o mare
tensiune psihică:
 bucuria
 speranţa
 mulţumirea
 îngrijorarea
 neliniştea îşi pun amprenta pe întreaga conduită de învăţare a elevului.
Elevul nemotivat şi lipsit de emoţii şi sentimente este un elev inactiv, inert, pasiv.
Organizarea optimă a învăţării, contribuie la stimularea procesului de organizare voluntare, a
comportamentul şcolarului mic fiind tot mai puternic. Voinţa influenţează mult desfăşurarea
celorlalte procese psihice senzoriale, logice, afective.
Educarea atenţiei elevului trebuie să înceapă prin educarea formelor sale involuntară, voluntară,
postvoluntară şi a însuşirilor ei. Aceasta se realizează prin dezvoltarea motivaţiei, educarea
voinţei, formarea unor interese bogate, stabile, profunde, a unei atitudini active în procesul
cunoaşterii, prin activarea, stimularea permanentă a gândirii şi implicarea comportamentală în
activitate.
În şcoală, copilul este adeseori pus în situaţia de a evoca evenimente la care nu a participat şi
despre care aude primadată. Pentru a le înţelege, el este nevoit să facă apel la imaginaţie , să
combine şi să recombine o serie de imagini etc.
Imaginaţia reproductivă înlesneşte copilului accesul la evenimente necunoscute, la
posibilitatea de a crea imagini ce nu îşi găsesc corespondent în realitatea imediată. Cu timpul, se
dezvoltă şi imaginaţia creatoare ce reprezintă un nou stadiu în creşterea capacităţilor copilului de
a transforma şi modifica unele date, de a elabora altele pe baza celor cunoscute, de a crea o lume
fantastică sau dimpotrivă, reală – fundamentată logică.
Creativitatea artistică a copilului se defineşte prin capacitatea de a se exprima, prin creaţii
artistice, viziunea şi atitudinea sa faţă de realitatea înconjurătoare.
Bazele personalităţii copilului se pun încă de la vârsta preşcolară, când se schiţează unele
trăsături mai stabile de temperament şi caracter.
Rezultatele şcolare care se reflectă în dinamica personalităţii sunt prin excelenţă
calitative.Rezultatele activităţii poartă amprenta personalităţii. În ceea ce priveşte evaluarea
trăsăturilor de personalitate, manifestarea lor este influenţată, în multe situaţii, de numeroşi
factori: oboseală, emotivitate, prezenţa şi atitudinea evaluatorului e care le pot modifica sensibil.
Un rol deosebit de important, pentru evoluţia copilului îl au, pe de o parte, dezvoltarea
interrelaţiilor sociale şi a caracteristicilor acestora, iar pe de altă parte structura personalităţii a
noii experienţe şi îmbogăţirea cunoştinţelor.
Intrarea în şcoală, trecerea la o nouă formă de activitate şi la un nou mod de viaţă vor influenţa
într-un mod determinant asupra formării în continuare a personalităţii. Începând chiar cu aspectul
exterior - ţinuta vestimentaţiei - copilul capătă o altă alură, alt profil, deosebit de cel al copilului
de grădiniţă.
Statutul de şcolar cu noile lui solicitări cerinţe, sporeşte importanţa socială a ceea ce
întreprinde şi realizează copilul la această vârstă. Noile împrejurări lasă o amprentă puternică
asupra personalităţii lui, atât în ceea ce priveşte organizarea lui interioară, cât şi în ceea ce
priveşte conduita sa externă.
Pe plan interior, datorită dezvoltării gândirii logice, capacităţile de judecată şi raţionament, se
pun bazele concepţiei despre lume şi viaţă, care modifică esenţial optica personalităţii şcolarului
asupra realităţii înconjurătoare. Personalitatea şcolarului mic devine din ce în ce mai aptă de
independenţă şi autodeterminare. Personalitatea şcolarului înclină tot mai evident spre atitudini
mai mature şi spre manifestări mai controlate. Formarea atitudinii pozitive faţă de învăţătură şi,
pe această bază, a aptitudinilor pentru activitatea de învăţare, face ca personalitatea şcolarului
mic să fie mai competentă decât aceea a preşcolarului.
Personalitatea şcolarului mic se distinge şi prin modul cum se manifestă el în planul relaţiilor cu
ceilalţi. Activităţile din grădiniţă au contribuit mult la socializarea copilului, la cultivarea
trebuinţei şi plăcerii de a veni în contact cu alţi copii şi de a comunica cu ei. În şcoală, continuă
să se dezvolte contactele sociale dintre copii, se amplifice nevoia copilului de a se afla în
colectivi, de a stabili relaţii interpersonale cu cei de o vârstă, de a forma, împreună cu ei,
grupuri, echipe, care să se întreacă cu alte echipe.
Un rol deosebit în procesul integrării elevului din clasele mici în colectivul şcolar revine
sistemului de interrelaţionare cu ceilalţi, climatului socio-afectiv care se dezvoltă în cadrul
grupului. Înăuntrul microgrupului şcolar se formează trăsături ale personalităţii, cum sunt:
 simţul onoarei
 al demnităţii personale,
 onestitatea,
 simţul adevărului şi al dreptăţii.
Vârsta de nouă ani reprezintă o cotitură: Copilul nu mai este un copil, însă nu este un
adolescent. Perioada de la 9 la 12 ani este considerată ca maturitatea copilului caracterizată prin
dezvoltarea dimensiunii interioare, a unui început de autonomie şi autodeterminare. Departe de a
fi numai făptura socială descrisă de unii:
Copilul este... cineva care vrea să fie el însuşi, să aibă originalitatea sa proprie.