Cuprins

Unitatea de învăţare 7 – Măsurarea în sociologie

7.1. Atitudinile şi opiniile ca formă verbală de exprimare a

acestora
7.2. Specificul măsurării în ştiinţele sociale. Principii de bază
ale acesteia
7.3. Tehnici de măsurare a atitudinilor. Scalarea şi tipuri de
scale
7.3.1. Scala distanţei sociale
7.3.2. Scalele cu intervale aparent egale de tip
Thurstone
7.3.3. Scalele sumative de tip Likert
7.4. Teme de referate

 Obţinerea unor cunoştinţe de bază privind atitudinile şi opiniile;

înţelegerea componentelor de bază ale atitudinilor
 Cunoaşterea specificului măsurării în ştiinţele sociale şi a principiilor de
bază ale acesteia
 Familiarizarea cu unele dintre tipurile de scale mai frecvent utilizate şi cu
modul de construire şi aplicare a lor
7.1. Atitudinile şi opiniile ca formă verbală de exprimare a acestora
00:00
 7.1.1. Ce sunt atitudinile

Atitudinile pot fi definite ca reprezentând

Timp necesar: 180 minute
După parcurgerea unităţii veţi fi în
măsură să răspundeţi la
întrebările:
Ce sunt atitudinile şi opiniile?
Care sunt componentele unei
atitudini şi în ce constau
caracteristicile de bază ale
acestora?
În ce constă măsurarea în ştiinţele
sociale şi care sunt principiile de
bază ale acesteia?
Care sunt principalele tipuri de
scale utilizate în măsurarea
opiniilor şi atitudinilor şi cum se
construiesc acestea?
sisteme durabile de evaluări, sentimente, stări
emoţionale pozitive sau negative şi tendinţe de
acţiune pro sau contra faţă de diferite obiecte
sociale.
Cunoaşterea atitudinilor este importantă
deoarece, în fond, acţiunea socială a indivizilor,
comportamentul, conduita lor în societate nu sunt
altceva decât o reflectare a atitudinilor acestora.
Atitudinile au un caracter sistemic deoarece
componentele acestora sunt interdependente (de
exemplu, varietatea şi profunzimea cunoştinţelor
despre un obiect oarecare depind, în mare măsură,
de sentimentele şi tendinţele de acţiune faţă de acel
obiect, sunt influenţate de acestea şi invers,
schimbările produse în privinţa cunoştinţelor sale
despre acel obiect pot produce modificări ale
sentimentelor şi tendinţelor de acţiune faţă de
acesta).
7.1.2. Care sunt obiectele posibile ale
atitudinilor

În principiu, omul poate avea atitudini faţă de

tot ce există în natură sau în societate. El poate avea
o gamă variată de atitudini faţă de obiecte şi
fenomene din natură, din lumea fizică, după cum el
poate avea o şi mai largă şi variată gamă de
atitudini faţă de obiecte din societatea în care
trăieşte (faţă de alţi indivizi sau grupuri de indivizi,
faţă de instituţii sau organizaţii sociale, faţă de
diferite evenimente economice, sociale, politice
etc).

El poate avea, de asemenea, atitudini faţă de artă, ştiinţă, filozofie sau religie.
După cum, în mod evident, el poate avea o multitudine de atitudini faţă de el
însuşi, faţă de comportamentul său în diferite împrejurări.
Cu toate că un individ uman poate avea, teoretic vorbind, atitudini faţă de
orice există în natură şi societate, numărul atitudinilor pe care poate să le aibă un
individ real, concret, este limitat. El nu poate avea atitudini decât faţă de ceva
care există în universul său psihologic, care îi este cunoscut, cu care a venit în
contact sau a interacţionat într-un fel sau altul.
Această stare de fapt incontestabilă are importante efecte de ordin
metodologic, lucru insuficient înţeles de cei care, efectuând, de exemplu, un
sondaj de opinie pentru a măsura opiniile şi atitudinile oamenilor cred că, prin
simplul fapt că dispun de un instrument de măsurare a opiniilor şi atitudinilor,
pot măsura opiniile şi atitudinile tuturor oamenilor faţă de orice obiect dat.
Desigur că oamenii pot răspunde, într-un fel sau altul, la orice test, la orice
întrebări de opinie, dar asta nu înseamnă că ei au, în mod obligatoriu, o opinie
formată sau o atitudine conturată în problema respectivă. Ei pot să nu
recunoască faptul că nu au o opinie în problema respectivă, faţă de un anumit
obiect, pentru simplul motiv că respectivul obiect nu face parte din universul lor
psihologic, că problema respectivă nu le este cunoscută, nu-i preocupă şi să
formuleze o opinie ad-hoc, fără ca aceasta să fie, în vreun fel, expresia unei
atitudini reale.
Faptul că un anumit obiect există reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi
suficientă, pentru ca un om să aibă o anumită atitudine faţă de acel obiect. Prin
urmare, înainte de a încerca să măsurăm atitudinea unui om faţă de un obiect
anume, trebuie să ne convingem că acel om are vreo atitudine faţă de
respectivul obiect.

7.1.3. Componentele atitudinilor

Asa cum am menţionat deja în definirea atitudinilor, orice atitudine are trei
componente de bază: cognitivă, sentimental-emoţională şi tendinţă de acţiune.
Componenta cognitivă cuprinde ansamblul cunoştinţelor despre obiectul
atitudinii de care dispune un individ şi tendinţele evaluative despre acel obiect
care implică atribuirea de însuşiri favorabile sau devaforabile, dezirabile sau
indezirabile, pozitive sau negative despre acel obiect.
Componenta sentimental-emoţională cuprinde totalitatea sentimentelor,
emoţiilor, stărilor de spirit generate de obiectul atitudinii. Se afirmă, pe bună
dreptate, că această componentă este cea care conferă atitudinilor persistenţă,
caracter provocativ şi motivator.
Componenta tendinţă de acţiune include ansamblul acţiunilor pe care un
individ este dispus să le întreprindă faţă de obiectul atitudinii. Natura tendinţei
de acţiune este dependentă, în mare măsură, de natura sentimentelor şi emoţiilor
faţă de un anumit obiect al atitudinii.

7.1.4. Caracteristici ale componentelor atitudinii

Caracteristicile de bază în funcţie de care pot varia componentele unei

atitudini sunt valenţa şi multiplexitatea.
a) Valenţa. În analiza acestei componente pornim de la constatarea că
întotdeauna o atitudine va fi favorabilă sau defavorabilă faţă de un anumit
obiect. Prin urmare, primul lucru care trebuie stabilit este direcţia sau
semnul unei atitudini. Numai că, deseori, acest lucru nu este suficient, fiind
necesar să stabilim şi intensitatea respectivei atitudini, gradul său de
favorabilitate sau defavorabilitate faţă de un obiect, adică valenţa atitudinii.
Aceasta poate varia pe un continuum de la favorabilitate extremă la
defavorabilitate extremă.
Valenţa este o caracteristică nu numai a atitudinii în ansamblul său, ca
sistem coerent şi relativ stabil, ci şi a fiecăreia dintre componentele sale.
Astfel, de exemplu, componenta sentimental-emoţională poate varia de la
valenţa extrem favorabilă – dragoste necondiţionată – la cea total
defavorabilă – ură necondiţionată. În mod similar, componenta tendinţă spre
acţiune se poate plasa pe un continuum între disponibilitatea de a sprijini, a
susţine obiectul atitudinii prin toate mijloacele posibile şi disponibilitatea de
a ataca sau de a distruge respectivul obiect prin orice mijloc posibil.
b) Multiplexitatea constă în numărul şi varietatea elementelor, părţilor care
alcătuiesc componentele atitudinii. De exemplu, componenta cognitivă poate
varia de la acel minim de cunoştinţe despre un obiect oarecare, în măsură să
permită doar identificarea şi recunoaşterea acestuia până la un set exhaustiv
de cunoştinţe despre acel obiect.

Analizaţi atitudinile şi relevaţi care sunt componentele

acestora. Arătaţi în ce constau valenţa şi multiplexitatea.

00:30

7.2 Specificul măsurării în ştiinţele sociale. Principii de bază ale acesteia1

Măsurarea reprezintă o permanenţă a vieţii cotidiene, iar dezvoltarea,

perfecţionarea metodelor sau procedurilor de măsurare a constituit rezultatul
dezvoltării societăţii omeneşti ca şi o condiţie a progresului acesteia. După
opinia fizicianului N. R. Campbell, „prin măsurare se înţelege procesul de
atribuire a numerelor calităţilor reprezentate”2, iar B. Russell afirma că
„Măsurarea unei mărimi este, în sensul cel mai general, orice metodă de stabilire
a unei corespondenţe unice şi reciproce între toate sau unele mărimi ale unei
clase în toate sau unele numere integrale, raţionale sau reale”3.
1
Pentru informaţii detaliate privind măsurarea în sociologie şi tehnicile de scalare, vezi S. Chelcea, op. cit.
capitolele 5 şi 9 şi Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici,
Deva, Ed. Destin, 1998
2
Conform S. Chelcea, op. cit., p. 153
3
Idem
 Pornindn de la definiţia măsurării în ştiinţele socio-umane de către
psihologul american Stanley S. Stevens, conform căruia „măsurarea constă în
atribuirea de numere obiectelor sau evenimentelor conform regulilor”, S.
Chelcea menţiona că „această definiţie impune anumite precizări. În primul rând
trebuie remarcat că sunt măsurate nu obiectele ca atare, ci proprietăţile lor:
statusul social, autoritatea, convingerile, prejudecăţile – când avem în vedere un
individ – şi coeziunea şi circulaţia informaţiei, starea de spirit etc – când este
vorba de un grup uman. De asemeni, măsurarea presupune un set de numere şi
anumite reguli de atribuire a numerelor pentru obiecte. Astfel privită, măsurarea
este o relaţie ce se stabileşte între domeniul obiectelor şi domeniul numerelor”4.
Deşi măsurarea este foarte larg utilizată în ştiinţele socio-umane, ea vizând o
gamă extrem de extinsă şi variată de comportamente ale societăţii şi vieţii
sociale, ne vom rezuma exclusiv la măsurarea atitudinilor, a valenţei acestora.
Pentru a folosi conceptul de atitudine în înţelegerea şi predicţia acţiunii
umane, avem nevoie de măsurători demne de încredere şi valide ale acestora.
Măsurarea atitudinilor, asemeni măsurării tuturor determinanţilor psihologici,
este în mod necesar una indirectă. Atitudinile pot fi măsurate doar pe baza unor
inferenţe deduse din răspunsul sau răspunsurile unui individ cu privire la un
anumit obiect al atitudinii şi, în mod special, din expresiile verbale ale acestuia
(sau opiniile exprimate de el) cu privire îndeosebi la sentimentele şi tendinţele
de acţiune generate de acel obiect.
Măsurarea atitudinilor urmăreşte, în esenţă, acordarea unor valori numerice
unor grade diferite de favorabilitate sau defavorabilitate faţă de un anumit obiect
al atitudinii.
Dintre toate metodele de măsurare a atitudinilor, cea mai larg utilizată, cea
mai atent proiectată şi testată este aşa numita scală de atitudine.
În construcţia unei scale, ca metodă de măsurare a unei atitudini, ar trebui
respectate câteva principii de bază ale măsurătorii:
 Unidimensionalitatea sau omogenitatea – o scală trebuie să fie despre
un anumit lucru, la un moment dat, cât mai pură posibil.
 Principiul linearităţii şi al intervalelor egale sau aparent egale. Scala
ar trebui să urmeze un model tip linie dreaptă, mergând de la o extremă
care semnifică o atitudine total favorabilă până la cealaltă extremă,
semnificând o atitudine total defavorabilă, trecând printr-un punct de
echilibru. Acesta este punctul de trecere de la favorabilitate la
defavorabilitate şi indică, de fapt, o lipsă de atitudine. În plus, conform
acestui principiu, acest continuum ar trebui să fie format din intervale
egale sau aparent egale (de exemplu, diferenţa dintre punctele 2 şi 3 de pe
scală ar trebui să fie egală cu diferenţa între punctele 3 şi 4 în privinţa
gradului de intensitate a favorabilităţii sau defavorabilităţii atitudinii
măsurate).

4
S. Chelcea, op. cit., p 153
  Principiul reliabilităţii, conform căruia o scală ar trebui să fie demnă de
încredere în sensul că, dacă aceeaşi scală ar fi aplicată pe aceeaşi
populaţie la momente diferite, rezultatele obţinute ar trebuie să fie
aproape identice.
 Principiul validităţii, conform căruia o scală ar trebui să măsoare
realmente ceea ce este de presupus că ea măsoară.
 Principiul reproductibilităţii, conform căruia, din scorul obţinut în urma
aplicării unei scale, ar trebui să reproducem exact care unităţi de pe scală
au fost acoperite şi care nu.

Arătaţi în ce constă specificul măsurării în sociologie şi

care sunt principiile de bază ale acesteia.

01:00

7.3. Tehnici de măsurare a atitudinilor. Scalarea şi tipuri de scale

O scală de atitudine (sau de opinie) constă dintr-o serie de itemi sau afirmaţii
care semnifică grade diferite de favorabilitate sau de defavorabilitate ale unei
atitudini, dintre care cel căruia i se aplică scala urmează să aleagă acel item sau
acea afirmaţie care consideră că se apropie cel mai mult de propria sa opinie sau
atitudine.
Cu toate că există o multitudine de scale şi diferite modalităţi de construire a
lor, totuşi, obiectivul oricărei scale este identic: să atribuie unui individ o poziţie
numerică pe un continuum, poziţie care să indice valenţa atitudinii acestuia faţă
de un anumit obiect.
O scală are, deci, aspectul unei linii drepte împărţită într-un număr impar de
intervale şi având un număr corespunzător de puncte pe scală, Să luăm, de
exemplu, o scală cu 11 intervale.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Intervalele 1 – 5 corespund unei atitudini favorabile (1 = atitudine total

favorabilă şi 5 = atitudine foarte moderat favorabilă), intervalul 6 corespunde
unei atitudini neutre (nici favorabilă, nici nefavorabilă) şi intervalele 7 – 11 unei
atitudini favorabile.
 Fiecare dintre itemii din care este constituită o scală corespunde unuia dintre
aceste intervale, exprimând un anumit grad de favorabilitate sau defavorabilitate
şi va avea valoarea de scală corespunzătoare poziţiei ocupate pe scală. Poziţia pe
scală a unui individ căruia i se aplică respectiva scală va fi determinată de
valoarea de scală a itemului ales.
Selectarea itemilor din care se va construi o scală ar trebui să se facă în
funcţie de o serie de criterii, dintre care cei mai importanţi par a fi:
 Puterea de discriminare – un item ar trebui să permită o discriminare, o
împărţire sau clasificare a celor cărora li se aplică scala, în sensul că
oamenii care au atitudini diferite ar trebui să răspundă la respectivul item
în mod sistematic diferit.
 Acuitatea discriminării – itemii ar trebui să discrimineze cât mai clar,
mai decisiv posibil. Astfel, oamenii care sunt de acord cu un item care
exprimă o atitudine favorabilă faţă de un anumit obiect ar trebui să
rămână în continuare în partea favorabilă a unei scale, comparativ cu cei
care nu sunt de acord cu respectivul item.
 Discriminare pe întreaga scală – itemii trebuie să permită nu doar
stabilirea direcţiei unei atitudini (dacă aceasta este favorabilă sau nu), ci şi
stabilirea cât mai exactă, mai precisă, a diferitelor grade de favorabilitate
sau defavorabilitate pe întreaga scală şi, mai ales, spre extremele scalei.
Unele scale sunt inadecvate în această privinţă întrucât, adeseori, este
dificilă găsirea unor itemi care să discrimineze cu adevărat la extremele
scalei.
 Numărul minim de itemi de pe scală pentru a asigura reliabilitatea
acesteia. Gradul de reliabilitate, de încredere al unei scale este direct
proporţional cu numărul de itemi din care este alcătuită. Cu cât numărul
de itemi este mai mare, cu atât este mai mic riscul unei distorsiuni într-o
parte sau alta. Totuşi, din raţiuni de eficienţă şi de posibilităţi practice de
testare a unei scale, numărul itemilor este adeseori limitat drastic.

Dintre multiplele tipuri de scale dezvoltate şi utilizate în diverse cercetări,

menţionăm doar câteva:

7.3.1. Scala distanţei sociale a fost elaborată de sociologul american Emory

Bogardus, în anul 1925, fiind destinată, în prima sa variantă, să măsoare
atitudinea populaţiei faţă de diferite naţionalităţi sau etnii. Aceasta avea forma
unui număr de şapte itemi sau propoziţii care exprimau grade diferite de
deschidere faţă de persoane de diferite etnii sau naţionalităţi, de acceptare a
acestora, mergând de la totală deschidere sau acceptare până la respingere totală
sau xenofobie.
Subiecţilor cărora li s-a aplicat scala li se cerea să aleagă această propoziţie
care exprimă relaţia pe care ar accepta-o, în cel mai bun caz, cu o persoană de
respectiva naţionalitate sau etnie. Aceste afirmaţii erau:
 1. A fi cu aceasta în relaţie de rudenie strânsă sau de căsătorie
2. A-l avea ca membru al clubului personal sau ca prieten apropiat
3. A-l avea ca vecin de stradă
4. A fi angajat, în calitate de coleg de muncă, în aceeaşi întreprindere
5. A-l accepta ca cetăţean al ţării
6. A-l accepta doar ca vizitator în ţară
7. A-l expulza din ţară

În concepţia autorului, itemii menţionaţi se plasează pe un continuum de la o

atitudine total favorabilă (itemul 1, cu o valoare de scală maximă, de 7 puncte)
până la una extrem defavorabilă (itemul 7, cu o valoare de scală minimă, de 1
punct).
Indivizii asupra cărora s-a aplicat scala erau solicitaţi să aleagă unul dintre
aceşti itemi, iar natura atitudinii lui era exprimată de valoarea de scală a itemului
ales.
Acest tip de scală, care a avut ulterior multiple utilizări şi a cunoscut
numeroase adaptări, a fost criticat, în special, pentru că:
a) nu respectă principiul intervalelor egale sau aparent egale pe scală, în
sensul că intensităţile atitudinii exprimate de itemii folosiţi în
construcţia scalei nu sunt egale;
b) semnificaţia itemilor care alcătuiesc scala poate fi diferită de la un
individ la altul, în funcţie de modalitatea specifică de percepere şi
valorizare a acestora (în treacăt fie spus, acesta este şi unul dintre
motivele pentru care este contestată faimoasa piramida a trebuinţelor
elaborată de A. Maslow).

7.3.2. Scale de interval de tip Thurstone sunt scale construite, de regulă, din
11 itemi sau, altfel spus, cu 11 intervale egale sau, cel puţin, aparent
egale, fiecare item reprezentând o anumită intensitate a unei atitudini
pe un continuum mergând de la extrema favorabilitate la extrema
defavorabilitate.

Construcţia unei asemenea scale presupune parcurgerea mai multor paşi:

 Alegerea unui număr de peste 100 de itemi, de enunţuri care exprimă
opinii având grade de favorabilitate sau de intensitate corespunzătoare
numărului de intervale stabilite.
 Înmânarea itemilor selectaţi unui număr de judecători (circa 50), cărora li
se cere să plaseze respectivii itemi în căsuţele (intervalele) stabilite,
corespunzătoare unor niveluri diferite de intensitate a opiniei exprimate.
 Stabilirea valorii de scală a itemilor, prin calcularea medianei poziţiilor de
pe scală în care au fost plasaţi respectivii itemi de către judecători.
  Reţinerea acelor itemi plasaţi cât mai aproape de mediană şi eliminarea
celorlalţi, consideraţi a nu avea suficientă putere de discriminare.
 Selectarea aleatorie, dintre itemii rămaşi, a unei aşa numite baterii de
itemi (a câte unul sau doi itemi din fiecare interval) care vor forma scala
propriu-zisă. De menţionat că beteriile de itemi sunt interşanjabile, în
sensul că, oricare baterie de itemi ar fi alcătuită, rezultatele aplicării scalei
ar trebui să fie, dacă nu identice, cel puţin foarte apropiate.
 Includerea itemilor selectaţi, puşi într-o ordine randomizată (aleatoare)
într-un chestionar şi aplicarea acestora eşantionului investigat.
Pe baza scorurilor obţinute în urma aplicării scalei se poate stabili poziţia pe
scală a eşantionului investigat (şi, implicit, a populaţiei din care acesta a fost
selectat) sau, altfel spus, se poate măsura atitudinea oamenilor faţă de un obiect
anume al atitudinii.

Analizaţi scalarea ca modalitate de măsurare a atitudinilor

şi evidenţiaţi în ce constă specificul scalelor elaborate de
Bogardus şi Thurstone.
01:10

7.3.3. Scalele sumative de tip Likert sunt alcătuite din itemi sau întrebări
astfel formulate încât să permită formularea unor judecăţi de valoare.
Construirea unei scale de acest tip presupune parcurgerea câtorva etape:
 Selectarea unui număr de itemi (variabil de la o scală la alta) care exprimă
opinii sau atitudini favorabile sau defavorabile.
 Acordarea unor valori numerice (coduri), de regulă de la 1 la 5,
răspunsurilor prestabilite: dezacord total – 1; dezacord – 2; indecis (nici
acord, nici dezacord) – 3; acord – 4; acord total – 5. Uneori, pentru a forţa
exprimarea unei opinii pro sau contra, se recurge la eliminarea variantei
de răspuns “indecis” (experienţa demonstrând că, de multe ori, subiecţii
evită să se pronunţe pro sau contra şi, în consecinţă, ponderea răspunsului
indecis este excesiv de mare).
Semnificaţia codurilor menţionate este diferită în funcţie de direcţia sau
semnul atitudinii exprimate de un item. De exemplu, dacă măsurăm atitudinea
faţă de copii, un răspuns “acord total” la afirmaţia “Copiii sunt o pacoste la casa
omului” va semnifica o atitudine total defavorabilă faţă de copii (şi, ca atare, va
fi plasat pe poziţia de pe scală care exprimă gradul maxim de defavorabilitate).
În schimb, în cazul afirmaţiei “O femeie care nu are copii nu poate fi considerată
o femeie împlinită”, semnificaţia răspunsului “acord total” este cu totul diferită
(cel care dă acest răspuns are o atitudine total favorabilă faţă de copii).
 Aplicarea respectivei scale pe un eşantion reprezentativ, cerându-se
subiecţilor să-şi exprime intensitatea acordului sau dezacordului faţă de
fiecare dintre itemii care alcătuiesc scala.
 Calcularea scorurilor fiecărui item în parte (ca medie a valorilor de scală
atribuite acestora de către subiecţii investigaţi), a scorului fiecăruia dintre
cei cărora li s-a aplicat scala (ca medie a valorilor de scală atribuite
itemilor care alcătuiesc scala) şi care exprimă direcţia şi intensitatea
atitudinii acestuia şi, în sfârşit, a scorului întregului eşantion (ca medie a
scorurilor individuale) care exprimă poziţia pe scală a întregului eşantion
(sau direcţia şi intensitatea atitudinii acestuia).
 7.4. Teme de referate 01:30

1. Atitudinile: elemente componente şi caracteristici definitorii ale acestor

componente;
2. Măsurarea în sociologie: specific; principii de bază;
3. Scalarea ca metodă de măsurare a atitudinilor (opiniilor)
4. Principalele tipuri de scale utilizate în măsurarea atitudinilor

Ce sunt atitudinile şi prin ce se caracterizează acestea?

În ce constă măsurarea şi care este specificul acesteia în ştiinţele socio-
umane?
Care sunt principiile de bază ale măsurării în sociologie?
Ce sunt scalele şi care sunt criteriile de selectare a itemilor din care se
construiesc acestea?
Care sunt scalele cel mai frecvent utilizate în măsurarea opiniilor şi
atitudinilor?

BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998.
2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.
3. Miftode V. – Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare
sociologică, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1995.
4. Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.) – Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed.
Babel, 1993.