Unitatea de învăţare 1 Instituţiile publice — noţiuni teoretice

1.1.Prezentare generală.
1.2.Ordonatorii de credite, definiţie, atribuţii; răspunderi
1.3.Patrimoniul unităţii economice: concept
1.4.Patrimoniul instituţiilor publice.
1.5.Teme de referate
1.6. Evaluare
1.7. În concluzie
1.8.Bibliografie

Însuşirea conceptelor privind rolul bugetului

public în economie
Însuşirea noțiunilor privind instituțiile
publice
Patrimoniul unității economice și instituției
publice

1
Unitatea de învăţare 1. – Instituțiile publice, noțiuni teoretice

1.1. Instituţiile publice — noţiuni teoretice

Societăţile moderne au ceea ce se numeşte o
„economie mixtă”, o economie în care unele activităţi 00:00

sunt desfăşurate de către sectorul privat, iar altele de

Timp necesar: 180 minute
către guvern, cu întrebuinţarea fondurilor publice.
Această a doua categorie de activităţi este realizată cu
ajutorul administraţiei publice. În România, tranziţia la
economia de piaţă a determinat şi o transformare în
calitatea serviciilor oferite de către administraţie,
conducând la creşterea profesionalismului din punct de
vedere al bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa
sectorului public. În sens larg, prin administraţie

După parcurgerea unităţii

publică se înţelege ansamblul instituţiilor publice care
veţi fi în măsură să formează acest sistem având anumite caracteristici
răspundeţi la întrebările:
Ce este instituția publică? determinate de domeniul de activitate, obiectivul
Care este rolul acesteia?
Care sunt principalele specific pe care îl au de îndeplinit, nivelul competenţei
abordări ale rolului teritoriale (central şi local).
instituției publice?
Care sunt tipurile de În contextul birocratic în care îşi desfăşoară activitatea
ordonatori?
în ziua de astăzi, instituţiile publice reprezintă singurul
mod de organizare social-economică a statului care
poate răspunde provocărilor societăţii moderne, cum ar
fi numărul mereu în creştere al populaţiei, diversitatea
şi complexitatea nevoilor umane care se cer a fi
satisfăcute, etc.
Astfel, se poate considera că instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor
organizate, create în şi de către societate pentru gestionarea afacerilor publice.

De asemenea, instituţiile publice sunt considerate şi instituţii birocratice, dar care

prin caracterul lor raţional pot deveni instrumente eficiente în desfăşurarea activităţilor
unei societăţi. Caracterul raţional al acestora este manifestat în patru dimensiuni principale,
respectiv:

2
  pot aborda şi soluţiona un număr mare de sarcini;
 un accent important este pus pe cuantificarea rezultatelor;
 îşi desfăşoară activitatea într-un mod previzibil, standardizat;
 un rol deosebit îl deţine controlul asupra celor angrenaţi în sistemul
instituţiilor.
În funcţie de domeniul în care acţionează într-un stat democratic, instituţiile publice
au anumite funcţii cum sunt:
 pregătirea şi adoptarea actelor normative;
 punerea în aplicare a prevederilor legale;
 supravegherea punerii în aplicare a hotărârilor luate la nivel politic.
Prin caracterul specific şi anume acela de a-şi oferi serviciile către public, o
instituţie publică „vinde” bunuri şi prestează servicii care asigură facilităţi în aproape toate
domeniile de activitate, cum sunt: serviciile de telecomunicaţii, electricitate,
aprovizionarea cu gaze şi apa, transport (urban, căi ferate, aeriene, navale), servicii
financiare (bănci, companii de asigurare), etc. Obiectivul unei instituţii publice este
servirea interesului public. Sunt situaţii în care iniţiativa particulară nu poate acoperi
cerinţele societăţii şi de aceea sunt necesare instituţii specifice.

În vederea definirii noţiunii de instituţie publică trebuie avute în vedere anumite

elemente specifice, şi anume:
 relaţia instituţiilor publice cu bugetul public (din punctul de vedere al finanţării
acestora);
 sfera relaţiilor publice şi a raporturilor cu celelalte structuri ale societăţii;
 scopurile activităţii, respectiv obiectivul general al fiecărei instituţii publice privind
satisfacerea cerinţelor colectivităţii, pe diverse domenii (învăţământ, sănătate,
ordine publică etc.);
 specificul evidenţei contabile la baza căreia stă principiul dreptului constatat
(înregistrarea operaţiunilor în momentul creării dreptului de creanţă sau de
obligaţie);
 modul de realizare al managementului acestora.

Raportată la aceste elemente instituţia publică poate fi definită ca fiind entitatea

administrativă care, în diferitele domenii de activitate ale societăţii, pune în aplicare

3
prevederile politicii naţionale într-o anumită perioadă de timp, determinată, şi care
realizează şi unele activităţi economice şi financiare contabile proprii, în funcţie de
specificul fiecăreia.

O trăsătură fundamentală a instituţiilor publice rezidă în aceea că, de regulă, nu

desfăşoară activităţi productive şi nu realizează venituri (cheltuielile fiind acoperite din
resurse bugetare), obiectul de activitate al acestora fiind plasat în sfera nematerială dar, în
acelaşi timp, având un rol deosebit de important în realizarea obiectivelor politice şi sociale
ale guvernării.

Legea nr.500 din 11 iulie 2002, privind finanţele publice18 defineşte instituţia
publică astfel …”denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte
autorităţi publice, instituţiile publice autonome precum şi instituţiile din subordinea
acestora, indiferent de modul lor de finanţare”.

Caracteristici ale instituţiilor publice:

În majoritatea ţărilor dezvoltate, instituţiile publice au deţinut un rol important în

desfăşurarea activităţilor administraţiilor. Totuşi, o dată cu privatizarea unor servicii
publice rolul unora dintre acestea a scăzut, trecând într-un plan secundar. Evoluţia
societăţii a impus mai multe tipuri de sisteme administrative, respectiv dacă în sistemul
birocratic tradiţional personalul răspundea la stimuli simpli fără să ia decizii, astăzi se
acordă o mai mare importanţă managementului decât administraţiei, rezultatelor decât
mijloacelor.

Instituţiile publice au anumite caracteristici care stau la baza organizării şi

funcţionării acestora, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
a. forma, specificul şi numărul instituţiilor publice nu sunt fixe, acestea variind în
funcţie de politica naţională adoptată pentru o anumită perioadă.

18
Legea nr.500 din 11 iulie 2002, privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial nr.597 din
13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.

4
 b. instituţia publică are atribuţii, structură şi obiect de activitate bine definite
stabilite prin prevederi legale, în funcţie de politica naţională adoptată pentru o
perioadă determinată.

De regulă, pentru instituţiile centrale, Parlament, Administraţia Prezidenţială,

Guvern, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, principalele elemente privind
atribuţiile şi modul de organizare sunt prevăzute în Legea fundamentală, Constituţia
României19.
Elementele de detaliu privind modul de organizare şi funcţionare al instituţiilor
publice sunt stabilite prin alte acte normative, respectiv legi organice, ordinare, ordonanţe
sau hotărâri ale guvernului şi chiar prin norme, ordine sau instrucţiuni. Toate actele
normative care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice sunt
publicate în Monitorul Oficial al României, partea I-a.

c. finanţarea cheltuielilor tuturor instituţiilor publice se face, de regulă, din

bugetul public;

În unele cazuri, reglementate prin prevederi legale, o parte sau toate cheltuielile
proprii alte unor instituţii publice pot fi finanţate din veniturile extrabugetare realizate de
către acestea.

d. schema organizatorică şi funcţională a instituţiei publice se aprobă prin norme

legale şi cuprinde atât structuri operative al căror obiect de activitate este stabilit
pe baza atribuţiilor şi obiectului de activitate propriu, cât şi structuri funcţionale al
căror rol este de a asigura bunul mers al instituţiei.

De exemplu, în cadrul Ministerului Finanţelor şi Economiei sunt organizate

structuri operative în vederea punerii în aplicare a politicii Guvernului României în
domeniul finanţelor publice, cum sunt Direcţia generală a veniturilor statului, Direcţia
generală a datoriei publice ş.a., precum şi structuri funcţionale, care asigură derularea
activităţii proprii a instituţiei publice, cum sunt Direcţia generală resurse umane, Serviciul
transporturi, etc.
19
Constituţia României, adoptată de Adunarea Constituantă în şedinţa din ziua de 21 noiembrie
1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003.

5
 Tranziţia spre economia de piaţă a determinat şi o transformare şi în calitatea
administraţiei, acest fapt conducând la o creştere a profesionalismului respectiv a la
acordarea unei atenţii deosebite instruirii permanente şi la un înalt nivel a funcţionarilor
din cadrul instituţiilor publice.

Definiţi instituția publică și relaţia existenta între aceasta şi

celelalte entități economice.
00:30
5

1.2. UNITĂŢILE BUGETARE

În literatura de specialitate, unităţile bugetare sunt definite ca fiind instituţiile

publice, finanţate din bugetul public.
O caracteristică principală a unităţilor bugetare, aşa cum rezultă şi din definiţie,
este faptul că toate cheltuielile proprii atât cele materiale, cât şi cele de capital sunt
finanţate din bugetul public prin diferitele forme ale acestuia.
O altă caracteristică a unităţilor bugetare este faptul că patrimoniul, atât cel de la
momentul înfiinţării, cât şi cel ulterior se constituie prin dotare, donaţii sau achiziţii
publice, conform prevederilor legale.
Îndeplinirea tuturor funcţiilor şi sarcinilor care revin statului se bazează pe
existenţa unei vaste reţele de instituţii publice, având atribuţii şi răspunderi stabilite prin
prevederi legale.

Trăsătura de bază a instituţiilor publice rezidă în aceea că acestea, de regulă, nu

desfăşoară activităţi productive şi nu realizează venituri (cheltuielile fiind acoperite din
resurse bugetare), obiectul lor de activitate fiind plasat în sfera nematerială, cum ar fi:
învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, justiţie, apărare naţională etc. Cu
toate acestea, instituţiile publice au un rol deosebit de important în realizarea obiectivelor
politice şi sociale ale guvernării.
În categoria instituţiilor publice sunt cuprinse:
 Parlamentul;
 Preşedinţia României;

6
  Guvernul;
 ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale şi locale;
 alte autorităţi publice;
 autoritatea judecătorească;
 instituţiile de stat de subordonare centrală sau locală.

În domeniul finanţelor publice, Parlamentul României reprezintă organul de

decizie. Dintre atribuţiile principale ale acestuia cele mai importante constau în aprobarea,
prin prevederi legale, a impozitelor, taxelor şi a altor venituri ale statului, stabilirea
normelor şi a normativelor de cheltuieli pentru desfăşurarea activităţilor instituţiilor
publice, examinarea şi aprobarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat
şi a contului general privind execuţia bugetului de stat.
Organul suprem al administraţiei centrale este Guvernul României care asigură
realizarea politicilor financiare ale statului, în baza programului de guvernare aprobat, în
prealabil, de către Parlament. De asemenea, exercită şi conducerea generală a activităţii
executive în domeniul finanţelor publice prin examinarea, periodică, a situaţiei financiare a
economiei, a execuţiei bugetului public naţional şi bugetelor fondurilor speciale în vederea
îmbunătăţirii echilibrului bugetar.
Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale au
o serie de atribuţii care constau în elaborarea bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli,
repartizarea creditelor bugetare organelor din subordine exercitând şi controlul financiar
intern asupra acestora.
Ministerul Finanţelor şi Economiei, organ al administraţiei de stat specializat în
domeniul finanţelor, are atribuţii în vederea:
 elaborării proiectului bugetului de stat, după indicaţiile guvernului,
pe baza proiectelor bugetelor ministerelor şi a celorlalte organe centrale, precum şi
a proiectelor bugetelor locale;
 elaborării contului general de execuţie a bugetului administraţiei
centrale de stat;
 întocmirii contului general al datoriei publice a statului, balanţei
financiare a economiei, balanţei de plăţi externe în colaborare cu Banca Naţională a
României etc.;

7
  participării, în numele statului, în ţară sau în străinătate, după caz, la
tratative externe privind acordurile bilaterale şi multianuale de promovare şi
protejare a investiţiilor şi la convenţiile de evitare a dublei impuneri şi de
combatere a evaziunii fiscale şi, împreună cu Banca Naţională a României,
concluzionează în probleme financiare, valutare şi de plăţi;
 asigurării echilibrului bugetar şi aplicării politicii financiare a
statului, cheltuirii cu eficienţă a resurselor financiare.
Trezoreriile publice reprezintă, practic, băncile finanţelor publice şi au ca principale
atribuţii următoarele:
 încasarea veniturilor bugetare şi extrabugetare provenite din
impozite, taxe şi alte surse;
 păstrarea disponibilităţilor instituţiilor publice şi efectuarea
operaţiilor de încasări şi plăţi din ordinul acestora;
 controlul preventiv asupra încasării veniturilor bugetare şi încadrării
cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţiile aprobate;
 evidenţa sintetică şi analitică a execuţiei de casă a bugetului20;
 gestionarea datoriei publice etc.:

Regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat şi instituţii publice

întocmesc bugete de venituri şi cheltuieli, urmăresc realizarea acestora şi îndeplinirea
obligaţiilor faţă de buget, precum şi utilizarea resurselor financiare primite de la stat
potrivit destinaţiilor stabilite şi în condiţiile de eficienţă21.
Consiliile locale (judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale), organe ale
administraţiei publice locale, îndeplinesc următoarele atribuţii:
 aprobă anual bugetul local;
 urmăresc execuţia bugetelor locale şi rectificarea acestora, pe
parcursul anului bugetar, în condiţiile de echilibru bugetar;
 hotărăsc modul de utilizare a rezervei bugetare;

20
Complex de operaţiuni care se referă la încasarea, păstrarea şi eliberarea de resurse financiare
pentru efectuarea cheltuielilor publice. La baza execuţiei de casă a bugetului stau următoarele
principii: delimitarea atribuţiilor personale care dispun de utilizarea resurselor financiare, de
atribuţiile celor care execută încasarea acestora şi unitatea de casă, potrivit căreia veniturile
fiecărui buget sunt concentrate în întregime în cont, de unde se eliberează resurse financiare
pentru efectuarea cheltuielilor, fiind interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile bugetare
încasate.
21
Marin Ciumag, Lucia Popa – Paliu, Nicolae Ecobici, Contabilitatea instituţiilor publice, Editura
Spirit Românesc, Craiova, 2002

8
  stabilesc impozitele şi taxele locale, precum şi taxe speciale pe
termen limitat;
 stabilesc şi urmăresc modul de prestare a serviciilor publice locale,
inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi
economici specializaţi sau servicii publice locale, urmărindu-se eficientizarea
acestora în beneficiul cetăţenilor;
 elaborează, aprobă, modifică şi urmăresc realizarea programelor de
dezvoltare în perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării
bugetelor locale anuale;
 aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar.

Instituţiile publice pot fi clasificate după mai multe aspecte, dintre care cele mai
importante sunt:
1. din punct de vedere al subordonării şi al importanţei sarcinilor ce le
revin;
 instituţii de stat de subordonare centrală sau republicană, care sunt
finanţate din bugetul central;
 instituţii de stat de subordonare locală, finanţate din bugetele locale;

2. din punct de vedere al drepturilor pe care le au în legătură cu

aprobarea, repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare:
 instituţii ierarhic superioare, care primesc credite bugetare direct de
la buget, atât pentru nevoi proprii cât şi pentru a fi repartizate instituţiilor din
subordine;
 instituţii subordonate, care primesc credite bugetare prin repartizare
de la instituţiile ierarhic superioare numai pentru nevoi proprii.

Disciplina bugetară este considerată ansamblul regulilor şi instrucţiunilor generale

cuprinse în Legea finanţelor publice sau a celor speciale stabilite în legile anuale ale
bugetului de stat care se adresează unităţilor bugetare şi se referă la activitatea acestora.

Dintre regulile generale privind disciplina bugetară înscrise în Legea nr.500 din 11
iulie 2002, privind finanţele publice se menţionează:

9
  conducătorii unităţilor bugetare au obligaţia să întocmească şi să transmită
la Ministerul Finanţelor Publice propunerile programelor de finanţare a unor acţiuni
sau ansamblu de acţiuni cărora le sunt asociate atât obiectivele cât şi indicatorii de
eficienţă;

 conducătorii unităţilor bugetare pot aproba documentaţii tehnico-economice

aferente obiectivelor de investiţii noi finanţate, potrivit legii, din fonduri publice, dar
numai pentru valori cuprinse între 18 miliarde şi 130 miliarde lei;

 fondurile băneşti primite de unităţile bugetare de la diverse persoane

juridice sau fizice sub formă de donaţii se varsă direct la bugetul din care se
finanţează cu aceste sume, mărindu-se, creditele bugetare ale bugetului în cauză.

Dintre reglementările speciale stabilite prin Legea anuală a bugetului de stat se

menţionează obligaţia conducătorilor unităţilor bugetare de a se încadra în cheltuielile de
personal, în numărul maxim de posturi şi în structura acestora, prin comunicarea numărului
de posturi, a salariilor de bază, indemnizaţiilor de conducere şi a celorlalte elemente ale
sistemului de salarizare către conducătorii unităţilor subordonate.

PARTICULARITĂŢI DEFINITORII ALE INSTITUŢIILOR PUBLICE

Având în vedere trăsăturile specifice ale instituţiilor publice se poate afirma că

acestea se delimitează de agenţii economici printr-o serie de caracteristici22, cum sunt:

 obiectul de activitate este plasat în sfera nematerială (sănătate,

învăţământ, cultură), de regulă nedesfăşurând activităţi productive

 nu realizează venituri, de regulă, iar acoperirea propriilor cheltuieli

este efectuată pe baza alocaţiilor primite în acest scop de la buget. În situaţia în care, în
mod accidental, realizează venituri în volum redus, acestea sunt virate integral la bugetul
central sau local, în funcţie de subordonare, de unde primesc apoi credite bugetare necesare
acoperirii integrale a cheltuielilor proprii. În cazul în care instituţiile obţin venituri proprii

22
Marin Ciumag, Lucia Popa – Paliu, Nicolae Ecobici, Contabilitatea instituţiilor publice, Editura
Spirit Românesc, Craiova, 2002

10
 importante (veniturile cantinelor instituţiilor de învăţământ, venituri din taxe de intrare la
muzee, venituri din închirieri de bunuri etc.), finanţarea se realizează fie prin primirea de la
buget a unor subvenţii care să acopere cheltuielile rămase neacoperite, fie prin
autofinanţare. Există şi instituţii publice care sunt finanţate din fonduri cu destinaţie
specială sau extrabugetară;

 volumul mijloacelor fixe de care dispun este unul important (în

special clădiri, mijloace de transport, mobilier,aparatură birotică) fără a avea însă caracter
productiv şi fără a fi supuse amortizării. Înlocuirea mijloacelor fixe uzate integral se face
pe baza finanţării bugetare;

 iniţial nu sunt dotate cu mijloace circulante (alimente, obiecte de

inventar etc.), deşi folosesc cantităţi însemnate de asemenea mijloace pentru îndeplinirea
sarcinilor şi obiectivelor care le revin. Dotarea ulterioară cu mijloace circulante se
realizează, în principal, pe seama finanţării bugetare şi a altor surse (mijloace de
autofinanţare, mijloace speciale etc.);

 întocmesc obligatoriu bugete de cheltuieli şi eventual de venituri

prin intermediul cărora este determinat necesarul de resurse financiare pentru îndeplinirea
sarcinilor ce le revin;

 trebuie să folosească în condiţii de maximă eficienţă valorile

materiale şi băneşti pe care le au la dispoziţie;

 îndeplinesc anumite sarcini şi obiective social-publice cum ar fi:

învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare naţională etc., sau economice: întreţinerea
străzilor, parcurilor, acţiuni agrozooveterinare etc.;

 utilizează un plan de conturi specific, evidenţa contabilă fiind

adaptată la particularităţile impuse de obiectul de activitate;

 contabilitatea este condusă în partidă dublă de către toate instituţiile

bugetare, excepţie făcând primăriile comunale care conduc contabilitatea în partidă simplă;

11
 trimestrial şi anual, întocmesc darea de seamă contabilă ce se
depune la organele ierarhice superioare sau la D.G.F.P..

Analizați instituțiile publice din perspectiva caracteristicilor

specifice acestora.
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
…………………………………………………………………………. 00:53
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................

1.3. ORDONATORII DE CREDITE

În procesul de elaborare şi execuţie a bugetelor un rol deosebit îl deţin ordonatorii

de credite, care au dreptul, acordat prin prevederi legale, de a dispune măsuri cu privire la
utilizarea creditelor bugetare.
Aşa cum stabilesc prevederile legale , ordonatorii de credite sunt conducătorii
instituţiilor publice cărora le au fost aprobate credite bugetare în vederea asigurării
funcţionării instituţiilor pe care le conduc sau a celor a căror activitate o coordonează.

Prin Legea nr.500 din 11 iulie 2002, privind finanţele publice, calitatea de
ordonator de credite este stabilită în sarcina conducătorilor de instituţii publice.
Ordonatorii de credite se împart în trei categorii, şi anume:
1. ordonatori principali de credite;
2. ordonatori secundari de credite;
3. ordonatori terţiari de credite.
Din categoria ordonatorilor principali de credite fac parte miniştrii şi conducătorii
organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, care deţin această calitate
asupra bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale sau a bugetelor fondurilor speciale,
precum şi conducătorii altor autorităţi publice ca şi cei ai instituţiilor publice autonome.
Din această categorie mai fac parte şi preşedinţii consiliilor judeţene, primarii municipiilor,
oraşelor, comunelor şi a sectoarelor din Bucureşti, care deţin această calitate asupra
bugetelor locale respective

12
 Calitatea de ordonator principal de credite poate fi delegată unor înlocuitori de
drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Pentru
desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor instituţiilor, prin aceleaşi prevederi legale,
ordonatorii principali de credite sunt autorizaţi să angajeze, să lichideze şi să
ordonanţeze cheltuieli pe parcursul exerciţiului bugetar, în limita creditelor bugetare
aprobate. Plata acestor cheltuieli este efectuată de către persoane autorizate care, potrivit
legii, poartă denumirea generică de contabil. Principiul separării atribuţiilor persoanelor
care au calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care deţin calitatea de
contabil stă la baza execuţiei bugetare.

Astfel, ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de

drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop.

Prin actele de delegare a atribuţiilor sunt desemnate persoanele, din cadrul

instituţiilor publice, care sunt împuternicite să semneze pentru şi în numele ordonatorilor
de credite.

În actul de delegare sunt specificate limitele şi condiţiile delegării, respectiv

atribuţiile persoanelor delegate să semneze documentele de angajare, lichidare şi
ordonanţare a cheltuielilor, precum şi subdiviziunile clasificaţiei bugetului aprobat pentru
care au fost împuternicite să efectueze aceste operaţiuni şi termenul de valabilitate a
împuternicirii.

De asemenea, actele de delegare care sunt însoţite de specimenele de semnături ale

persoanelor care au fost împuternicite, se comunică:

 persoanelor împuternicite;
 conducătorului compartimentului financiar (financiar-contabil) care nu poate
efectua nici o plată ordonanţată de o persoană care nu a fost împuternicită în acest sens;
 persoanei împuternicite cu exercitarea controlului financiar preventiv.

În momentul în care încetează delegare competenţelor, actele prin care aceste au

fost derogate se comunică persoanelor menţionate mai sus.

13
 Conducătorii instituţiilor publice din subordinea celor conduse de ordonatorii
principali sunt, conform aceloraşi prevederi legale, ordonatorii secundari sau terţiari de
credite, după caz.

Ordonatorii secundari de credite reprezintă o verigă intermediară între ordonatorii

principali şi cei terţiari, fiind întâlniţi doar la nivel central. La nivel local nu se întâlnesc
ordonatori secundari ca urmare a faptului că funcţionarea lor nu se justifică. Ordonatorii
secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor centrale care au în subordine instituţii cu
personalitate juridică. Aceştia repartizează creditele bugetare primite direct de la
ordonatorii principali pentru nevoile proprii ale ordonatorilor terţiari republicani. În ceea ce
priveşte utilizarea creditelor puse la dispoziţie, ordonatorii secundari au aceleaşi drepturi ca
şi ordonatorii principali, fiind diferită numai sursa acestor credite.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor care nu au în subordine
unităţi cu personalitate juridică, primind creditele bugetare numai pentru nevoi proprii, fără
a avea dreptul de a repartiza altor instituţii alocaţiile bugetare. De remarcat este faptul că
aceştia primesc creditele bugetare prin repartizare de la ordonatorii principali sau secundari
în cazul instituţiilor republicane, respectiv doar de la ordonatorii principali de credite
pentru instituţiile locale. De exemplu, calitatea de ordonator terţiar se acordă directorilor de
şcoli şi de spitale etc..

În cazul în care există instituţii bugetare cu volum redus de cheltuieli proprii

(grădiniţe, creşe, dispensare, şcoli generale etc.), fără organe proprii de contabilitate,
acestea sunt finanţate direct de către ordonatorul principal sau secundar prin acordarea de
avansuri şi justificarea ulterioară a acestora sau prin achitarea directă a cheltuielilor lor.
Altfel spus, activitatea acestor instituţii bugetare este încorporată în activitatea instituţiei
superioare (ordonatorul principal sau secundar).

Principalele atribuţii ale ordonatorilor de credite constau în repartizarea sumelor

aprobate (creditele bugetare) atât pentru bugetul propriu, cât şi pentru cele ale instituţiilor
publice subordonate în raport cu prevederile legale şi sarcinile fiecăreia, reţinerea unei cote
de 10% din prevederile aprobate fiecărei instituţii publice, în vederea asigurării unei
execuţii bugetare prudente.

14
 Nu sunt supuse acestei prevederi sumele destinate cheltuielilor de personal precum
şi cele care rezultă din obligaţii internaţionale. Repartizarea sumelor reţinute se face în
trimestrul al II-lea după examinarea de către Guvern a modului de respectare a disciplinei
bugetare pentru activitatea desfăşurată în primul semestru al anului bugetar. Răspunderea
principală a ordonatorilor de credite derivă din obligaţia acestora de a angaja şi de a utiliza
creditele bugetare numai în limita prevederilor şi a destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli
ce se referă la activitatea instituţiilor publice respective.

Ordonatorii de credite mai răspund, de asemenea, pentru:

 angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita sumelor

repartizate şi aprobate;
 încasarea veniturilor în totalitate şi la termenele stabilite;
 integritatea şi buna gospodărire a patrimoniului instituţiei publice ce o
conduc;
 organizarea controlului financiar preventiv, precum şi asigurarea
controlului financiar de gestiune
 organizarea şi conducerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a
situaţiilor financiare privind starea patrimoniului şi execuţia bugetară;
 organizarea sistemului de urmărire a programelor de achiziţii publice ca şi
de investiţii publice.

Răspunderea ordonatorilor principali de credite trebuie înţeleasă, totuşi, în sensul

Legii nr.115 din 28 iunie 1999, republicată, privind responsabilitatea ministerială,
publicată în Monitorul Oficial nr.334 din 20 mai 2002, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.

Conform prevederilor art.2 şi următoarele …”Guvernul răspunde politic numai în

faţa Parlamentului, ca urmare a votului de încredere acordat de către acesta cu prilejul
investiturii.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri
pentru activitate a Guvernului şi pentru actele acestuia.

15
 Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea acestuia ca urmare a
retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură,
în condiţiile prevederilor constituţionale”.

Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde civil,

contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun din aceste
materii.
Faptele săvârşite de membrii Guvernului în exercitarea funcţiilor care, potrivit legii
penale, constituie infracţiuni se sancţionează în baza prevederilor Legii nr.115/1999,
republicată, privind responsabilitatea ministerială, astfel:

1. constituie infracţiuni şi se sancţionează cu închisoare de la 2 la 12 ani

următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului pe timpul mandatului acestora:

 împiedicarea prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace

frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor sau libertăţilor vreunui cetăţean;

 prezentarea, cu rea credinţă, a unor date inexacte Parlamentului sau

Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a
ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului.
2. constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului:

 refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau

comisiilor permanente ale acestora, în termen de 30 de zile de la solicitare, informaţiile sau
documentele solicitate de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului;
 emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe
temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex
sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială de natură să aducă
atingere drepturilor omului.
Tentativa faptelor prezentate la pct.1 şi 2 de mai sus se pedepseşte.

16
 În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni, în exerciţiul
funcţiei acestora, altele decât cele prezentate la pct.1 şi 2 de mai sus, se aplică pedeapsa
prevăzută de legea penală pentru acele fapte.
Membrii Guvernului răspund penal pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei
lor, de la data depunerii jurământului şi până la încetarea funcţiei, în condiţiile prevederilor
constituţionale.

Descrieţi responsabilitățile aflate în sarcina ordonatorilor de

credite
.................................................................................................................
1.4. PATRIMONIUL INSTITUŢIILOR PUBLICE
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
Noţiunea de patrimoniu se defineşte, în general, ca fiind ansamblul drepturilor şi
.................................................................................................................
obligaţiilor, prezentat în expresie bănească, aparţinând unei persoane fizice sau juridice,
.................................................................................................................
.................................................................................................................
denumită subiect de patrimoniu. 01:35
................................................................................................................. 5
.................................................................................................................
Pentru.................................................................................................................
a se constitui în subiect de patrimoniu este necesar ca persoana fizică sau
.................................................................................................................
juridică în cauză să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiţii, şi anume să:
.................................................................................................................
 .................................................................................................................
fie în posesia bunurilor materiale şi să posede capacitatea de a exercita
gestiunea drepturilor şi obligaţiilor acestora ce constituie obiectul patrimoniului;
 poată exercita în mod liber acte de dispoziţie şi de administraţie asupra
acestor bunuri materiale.
În legătură cu noţiunea de patrimoniu sunt utilizaţi doi termeni, astfel:

 activul patrimoniului se defineşte ca ansamblul valorilor economice, în

forma fizică a acestora, prezentate în expresie bănească;

 pasivul patrimoniului se defineşte ca ansamblul relaţiilor juridice în care

se află subiectul patrimoniului cu valorile ce formează activul patrimoniului.

Activul şi pasivul patrimoniului, exprimate valoric trebuie să fie tot timpul egale.
Potrivit Legii contabilităţii, instituţiile publice au obligaţia de a organiza şi de a conduce
contabilitatea proprie, considerată instrumentul principal de cunoaştere, gestiune şi control

17
al patrimoniului, precum şi al rezultatelor obţinute cu privire la realizarea obiectului lor de
activitate.

Aceste noţiuni se conservă şi în cazul particular al patrimoniului instituţiilor

publice, domeniu în care mai apare şi noţiunea de drept de proprietate publică. Conform
prevederilor art.136 din Legea fundamentală „Constituţia”, proprietatea, în cele două
forme ale acesteia, publică şi privată, este ocrotită de stat.

…”Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial

energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.
În sensul prevederilor art.136 din Constituţie, regimul juridic al dreptului de
proprietate publică este reglementat prin Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998 23, privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dacă prin legi organice speciale nu se
dispune altfel.
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte de către stat pe mai multe căi, şi
anume:
 pe cale naturală;
 prin achiziţii publice efectuate de instituţiile publice în condiţiile
legii;
 prin expropriere pentru acţiuni de utilitate publică;
 prin acte de donaţie acceptate de unele instituţii publice, dar
numai dacă bunurile în cauză fac parte din domeniul public;
 prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului în
domeniul public al acestuia, pentru o cauză de utilitate publică.
Bunurile care formează proprietatea publică sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile ceea ce presupune că acestea:
 nu pot fi înstrăinate;
 nu pot fi supuse executării silite iar asupra acestora nu se pot
constitui garanţii reale;

23
Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
publicată în Monitorul Oficial nr.448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările şi completările
ulterioare,

18
 nu pot fi dobândite de către alte persoane, fizice sau juridice,
prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile.

Bunurile pot fi date, totuşi, în administrare, concesionare sau închiriere, regiilor

autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi
altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
Instituţiile publice, în calitatea acestora de persoane juridice primesc prin dotare, la
înfiinţare, un patrimoniu înscris, de regulă în actul normativ de înfiinţare, format din bunuri
mobile şi imobile, creanţe, obligaţii şi altele şi care se .

Comentaţi aspectele și elementele acre stau la baza organizării și

funcționării instituțiilor publice .
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
................................................................................................................. 01:40
................................................................................................................. 5
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................

2.5. Teme de referate

1. Instituția publică, verigă a administrației statului

2. Tipuri de ordonatori de credite și rolul acestora.
3. Patrimoniul instituției publice, concept.
4. Dezvoltarea sectorului public.

19
1. Elementele de detaliu privind modul de organizare şi funcţionare al instituţiilor publice
sunt stabilite prin:
a) alte acte normative, respectiv legi organice, ordinare, ordonanţe sau hotărâri ale
02:40
guvernului şi chiar prin norme, ordine sau instrucţiuni; 5
b) alte acte normative, respectiv legi ordinare, ordonanţe sau hotărâri ale guvernului şi
chiar prin norme, ordine sau instrucţiuni;
c) alte acte normative, respectiv legi organice, ordinare, hotărâri ale guvernului şi chiar
prin norme, ordine sau instrucţiuni;
d) alte acte normative, respectiv legi organice, ordinare, ordonanţe ale guvernului şi
chiar prin norme, ordine sau instrucţiuni.
2. O caracteristică a unităţilor bugetare este:
a) faptul că patrimoniul, atât cel de la momentul înfiinţării se constituie prin dotare,
donaţii sau achiziţii publice, conform prevederilor legale;
b) faptul că patrimoniul, atât cel de la momentul înfiinţării, cât şi cel ulterior se
constituie prin donaţii sau achiziţii publice, conform prevederilor legale;
c) faptul că patrimoniul, atât cel de la momentul înfiinţării, cât şi cel ulterior se
constituie prin dotare, donaţii sau achiziţii publice, conform prevederilor legale;
d) faptul că patrimoniul, atât cel de la momentul înfiinţării, cât şi cel ulterior se
constituie prin achiziţii publice, conform prevederilor legale.
3. Ordonatorii de credite se împart în trei categorii, şi anume:
a) ordonatori principali de credite; ordonatori secunzi de credite, ordonatori terţiari de
credite;
b) ordonatori principali de credite;ordonatori secundari de credite, ordonatori terţiari
de credite;

20
 c) ordonatori principiali de credite;ordonatori secundari de credite, ordonatori terţiari
de credite;
d) ordonatori principali de credite;ordonatori secundari de credite, ordonatori tirţiari
de credite.
4. Ordonatorii secundari de credite reprezintă:
a) o verigă intermediară între ordonatorii principali şi cei terţiari, fiind întâlniţi doar la
nivel central;
b) o verigă între ordonatorii principali şi cei secundari, fiind întâlniţi doar la nivel
central;
c) o verigă principală între ordonatorii principali şi cei terţiari, fiind întâlniţi doar la
nivel central;
d) o verigă intermediară între ordonatorii terțiarii şi cei principiali, fiind întâlniţi doar
la nivel central.

03:00
5

În vederea definirii noţiunii de instituţie publică trebuie

avute în vedere anumite elemente specifice, şi anume:
- relaţia instituţiilor publice cu bugetul public (din punctul de
vedere al finanţării acestora);
- sfera relaţiilor publice şi a raporturilor cu celelalte structuri ale
societăţii;
- scopurile activităţii, respectiv obiectivul general al fiecărei
instituţii publice privind satisfacerea cerinţelor colectivităţii, pe
diverse domenii (învăţământ, sănătate, ordine publică etc.);
- specificul evidenţei contabile la baza căreia stă principiul
dreptului constatat (înregistrarea operaţiunilor în momentul creării
dreptului de creanţă sau de obligaţie);

21
- modul de realizare al managementului acestora.

Raportată la aceste elemente instituţia publică poate fi

definită ca fiind entitatea administrativă care, în diferitele
domenii de activitate ale societăţii, pune în aplicare prevederile
politicii naţionale într-o anumită perioadă de timp, determinată,
şi care realizează şi unele activităţi economice şi financiare
contabile proprii, în funcţie de specificul fiecăreia.
Elementele de detaliu privind modul de organizare şi
funcţionare al instituţiilor publice sunt stabilite prin alte acte
normative, respectiv legi organice, ordinare, ordonanţe sau
hotărâri ale guvernului şi chiar prin norme, ordine sau
instrucţiuni. Toate actele normative care reglementează
organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice sunt publicate în
Monitorul Oficial al României, partea I-a.
O caracteristică principală a unităţilor bugetare, aşa cum
rezultă şi din definiţie, este faptul că toate cheltuielile proprii atât
cele materiale, cât şi cele de capital sunt finanţate din bugetul
public prin diferitele forme ale acestuia.
O altă caracteristică a unităţilor bugetare este faptul că
patrimoniul, atât cel de la momentul înfiinţării, cât şi cel ulterior
se constituie prin dotare, donaţii sau achiziţii publice, conform
prevederilor legale.
Trăsătura de bază a instituţiilor publice rezidă în aceea că
acestea, de regulă, nu desfăşoară activităţi productive şi nu
realizează venituri (cheltuielile fiind acoperite din resurse
bugetare), obiectul lor de activitate fiind plasat în sfera
nematerială, cum ar fi: învăţământ, sănătate, cultură şi artă,
protecţie socială, justiţie, apărare naţională etc. Cu toate acestea,
instituţiile publice au un rol deosebit de important în realizarea
obiectivelor politice şi sociale ale guvernării.;
Disciplina bugetară este considerată ansamblul regulilor şi
instrucţiunilor generale cuprinse în Legea finanţelor publice sau a

22
celor speciale stabilite în legile anuale ale bugetului de stat care se
adresează unităţilor bugetare şi se referă la activitatea acestora.
Calitatea de ordonator principal de credite poate fi delegată
unor înlocuitori de drept, secretarilor generali sau altor persoane
împuternicite în acest scop. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a
activităţilor instituţiilor, prin aceleaşi prevederi legale,
ordonatorii principali de credite sunt autorizaţi să angajeze, să
lichideze şi să ordonanţeze cheltuieli pe parcursul exerciţiului
bugetar, în limita creditelor bugetare aprobate. Plata acestor
cheltuieli este efectuată de către persoane autorizate care, potrivit
legii, poartă denumirea generică de contabil. Principiul separării
atribuţiilor persoanelor care au calitatea de ordonator de credite
de atribuţiile persoanelor care deţin calitatea de contabil stă la
baza execuţiei bugetare.
Conducătorii instituţiilor publice din subordinea celor
conduse de ordonatorii principali sunt, conform aceloraşi
prevederi legale, ordonatorii secundari sau terţiari de credite,
după caz.
Ordonatorii secundari de credite reprezintă o verigă
intermediară între ordonatorii principali şi cei terţiari, fiind
întâlniţi doar la nivel central. La nivel local nu se întâlnesc
ordonatori secundari ca urmare a faptului că funcţionarea lor nu
se justifică. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii
instituţiilor centrale care au în subordine instituţii cu personalitate
juridică. Aceştia repartizează creditele bugetare primite direct de
la ordonatorii principali pentru nevoile proprii ale ordonatorilor
terţiari republicani. În ceea ce priveşte utilizarea creditelor puse la
dispoziţie, ordonatorii secundari au aceleaşi drepturi ca şi
ordonatorii principali, fiind diferită numai sursa acestor credite.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor
care nu au în subordine unităţi cu personalitate juridică, primind
creditele bugetare numai pentru nevoi proprii, fără a avea dreptul
de a repartiza altor instituţii alocaţiile bugetare. De remarcat este
faptul că aceştia primesc creditele bugetare prin repartizare de la

23
ordonatorii principali sau secundari în cazul instituţiilor
republicane, respectiv doar de la ordonatorii principali de credite
pentru instituţiile locale. De exemplu, calitatea de ordonator
terţiar se acordă directorilor de şcoli şi de spitale etc..

24
  Popeangă P, Bragadireanu C., buget și contabilitate bugetară, Ed. Pro Universitaria, București, 2010,
- suport de curs
 Popeangă, G., - Managementul bugetelor locale, Ed. Expert, Bucureşti 2002.
 Popeangă, P., Popeangă, G - Fiscalitate, Ed. Academica Brâncuşi, Tg. Jiu, 2002.
 Văcărel, I., Bercea, FL, Anghelache, G., Bistriceanu, Gh., Bodnar, M., Georgescu, Fl., Moroşanu, T. -
Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, RA Bucureşti 2004;
 Dochiţă, E., Neamţu, Gh., Voicu, E. - Bugetul public şi contabilitatea unităţilor bugetare;
 Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările ulterioare;
 H.G. nr. 22/2003, privind pentru abrogarea unor dispoziţii legale, precum si pentru modificarea si
completarea unor metodologii contabile si fiscale, publicată în M.O. nr.44 din 27 ianuarie 2003;
 Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13 august 2002; cu
modificările ulterioare,
 Legea bugetului de stat pe anul 2011.

1. a; 2. c; 3. b; 4. a.

25