CAPITOLUL 12

SUSTENABILITATEA FINANŢELOR PUBLICE

12.1. Caracteristici comune datoriei interne şi datoriei externe
12.2. Datoria publică internă şi externã
12.3. Componentele tehnice ale imprumuturilor de stat.
12.4. Datoria publicã externã
12.5. Echilibrarea bugetarã prin intermediul îndatorãrii publice

12.1. Caracteristici comune datoriei interne şi datoriei externe

Datoria publica a unui stat reprezinta totalitatea sumelor imprumutate de administratia
publica centrala, de unitatile administrativ-teritoriale si de alte unitati publice, de la persoane
fizice sau juridice pe piata interna sau externa si ramase de rambursat, la un moment dat.
Datoria publica reprezinta gradul de indatorare a tarii, indicator ce se determina prin
raportarea volumului datoriei publice la PIB. Acest indicator arata in ce masura valoarea nou
creata intr-un an este grevata de datoria publica. Povara datoriei publice este mai mare sau mai
mica, in functie de gradul de dezvoltare economica a tarii, tarile mai slab dezvoltate suportand
mai greu apasarea impusa de plata datoriei.
In functie de sursa imprumutului public, datoria publica are caracter intern sau extern. Cu
cat ponderea datoriei externe in totalul datoriei publice este mai ridicata, cu atat mai mult se
transfera generatiei viitoare sarcina de a acoperi cheltuielile prezente. Datoria publica externa se
exprima, de regula, intr-o moneda care constituie elementul de referinta pentru cursul valutar de
schimb al monedei nationale (care se numeste in termeni monetari ancora a monedei nationale),
în prezent, prin poziţia sa de ţarã care şi-a exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeanã,
Romana a adoptat euro ca monedã de referinţã. Dimensiunea datoriei publice externe exprimata
in moneda nationala fluctueaza in functie de modificarea cursului de schimb, dar si in functie de
puterea de cumparare reala a populatiei in perioada considerata.
Apasarea pe care achitarea datoriei publice o exercita asupra intregii societati este
suportata mai greu sau mai usor, dupa cum economia tarii este mai mult sau mai putin
dezvoltata. Pentru a putea calcula efortul societatii de a plati datoria publica, se calculeaza unii
indicatori reprezentativi:
Efortul financiar se dimensioneaza prin serviciul datoriei publice1, care cuprinde
cheltuielile cu rambursarea ratei imprumutului si plata dobanzilor aferente. Analiza apasarii pe
care aceste cheltuieli le exercita in economie se determina prin indicatori ca:

1
În conformitate cu Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr.64/2007 privind legea datoriei publice, prin
denumirea “serviciul datoriei publice” se înţelege totalitatea sumelor reprezentând rate de capital,
dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, conform acordurilor sau contractelor de
împrumut, la o anumită dată sau pentru o perioadă determinată.
  marimea absoluta, exprimata in lei pentru datoria interna si in dolari pentru datoria
externa;
 marimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
 raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) si PIB;
 raportul dintre serviciul datoriei publice (interne sau externe) si totalul cheltuielilor
bugetului de stat sau totalul cheltuielilor publice.;
 raportul dintre dobanzile cuprinse in serviciul datoriei publice si PIB sau cheltuielile
bugetare etc.
Cea mai mare parte a datoriei publice este acoperita de creditori de tip societati bancare,
societati de asigurare, societati comerciale si unele persoane fizice sau juridice din tara si
strainatate care dispun de fonduri temporar libere.
Acoperirea necesarului de finantare a cheltuielilor publice se realizeaza prin imprumuturi
pe piata interna sau externa. Tarile dezvoltate dispun de piete de capital suficient de bine
dezvoltate pentru a putea acoperi necesarul de resurse financiare si in consecinta ponderea cea
mai mare in totalul datoriei o are datoria interna. In tarile slab dezvoltate sau cele in tranzitie de
la o economie centralizata spre o economie de piata, precumpanitoare este datoria contractata de
stat de la organisme internationale si din tari straine, capitalul disponibil pe piata interna fiind
insuficient. In cazul acestor tari, gradul de dependenta economica si financiara a tarii fata de
strainatate este mai ridicat.
Datoria publica a unei tari este, de asemenea, caracterizata si in functie de gradul de
exigibilitate, respectiv de intervalul de timp in care trebuie achitata in intregime:
 datoria publica flotanta este datoria contractata sau garantata de stat cu termen scurt de
rambursare;
 datoria publica consolidata este datoria contractata sau garantata de stat cu termen
mijlociu si lung de rambursare.
Structura datoriei publice din punct de vedere al perioadei de rambursare difera de la tara
la tara si in functie de mediul inflationist. Astfel, daca perioada in care se contracteaza datoria
publica este caracterizata de o rata inalta a inflatiei, imprumutul public pe piata interna pe termen
lung nu poate fi de mari dimensiuni - plasamentele in efecte publice isi erodeaza valoarea pe
termen lung, chiar daca remuneratia acestora este mai mare decat a celor pe termen scurt.
Intr-o economie de piata, la credit apeleaza:
 sectorul public, pentru acoperirea golurilor temporare de trezorerie (pe termen scurt) si
pentru acoperirea deficitelor bugetare;
 sectorul privat, pentru finantarea activitatii curente (in special a activelor circulante),
mai ales prin credite bancare pe termen scurt si pentru finantarea investitiilor prin
credite pe termen mediu si lung (credite bancare sau prin hartii de valoare).
Pe piata libera, capitalul aflat temporar disponibil la persoanele fizice si juridice -
economiile populatiei, capitalul liber posibil de plasat al societatilor comerciale, capitalurile
disponibile din sistemul bancar, ale institutiilor financiare si de asigurari etc. - sunt oferite
solicitantilor din sectorul public si privat, care accepta conditiile imprumutatorului privind
garantia, termenul de rambursare, rata dobanzii, conditiile de plata si de penalizare in cazul
nerespectarii acestora.
Agenţii economici privaţi, persoane fizice sau juridice, apeleazã la credit comercial in
vederea realizarii unor obiective pentru:
- achiziţionarea de bunuri de folosinţã îndelungatã ;
- realizarea de locuinţe ;
- sustinerea activitatii curente, in general prin credite pe termen scurt;
- efectuarea de investitii, prin credite pe termen mediu si lung, in vederea retehnologizarii,
modernizarii, achizitionarii de titluri financiare aducãtoare de dobândã sau alte avantaje
etc.
Spre deosebire de sectorul privat, sectorul public contracteazã împrumuturi de stat intern
sau extern în urmãtoarele scopuri :
Destinaţia împrumuturilor de stat şi locale interne şi externe
 finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii
precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această
destinaţie, finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi bugetului Trezoreriei Statului din exerciţiul curent şi refinanţarea
datoriei publice guvernamentale, în condiţii acceptate de Ministerul Finanţelor Publice;
 menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al
Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finanţelor Publice;
 finanţarea unor proiecte sau a altor necesităţi aprobate prin hotărâre a Guvernului sau a
autorităţilor publice locale;
 garantarea de credite contractate de agenţi economici publici şi privaţi, în vederea
realizãrii unor obiective de interes general sau local;
 susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare;
 refinanţarea datoriei publice guvernamentale sau locale;
 alte situaţii prevăzute de lege.
Deficitul bugetar, respectiv soldul negativ al bugetului de stat este acoperit prin resurse
imprumutate pe piata interna sau externa de capital, adica prin împrumut public.

Împrumutul public se realizeaza

 direct de catre stat, de la persoane fizice sau juridice care detin capitaluri disponibile
temporar;
 prin institutii specializate: banci comerciale, case de economii, institutii de asigurari
sociale si reasigurare etc., care fac intermedierea colectarii capitalurilor pe care
societatea civila le imprumuta statului.
Împrumutul public poate fi utilizat:
  in scopuri productive, pentru sustinerea unor investitii productive in sectorul public sau
pentru sprijinirea unei activitati din domeniul producerii sau desfacerii, de interes
national;
 in scopuri neproductive, cum sunt apararea nationala, ordinea publica, gospodaria
comunala etc., respectiv pentru cheltuieli necesare intregii societati sau comunitãţi.
Indiferent de scopul caruia ii este destinat, creditul public este purtator de dobanda pentru
imprumutator. In cazul imprumutului public pentru domeniul productiv, acesta (plus dobanda
corespunzatoare) poate fi platit partial sau integral din profitul intreprinderii publice care l-a
utilizat; acoperirea partii ce nu se poate achita de catre beneficiarul creditului sau a activitatilor
neproductive sustinute prin credit public se realizeaza de la buget, in special din impozite si taxe.
Creditul, atat public, cat si privat, se poate realiza fie apeland la sistemul bancar, fie prin
emisiuni de hartii de valoare, cumparatorii acestor hartii - subscriitori - fiind cei care imprumuta
statul sau societatile comerciale.

Instrumentele datoriei publice guvernamentale sau locale sunt:

 titluri de stat sau locale emise pe piaţa internă sau externă. Aceste titluri sunt instrumente
financiare care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, inclusiv
certificatele de trezorerie pentru populaţie nerăscumpărate la scadenţă şi transformate în
certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului ale
autorităţilor publice locale în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu şi lung,
care pot fi emise în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, şi pot
fi negociabile sau nenegociabile.
 împrumuturi de stat sau ale autorităţilor publice locale de la bănci, de la alte instituţii de
credit, persoane juridice române sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;
 împrumuturi de stat sau ale autorităţilor publice locale de la guverne şi agenţii
guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau de la alte organizaţii
internaţionale;
 împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului, în
condiţiile legii;
 garanţii de stat sau ale autorităţilor publice locale reprezintã angajamentele asumate în contul
şi în numele statului de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice sau asumate de
autorităţile publice locale, în calitate de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale
garantatului, în condiţiile legii.
12.2. Datoria publică internă şi externã
Potrivit Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr.64/2007 privind legea datoriei publice,
prin datorie publică se inţelege datoria publică guvernamentală, contractatã de Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, la care se adaugă datoria publică locală, contractatã de autoritãţile
administraţiei publice locale.
Datoria publică guvernamentală internă este partea din datoria publică guvernamentală
care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi
contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în
lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau ale altor legi speciale, inclusiv
sumele utilizate temporar din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului
pentru finanţarea temporară a deficitelor bugetare.
Datoria publică locală internă reprezintã partea din datoria publică locală care reprezintă
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea, de la persoane fizice sau juridice
rezidente în România.
Datorie publică guvernamentală externă este partea din datoria publică guvernamentală
reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din împrumuturi contractate
direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.
Datorie publică locală externă este partea din datoria publică locală reprezentând
totalitatea obligaţiilor financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de acestea de la persoane fizice sau juridice
nerezidente în România.
Trebuie menţionat cã împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă obligaţii
ale Guvernului, iar plata serviciului datoriei publice aferentă acestor împrumuturi se va efectua
exclusiv din bugetele locale şi prin împrumuturi pentru refinanţarea datoriei publice locale.
Autorităţile administraţiei publice locale pot contracta sau garanta împrumuturi interne
şi/sau externe pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes
local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale, potrivit legii, numai cu avizul
Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale.
Imprumutul de stat este o intelegere intervenita intre stat, pe de o parte si o persoana
fizica sau juridica, pe de alta parte, care consimte sa puna la dispozitia statului o suma de bani,
sub forma de imprumut, pe o perioada determinata. Statul se angajeaza sa restituie aceasta suma
la termenul stabilit si sa achite “pretul” (dobanda) cuvenit. Imprumutul de stat prezinta
urmatoarele trasaturi caracteristice:

Caracteristicile împrumutului de stat :

 are un caracter contractual, spre deosebire de prelevarile fiscale, care sunt obligatorii.
Conditiile de emisiune, rambursare, forma si marimea venitului pe care il asigura,
inclusiv eventualele avantaje pe care statul le acorda imprumutatorului se stabilesc de
catre organele de decizie ale statului, fara consultarea prealabila a subscriitorilor
potentiali. De asemenea, hartiile de valoare emise de autoritãţile publice sunt considerate
ca fiind foarte sigure, pentru imprumutator gradul de risc este practic nul.
In general, imprumuturile de stat au la baza principiul facultativitatii si se constituie
prin acordul ambelor parti. Au existat si imprumuturi fortate, cu caracter obligatorii in cazuri
exceptionale (de razboi etc.).
 are caracter rambursabil, statul restituind suma cu care a fost imprumutat la termenul pe
care l-a fixat, in functie de evolutia previzibila a necesitatilor de finantat din fondurile
publice.
 Fac exceptie de la aceasta regula imprumuturile perpetue, pe care statul le emite cu
angajamentul de a plati o dobanda bine stabilita (imprumutatorul isi acopera creditul acordat
si remuneratia acestuia din dobanda). Chiar daca nu are termenul de rambursare precizat,
statul poate sa-si rascumpere obligatiunile la Bursa cand situatia sa economica este propice
acestei operatiuni.
 imprumutul public asigura detinatorilor de obligatiuni publice o contraprestatie, pe langa
rambursarea sumei cu care a fost creditat. Contraprestatia consta in plata catre
detinatorul titlului de stat a unei dobanzi si/sau a unui castig, precum si unele avantaje
materiale.
Exista situatii, de obicei generate de evolutia mediului economic, in care avantajele
oferite de hartiile de valoare ce exprima un imprumut de stat sa se modifice.In aceste cazuri,
statul are posibilitatea de a face conversiunea hartiilor emise,respectiv preschimbarea in alte
hartii de valoare, cu caracteristici modificate (dobanda, termenul de rambursare etc.).
In general, dobanda purtata de hartiile de valoare emise de o autoritate publicã este
mai mica decat dobanda practicata pe piata de capital, deoarece statul reprezinta cel mai
solvabil debitor, deci riscul imprumutului este cel mai mic, practic nul (pe piata de capital,
rata dobanzii este direct proportionala cu riscul pe care il comporta imprumutul).
Obligatiunile creditului public – de stat sau care reprezintã credit municipal - sunt hartii
de valoare emise de stat, cu titlu de creanta. Ele confera posesorului calitatea de creditor al
statului si dreptul de a primi dobanda la suma imprumutata, indiferent de rezultatele obtinute in
activitatea pentru care s-a facut emisiunea.

Obligatiunile de stat sau municipale pot fi emise:

 în formă materializată (titlu financiar în formã fizicã), ca înscrisuri imprimate, cuprinzând
menţiuni obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii sau a
discontului, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente specifice fiecărei categorii
de titluri; aceste instrumente pot fi utilizate de către deţinători drept garanţii pentru
împrumuturi;
 în formă dematerializată (titlul financiar care se evidenţiază prin înregistrare în cont), ca
titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor încorporate se
evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont; aceste instrumente pot fi
utilizate de către deţinători drept garanţii pentru împrumuturi.
Obligatiunea de stat sau municipalã nu are valoare proprie; ea reprezinta o forma a
capitalului fictiv, desi se cumpara, se vinde si se depune ca gaj.

Imprumuturile pe baza de obligatiuni reclama existenta:

 unei emisiuni de obligatiuni
 unei banci sau institutii specializate cu sarcina de a plasa obligatiunile in randul
persoanelor fizice sau juridice care au capitaluri disponibile
 unei piete pe care sa se coteze obligatiunile
  - unei institutii de credit care sa se ocupe cu rambursarea imprumutului.

Obligatiunile puse in circulatie de societatile comerciale reprezinta titluri de credit, (hartii

de valoare) emise prin intermediul bancilor sau chiar de catre agentii economici. Ele confera
detinatorului calitatea de creditor fata de societatea respectiva si dreptul sa primeasca din partea
acesteia dobanda pentru suma imprumutata si/sau castiguri prin tragere la sorti.
Bonitatea financiara este o forma a increderii pe care o atesta o persoana fizica sau
juridica in momentul în care solicitã un credit, de a restitui la scadenta creditele contractate
impreuna cu dobanzile aferente, increderea pe care o inspira un solicitant de credit. Aprecierea
bonitatii se face pe baza analizei bilantului, precum si a modului cum au fost onorate in trecut
obligatiile contractuale.
Bonitatea financiara a unei tari consta in capacitatea acesteia de a onora serviciul
datoriei publice externe, oportunitatea contractarii de noi imprumuturi externe. Marimea
bonitatii financiare se apreciaza pe baza indicatorilor datoriei externe, respectiv ponderea
acesteia in totalul exporturilor, raportul transelor datoriei scadente fata de volumul
disponibilitatilor de economisire in perioada data, solvabilitatea, capacitatea agentilor de a
produce profit.
Imprumutul de stat se realizeaza fie pentru necesitati de trezorerie, fie pentru necesitati de
echilibru bugetar.
Necesitatile de trezorerie apar cand, desi pe intregul an veniturile si cheltuielile bugetului
de stat pot fi echilibrate, potrivit proiectului aprobat al bugetului de stat, incasarile perioadei sunt
insuficiente pentru a acoperi cheltuielile publice - din cauza termenelor de incasare si plata
neconcordante, a decalajelor voite sau nevoite ce pot sa apara etc. Ca urmare, se manifesta o
insuficienta temporara de resurse.
Organizatia specializata care se ocupa cu executia de casa a bugetului de stat (Trezoreria
statului, prin directia de specialitate din Ministerul Finantelor Publice) urmareste in permanenta
situatia incasarilor si platilor în sistemul bugetar public. Ea prevede aparitia eventualelor goluri
de casa si cauta resursele financiare care ar putea sa-l acopere. Daca exista institutii publice ce
detin capitaluri temporar disponibile, ele vor acoperi golul de casa al Trezoreriei statului si,
indata ce veniturile bugetare se vor incasa, vor fi rambursate cu suma corespunzatoare. Daca
disponibilul de capital al sectorului public nu este suficient pentru a acoperi deficitul temporar de
casa al bugetului de stat, Trezoreria apeleaza la imprumuturi pe termen scurt de la alti detinatori
de resurse banesti de pe piata. Aceasta nu mareste masa semnelor banesti in circulatie, ci
reprezinta numai o redistribuire. In ultima instanta, Trezoreria face apel la Banca centrala a tarii,
sub forma unui avans in contul veniturilor bugetare viitoare. Avansul de la BNR reprezinta o
emisiune de moneda fara acoperire. Operatiunea se executa in termeni foarte stricti (consemnati
atat in Legea finantelor, cat si in Legea sistemului bancar), deoarece, daca vizeza sume
importante si nu se ramburseaza la termen (scurt), poate genera un proces inflationist foarte
puternic.
12.3. Componentele tehnice ale imprumuturilor de stat.
Din punct de vedere juridic, un imprumut de stat este definit prin cateva elemente tehnice:
 denumirea imprumutului, prin care se precizeaza scopul acestuia (inzestrarea armatei,
construirea de drumuri etc.) si cand se lanseaza cu relativa regularitate pentru acoperirea
deficitelor bugetare se precizeaza fie anul (de exemplu “imprumutul de stat 1947”), fie
dobanda (de exemplu “imprumutul de stat 5 1/4 %), fie forma pe care o imbraca venitul (de
exemplu “imprumutul de stat cu castiguri”) etc.
 valoarea nominala este valoarea inscrisa pe cupiurile ce formeaza inscrisurile emise de stat
(de exemplu 1 milion lei, 5000 franci francezi, 1000 dolari SUA s.a.), care sunt numite
efecte publice, titluri, hartii de valoare, obligatiuni etc.
Valoarea nominala inscrisa pe hartia de valoare arata suma pe care statul o va
rambursa detinatorului la termenul specificat in contractul de imprumut. Detinatorul poate sa
vanda la bursa hartia de valoare, suma cu care aceasta se negociaza reprezentand valoarea ei
reala.
 valoarea reala a inscrisului se stabileste in functie de cererea si oferta de capital de pe
piata, la un “curs” cu care se coteaza inscrisul la bursa. Valoarea reala poate fi mai mica,
egala sau mai mare decat valoarea nominala, cursul fiind sub pari, al-pari sau supra pari2.
In general, lansarea unui imprumut de stat se face sub valoarea nominala.
 termenul de rambursare. Imprumuturile de stat se pot lansa cu termen de rambursare
specificat (scurt, mediu sau lung) sau fara termen de rambursare.
 imprumuturile de stat pe termen scurt sunt lansate pentru golurile temporare de
trezorerie (din cauza decalajului dintre incasari si plati de Trezorerie sau din necesitatea
efectuarii unor cheltuieli bugetare neprevazute);
 imprumuturile de stat pe termen mediu si lung sunt lansate in vederea acoperirii
deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finantarea unor cheltuieli de investitii de
mare valoare.
 forma sub care se contracteaza imprumutul de stat:
 prin creante in cont, respectiv prin inregistrarea in evidentele datoriei publice fara sa
se elibereze inscrisuri; metoda se practica cand imprumutul este obtinut de la un
numar limitat de creditori.
Creantele in cont nu necesita cheltuieli pentru confectionarea sau depozitarea
inscrisurilor, dar nu pot fi negociate la bursa (inafara bursei se indeplinesc anumite
formalitati pentru negocierea creantelor in cont).
 prin emisiune de inscrisuri, cand statul se imprumuta de la un numar mare de
creditori. Inscrisurile poarta denumiri diferite, in functie de caracteristicile pe care le
prezinta:
 pentru imprumuturile de stat pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, polite de
tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri)de impozite etc.
 pentru imprumuturile pe termen mediu si lung statul emite inscrisuri sub
denumirea de obligatiuni sau titluri de renta.

2
Definiţiile termenilor se gãsesc în Glosarul de la finele lucrãrii.
  pentru imprumuturile fara termen de rambursare, statul emite titluri de renta
perpetua.
 - costul pe care statul il plateste pentru imprumut creditorilor sai este sub forma de
dobanda si/sau castiguri sau alte avantaje.
La imprumutul de stat cu dobanda, inscrisurile au un numar de cupoane, care se detaseaza
periodic si potrivit carora se primeste dobanda.
Rata dobanzii la imprumutul de stat (rata de emisiune) este determinata de cererea si
oferta de capital de pe piata, de rata dobanzii practicata la credit de catre bancile comerciale si,
implicit, de situatia economica si procesele inflationiste caracteristice perioadei considerate.
Limita minima a ratei dobanzii este zero si cea maxima este egala cu rata medie a profitului.
Pentru a proteja pe creditor pe termen lung, statul acorda dobanda mai mare la
imprumuturile cu termen de rambursare mai indepartat.
Rata de emisiune a dobanzii se refera la valoarea nominala a inscrisurilor emise (rata
nominala).
In general, plasarea pe piata a inscrisurilor emise se face sub pari, valoarea reala incasata
fiind sub valoarea nominala. De aici rezulta ca rata reala a dobanzii este mai mare decat rata
nominala (se mai numeste si venit net ce revine creditorului, care este invers proportional cu
indicele de crestere a preturilor).
dr = {(100+dn)/D}*100 - 100
unde:dr = rata reala a dobanzii
dn = rata nominala a dobanzii
D = indicatorul preturilor de consum (sau rata inflatiei + 100) sau deflatorul PIB
(indicele de pret aferent PIB) in tara creditorului.
Pentru a face mai atractive inscrisurile ce reprezinta imprumuturi de stat se practica, in
afara dobanzii, alte metode si tehnici specifice, cum ar fi:
Metode şi tehnici pentru a face imprumutul public mai atractiv :
 posibilitatea pe care o acorda imprumutatorul (Statul) ca debitorii sa participe la trageri la
sorti, prin care castigatorii obtin sume mult mai mari decat dobanzile pe care efectul de stat
le-ar aduce.
- lansarea emisiunii efectului public sub-pari. Pentru a face imprumutul mai atractiv decat
depunerile in sistemul bancar, statul ofera un avantaj suplimentar, prin intermediul primei de
rambursare.
- scutirea de impozite si taxe a veniturilor care provin din imprumuturi si/sau tranzactii la
bursa a efectelor publice;
- acceptarea de catre stat de efecte publice, inainte de termenul de rambursare a cestora, in
contul impozitelor datorate;
- daca detinatorul efectelor publice este declarat falit, efectele publice nu pot fi supuse
executarii silite (privilegiu juridic adoptat numai de unele tari);
- in vederea protejarii creditorilor sai de riscul inflatiei, statul poate utiliza doua metode:
 a) rata dobanzii purtata de efectele publice sa fie suficient de ridicata, incat sa acopere
anticipatiile inflationiste pe perioada de rambursare.
Dezavantajul consta in faptul ca o apreciere nerealista fie defavorizeza pe creditori,
cand inflatia reala o depaseste pe cea previzionata, fie pe Stat, daca inflatia reala este mai
mica decat cea anticipata si costul imprumutului devine nejustificat de mare.
b) sa acorde garantie juridica impotriva acestei deprecieri:
 prin exprimarea imprumutului intr-o valuta mai stabila. Metoda se practica in special
in cazul imprumuturilor externe si se exprima fie in dolari SUA, fie in EURO, pentru
ca si valutele forte suferã fluctuaţii insemnate in funcţie de conjunctura economicã.
 legarea monedei in care s-a facut imprumutul de continutul sau in aur. Metoda nu se
mai aplica de cand s-a renuntat la convertibilitatea in aur a monedelor nationale.
 indexarea imprumutului in functie de variatia indicelui preturilor bunurilor de
consum sau a unor produse considerate de importanta maxima pentru acea tara.

Operatiuni prin care se realizeaza un imprumut de stat

A. Plasarea imprumutului de stat se realizeaza prin mai multe modalitati:
Modalitãţi de plasare a împrumutului de stat :
 prin subscriptie publica, realizata prin Ministerul Finantelor sau alte institutii
specializate, imputernicite de Stat in acest sens. Se efectueaza printr-o larga publicitate in
mass-media;. Varsarea sumelor subcrise se realizeaza la administratiile publice, casele de
economii, banci sau direct prin functionari publici, retribuiti pe cale de remiza; costul
functionarii ghiseelor se acopera pe seama unui comision.
Exista doua tipuri de subscriptie publica:
 subscriptie publica cu un cuantum nelimitat al imprumutului. Subscriitorul poate
varsa in contul imprumutului orice suma, fara nici o restrictie;
 subscriptie publica cu un cuantum limitat al imprumutului, in care caz subscriitorilor
li se limiteaza sumele pe care le pot subscrie, in functie de plafonul imprumutului sau
se stabilesc de la bun inceput limite de subscriere la fiecare ghiseu sau plasator.
 prin consortii (sindicate) bancare, respectiv grupuri de banci, reunite in scopul de a
realiza emisiuni de titluri, de a garanta unele credite etc. care utilizeaza doua metode:
a. preiau in comision obligatiunile statului, care primeste sumele ce-i sunt imprumutate
pe masura plasarii efectelor publice. Pentru aceasta operatiune, consortiul primeste
din partea statului un comision, proportional cu numarul plasamentelor. Consortiul
nu raspunde de inscrisurile neplasate;
b. cumpara efectiv inscrisurile imprumutului de stat si apoi efectueaza plasarea acestora.
Efectele publice neplasate intra in portofoliul consortiului bancar.
Din punct de vedere financiar, aceasta metoda este mai costisitoare pentru stat
decat subscriptia publica, dar este mai comoda din punct de vedere tehnic si mai rapida;
 prin vanzare la bursa, cand statul doreste ca imprumutatorii sai sa nu stie daca inscrisurile
reprezinta un credit nou (printr-o noua emisiune) sau apartin unui vechi imprumut.
 Aceasta metoda nu se poate aplica pe scara larga pentru ca ar diminua randamentul
financiar al imprumutului.
B. Modificarea ratei dobanzii si a termenelor de rambursare.
Conversiunea. Arozarea.
Obligatiunile de stat sunt, in general, “la purtator”, atunci cand numarul subscriitorilor
este mai mare. Daca exista un numar redus de creditori, efectele publice pot fi “nominative”, iar
suma imprumutata, dobanzile si comisioanale aferente se inscriu in datoria publica.
Modificarea ratei dobanzii pe care o poarta inscrisurile apare necesara daca nivelul ratei
dobanzii in sistemul bancar (rata de scont) inregistreaza scaderi considerabile fata de rata
dobanzii obligatiunilor de stat deja emise. In acest caz, statul procedeaza la conversiunea
obligatiunilor, respectiv la preschimbarea inscrisurilor vechi in unele noi, cu o dobanda mai
scazuta. In acest fel, statul obtine un avantaj material, dar sufera un prejudiciu moral, prin
pierderea credibilitatii.
Conversiunea poate fi de trei feluri:
- fortata, atunci cand titlurile vechi sunt obligatoriu schimbate cu cele noi. La expirarea
termenului de rambursare isi pierd valabilitatea;
- facultativa, atunci cand titlurile noi, cu dobanda mai redusa, sunt insotite de alte avantaje
oferite subscriitorilor;
- - conversiunea in obligatiuni cu dobanda mai mica sau rambursarea anticipata. In aceasta
situatie, efortul financiar al statului este mai mare si, de aceea, avantajul conversiunii poate fi
anihilat.
Daca pe piata de capital se produc scaderi insemnate ale cursului obligatiunilor de stat,
chiar sub cursul de emisiune, detinatorii acestor obligatiuni inregistreaza pierderi importante,
ceea ce determina scaderea increderii in creditul public. Pentru a evita aceasta situatie, statul
procedeaza la cresterea dobanzilor aferente obligatiunilor publice, prin metoda inversa
conversiunii, numita arozare. Daca dispune de fonduri suficiente, statul va prefera arozarii
rascumpararea imprumutului inainte de termenul de rambursare.

Consolidarea datoriei.
Cand se recurge frecvent la imprumuturi de stat pe termen scurt pentru acoperirea
golurilor temporare de trezorerie, statul poate sa acumuleze datorii importante, a caror
rambursare simultana i-ar afecta situatia financiara. Pentru a evita aceasta situatie, statul
procedeaza la consolidarea datoriei ajunsa la scadenta, respectiv la preschimbarea inscrisurilor
imprumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur) cu inscrisuri ale unor
imprumuturi pe termen mediu sau lung (obligatiuni si titluri de renta) sau fara termen (titluri de
renta perpetua).
In general, pentru ca pe termen lung riscul de depreciere a plasamentelor este mai mare,
statul trebuie sa accepte sa acorde dobanzi mai ridicate sau alt gen de avantaje pentru noile
inscrisuri.
Consolidarea datoriei externe se poate efectua numai cu acordul creditorilor si in
conditiile dictate de acestia.
 Consolidarea reprezinta o operatiune avantajoasa pentru institutiile financiare prin
intermediul carora se deruleaza, pentru ca acestea percep comision.
Pentru a evita o scadere a credibilitatii din cauza consolidarii, statul poate sa realizeze
rambursarea unui imprumut ajuns la scadenta printr-un imprumut nou, de valoare egala sau
apropriata, cand aceasta operatiune nu afecteaza (mareste) in prea mare masura datoria publica si
are credibilitate in randul creditorilor.

Rambursarea imprumuturilor de stat reprezinta rascumpararea titlurilor de stat , respectiv

restituirea sumelor imprumutate.
Rambursarea imprumuturilor de stat are caracter:
 obligatoriu, pentru imprumutul de stat cu termen;
 - facultativ, in cazul imprumutului se stat perpetuu.
Din punct de vedere al momentului rambursarii, exista mai multe tipuri de imprumuturi de
stat:
 imprumuturi de stat cu restituire integrala la o scadenta unica.
 imprumuturi de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai indelungata.

Imprumutul de stat cu restituire integrala la o scadenta unica prezinta mai multe

dezavantaje, deoarece statul este obligat sa faca plati importante la termenul stabilit, ceea ce
ridica probleme de natura:
- financiara, privind asigurarea resurselor financiare;
- monetara, legate de punerea in circulatie a mari sume de bani;
- organizatorica, pentru a se efectua de plati intr-o singura zi, la un numar mare de
persoane fizice sau juridice).
Pentru a evita aceste dezavantaje, statul poate sa:
- rascumpere anticipat la bursa inscrisurile care se apropie de scadenta;
- stabileasca perioade de timp, suficient de lungi, in care sa faca rambursarea.
În ceea ce priveşte împrumuturile de stat cu restituire esalonata pe o perioda mai
indelungata, în practica exista mai multe modalitati de rambursare a imprumuturilor publice:
- prin anuitati (plati anuale), respectiv incepand din al doilea an (sau in primul an dupa
perioada de gratie, adica de scutire de plata) de la contractarea imprumutului, statul incepe sa
achite partea anuala ce revina din suma datorata, plus dobanda aferenta anului respectiv, in
functie de cum s-a stabilit in conditiile de emisiune a titlurilor.
Anuitatile pot fi in sume egale pe toata durata rambursarii imprumuturilor, sau in sume
inegale, respectiv rata de capital aceeasi si dobanda in cote progresive sau regresive;
- calea tragerilor la sorti este utilizata de stat cand imprumutul de stat a fost contractat la
un numar mare de creditori. In momentul emisiunii, Statul stabileste valoarea obligatiunilor
amortizabile in fiecare an prin tragere la sorti.
 In cazul imprumuturilor de stat pe termen lung, statul este obligat sa-l ramburseze la
scadenta; el poate sa o faca si anticipat, daca legea nu-i interzice acest lucru. Daca prin lege nu
este permisa rambursarea inainte de scadenta, statul poate rascumpara la bursa inscrisurile
respective. De asemenea, prin rambursarea la bursa, statul poate sa retraga din circulatie , daca
dispune de fonduri suficiente, titlurile imprumuturilor fara termen, prin grija Ministerului
Finantelor, cand cotatia acestora se afla la un curs scazut (sub-pari).
Rambursarea imprumutului de stat se efectueaza pe seama :
 fondului special de amortizare, la dispozitia unei institutii specializate, ale carei venituri
provin in special din monopoluri fiscale;
 resurselor prevazute special in acest scop in buget. Imprumutul se acopera din veniturile
bugetare ordinare, fara sa se creeze un fond special de amortizare;
 - excedentelor bugetare, cand acestea exista si operatiunea financiara este profitabila pentru
stat.
Alte cai de amortizare a datoriei publice, in afara amortizarii (stingerii) imprumutului de stat
sunt:
 incapacitatea de plata a statului, devenit insolvabil din motive politice, economice sau de
razboi.
 deprecierea monetara, cand imprumutul nu a fost protejat prin clauze contractuale
speciale impotriva inflatiei. In acest caz, statul este obligat sa ramburseze imprumutul la
valoarea sa nominala, desi valoarea reala a acestuia poate sa fie de sute, de mii de ori mai
mare.

In practica internationala, guvernele URSS (in 1918), Republicii Cuba, R.D. Coreeana
etc. au repudiat datoria publica externa si interna in urma rasturnarii regimului politic, desi statul
era solvabil, dar au riscat sa fie izolate economic si financiar pe plan international, caci sistemul
bancar extern a refuzat sa le mai acorde credite, disponibilitatile acestor state in tari straine au
fost blocate, s-a instituit embargou asupra tranzactiilor de comert exterior etc..
12.4. Datoria publică externă
Concept, trasaturi caracteristice, factori de influenta si mod de gestionare
1. Conceptul de datorie externa.
Potrivit metodologiei FMI, datoria externa este datoria avand o scadenta initiala sau
prelungita mai mare de un an, datorata nerezidentilor si rambursabila in devize straine, in
bunuri sau in servicii.
Conceptul de datorie externa este mai larg decat cel de datorie publica externa si comporta
mai multe definiţii:
- Datoria externa bruta in sens larg este datoria rezidentilor publici si privati ai unei tari -
persoane fizice si juridice - catre strainatate la un moment dat.
Intr-o economie de piata, acest indicator se dimensioneaza cu greutate daca exista un
sector privat puternic dezvoltat, in care statul nu este implicat in relatiile cu strainatatea nici
ca garant.
- Datoria externa bruta in sens restrans prezinta o serie de exceptii fata de cea in sens larg,
deoarece nu cuprinde:
 creditele pe termen scurt (sub un an), pentru ca acestea sunt operatiuni financiare
curente pentru desfasurarea activitatii;
 investitiile straine directe, care nu au termene de rambursare si nici de lichidare;
 ajutoarele cu caracter nerambursabil;
 imprumuturile externe cu perioada de gratie mai mare de 10 - 15 ani;
 imprumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
reprezentantelor lor rezidente in tara, in conditii mai avantajoase decat piata;
 creditele contractate de persoanele fizice sau juridice rezidente, negarantate de
autoritatile competente.
- Datoria externa in interpretarea Bancii Mondiale si a celorlalte organizatii internationale
cuprinde:
 sumele datorate unor creditori publici sau privati de rezidentii publici, in valuta straina,
bunuri si servicii datorate, cu un termen de rambursare mai mare de un an;
 sumele datorate de persoane private si garantate de o autoritate publica.
Indicatorul nu cuprinde:
 datoria persoanelor private negarantata de autoritatile statului;
 datoria din tranzactiile cu FMI;
 datoria ce poate fi achitata in moneda tarii;
 imprumuturile carora nu li s-a stabilit termenul de rambursare.
- Datoria externa neta reprezinta diferenta dintre:
 activele publice si private ale rezidentilor unei tari in strainatate (disponibilitati valutare,
imprumuturi acordate, investitii directe, titluri, alte creante si valori);
 - activele detinute de rezidentii straini in tara considerata (imprumuturi de la guvrne,
agentii guvernamentale si alte entitati publice, credite primite de la banci private,
organisme financiare si alti creditori, investitii de capital, titluri, disponibilitati valutare
si alte valori apartinand unor persoane publice si private starine).

Pentru a analiza datoria externa a unei tari se utilizeaza diversi indicatori, care exprima
gradul de indatorare a tarii fata de starini: marimea absoluta a datoriei externe. Se
determina prin transformarea valutelor in care au fost exprimate imprumuturile in moneda
nationala sau intr-o moneda de larga circulatie internationala (dolarul SUA);
- datoria externa medie per locuitor;
- raportul dintre datoria externa si PIB;
- raportul dintre serviciul datoriei externe si PIB, care arata cat din valoarea nou creata in
economie este afectata acoperirii datoriei publice externe;
- - raportul dintre serviciul datoriei publice externe si incasarile din exportul de marfuri si
servicii, care exprima exportul valutar pe care il implica datoria publica externa. Cu cat acest
efort valutar va fi mai mic, cu atat vor fi mai mari resursele valutare ce vor putea fi afectate
pentru importurile necesare procesului productiv.
2. Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor externe
Imprumuturile sau creditele externe se grupeaza dupa mai multe criterii:
(1) dupa destinatie
 credite pentru marfuri, ce se acorda pentru cumpararea de marfuri;
 credite financiare, se acorda de catre organisme financiare internationale, autoritati
publice si persoane juridice si fizice straine, in valuta convertibila.
(2) in functie de durata pentru care se acord
 credite pe termen scurt (1 - 2 ani);
 credite pe termen mediu (3 - 5 ani);
 credite pe termen lung (peste 5 ani).
(3) din punct de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de:
 intreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firma);
 banci si alte institutii financiare (credite bancare);
In aceste douã cazuri se acorda credite pe baze bilaterale.
 guverne (credite guvernamentale). Se acorda asistenta publica bilaterala, sub forma
ajutoarelor in bani si natura, asistenta tehnica si militara, imprumuturi in conditii privilegiate.
 rentieri si alte persoane fizice.
 organisme financiare internationale (credite financiare), care acorda asistenta publica pe
baze multilaterale.
(4) din punct de vedere al beneficiarului de credite externe, debitorii pot fi:
 guvernul;
 unitati administrativ-teritoriale;
 intreprideri sau institutii publice;
 banci;
 - intreprinderi private.

Suma imprumutata se poate acorda intr-o singura transa (si se ramburseaza la fel) sau
esalonat si se ramburseaza tot esalonat.
Prin contractul de imprumut, se stabilesc trei perioade distincte:
 perioada de utilizare a creditului;
 perioada de gratie, in cursul careia nu se fac plati pentru rambursarea creditului;
 perioada de rambursare propriu-zisa a creditului.
- Rambursarea creditelor se poate realiza:
- in cote egale;
- in cote inegale, care pot sa creasca sau sa scada progresiv;
- intr-o singura transa, la scadenta.

La acordarea unui credit, imprumutatorul poate sa pretinda garantie:

- materiala (marfuri;documente de dispozitie asupra marfurilor: conosamente, warante etc.;
actiuni si obligatiuni; depozite ale unor firme sau institutii guvernamentale; bunuri
imobiliare; venituri ale statului: taxe vamale, accize, venituri ale domeniului public s.a.;
rezervele de aur si devize ale statului etc.
- morala, respectiv imprumutul unei tari sa fie garantat de doua sau mai multe state sau de
organisme internationale.

- Principalele organisme internationale care acorda asistenta publica multilaterala sunt:

- Grupul Bãncii Mondiale :
 BIRD (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare)
 ADI (Asociatia pentru Dezvoltare Internationala), infiintata in anul 1960 pentru
acordarea de credite pe termen lung tarilor slab dezvoltate, in conditii preferentiale;
- organisme financiare regionale : Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare (BERD),
Banca Europeana de Investitii (BEI), Banca Interamericana de dezvoltare, Banca de
dezvoltare a Caraibelor etc.

Imprumuturile acordate pe baze bilaterale de tarile dezvoltate pot fi conditionate de:

- realizarea unor proiecte de investitii intr-un anumit domeniu;
- achizitionarea de instalatii, utilaje etc. pentru un obiectiv de investitii care nu este considerat
prioritar de catre debitor;
- - aspecte de natura politica, privind actiunile si initiativele debitorilor pe plan international,
respectarea drepturilor omului, instaurarea democratiei etc

3. Factorii de influenta si gestiunea datoriei externe.

Factorii care actioneaza in procesul crearii si extinderii datoriei externe sunt atat de
natura interna, cat si externa. Dintre factorii interni, cel mai important este dezechilibrul dintre
resursele interne si consumul intern - productiv si neproductiv - amplificat, in numeroase tari, de
o politica economica gresita, care a realizat imprumuturi mai ales pentru satisfacerea consumului
neproductiv sau pentru investitii neprofitabile. Acest dezechilibru se reflecta in neacoperirea de
catre veniturile globale a cheltuielilor globale, publice si private.
 Dintre factorii externi, cu un impact important asupra dimensionarii datoriei externe, se pot
enumera:
 modificarile conjuncturale in politica economica a tarilor straine. Un exemplu semnificativ il
reprezinta criza petrolului din anii ‘70;
 nivelul real al dobanzilor percepute la creditele externe, in special cele acordate pentru
creditele renegociate fiind foarte mare (renegocierea se realizeaza in cazul imposibilitatii de
plata a obligatiilor ce decurg dintr-un credit extern la termenul stabilit prin contract);
 - politica economica dusa de tarile dezvoltate de expansiune a plasamentelor profitabile, care
a atras investitiile straine, fondurile oferite pe piata de capital externa devenind mai rare,
pentru tarile in curs de dezvoltare creditele scumpindu-se.
Pentru rezolvarea situatiilor de criza a datoriei externe s-au aplicat diverse metode si
tehnici de catre organismele internationale, in primul rand FMI si Banca Mondiala, impreuna cu
bancile creditoare, vizand:
Metode de rezolvare a situaţiilor de crizã
 reesalonarea (ca masura exceptionala) a platilor scadente - in cadrul negocierilor
Clubului de la Paris - pentru imprumuturile contractate sau garantate de autoritatile
statului pe termen scurt, cu conditia majorarii dobanzii. Cu acest prilej, tarile debitoare
care au cerut reesalonarea au trebuit sa prezinte programe concrete pentru:
 imbunatatirea activitatii productive - inclusiv a exportului - si de investitii si
redimensionarea consumului, in vederea redresarii balantei de plati;
 stimularea exporturilor si reducerea importurilor prin devalorizarea monedei nationale si
limitarea expansiunii creditului bancar, facandu-l disponibil numai pentru actiuni
profitabile si pentru investitii productive.
 acordarea de credite eficace directionate catre restructurarea economiei, privatizare,
spargerea structurilor monopoliste, instaurarea pietei concurentiale etc.

4. Continutul datoriei publice externe.

Conform metodologiei FMI, datoria publica externa cuprinde imprumuturile externe cu
scadenta initiala sau prelungita mai mare de un an, contractate atat direct de stat ca debitor public
- guvern, institutii si organisme publice - cat si de agenti economici si alte persoane juridice
private, cand rambursarea este garantata de un organism public. Datoria publica externa nu
cuprinde tranzactiile cu Fondul Monetar International (altele decat creditele contractate prin
acorduri stand-by) si datoria rambursabila in moneda nationala, investitiile directe, datoria pe
termen scurt, respectiv datoria a carei scadenta initiala este mai mica sau egala cu un an.
Datoria publicã externa are o sferã de cuprindere mai redusã decât datoria externã,
excluzând creditele cãtre sectorul privat negarantate de cãtre stat.
Datoria publicã externã cuprinde numai obligaţiile externe ale statului (contractate direct
de acesta) şi ale agenţilor economici cãrora statul le-a oferit garanţie în momentul contractãrii
unei datorii externe (exclusiv datoriile sectorului privat negarantate de stat).
 - - Directã (contractatã
direct de Stat)
Datoria publicã externã - Garantatã (contractatã
Datoria externã totalã de agenţi privaţi şi
garantatã de Stat)

- Datoria externã privatã, negarantatã de Stat

Datoria publica externa directã, care reprezintã bligaţiile externe contracte prin debitori
publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice autonome;
Datoria cu garanţie publicã, care reprezintã obligaţiile externe contractate prin debitori
privaţi, a cãror rambursare este garantatã printr-un organism public.

Modalitãţi de definire a datoriei publice externe (DPE):

Forme ale datoriei publice externe:
 contractatã direct de stat
 garantatã în numele şi contul statului.

Datoria publicã externã cuprinde:

 datoria publicã externã brutã în sens larg: toate obligaţiile unui stat faţã de strãinãtate;
 datoria publicã externã brutã în sens restrâns, exclude:
 datoria publicã externã brutã în sens restrâns, exclude:
 împrumuturile pe termen scurt (sub un an);
 investiţiile directe (nu au termene de rambursare sau de lichidare);
 aporturile nerambursabile (asistenţa financiarã multilateralã);
 împrumuturi externe cu o perioadã de graţie de 10-15 ani;
 împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
reprezentanţilor lor în condiţii mai avantajoase.

Datoria externã publicã în interpretarea Bãncii Mondiale si a institutiilor din sistemul

acesteia.
Nu cuprinde:
- sume datorate de stat unor creditori publici şi privaţi în valutã strãinã, bunuri şi servicii, cu o
perioada de rambursare de peste un an;
- sume datorate de persoane private garantate de autoritãţi publice.
- datoriile persoanelor private cãtre strãinatate negarantate de autoritatea publicã;
- datoria din tranzacţiile cu F.M.I.;
- datoria care poate fi achitatã în monedã debitorului;
- sume datorate unor creditori rezidenţi în strãinatate, pentru care au fost stabilite termene de
achitare.

Datoria publica externa netã (sau “consolidatã”) este diferenţa dintre activele publice ale
rezidenţilor unei ţãri în strãinãtate (obligaţii) şi activele deţinute de rezidenţii strãini în ţara
consideratã (creanţe). In aceastã accepţiune, datoria externã netã (datoria consolidatã), include
numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţã de strãinãtate. Nu include celelalte creanţe care
nu pot fi uşor mobilizate, excluzând din calcul activele rezidenţilor ţãrii în strãinãtate şi activele
rezidenţilor strãini în ţara consideratã.

Activele rezidenţilor ţãrii în strãinãtate cuprind:

- disponibilitãţi valutare;
- împrumuturi acordate;
- investitii directe
- titluri;
- alte creanţe ;
- alte valori.

Activele rezidenţilor strãini în ţara consideratã, care cuprind:

- împrumuturi primite de la organisme publice (guvern, agenţii guvernamentale);
- credite de la bãnci, organisme financiare şi alţi creditori;
- titluri, disponibilitãţi valutare;
- investiţii de capital;
 alte valori aparţinând persoanelor strãine.

Nu intrã în datoria publicã externã (inclusiv cea garantatã) urmãtoarele:

- Tranzacţiile cu F.M.I., cu excepţia împrumuturilor acordate de Fondurile financiare (pentru
echilibrarea balanţei de plãţi externe);
- Datoria rambursabilã în monedã naţionalã;
- Investiţiile directe de capital strãin;
- Datoria pe termen scurt (cu scadenţã iniţialã mai micã de un an).
 Informatiile privind datoria publica sunt grupate pe categorii de creditori fata de care s-au
contractat imprumuturi:

- Categorii de creditori
- creditori oficiali:
 imprumuturi multilaterale;
 imprumuturi bilaterale;
- creditori privati;
 banci comerciale;
 imprumuturi rezultate din tranzactiile cu hartii de valoare;
 alti creditori.

Mãsurarea gradului de îndatorare

Indicatorii privind exprimarea nivelului absolut al datoriei publice externe cuprind, în
principal:
- Nivelul datoriei, inclusiv sumele exigibile la momentul dat, reprezinta sumele exigibile sI
neexigibile in titlul datoriei. Aceasta corespunde cu volumul total al angajamentelor externe
ale debitorului la sfarsitul anului considerat.
- Sumele exigibile sI nerambursabile (angajamentele trase de debitor pana la sfarsitul anului).
- Angajamente anuale, respectiv, nivelul total al imprumuturilor pentru care s-au semnat
acordurile in cursul anului considerat.
- Platile in titlul serviciului datoriei: sumele efective varsate in titlul rambursarilor in principal
sI platile dobanzilor sI efectuate in moneda straina, bunuri sau servicii in cursul anului
considerat. Proiectiile platilor in titlul servivciului datoriei sunt estimari ale platilor datorate
in titlul sumei datoriei, inclusiv nivelurile neexigibile.
- Fluxurile nete (sau imprumuturi nete) reprezinta datoriile, mai putin rambursarile;
- Transferurile nete: fluxurile nete, mai putin platile dobanzilor sau comisioanelor.
- Conditiile imprumuturilor

Conditiile medii ale imprumuturilor sunt indicate pentru toate noile imprumuturi
contractate in timpul anului. Cifrele citate pentru ratele dobanzilor, scadentele sI amortismentul
fiecarei categorii de imprumuturi sunt medii ponderate prin nivelul imprumuturilor.
Indicatorii şi ratele ce exprimã nivelul şi caracteristicile datoriei externe aratã la ce nivel
se ridicã stocul datoriei externe efective, de obicei prin comparaţie cu Produsul Intern Brut (PIB)
– care mãsoarã starea generalã a economiei naţionale – cu scopul de a-l plasa în contextul
general, pentru a analiza în ce mãsurã datoria este sustenabilã. De asemenea, relaţiile ce se
stabilesc între serviciul datoriei publice externe şi dimensiunea exporturilor – privite ca intrãri de
fonduri în devize – care cel mai adesea dau mãsura posibilitãţii ţãrii de a-şi onora obligaţiile de
platã cãtre partenerii externi. Explicaţia constã în aceea cã plãţile în contul serviciului datoriei
externe, ce trebuiesc realizate în devize strãine, pot fi acoperite, în primul rând, prin câştigurile
de valutã generate de exporturile de bunuri şi servicii.
In analiza datoriei externe a fiecãrei ţãri este necesar sã se aibã în vedere anumiţi
indicatori şi rate, prin care sã se stabileascã valoarea relativã a datoriei şi a obligaţiilor de platã
generate de aceasta, comparativ cu alte agregate macroeconomice, astfel fiind posibilã judecarea
potenţialului de rambursare şi determinarea nivelului relativ al gradului de îndatorare al ţãrii.
Ratele datoriei externe pot pune în luminã eventualele probleme ce pot sã aparã ca
urmare a includerii în cheltuielile bugetare a serviciului datoriei şi, implicit, în gestiunea
trezoreriei fondurilor publice, atât ca nivel, cât şi ca distribuire temporalã.

Principalele rate ce sunt analizate în vederea determinãrii capacitãţii de îndatorare a unei ţãri
sunt:
- datoria externã efectivã / Produsul Intern Brut, care are în vedere, în general, nivelul datoriei
publice şi în mai micã mãsurã al celei private (se noteazã, de obicei, cu iniţialele folosite în
englezã, respectiv DOD / GDP);
- datoria externã efectivã / volumul total de bunuri şi servicii (DOD / XGS), care exprimã
numãrul de ani în care veniturile în devize obţinute de rezidenţi din exportul de bunuri şi
servicii vor putea acoperi nivelul total al datoriei externe naţionale. In ţãrile unde serviciile
reprezintã o dimensiune nesemnificativã în volumul intrãrilor de valutã, aceastã ratã se
analizeazã ţinând cont numai de devizele intrate din exportul de materii prime, materiale
puţin prelucrate etc.;
- serviciul total al datoriei / volumul de exporturi de bunuri şi servicii. Aceastã ratã aratã
nivelul veniturilor din exporturi ce sunt absorbite prin plata serviciului datoriei externe şi
este calculatã ţinând seama atât de plaţile istorice, cât şi de cele proiectate. Pentru ţãrile care
se confruntã cu greutãţi în plata serviciului, se poate face o diferenţiere ce ar indica în ce
mãsurã ţara are dificultãţi de platã:
 pentru programarea şi eşalonarea serviciului datoriei externe, se va calcula volumul
necesar de încasãri valutare din exporturi pentru acoperirea obligaţiilor de platã
scadente;
 pentru plãţile în contul serviciului datoriei externe, ce se realizeazã efectiv prin
utilizarea sumelor obţinute din intrãrile de la export;
- volumul total al serviciului datoriei / Produsul Intern Brut (TDS / GDP), care aratã impactul
pe care costul datoriei externe îl exercitã asupra întregii activitãţi economice la nivel
naţional;
- volumul total al dobânzilor în contul datoriei externe / exportul de bunuri şi servicii (INT /
XGS), ratã care se ma inumeşte şi rata serviciului dobânzii şi aratã în ce mãsurã dobânzile
sunt acoperite prin intrãrile din exporturi. Plata dobânzilor reprezintã o componentã de primã
importanţã în balanţa contului curent. Totodatã, aceastã ratã pune în luminã gradul de
concesionalitate al unui împrumut, deoarece cu cât este mai coborâtã, cu atât respectivul
credit beneficiazã de o concesionalitate mai ridicatã;
- volumul total al dobânzilor în contul datoriei externe / Produsul Intern Brut (INT / GDP),
aratã cât din valoarea nou creatã în economie este consumatã pe plata dobânzilor generate de
împrumuturi;
- rezervele internaţionale / datoria totalã efectivã (RES / DOD). Aceastã ratã pune în evidenţã
relaţia dintre stocul datoriei externe şi deţinerile de valute strãine şi de aur, ce pot fi utilizate
pentru a onora sarcinile de platã;
- rezervele internaţionale / importurile de bunuri şi servicii (RES / MGS), care aratã numarul
de luni în care plata importurilor poate fi acoperitã prin deţinerile valutare ale ţãrii;
- trageri / Produsul Intern Brut (TDI / GDP), ce exprimã legãtura dintre intrãrile în devize prin
trageri din împrumuturile contractate şi nivelul total al output-ului economiei;
- trageri / exporturile de bunuri şi servicii (TDI / XGS). Aceastã ratã comparã intrãrile de
valutã strãinã în contul datoriei externe cu cele aferente veniturilor din exporturile de bunuri
şi servicii;
- trageri / amortizarea capitalului împrumutat, care comparã volumul intrãrilor de devize sub
forma tragerilor cu ieşirile sub forma amortizãrii împrumuturilor contractate. Totodatã, este
util sã se evalueze mãsura în care plata principalului este rostogolitã şi sã se indice dacã
nivelul unor noi împrumuturi conduce sau nu la plata unei sume mai mari - sub formã de
serviciu – în contul stocului datoriei efective;
- volumul datoriei consionale / total datorie efectivã, ceea ce pune în luminã gradul de
concesionalitate acordat de creditori, uneori dupã numeroase negocieri.
Indicatorii ce exprimã raportul dintre soldul datoriei externe şi volumul
exporturilor de bunuri şi servicii sau PIB reprezintã evaluãri ale poziţiilor pe stoc, indiferent de
unitatea de mãsurã. Aceste rate contribuie la estimarea interesului strãin în economia internã, în
timp ce soldul datoriei externe reprezintã recalcularea , la o datã anterioarã, a intrãrilor
contractuale de capital strãin.
O ratã înaltã semnificã faptul cã ţara analizatã a înregistrat intrãri importante de capital în
trecut, dar nu înseamnã automat cã a rãmas tributarã acestor intrãri sau cã ar putea sã se
confrunte cu dificultãţi în asigurarea serviciului datoriei externe. O ratã de îndatorare
externãidicatã poate fi sau nu asociatã cu o ratã a serviciului datoriei elevatã, în funcţie de
condiţiile în care sunt contractate împrumuturile. Se poate aştepta, în cadrul procesului de
acumulare a datoriei externe ca raportul între soldul datoriei externe şi PIB sau exporturi sã
creascã, pentru a atinge un nivel constant, în cazul în care sunt îndeplinite anumite ipoteze. Dacã
raportul nu va atinge aceastã limitã, se poate deduce cã productivitatea investiţiilor a fost
inferioarã dobânzilor aferente împrumuturilor externe sau cã ţara a devenit tributarã
împrumuturilor din exterior.
Indicatorii ce prezintã raportul dintre serviciul datoriei externe şi volumul exporturilor
sau PIB aratã proporţia în care exporturile unei ţãri sunt absorbite de plãţile din contul serviciului
datoriei externe. Acesta constituie deopotrivã un indicator de lichiditate, analog indicatorilor
fluxurilor de numerar din finanţele întreprinderilor.Luând în considerare aceastã interpretare, se
poate considera cã aptitudinea unei ţãri de a-şi asigura obligaţiile în contul serviciului datoriei
externe se diminueazã odatã cu creşterea acestui raport.
 Principalul interes pe care îl prezintã acest indicator ţine de faptul cã el constituie un
indice de rigiditate al balanţei de plãţi externea unei ţãri pe o perioadã scurtã. Mai mult, trebuie
ţinut seama cã dacã acest raport este mare, ajustarea externã este necesarã pentru a compensa o
evoluţie defavorabilã a balanţei de plãţi. Se considerã, de regulã, cã o ratã a serviciului datoriei
externe mai mare de 20% exprimã o situaţie potenţial periculoasã. Se subliniazã, totodatã,cã
aceastã ratã trebuie analizatã ţinând cont şi de alţi factori, cum ar fi, de exemplu, creşterea şi
structura exporturilor şi importurilor.
Dacã aceastã analizã nu se efectueazã la timp, rezultatele ar putea fi foarte periculoase.
Numeroase ţãri au înregistrat, în perioade diferite, rate ale serviciului datoriei externe între 20 şi
70%, fãrã ca aceasta sã genereze dificultãţi grave, în timp ce alte ţãri, cu rate mai mici de 20%,
sã fie nevoite sã-şi renegocieze datoria. In consecinţã, pentru a-şi forma o pãrere valabilã asupra
poziţiei de îndatorare a unei ţãri, este important sã se considere:
- mãsura în care încasãrile din exporturi ale unei ţãri provin dintr-un numãr mic de produse
sau dintr-un numãr limitat de surse;
- evoluţia trecutã şi cea prognozatã a preţurilor şi volumului exporturilor;
- variabilitatea preţurilor şi a volumului exporturilor în raport cu tendinţele acestora;
- nivelul rezervelor internaţionale şi perioada posibilã de acoperire a necesarului de importuri
din aceastã sursã;
- mãsura în care politica de gestionare a cererii poate permite pe termen scurt ajustarea
balanţei de plãţi externe, fãrã a avea efecte inacceptabile asupra economiei interne şi care
depinde, în mod normal, de posibilitatea de comprimare a importurilor neesenţiale.
Raportul dintre plãţile anuale ale dobânzii şi PIB sau încasãrile din exporturi poate avea
un rol util ca indice al amplorii relative a încãrcãturii impuse de datoria externã. In teorie, un
nivel ridicat sau o creştere rapidã a acestui raport indicã apariţia unei situaţii caracterizate printr-
un consum excesiv şi / sau dificultãţi asociate productivitãţii şi rentabilitãţii investiţiilor.
Resursele externe pot fi afectate într-o mãsurã mai mare de consum, decât de investiţii. Totodatã,
contribuţia programului de investiţii al unei ţãri la creşterea PIB sau a exporturilor poate fi slabã
în comparaţie cu costul finanţãrii externe.
Rapiditatea cu care aceastã ratã poate creşte şi nivelul la care se poate stabiliza variazã în
funcţie de ţarã, în funcţie de proporţia investiţiilor finanţate prin capitaluri atrase din strãinãtate,
de coeficientul marginal al capitalului (capital / producţie), de costul finanţãrii externe şi de
mãsura în care rata marginalã a economisirii este superioarã ratei medii de economisire din ţara
debitoare.
Rezervele internaţionale ale unei ţãri sunt egale cu suma activelor în drepturi speciale de
tragere, plus poziţia rezervelor la Fondul Monetar Internaţional, plus activele în devize şi aur –
care sunt sistematic evaluate pe baza cursurilor Londrei la sfârşitul anului. Ratele ce exprimã
volumul rezervelor comparativ cu soldul datoriei externe sau cu importurile de bunuri şi servicii
sunt indicatori ai capacitãţii de îndatorare şi de rambursare a ţãrii.
Raportul dintre intrãrile de capital şi volumul importurilor aratã mãsura în care ţara
debitoare este tributarã împrumuturilor externe brute pentru a-şi finanţa importurile.
Rata ce se determinã între ratele de capital rambursate şi fluxurile de intrare indicã
mãsura în acre datoria externã a ţãrii debitoare este “reorientatã”. Creşterea în timp a acestui
raport poate determina o aglomerare a termenelor de rambursare sau un acces mai puţin favorabil
pe piaţa internaţionalã de capital.
Aprecierea gradului de îndatorare în lucrãrile Bãncii Mondiale3
Pentru calculul indicatorilor de îndatorare, la Banca Mondialã se folosesc trei elemente
cheie, reprezentând criterii de îndatorare propuse pentru ţãrile încadrate în categoria celor cu
venituri mici şi medii. Acestea sunt: serviciul viitor al datoriei; ratele scontului (discount rate);
indicatori macroeconomici.
Serviciul viitor al datoriei este suma plãţilor de dobânzi şi a rambursãrilor de capital în
decursul viitorilor 40 de ani. Pentru împrumuturile cu rata dobânzii fixã, determinarea viitorului
serviciu al datoriei este simplã, deoarece serviciul datoriei programat este cunoscut în avans.
Pentru împrumuturi cu rata dobânzii variabilã, rata este tipic specificatã sub forma unei marje la
o ratã de bazã (cum ar fi, de exemplu, LIBOR sau Prima franceza). De vreme ce rata de bazã
depinde de condiţiile viitoare ale pieţei, plãţile de dobânzi programate nu sunt cunoscute în
avans. Pentru a obţine suma proiecţiilor privind viitorul seviciu al datoriei, programul anticipat al
viitoarelor plãţi de dobânzi este determinat de proiecţii pe baza ratelor scontului adecvate, plus
marja.
Ratele scontului folosite sunt ratele folosite de ţãrile OECD pentru creditele oficiale la
expor. Acestea sunt ratele de referinţã ale dobânzii comerciale (Commercial Interest Reference
Rates – CIRR rates). Imprumuturile BIRD ş creditele IDA folosesc ultimele rate ale dobânzii
BIRD, iar obligaţiile FMI sunt discontate la rata împrumuturilor în DST.
Pentru datoria denominatã in alte valute decât cele 7 menţionate, rata scontului este
media ratelor dobânzii la creditele de export ale celorlalte ţãri OECD.
Ratele pe un singur an sunt calculate prin împartirea valorii prezente a datoriei (soldul
datoriei – outstanding debt) la indicatorii macroeconomici semnificativi.
Pentru a temperara impactului unor potenţiale mari variaţii anuale în câştigurile din
export, clasificarea îndatorarii se bazeazã pe raţia medie a trei ani. Aceastã raţie este calculatã
prin media simplã a raţiei fiecãruia din cei trei ani.
Indicatorii ce fundamenteazã plafonarea volumului angajamentelor externe (credite şi
garanţii) care constituie datoria publicã externã sunt urmãtorii: datoria externã contractatã pe
termen mediu şi lung raprtatã la PIB (maximum 60%); raportul dintre serviciul datoriei şî
volumul exporturilor de bunuri şi servicii (maximum 25%); raportul dintre valoarea totalã a
rezervelor valutare şi totalul datoriei, care trebuie sã depãşeascã 20%; raportul dintre deficitul
balanţei comerciale şi PIB (maximum 3%).

3
Sursa: World Bank: World Debt Tables 1996
 Datoria externa totala

Datorie pe Credite de la
Datorie pe termen lung FMI
termen scurt

Datorie privata Datorie publica directa si

negarantata garantata de stat

Creditori privati
Creditori publici

bilaterali Banci altii

multilateral comerciale obligatiuni
i
 12.5. Echilibrarea bugetarã prin intermediul îndatorãrii publice
Cand veniturile ordinare (curente si din capital) ale bugetului de stat nu acopera integral
cheltuielile bugetare, la nivelul intregului an fiscal, statul lanseaza un imprumut pe piata interna
si/sau externa.
Imprumuturile de stat contractate pe piata interna, pe termen scurt, inclusiv de la banca
centrala, se realizeaza prin emisiune de bonuri de tezaur.
Bonul de tezaur este un titlu financiar, de credit, negociabil, care se foloseste in relatiile
dintre stat si populatie. El este inscris, sub forma de titlu de obligatie, pe care il emite statul
pentru sumele imprumutate de la populatie sau de la banci, in vederea acoperirii unor necesitãţi
urgente ale bugetului. Sumele sunt imprumutate pe termen scurt, statul platind pentru ele
dobanda. Bonul de tezaur nu este revocabil.
Imprumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se incheie, in general, pe
termen mediu si lung. Achitarea sumelor aferente ratelor scadente, dobanzilor si altor cheltuieli,
precum comisioane etc. - respectiv serviciul datoriei publice - se realizeaza din veniturile curente
ale bugetului de stat. Cand acestea nu sunt suficient de mari pentru a le acoperi, Guvernul are
doua posibilitati:
Metode de echilibrare bugetarã la care pot apela autoritãţile statului
 sa mareasca veniturile bugetului de stat prin suplimentarea prelevarilor fiscale - marirea
impozitelor existente sau introducerea unora noi. Aceasta masura, inafara cã este nepopulara,
mareste apasarea fiscala;
 sa contracteze noi imprumuturi, care pentru viitorul imediat prezinta multe avantaje:
persoanele fizice si juridica care dispun de fonduri disponibile la pot plasa in hartii de valoare
sigure si purtatoare de dobanda (statul este debitorul absolut solvabil). De asemenea, sumele
procurate prin intermediul imprumutului de stat sunt colectate mai rapid decat impozitele.
Daca imprumutul de stat este solicitat la banca centrala, sumele se obtin imediat.
Consecintele utilizarii imprumutului de stat sunt multiple si se analizeaza din mai multe
puncte de vedere:
 imprumuturile de stat sunt folosite ca instrumente de politica economica prin intermediul
carora statul impulsoneaza economia, restabileste echilibrul macroeconomic.
Daca imprumuturile sunt folosite pentru a finanta investitiile, restructurarea activitatii
productive s.a., efectul multiplicator al cheltuielilor bugetare va determina cresterea
outputului economic la nivel national. In acest caz, imprumutul de stat indeplineste un rol
pozitiv, contribuind la sporirea valorii nou create in societate, din care se pot rambursa
dobanda si celelalte cheltuieli generate de imprumut;
- prin intermediul imprumutului de stat are loc o redistribuire a produsului intern brut, pe plan
intern, dar si extern. Pe plan intern, are loc o redistribuire intre fondul de acumulare si fondul
de consum, deoarece sumele temporar libere, inclusiv din sectorul productiv, sunt colectate
si plasate in hartii de valoare emise de stat si folosite, in general, in scopuri neproductive, in
loc sa serveasca la cresterea productiei si desfacerii.
- In plan extern, prin imprumutul de stat are loc redistribuirea produsului intern brut pe plan
international, tarile dezvoltate fiind principalele detinatoare si exportatoare imprumutul de stat
constituie un mijloc de procurare de resurse financiare pentru stat mai costisitor decat
veniturile din impozite; deoarece antreneaza cheltuieli bugetare suplimentare sub forma de
dobanzi, comisione etc., ceea ce reclama (dupa parerea economistilor capitalismului clasic)
sporirea veniturilor curente, prin cresterea impozitelor in perioadele urmatoare. Aceasta
presupune ca generatia care contracteaza imprumutul beneficiaza de fondurile imprumutate,
iar generatiile urmatoare suporta plata lor. Dupa parerea economistilor moderni, imprumutul
contractat favorizeaza amplificarea valorii injectate in activitatea productiva, ceea ce va face
ca plata costului imprumutului sa fie realizata din plusul de valoare pe care chiar acesta il va
genera.