CAPITOLUL I

TEORIA ÎMPRUMUTULUI DE STAT

SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL ÎMPRUMUTULUI:

DEOSEBIREA DINTRE ÎMPRUMUTUL PUBLIC ŞI ÎMPRUMUTUL
PRIVAT, IMPOZITE

Împrumutul reprezintă o posibilitate de a anticipa resursele viitoare, de a

mobiliza imediat sumele necesare, sume ce urmează să fie recuperate în timpul
unui an sau a mai multor ani.
Împrumuturile de stat au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul finanţelor
publice moderne, alături de impozite şi taxe, ca mijloc de completare a
fondurilor băneşti de utilitate publică sau ca venituri bugetare extraordinare.
Din punct de vedere terminologic, este des utilizată expresia „împrumutul
public” care este sinonimă celei de „credit public”. În sfera acestuia sunt incluse
atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale colectivităţilor publice (unităţile
administrativ teritoriale).
Împrumutul de stat presupune anumite fluxuri financiare de atragere la
dispoziţia statului a unor economii băneşti ce urmează să fie plasate, mai apoi, în
titluri de valoare emise de stat sau în credite în contul statului. Aceste sume au
rolul de a completa resursele ordinare ale guvernului sau ale autorităţilor locale.
Ele reprezintă resurse extraordinare. Statului îi revine obligaţia de a restitui la
termen (cu excepţia împrumuturilor perpetue) sumele împrumutate, de a plăti
dobânda, comisionul şi alte avantaje oferite creditorilor săi. Astfel, debitor este
statul, iar creditori publici sunt diferiţi subscriitori la împrumuturile sale.
Împrumutul public se deosebeşte de împrumutul privat, prin natura sa. O
persoană, care intenţionează să facă o investiţie, poate împrumuta suma necesară

1
şi, apoi, în fiecare an rambursează o parte din suma împrumutată, plus dobânzile
aferente împrumutului.
Împrumutul public se deosebeşte şi de impozite, deosebire ce este
subliniată de finanţele moderne. Astfel, finanţiştii moderni consideră
împrumutul ca pe un veritabil procedeu de încasări care se apropie de
caracteristicile impozitelor. Ei au abandonat „teama” specifică finanţelor clasice,
care aveau tendinţa de a restrânge împrumuturile; se estimează astfel recurgerea
la împrumut la fel de normală ca şi alte procedee de încasare1.
Împrumuturile de stat sunt resurse financiare publice extraordinare, iar
impozitele sunt resurse ordinare. Împrumuturile se contractează în mod limitat,
datorită faptului că ele determină cheltuieli din partea statului şi colectivităţilor
locale, cheltuieli care cuprind dobânzile şi alte avantaje acordate creditorilor
publici, precum şi alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.
Împrumuturile interne de stat angajate în nume propriu prin Ministerul
Finanţelor, sunt contractate pe piaţă financiară internă, pe diferite termene pentru
a asigura resursele băneşti necesare în vederea finanţării şi/sau refinanţării
deficitelor bugetare şi a datoriei publice interne constituite în baza unor legi
speciale. De asemenea, aceste împrumuturi mai sunt contractate şi pentru
finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional, aprobate în condiţiile
legii şi menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei
statului. Procurarea resurselor băneşti necesare în vederea convertirii în datorie
publică internă a garanţiilor pentru împrumuturi interne executate, pentru suma
neacoperită din fondul de risc şi din prevederile bugetului de stat cu această
distincţie, reprezintă un ultim obiectiv.
Pentru primele două destinaţii amintite anterior Ministerul Finanţelor are
posibilitatea de a contracta împrumuturi din disponibilităţile existente în contul
general al trezoreriei statului, în special din contravaloarea în lei a
împrumuturilor interne păstrate în contul general al trezoreriei statului. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru ultima destinaţie. Pentru menţinerea unui sold

1
Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Ed. Du Style, Bucureşti, 2000, p. 146.

2
corespunzător în contul general al trezoreriei statului, Ministerul Finanţelor
poate angaja împrumuturi de la Banca Naţională a României, în condiţiile
stabilite prin Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale.
Împrumuturile publice sunt contractate pentru a acoperi deficitul bugetar,
atunci când acesta s-a aprobat de către Parlament, fiind justificat de nivelul
cheltuielilor publice totale, care depăşeşte nivelul resurselor ordinare.
Clasificarea împrumuturilor de stat se face după mai multe criterii. Astfel,
în funcţie de termen se disting trei categorii de împrumuturi.
Împrumuturile pe termen scurt (până la un an) se folosesc ca resurse de
trezorerie, cu scopul de a asigura echilibrul în execuţie a bugetului public. Cele
pe termen mediu (2 - 3 până la 5 ani) şi lung (peste 5 ani) urmăresc atragerea de
resurse suficiente pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Un alt criteriu de clasificare este locul de plasare (contractare), în funcţie
de care împrumuturile se împart în interne (de pe piaţa internă a capitalului de
împrumut) şi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).
Potrivit art. 2 din Legea nr. 81/1999 privind datoria publică, Guvernul este
autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe numai prin
Ministerul Finanţelor în scopul finanţării deficitului bugetului de stat;
refinanţării datoriei publice; susţinerii balanţei de plăţi şi consolidării rezervei
valutare a statului. Se mai urmăreşte finanţarea proiectelor de investiţii pentru
dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; a dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii cu capital majoritar românesc şi a achiziţionării de bunuri şi
servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice. Alte scopuri
pentru care sunt angajate împrumuturile interne şi externe de stat sunt:
îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea
datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri; finanţarea
necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat şi a cheltuielilor legate de
lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor calamităţi; menţinerea în

3
permanenţă a unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului,
stabilit de Ministerul Finanţelor şi alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Un ultim criteriu este poziţia statului faţă de creditori. În funcţie de acesta
se disting împrumuturi contractate direct de către stat şi împrumuturi garantate
de stat. Acestea din urmă sunt contractate de către agenţii economici sau alte
entităţi de drept.
Împrumuturile de stat ocupă locul principal în cadrul împrumutului public
şi sunt contractate de la cetăţenii autohtoni, agenţi economici autohtoni sau
străini, precum şi de la alte state ori de la organizaţii financiare şi bancare
internaţionale (F.M.I., Banca Mondială etc.).

SECŢIUNEA a II-a: TRĂSĂTURI ALE ÎMPRUMUTULUI

O primă trăsătură a împrumutului este caracterul voluntar şi contractual.

Între impozite şi împrumuturi există o deosebire esenţială, şi anume, faptul că în
timp ce impozitul este decis de către un act unilateral al statului, împrumutul
este un contract. Rezultă de aici că împrumutul se bazează pe acordul
subscriptorului, nimeni nefiind obligat să subscrie la împrumut.
Dar, subscriptorul poate numai să accepte sau să refuze subscrierea la
împrumut. El nu poate discuta cu statul pentru a obţine condiţii mai avantajoase,
ci trebuie să accepte condiţiile generale stabilite pentru toţi creditorii. Statul este
singurul care fixează, unilateral, condiţiile de împrumut: dobânda, forma de
emisiune, datele de rambursare etc. Acest aspect deosebeşte împrumutul public

4
de contractul unui împrumut privat, în care clauzele sunt stabilite de comun
acord între părţi.
Particularitatea împrumutului public constă în natura de contract de drept
public.
O excepţie de la caracterul contractual o reprezintă subscrierea forţată
care poate îmbrăca forma impozitelor extraordinare şi a împrumuturilor
semiforţate. Statul apelează la aceasta numai în împrejurări excepţionale, cum ar
fi aceea în care independenţa naţională, integritatea teritorială a statului ar fi
încălcate sau grav ameninţate.
Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia
statului definitivă şi nerambursabilă, împrumutul are caracter rambursabil.
Creditorii publici nu îşi pierd banii împrumutaţi, aceştia fiind plasaţi
pentru contrapartida pe care statul o asigură. Astfel, statul rambursează banii de
împrumut (cu excepţia împrumuturilor perpetue) plus dobânzile, ca preţ plătit de
stat pentru împrumutul primit.
În cazul în care moneda se erodează datorită inflaţiei şi statul restituie
împrumutul şi plăteşte dobânda în monedă devalorizată, putem vorbi de o
dispariţie a contrapartidei. Acest fapt este, însă, foarte rar întâlnit. Mai des
întâlnită este reducerea contrapartidei, care poate fi: voluntară şi forţată, prin
intermediul conversiunii. Adică, statul preschimbă înscrisurile unui împrumut
vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisurile unui împrumut nou cu o dobândă mai
redusă.
O altă trăsătură a împrumutului public este influenţa asupra generaţiilor
viitoare. Aceasta a fost abordată în mod diferit de către finanţele clasice şi de
către finanţele moderne. Astfel, în timp ce clasicii considerau împrumuturile ca
fiind „impozite amânate pentru generaţiile viitoare”, modernii cred că
împrumuturile determină cheltuieli ce sunt suportate de generaţia prezentă.
Spre deosebire de clasici, care urmăresc creditorul luat individual,
modernii tratează creditorul ca fiind ansamblul cetăţenilor. Creditorul individual
face plasamentul, iar cetăţenii în ansamblu suportă cheltuielile de împrumut.

5
 În ceea ce priveşte influenţa asupra generaţiilor, s-a afirmat faptul că în
timp ce generaţiile prezente suportă cheltuielile pentru împrumut, pentru
generaţiile viitoare nu există nici o sarcină propriu-zisă, întrucât plusului de
cheltuieli generate de împrumuturi contractate în trecut îi va corespunde un plus
de venituri: dobânzi şi restituiri de împrumuturi, ce va reveni creditorului
statului.
Influenţa împrumuturilor asupra capitalului reprezintă o ultimă trăsătură a
acestora. În legătură cu această problemă este important să subliniem faptul că
un împrumut public, care permite reducerea sumelor pe care creditorii le-ar fi
destinat consumului şi dirijarea lor către o reînnoire şi dezvoltare a dotării
naţiunii, conservă şi întăreşte capitalul.

SECŢIUNEA a III-a: NECESITATEA ÎMPRUMUTULUI DE

STAT

În general, datoria publică a unei ţări poate avea una sau mai multe cauze,
printre care: războaiele (necesitatea finanţării acestora peste veniturile fiscale),
lucrările publice, investiţiile sociale, naţionalizarea unei părţi a sectorului privat,
deficitele bugetare, crize ale balanţei de plăţi etc.
Statul recurge la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din
necesităţi de echilibru bugetar. În prima situaţie, veniturile bugetare ordinare ce
urmează să se realizeze în anul respectiv acoperă integral cheltuielile bugetare.
Există posibilitatea ca bugetul de stat să fie echilibrat pe întregul an, dar pe
parcursul acestuia, şi în special în primele luni ale anului, poate să nu existe o
concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care
se efectuează cheltuielile. În consecinţă, în anumite perioade plăţile se
efectuează înaintea încasărilor, ceea ce provoacă un gol de casă, adică resursele
sunt insuficiente, în timp ce în alte perioade se înregistrează un plus de resurse.

6
 Dacă unele instituţii publice nu dispun de resurse suficiente pentru a
acoperi golul de casă al bugetului, atunci vor solicita împrumuturi pe termen
scurt de la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. Ca o ultimă soluţie se
poate apela la banca centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor
bugetare viitoare. Dar, în timp ce împrumuturile de la diverşii deţinători publici
sau privaţi nu măresc masa semnelor băneşti aflate în circulaţie, împrumuturile
de la banca centrală reprezintă o emisiune de bani fără acoperire materială.
În concluzie putem afirma că împrumuturile din necesităţi de trezorerie au
consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti atunci când acestea vizează sume
importante şi nu se rambursează la termenele prevăzute.
Statul recurge la împrumuturi şi din necesităţi de echilibru bugetar.
Pentru finanţarea deficitului bugetar statul se împrumută pe piaţa internă sau în
străinătate. Având în vedere faptul că deficitul bugetar poate atinge dimensiuni
mari, iar creditul public este limitat, statul apelează şi la resursele băncii
centrale.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca
centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de
bonuri de tezaur este limitată prin lege, în timp ce în alte ţări aceasta este
nelimitată. Astfel, emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie (de
acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a
bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).
Împrumuturile de la banca centrală au, cel puţin teoretic, caracter
rambursabil. Ele se vor restitui fie din excedentul bugetar, atunci când acesta
există, fie din împrumuturile efectuate de stat la diverse persoane fizice sau
juridice (altele decât banca centrală). Însă, de cele mai multe ori, rambursarea
acestor împrumuturi are un caracter formal, în sensul că statul stinge
împrumuturile sale vechi pe seama unor împrumuturi noi contractate la aceeaşi
instituţie.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare sunt
contractate, de regulă, pe termene mijlocii şi lungi.

7
 În continuare vom vorbi despre recurgerea la împrumut dintr-un alt punct
de vedere. Problema pusă în discuţie se reduce la determinarea momentului când
trebuie să se recurgă la împrumut.
Posibilitatea de împrumut se referă la faptul că statul pentru a recurge la
împrumut trebuie să-şi găsească creditori. Potrivit autorilor de specialitate
aceasta presupune două condiţii: să existe economiile disponibile şi aceste
economii să fie dispuse să se orienteze spre împrumutul public.
Referitor la prima condiţie trebuie să menţionăm faptul că împrumutul se
adresează atât persoanelor fizice cât şi organismelor colective care dispun de
anumite economii. Într-o economie dirijată, statul poate interveni, în mod
indirect, pentru a spori economiile prin: reducerea cheltuielilor persoanelor
fizice şi întreprinderilor, blocajul preţurilor, al salariilor, al dividendelor,
impozit. Dar, statul poate interveni şi în mod direct prin obligarea
întreprinderilor la formarea de economii şi păstrarea lor într-un cont blocat.
Cea de-a doua problemă pusă în discuţie este folosirea economiilor sub
forma investirii lor în împrumuturi. De fapt, esenţa acestei probleme constă în
alegerea împrumutului public în defavoarea altor plasamente, care le pot oferi
subscriptorilor avantaje mai bune decât acesta. Deci, orientarea economiilor
disponibile către împrumutul public este condiţionată de existenţa unor avantaje
superioare sau cel puţin echivalente cu cele care pot fi obţinute din
împrumuturile private.
Dacă există o stabilitate a monedei, statul oferă un avantaj esenţial, şi
anume, securitatea plasamentului. Rezultă de aici faptul că se poate recurge la
împrumut numai în perioadele de stabilitate monetară; obstacolul fundamental
fiind inflaţia.
În lucrările anumitor autori2 au fost enunţate mai multe procedee prin care
statul favorizează propriile sale împrumuturi în concurenţă cu cele private, cum
ar fi: constituirea „fondului de susţinere a rentelor” prin care se vând şi se
cumpără titluri pe piaţa financiară; influenţa asupra ratelor de scont: politică

2
Tatiana Moşteanu, op. cit., p. 150.

8
denumită „pieţe deschise” (open – market); controlul schimburilor valutare, prin
care se împiedică economiile naţionale să fie investite în plasamente străine etc.
De asemenea, statul poate interveni şi în mod direct, prin limitarea dreptului
întreprinderilor de a utiliza economiile realizate pentru dezvoltarea propriilor lor
dotări. Statul poate obliga ca o parte din economii să fie investite în fonduri
publice, forţând organismele financiar – bancare de stat să subscrie.
Dacă la un moment dat în societate ar exista economii disponibile, iar
statul ar fi pus în situaţia de a alege între impozite şi împrumuturi, convenabilă
pentru el ar fi recurgerea la împrumuturi.
În literatura de specialitate3 s-a afirmat faptul că guvernul optează pentru
cea de-a doua soluţie, din următoarele considerente: majorarea impozitelor
constituie o măsură nepopulară, pentru că afectează nivelul de trai al populaţiei,
iar partidele de la putere evită să o aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul;
împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute, un plasament sigur şi
remunerator pentru disponibilităţile lor băneşti; împrumuturile de stat reprezintă
un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât impozitele şi, în
final, în condiţiile în care împrumutul se solicită la banca centrală, termenul de
obţinere a resurselor băneşti este şi mai scurt decât în cazul în care acesta se
plasează în rândurile populaţiei ori al persoanelor juridice (altele decât banca
centrală).
Caracterul politic al împrumutului se regăseşte şi la celelalte mijloace
financiare dar, importanţa lui specifică rezultă din natura voluntară a
împrumutului. Vom enunţa trei aspecte mai importante.
În ceea ce priveşte reuşita împrumutului şi culoarea politică a guvernării,
se spune că, în general, guvernele de dreapta socotesc că este mai uşor să
apeleze la împrumuturi decât guvernele de stânga. Explicaţia constă în faptul că
oamenii susţin mai mult partidele de dreapta decât pe cele de stânga, pe care le
bănuiesc de practicarea unor politici contrare intereselor lor.

3
Iulian Văcărel, Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2000, p. 289.

9
 Despre culoarea politică a guvernării şi recurgerea la împrumut putem
afirma că, în general, guvernele conservatoare consideră împrumutul mai
favorabil decât guvernele de stânga.
Un ultim aspect mai important se referă la consecinţele sociale ale
împrumutului.

CAPITOLUL II

ELEMENTE TEHNICE ALE ÎMPRUMUTULUI

SECŢIUNEA I: PRINCIPALELE ELEMENTE TEHNICE ALE

UNUI ÎMPRUMUT DE STAT

În momentul lansării unui împrumut de stat este necesar să se stabilească

anumite elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza

10
acestora, potenţialii subscriitori hotărăsc dacă îşi vor plasa disponibilităţile lor
băneşti în înscrisuri ale acelui împrumut. Astfel, avem în vedere următoarele
elemente: denumirea împrumutului care se contractează, dobânda, eventualele
alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de înscrisuri pentru a face
împrumutul mai atractiv, valoarea menţionată pe înscrisul împrumutului
respectiv, termenul de rambursare.
Denumirea împrumutului poate fi stabilită în funcţie de destinaţia
acestuia. Aceasta este modalitatea prin care statul doreşte să atragă atenţia
populaţiei asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra
obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes naţional. De
exemplu: „Împrumutul înzestrării armatei”, „Împrumutul pentru reconstrucţie”,
„Împrumutul stabilizării” etc.
În cazul împrumuturilor contractate în mod regulat pentru acoperirea
deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri etc.), în
denumirea lor se precizează anul contractării („Împrumutul de stat 1947”),
nivelul dobânzii („Împrumutul de stat 7  1 / 2% ”), forma pe care o îmbracă venitul
(„Împrumutul de stat cu câştiguri”), după caz4.
În literatura de specialitate5, principalele elemente tehnice ale unui
împrumut de stat au fost împărţite astfel:
A. Elemente definite în momentul emisiunii prin reglementarea
legală care stabileşte valoarea şi condiţiile plasamentului.
Vorbim în primul rând despre valoarea nominală sau paritară. Pentru
împrumuturile contractate pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite efecte
publice, titluri, obligaţiuni, hârtii de valoare etc., în cupiuri de o anumită valoare.
Valoarea nominală este suma înscrisă pe obligaţiunea unui împrumut de
stat şi exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia o are de încasat de
la stat sau, invers, datoria statului fată de deţinătorul obligaţiunii respective.
În cazul în care rambursarea împrumutului se face la termenul pentru care
a fost contractat, deţinătorul obligaţiunii va primi de la stat valoarea nominală a
4
Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit., p. 292
5
Tatiana Moşteanu, op. cit., p. 157.

11
acesteia. Dacă deţinătorul unor obligaţiuni doreşte să intre în posesia banilor ce-i
revin, înainte de termen, el poate să le vândă la bursă. Suma cu care se va
cumpăra sau se va vinde o obligaţiune se numeşte valoare reală.
Ea poate fi egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a
obligaţiunii. Mărimea valorii este influenţată de cursul stabilit de stat sau cotat la
bursă pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare.
Cursul reprezintă „preţul” cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi
monetare valoare nominală. El poate fi : al pari, adică egal cu 100; sub pari,
adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. Cursul unei
obligaţiuni este de regulă sub pari în momentul lansării unui împrumut de stat.
Cursul este influenţat de mai mulţi factori, cum ar fi: raportul dintre
cererea şi oferta de capital de împrumut; nivelul dobânzii la împrumutul
respectiv, ca şi de alte avantaje pe care statul le oferă celor care deţin înscrisurile
acelui împrumut. Amintim despre rata dobânzii, ca rată de emisiune (nominală)
sau oficială, în funcţie de care se calculează dobânda cuvenită creditorilor
publici. Aceasta se află în conexiune cu, cursul de plasare a înscrisurilor, pe de o
parte, şi , pe de altă parte, cu rata dobânzii bonificată la depozitele bancare şi cu
rata dobânzii percepută la creditele bancare precum şi cu rata inflaţiei.
Rata reală a dobânzii, rezultă ca urmare a influenţei pe care o are valoarea
reală a înscrisurilor în momentul plasării lor şi a creşterii sau descreşterii
preţurilor pe piaţă.
Pe lângă acestea, statul mai oferă şi alte avantaje creditorilor săi.
B. Tehnici de plasare
O primă tehnică de plasare este plasarea directă, prin subscripţie publică
direct la ghişee ce aparţin fie aparatului Ministerului Finanţelor, fie altor
instituţii financiar – bancare (prin comision).
A doua tehnică este plasarea directă prin repartizarea titlurilor în limitele
stabilite de stat, unor instituţii financiare publice şi private. În final, amintim alte
două tehnici şi anume vânzarea titlurilor către bănci, când băncile cumpără
titlurile şi apoi le revând şi vânzarea la bursă unde sunt plasate înscrisurile unui

12
împrumut nou, atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Prezintă
avantajul că este discretă, comodă şi foarte puţin costisitoare.
C. Datoria publică la un moment dat, reprezintă valoarea totală a
obligaţiilor statului, plus cheltuielile generate de acestea.
D. Serviciul datoriei publice
Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice
formează în ansamblul lor, serviciul datoriei publice.
Iulian Văcărel6 adaugă la cele menţionate anterior, un alt element tehnic al
împrumutului, termenul de rambursare.
Există împrumuturi care au termene precise de rambursare şi împrumuturi
fără asemenea termene. În funcţie de termenul de rambursare împrumuturile pot
fi pe termen scurt (de până la un an), pe termen mijlociu (între 1 şi 5 ani) şi pe
termen lung (de peste 5 ani).
Statul apelează la împrumuturi pe termen scurt atunci când bugetul, deşi
echilibrat pe întregul an, prezintă neconcordanţe între momentul efectuării
cheltuielilor şi cel al încasărilor; când apare necesitatea unor cheltuieli
neprevăzute. Pentru acoperirea deficitelor bugetare precum şi pentru finanţarea
unor cheltuieli de investiţii de mare valoare statul recurge la împrumuturi pe
termene mijlocii şi lungi.
În funcţie de termenul pentru care împrumutul a fost contractat,
înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite. Astfel, în cazul
împrumuturilor pe termen scurt, înscrisurile se numesc bonuri de tezaur, poliţe
de tezaur, certificate de datorie, certificate (bonuri) de impozite etc. Înscrisurile
emise pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung poartă denumirea de
obligaţiuni sau titluri de rentă. Pentru împrumuturile fără termen se emit titluri
de rentă perpetuă.

SECŢIUNEA a II-a : EMISIUNEA ÎMPRUMUTULUI

6
Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit., p. 293.

13
 Autorizarea emisiunilor de împrumut se realizează într-o formă generală
care este înscrisă în legile bugetare anuale. Pe lângă această autorizare generală
stabilită prin lege mai există şi o reglementare expresă. Este vorba despre
competenţa în domeniu, care stabileşte data şi modalităţile de împrumut, dar şi
unele prevederi speciale.
Operaţiile referitoare la emisiunea împrumuturilor de stat se bazează pe
reglementările legale privind datoria publică.
Guvernul şi ministrul de finanţe se confruntă cu două categorii de
probleme tehnice. O primă categorie are în vedere stabilirea condiţiilor pentru
potenţialii subscriptori şi a avantajelor oferite creditorilor. Cea de-a doua
categorie se referă la modalitatea efectuării subscripţiilor.
Ne vom opri numai asupra avantajelor creditorilor întrucât plasarea
titlurilor constituie subiectul următoarei secţiuni.
Statul plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate, un
„preţ”, care poate îmbrăca forma: dobânzii (toţi deţinătorii de înscrisuri
beneficiază de un venit fix, proporţional cu suma împrumutată); câştigurilor
(numai un număr restrâns de deţinători de înscrisuri beneficiază de aceste
venituri de mărimi diferite); o combinaţie a celor două forme anterioare sau
forma altor avantaje.
Avantajul principal este dobânda. Ea reprezintă „preţul” plătit pentru banii
împrumutaţi de către subscriptorii statului. Spre deosebire de împrumuturile
dintre particulari în care dobânda este aproape singurul avantaj pe care
creditorul îl obţine, în împrumuturile publice, statul oferă şi alte avantaje menite
să atragă subscriptorii.
Problema dobânzii este în principal o problemă economică. Astfel,
dobânda împrumutului este determinată de dobânda practicată pe piaţa
financiară în momentul emiterii împrumutului. Fixarea ratelor de dobândă
constituie principala preocupare întrucât în funcţie de condiţiile împrumutului de
stat, subscriptorul va alege între acesta sau plasamentele private.

14
 Nivelul ratei dobânzii la împrumuturile de stat este apropiat de acela al
ratei dobânzii la creditul bancar. În ceea ce priveşte rata dobânzii la creditul
bancar, aceasta este influenţată de cererea şi oferta de capital de împrumut şi de
rata medie a profitului. Astfel, rata dobânzii este mai ridicată atunci când cererea
de capital bănesc este mai mare. Limita superioară a ratei dobânzii o constituie
rata medie a profitului, iar limita inferioară este zero. În mod normal, rata
dobânzii este mai mică decât rata medie a profitului şi manifestă tendinţă de
scădere.

Practic, se întâlnesc situaţii când, ca urmare a politicii de restrângere a

creditului bancar, promovată de stat, nivelul ratei dobânzii poate să fie egal cu
cel al ratei profitului mediu sau chiar să-l depăşească7.
Rata dobânzii la împrumuturile publice nu rămâne constantă, ci se
modifică de la o perioadă la alta8.
În anii `70 şi `80 s-au înregistrat fluctuaţii mari ale dobânzii la
împrumuturile de stat datorită crizei economice mondiale, care a fost agravată de
criza energetică şi a materiilor prime, precum şi de criza financiar – valutară.
Scumpirea creditelor în unele perioade şi ieftinirea acestora în altele, au fost
determinate de modificările suferite de preţurile externe ale combustibililor şi
produselor primare, oscilaţiile cursurilor valutare, politicile financiare şi
monetare promovate de guvernele ţărilor.

7
Astfel, în anul 1987, în S.U.A., Marea Britanie, Canada, Norvegia, Noua Zeelandă, Irlanda,
Zimbabwe ş.a., ratele medii ale dobânzii la cele două categorii de împrumuturi erau foarte apropiate;
în schimb, în numeroase alte ţări, printre care Franţa, Australia, Suedia, Portugalia, Italia, India,
Thailanda, Congo, Malawi, Honduras etc., dobânzile percepute la creditele bancare erau sensibil mai
ridicate decât cele practicate la împrumuturile de stat, în rare cazuri – Africa de Sud, Sri Lanka –
împrumuturile de stat erau purtătoare de dobânzi mai mari decât creditele bancare. – Iulian Văcărel,
Finanţe..., op. cit., p. 294.
8
O analiză referitoare la evoluţia ratei dobânzii la împrumuturile de stat, în perioada 1971 – 1990,
cuprinzând 24 de ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare, evidenţiază faptul că 18 ţări au înregistrat cel
mai scăzut nivel al dobânzilor la bonurile de tezaur, obligaţiuni şi alte efecte publice în anii 1971 –
1973, iar nivelul cel mai ridicat în anii 1981 – 1982, după care acesta s-a diminuat treptat sau a avut o
evoluţie sinuoasă. În urma acestor mutaţii, în 1990, nivelul dobânzilor la împrumuturile de stat era într-
o serie de ţări peste, iar în altele sub cel înregistrat în 1980. În toate cazurile, însă, dobânzile din 1990,
se situau mult peste cele practicate în 1970. – Ibidem, p. 295.

15
 Nivelul dobânzilor este mai ridicat în ţările cu o inflaţie mare, decât în
cele în care există o mai mare stabilitate a monedei. Un alt factor care
influenţează rata dobânzii este termenul de rambursare a împrumutului. Astfel,
cu cât termenul de rambursare este mai mare, cu atât mai ridicată este rata
dobânzii9.
Statul acordă o dobândă mai mare pentru împrumuturile pe perioade mai
îndelungate, în scopul de a acoperi măcar parţial pierderile suferite de creditori
datorită diminuării puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
Odată reglementată problema economică, care constă în fixarea ratelor de
dobândă, mai există o problemă financiară tehnică privind amenajarea
dobânzilor. Este vorba, în primul rând de rata de emisiune a dobânzii,
denumită şi rată nominală, ca rata oficială, care se aplică la valoarea paritară a
titlurilor (valoare nominală). Astfel, în cazul în care împrumutul de stat este
plasat pe piaţă la un curs sub pari, suma încasată de la subscriitori (valoarea
reală) va fi mai mică decât cea pe care o datorează acestora. Aceasta reprezintă
suma pe care statul se angajează să o ramburseze şi în funcţie de care se
calculează dobânda datorată. În al doilea rând, este vorba de rata reală a
dobânzii. Ea se calculează ca raport între dobânda plătită şi suma efectiv
încasată de stat. Dacă această sumă este mai mică, egală sau mai mare decât cea
înscrisă pe titlurile de credit, rata reală a dobânzii este mai mare, egală sau mai
mică decât rata de emisiune. Dar, statul amenajează cele două rate, corelând
valorile reale în raport cu paritatea (al pari, pari, supra pari).
„Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net ce revine
creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe
termen de un an şi se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa
creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă” 10. Astfel spus, creşterea preţurilor pe

9
Spre exemplu, în S.U.A. (în 1990), rata medie a dobânzii era de 7,51% pe an la împrumuturile pe
termen scurt, de 8, 25% la cele pe termen mijlociu, şi de 8, 55% la cele pe termen lung; în Canada,
valorile respective (în 1985) erau: 9,43%; 10,39%; 11,04%; în Marea Britanie (în 1975) – 10,18%;
11,48% şi 14, 39%. – Ibidem
10
Iulian Văcărel, Finanţe...,op. cit., p. 296.

16
piaţa internă determină o diminuare a dobânzii, pe când scăderea preţurilor
determină o creştere a venitului real ce revine creditorului din dobânzi.
Diferenţa dintre dobânda nominală şi cea reală reprezintă pentru creditor o
pierdere, iar pentru debitor un avantaj de egală valoare.
În cazul împrumuturilor contractate în străinătate situaţia este aceeaşi.
Astfel, o scădere a preţurilor produselor ţării debitoare pe piaţa externă, va
determina o creştere a dobânzii reale a acestui împrumut, faţă de cea nominală.
Pe când o creştere a preţurilor la exportul produselor ţării debitoare, va
determina o diminuare a dobânzii reale faţă de cea nominală, ceea ce o va
avantaja11.
Formula cu ajutorul căreia se calculează rata reală a dobânzii este
următoarea12:
100  dn  100
dr   100
D

în care:
dn – reprezintă rata nominală a dobânzii;
D – deflatorul (indicele de preţ al produsului intern brut, faţă de anul precedent
luat ca bază, din ţara creditorului).
Pentru împrumuturile contractate în străinătate, rata reală a dobânzii se
calculează după aceeaşi formulă cu menţiunea că la numitor, în locul
deflatorului produsului intern brut, vom pune indicele de preţ al produselor
exportate din ţara debitoare.
Formulele de bază folosite pentru calculul dobânzii aferente titlului sunt
următoarele13:
a) pentru titluri de stat pe termen scurt cu discount:

P 1
r  d
360
11
Spre exemplu, dacă o ţară în curs de dezvoltare a contractat un împrumut într-o ţară dezvoltată, cu
o dobândă nominală de 17% pe an, iar preţurile produselor sale primare au înregistrat, în anul
considerat, o reducere de 10% faţă de anul precedent, rata reală a dobânzii va fi de 30%. La o
creştere a acestor preţuri cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 11,4%. – Ibidem.
12
Ibidem.
13
Asemenea formule s-au aplicat în România la emisiunile de titluri de stat pe termen scurt. – Tatiana
Moşteanu, op. cit., p. 154.

17
 în care:
P – preţul titlului de stat cu discount;
r – rata discountului;
d – numărul de zile până la scadenţă.
Y=r/p, unde Y – randamentul;
b) pentru titlurile de stat pe termen scurt purtătoare de dobândă:
K id
D ,
360

în care:
D – valoarea dobânzii;
K – valoarea nominală totală;
i – rata dobânzii la care s-a adjudecat emisiunea;
d – numărul de zile de deţinere.
c) pentru titlurile de stat pe termen mediu şi lung:
K id
D
365 sau 366

În funcţie de tipul titlurilor de stat emise şi de necesitatea oferirii unor

avantaje pentru atragerea de creditori, în România Ministerul Finanţelor are
posibilitatea de a opta pentru oricare altă formulă de calcul a dobânzii. Pe piaţa
financiară primară şi cea secundară vânzarea şi circulaţia titlurilor de stat se
realizează în conformitate cu prevederile Regulamentului privind operaţiile cu
titlu de stat şi ale procedurilor de lucru.
Avantajele accesorii îmbracă diferite forme: câştiguri, prime, privilegii
fiscale, privilegii juridice etc. Ne vom opri asupra celor principale:
Înlocuirea dobânzii cu câştiguri, reprezintă o modalitate folosită de stat cu
scopul de a atrage creditori. Spre deosebire de dobândă, unde suma respectivă se
acordă tuturor deţinătorilor de înscrisuri, în cazul câştigurilor, suma se
repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite câştigătoare la tragerile la sorţi.
Această posibilitate, chiar redusă, de a obţine un câştig mare, este mai atractivă

18
pentru unii deţinători de disponibilităţi băneşti, decât realizarea unui venit de
câteva procente pe an sub formă de dobândă.
În cazul primelor de rambursare, statul foloseşte calea plasării
împrumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face mai atractiv. Prima de
rambursare reprezintă diferenţa dintre cursul al pari, la care se rambursează
împrumutul, şi cursul sub pari, la care se plasează.
Împrumuturile de stat beneficiază câteodată de scutiri fiscale specifice.
În plata impozitelor sunt admise anumite titluri de împrumuturi. Astfel,
contribuabilul în loc să verse banii, înmânează titlul, care este luat la valoarea sa
nominală.
Se acordă şi privilegii juridice cum ar fi inatacabilitatea. În anumite ţări,
unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul juridic de a
nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare
de faliment.
Este important să vorbim şi despre garanţiile contra variaţiilor
monetare. Faptul că în numeroase ţări se înregistrează un nivel ridicat al
inflaţiei, face ca persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar
sau în cont), precum şi cele care acordă împrumuturi să sufere pierderi datorate
diminuării puterii lor de cumpărare. Astfel, cei ce economisesc preferă să
investească în bunuri materiale nesupuse deprecierii (imobile, bijuterii etc.) mai
degrabă decât să împrumute. Statul are la îndemână două soluţii pentru a proteja
interesele creditorilor săi. O primă soluţie constă în a oferi o dobândă foarte
ridicată astfel încât să acopere şi deprecierea previzibilă a banilor. Această
soluţie prezintă riscul de a produce împrumuturi foarte scumpe dacă deprecierea
nu are loc. Cea de-a doua soluţie constă fie în indexarea împrumutului conform
evoluţiei preţurilor, fie în a le ataşa de un bun care nu poate fi influenţat de
variaţiile preţurilor.
Indexarea constă în raportarea valorii împrumutului la valoarea monedei
naţionale, calculată pe baza indicelui de preţ al bunurilor de consum, sau la

19
preţul anumitor produse (de exemplu: preţul unei tone de cărbune extras) ori a
tarifului anumitor servicii (exemplu: tariful de transport pe călător – km).

SECŢIUNEA a III-a: PLASAREA TITLURILOR

Plasarea împrumuturilor de stat pe piaţă generează o serie de operaţii.

Modalităţile de plasare a împrumuturilor de stat sunt următoarele: prin
subscriere publică, prin vânzarea băncilor, prin vânzarea la bursă.
Subscripţia publică se realizează prin intermediul Ministerului
Finanţelor sau a altei instituţii specializate învestită de organul de decizie. Statul
este cel care plasează titlurile în public. Pentru a se asigura o plasare integrală a
împrumutului, se va desfăşura o adevărată campanie de publicitate, propagandă
ce are scopul de a crea un climat favorabil în această perioadă. Rolul acestei
campanii publicitare este de a arăta scopul, condiţiile lansării şi rambursării
împrumutului de stat.
1. Ghişeele de subscripţie. Sunt două tipuri de ghişee:
- ghişeele statului. Subscrierea publică şi vărsarea sumelor subscrise se
efectuează la ghişeele deschise în gestiunea contabilităţii publice (trezoreriile
publice, administraţiile financiare);
- ghişeele instituţiilor financiare publice sau private. Ne referim îndeosebi la
agenţiile de schimb şi la bănci. În practică, o mare parte a plasamentelor este
asigurată de către băncile naţionalizate.
Acele persoane care contribuie la plasarea împrumuturilor sunt
recompensate. Ele primesc anumite comisioane care au menirea să le stimuleze
eforturile; aceasta întrucât este cunoscut faptul că succesul împrumutului este
garantat de zelul plasatorilor. Remuneraţii primesc nu numai plasatorii, ci şi
băncile care prin ghişeele lor au prestat servicii în acest sens.
Împrumuturile de stat constituie o importantă sursă de venituri pentru
bănci şi pentru contabilii publici întrucât comisioanele pe care le primesc sunt
stabilite prin cote procentuale la valoarea înscrisurilor. Mai puţin justificate sunt

20
comisioanele care se alocă intermediarilor cu ocazia plăţii cupoanelor de
dobânzi sau a rambursării.
2. Repartizarea titlurilor. Din acest punct de vedere există două
categorii de împrumuturi: împrumuturi cu nivel nelimitat şi împrumuturi cu
nivel limitat. În primul caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru
întreaga sumă subscrisă, fără nici o restricţie. Cu alte cuvinte, creditorii pot să
cumpere atâtea titluri cât ei doresc. În cel de-al doilea caz, există un plafon
global al împrumutului care a fost stabilit de către Guvern şi care nu poate fi
depăşit. Există, însă, posibilitatea ca numărul de subscriptori să depăşească acest
plafon. În această situaţie statul a procedat conform unui sistem prestabilit.
Astfel, dacă altă dată se practica aşa-numitul „sistem de repartiţie” 14, astăzi se
preferă sistemul contingentelor. În cadrul primului sistem se primeau toate
subscripţiile până la închiderea emisiunii, apoi avea loc o reducere a acestora
astfel încât să nu depăşească acest plafon. Potrivit sistemului practicat astăzi,
statul acordă fiecărui plasator un contingent de împrumut pe care acesta îl va
distribui clienţilor. Nu este vorba de un angajament ferm astfel încât la închidere
statului îi vor fi revărsate titlurile rămase neplasate.
Există şi alte procedee de plasare. Vom aborda principalele procedee şi
anume: vânzarea băncilor şi vânzarea la bursă.
Participarea băncilor la subscripţia publică se realizează prin ghişeele lor.
Aici ele efectuează anumite operaţii care sunt numai operaţii de comision. O
operaţie mai directă este cea prin care băncile cumpără împrumutul într-un fel,
cu scopul de a-l revinde clienţilor lor. Împrumutul se vinde băncilor fie în urma
unui acord direct între Ministerul Finanţelor şi bănci, fie ca urmare a adjudecării
băncii (sau grupului de bănci) a cărei ofertă este mai bună.
Avantajul acestui procedeu asigurat de stat constă pe de o parte în faptul
că plasamentul împrumutului este integral, rapid şi comod, iar pe de altă parte
bancherii, în calitate de profesionişti, sunt în măsură să aleagă dobânzile cele
mai convenabile întrucât ei cunosc bine condiţiile pieţei financiare. Dar, faptul
14
Tatiana Moşteanu, op. cit., p. 156.

21
că băncile încearcă să obţină maximum de beneficii din operaţie constituie un
dezavantaj al acestui procedeu.
Acele pieţe unde se cumpără sau se vând „valori mobiliare”: acţiuni şi
obligaţiuni ale societăţilor private şi împrumuturi publice, poartă denumirea de
burse de valori. Procedura pe care o societate privată o parcurge atunci când
vrea să lanseze un împrumut poate fi preluată şi de către stat. Astfel, aşa cum
societatea privată emite un anumit număr de titluri, numite „obligaţiuni” şi le
pune în vânzare la bursă, statul poate crea titluri de împrumut. Acestora li se va
da drumul în bursă la cursul zilei ce rezultă din cotaţia bursei. Avantajul acestui
procedeu constă în faptul că este foarte simplu şi discret. Întrucât vânzarea se
face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu dacă acele
înscrisuri sunt ale unui împrumut vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale unui
împrumut nou, emis recent de stat. Un alt avantaj este posibilitatea de a urmări
fluctuaţiile bursei astfel încât vânzarea titlurilor să se efectueze în momentul cel
mai favorabil.
Procedeul prezintă însă dezavantajul că nu poate fi aplicat pe scară largă,
deoarece oferta mare de înscrisuri ar determina reducerea cursului acestora şi,
prin urmare, a randamentului financiar al împrumutului. Vânzarea la bursă este
posibilă numai pentru împrumuturi eşalonate pe o perioadă lungă.
Emiterea obligaţiunilor împrumuturilor de stat se face, de regulă, „la
purtător”. Aceasta înseamnă că numele subscriitorului nu este înscris pe ele.
Dacă numărul creditorilor publici este mic, statul poate emite obligaţiuni
„nominative” (pe care se înscrie numele creditorului). În acest caz, sumele
împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor se înscriu în cartea datoriei
publice.
În ceea ce priveşte împrumuturile externe, acestea se fundamentează pe
acorduri şi/sau contracte încheiate între stat, direct sau prin beneficiarii de
credite. În general, ele sunt contractate pentru finanţarea anumitor obiective de
investiţii în domeniul economic, infrastructură, social-cultural, apărare şi altele,

22
precum şi pentru acoperirea deficitului bugetar. Un rol important în plasarea şi
gestionarea lor îl are şi Banca Naţională.

CAPITOLUL III:

DATORIA PUBLICĂ

SECŢIUNEA I: FORMELE ŞI ELEMENTELE TEHNICE ALE

DATORIEI PUBLICE

23
 Potrivit Art. 1 din Legea nr. 81 pe 1999 privind datoria publică, prin
datorie publică înţelegem „totalitatea obligaţiilor interne şi externe ale statului,
la un moment dat, contractate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor, în numele
României. În scopul evaluării datoriei publice a României, orice obligaţie,
exprimată în altă monedă decât cea naţională, este calculată în monedă
naţională, utilizându-se cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională
a României pentru ultima zi din perioada la care se face reportarea.”
Pentru a percepe mai bine trebuie să menţionăm faptul că prin obligaţie
înţelegem acele angajamente care rezultă în urma contractării împrumuturilor, şi
anume: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor
avantaje speciale acordate creditorilor.
Cu alte cuvinte, datoria publică cuprinde ansamblul sumelor pe care
administraţia publică centrală, unităţile administrativ-teritoriale sau alte entităţi
publice le-au împrumutat de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi
externă şi care trebuie rambursate la un moment dat. Ea reprezintă efectul direct
al deficitelor bugetare cumulate din perioada anterioară care sunt acoperite din
împrumuturi.
Dacă raportăm volumul datoriei publice la venitul naţional (produsul
intern brut) obţinem indicatorul care ne arată gradul de îndatorare a ţării la un
moment dat. Acest indicator reflectă cât din venitul naţional (P.I.B.) ar trebui
sacrificat dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursată integral în anul de
referinţă: 30%, 50%, 80%, sau poate chiar mai mult. Există posibilitatea ca
venitul naţional realizat într-un an să nu fie suficient pentru acoperirea datoriei
publice. Valoarea acestui indicator este pur teoretică. În realitate, nici o ţară nu
ar putea aloca întregul venit naţional sau produsul intern brut amortizării datoriei
publice. Se va aloca numai acea parte care a rămas în urma efectuării
prelevărilor absolut necesare la fondul de consum şi la cel de acumulare.
Un studiu efectuat de Iulian Văcărel15 în acest sens a avut ca obiect
comparaţiile internaţionale. Astfel, domnia sa precizează faptul că este necesar

15
Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit., p. 304.

24
ca datoria publică a ţărilor cuprinse în analiză să se exprime într-o monedă cu o
largă circulaţie pe plan mondial. Prin urmare, în comparaţiile internaţionale s-a
folosit dolarul S.U.A. sau D.S.T. Studiul respectiv are în vedere anul 1987, când
datoria publică medie pe un locuitor era de ordinul a 5000 – 13000 de dolari în
ţările dezvoltate şi de 180 – 2500 de dolari în ţările în curs de dezvoltare.
Tot Iulian Văcărel precizează faptul că o altă modalitate de efectuare a
comparaţiilor internaţionale constă în raportarea datoriei publice la venitul
naţional (P.I.B.) dar, întrucât acest indicator nu ţine seama de factorul
demografic pot rezulta concluzii deformate16.
Cu cât gradul de dezvoltare economică este mai scăzut, cu atât o ţară
suportă mai greu povara datoriei publice, chiar dacă raportul între datoria
publică şi P.I.B. este acelaşi.
Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod diferit pe cele două
forme ale ei. Împrumuturile de stat de pe piaţa financiară internă, de la
persoanele fizice şi juridice, nerambursate la un moment dat constituie datoria
publică internă (faţă de creditori interni). A doua formă este datoria publică
externă (faţă de creditori externi). Ea se referă la împrumuturile externe, pe
termen mediu sau lung, contractate direct sau de către societăţile comerciale,
societăţile naţionale şi autorităţile publice locale cu garanţia statului.
Studiile efectuate de-a lungul timpului arată că în ţările dezvoltate datoria
publică provine în mare parte din surse interne şi numai într-o mică măsură sau
de loc din surse externe. În ceea ce priveşte datoria publică a ţărilor în curs de
dezvoltare, situaţia este opusă deoarece ele apelează tot mai mult la resurse
străine.
Ţările industrializate optează pentru resursele interne pentru că au o
economie dezvoltată, dispun de o largă piaţă internă a capitalului de împrumut şi
astfel pot obţine majoritatea resurselor financiare necesare acoperirii deficitului
16
„Astfel S.U.A. şi India, având un raport apropiat între datoria publică şi produsul intern brut – de
56,4% şi respectiv de 53,1% - prezintă un grad apropiat de îndatorare. În realitate, având niveluri de
dezvoltare economică diferite şi situaţii demografice la fel de diferite, cele două ţări sunt departe de a
avea situaţii comparabile în ceea ce priveşte datoria publică. În India datoria publică, de 178 de dolari
pe locuitor, grevează un P.I.B. de numai 336 de dolari pe locuitor, în timp ce în S.U.A. datoria publică,
de 10221 de dolari pe locuitor grevează cu un P.I.B. de 18113 dolari pe locuitor” - Ibidem.

25
bugetar în monedă naţională. Necesarul de resurse valutare rezultă din exportul
de mărfuri şi servicii. În schimb, slaba dezvoltare a pieţei interne a capitalului de
împrumut, dar şi insuficienţa resurselor valutare obţinute din comerţul exterior
determină ţările în curs de dezvoltare să apeleze tot mai mult la resursele
externe. Aceste ţări prin împrumuturile contractate în străinătate îşi completează
resursele financiar-valutare necesare.
Printre ţările cu o datorie externă precumpănitoare, se numără: Indonezia,
Chile, Tunisia ş. a. Alături de acestea , sunt însă şi ţări în curs de dezvoltare, în
care datoria internă este preponderentă: India, Thailanda, Malayezia, Zimbabwe
ş. a.17
Cu cât datoria publică externă este mai mare, cu atât ţările respective sunt
mai dependente din punct de vedere economic şi financiar de străinătate. Pentru
ţările în curs de dezvoltare cheltuielile determinate de rambursarea
împrumuturilor scadente şi plata dobânzilor aferente reprezintă o povară foarte
grea.
În funcţie de durata pentru care se contractează împrumuturile de stat, se
disting două forme ale datoriei publice.
Datoria publică flotantă este constituită din împrumuturile de stat cu
termen de rambursare în acelaşi an sau cel mult de la un exerciţiu bugetar la
altul şi care au fost contractate pentru acoperirea unor deficite bugetare şi
cheltuieli neprevăzute.
Datoria publică consolidată se referă la împrumuturile de stat pe termen
mediu şi lung care au fost contractate pentru necesităţi de fonduri sau cheltuieli
publice care se menţin mai mulţi ani, chiar cu perspectivă nelimitată în timp.
Deci, această formă a datoriei publice poate fi rambursabilă şi perpetuă.
Structura datoriei publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta, în funcţie de condiţiile financiar – monetare. Ţările în care inflaţia este
mare şi de lungă durată apelează tot mai mult la împrumuturi pe termen scurt şi
mijlociu.

17
Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit., p. 308.

26
 Datoria publică se stabileşte şi în funcţie de înscrisurile emise (sau alte
modalităţi de gestionare), precum şi de categoriile de creditori. Raportându-ne la
acest ultim criteriu, datoria publică îmbracă alte două forme. Valoarea totală a
împrumuturilor, indiferent de furnizorii acestora, constituie datoria publică
brută, în timp ce datoria publică netă nu cuprinde valoarea împrumuturilor
furnizate de instituţiile statului.
Pentru a ilustra că fenomenul îndatoririi este unul general, Nicolae
Hoanţă18 prezintă evoluţia datoriei publice nete pentru ţările Organizaţiei
Europene pentru Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D.) pe parcursul anilor 1970 –
1994.

Tabelul 1. Datoria publică netă în % din P.I.B. pentru ţările O.E.C.D.

1970 1980 1990 1994
Germania -8,2 11,8 22,1 46,1
Franţa -0,8 -3,3 16,5 31,5
Belgia 55,1 69,6 119,2 128,3
Spania _ 6,1 31,7 47,4
Italia 33,2 52,7 84,3 108,6
Olanda 29,4 24,5 36,9 42,7
Marea Britanie 52,0 36,2 18,8 35,4
Suedia -22,2 -13,9 -8,1 23,5
Canada 11,6 13,3 44,0 64,4
S.U.A. 30,0 22,7 41,0 51,8
Japonia -7,8 16,4 10,8 7,8
Media 13,1 19,8 31,0 44,5
O.E.C.D.

Sursa: O.E.C.D., Economics at a Glance: Structural

Indicators, Paris, 1996: date extrase din tabelul 7.1, p.93.
Sursa este citată de Xavier Greffe, Economie des politiques,
second edition, Dalloz, 1997, p. 18.

18
Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, 2000, p. 250

27
 Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile în contul datoriei publice
formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice (interne şi externe).
În afară de indicatorii care arată gradul de îndatorare a unei ţări, o
importanţă deosebită o au şi indicatorii privind efortul financiar anual, pe care
datoria publică îl reclamă. Acest efort este necesar pentru a suporta povara
cheltuielilor cu rambursarea datoriei propriu-zise şi a celor legate de plata
dobânzilor aferente. Indicatorii cu ajutorul cărora se exprimă acest efor financiar
sunt: mărimea absolută şi mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei
publice; raportul dintre serviciul datoriei publice şi venitul naţional (P.I.B.);
raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul cheltuielilor publice sau
ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare după caz.

Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o

datorează creditorilor săi în decursul unui an19.
Cuantumul mare al dobânzilor la datoria publică arată cât de importante
sunt veniturile creditorilor statului care provin direct de la tezaurul public20.
De-a lungul timpului datoria publică a manifestat o tendinţă de creştere
continuă, ceea ce a determinat sporirea dobânzilor aferente, precum şi a
cheltuielilor publice totale.

19
Pentru ilustrare arătăm că, în anul 1987, în S.U.A. dobânzile suportate de administraţia federală,
statele membre ale federaţiei şi de organele locale au însemnat 200 mild. de dolari (în medie 820 de
dolari pe locuitor) ceea ce echivalează cu 8,0% din datoria publică şi reprezintă 12, 3% din totalul
cheltuielilor publice. În Marea Britanie, dobânzile suportate de administraţia publică centrală şi
organele locale, în 1986, s-au cifrat la 16493 mil. lire sterline, ceea ce echivalează cu 7,3% din
datoria publică şi reprezintă 10,0% din totalul cheltuielilor publice. În India, dobânzile administraţiei
publice centrale au echivalat cu 6,0% din datoria publică şi cu 17,5% din cheltuielile publice, iar în
Zimbabwe cu 9,3% şi respectiv cu 13,3%. Aceste cifre demonstrează că dobânzile aferente datoriei
publice reprezintă un efort financiar deloc neglijabil atât pentru ţările industrializate cât şi pentru cele în
curs de dezvoltare. - Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit., p. 366
20
Ca titlu de exemplu, arătăm că, în anul 1988, în S.U.A., datoria publică federală avea următoarele
surse de provenienţă: autorităţi monetare 11,4%; bănci comerciale 9,2%; alte instituţii financiare 5,3%;
state şi administraţie locală 15,0%; societăţi pe acţiuni 4,1%; persoane fizice 9,0%; fonduri de
plasamente monetare 0,6%; organizaţii internaţionale şi creditori externi 16,7%; alţi creditori 28,7%. –
Ibidem.

28
 În ceea ce priveşte datoria externă, se stabileşte distinct serviciul datoriei
externe, care include toate părţile exigibile provenind din datoria publică şi
privată externă, garantată de către stat.

SECŢIUNEA a II-a: REGIMUL DATORIEI PUBLICE ÎN

ROMÂNIA

Activitatea privind contractarea şi garantarea de împrumuturi interne şi

externe rambursabile pe termen mediu sau lung şi gestionarea datoriei publice se
exercită de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor.
Condiţiile în care se contractează împrumuturile publice, interne şi
externe, negocierea şi încheierea de acorduri şi convenţii, precum şi utilizarea
altor instrumente juridice generatoare de datorie publică se realizează în cadrul
instituţional reglementat de Legea nr. 81 din 1999 privind datoria publică21.
Împrumuturile de stat şi cele garantate de stat sunt generatoare de datorie
publică în cele două forme: datorie internă şi datorie externă.
Guvernul poate contracta împrumuturile de stat de pe piaţă financiară în
limitele sumei pe care Parlamentul a aprobat-o, de la persoane juridice sau
fizice, în vederea asigurării resurselor băneşti necesare.
În ceea ce priveşte formele şi modalităţile de realizare a împrumuturilor
de stat interne, menţionăm faptul că împrumuturile de stat se pot contracta direct
sub forma unor credite în contul datoriei publice sau prin emisiunea de valori
mobiliare cum ar fi obligaţiunile, bonurile de tezaur, titlurile de rentă sau alte
înscrisuri de stat.
Ministerul Finanţelor este cel care efectuează emisiunea şi plasarea
înscrisurilor, fie în mod direct, fie prin alte instituţii cu care sunt încheiate
convenţii. Plasarea se face prin subscripţie publică sau prin alt procedeu tehnic
specific.

21
Legea este publicată în Monitorul Oficial nr. 215 din 17 mai 1999.

29
 Tot Ministerul Finanţelor, pe baza aprobărilor date de Guvern, este
autorizat să garanteze, în numele şi în contul satului, credite bancare interne, pe
termen scurt, mediu sau lung. Acestea sunt contractate de către agenţii
economici de la băncile comerciale pentru realizarea programelor de
restructurare aprobate de organele economiei naţionale, pentru construirea
stocurilor la principalele produse strategice necesare economiei naţionale sau
pentru efectuarea lucrărilor agricole. De asemenea, se mai urmăreşte realizarea
obiectivelor de investiţii de interes naţional, precum şi cele referitoare la
producţia cu ciclu lung de fabricaţie destinată exportului.
Ministerul Finanţelor trebuie să accepte clauzele prevăzute în contractele
de credit încheiate între agenţii economici şi băncile comerciale, pentru a se
acorda aceste garanţii. Constituirea resurselor necesare rambursării ratelor
scadente şi plata costurilor aferente creditelor bancare garantate de stat
constituie responsabilităţi ale agenţilor economici.
Fondul de risc pentru garanţii interne a fost constituit în scopul de a
acoperi riscurile financiare care pot interveni ca urmare a garantării acestor
credite. Acest fond se alimentează din sumele încasate de la persoanele juridice,
reprezentând comisionul de negociat ca o cotă procentuală asupra valorii
împrumutului garantat ori efectuat efectiv, angajat sau din sumele recuperate de
Ministerul Finanţelor în termenul art. 34 alin 3 din Legea 81 din 1999. De
asemenea, fondul se alimentează şi din dobânzile obţinute din plasamentele
sumelor aflate în depozite, reprezentând disponibilităţi în fondul de risc pentru
garanţiile de stat pentru împrumuturi interne, după deducerea din acestea a
alocaţiilor de la bugetul de stat. Ministerul Finanţelor poate plasa
disponibilităţile din fondul de risc pentru garanţiile interne la bănci alese pe baza
criteriilor de siguranţă, lichiditate şi rentabilitate, în această ordine şi prioritar
dacă soldul general al trezoreriei statului excede nevoilor de acoperire temporară
a deficitului bugetului de stat. Sumele reprezentând încasări din majorările de
întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor de risc, echivalente
cu majorările de întârziere stabilite pentru neplata impozitelor datorate de la

30
bugetul de stat, precum şi sumele primite de la bugetul de stat în completarea
fondului de risc pentru garanţiile de stat pentru împrumuturile interne constituie,
de asemenea, surse ale fondului amintit. Dar, în afara acestora mai există şi alte
sume legal constituite cu această destinaţie.
Numai plăţile care rezultă din executarea scrisorilor de garanţie se pot
efectua din Fondul de risc pentru împrumuturile interne garantate de stat.
Informaţii cu privire la acordarea garanţiei, executarea garanţiei, recuperarea
sumelor plătite de Ministerul Finanţelor ca urmare a executării garanţiilor şi a
majorărilor de întârziere ori a dobânzilor aferente, se regăsesc în contabilitatea
trezoreriei statului, precum şi în contabilitatea persoanelor juridice garantate
pentru împrumuturile interne. De asemenea, tot aici sunt evidenţiate şi informaţii
referitoare la constituirea şi încasarea de către trezoreria statului a veniturilor
pentru fondul de risc, plăţile efectuate din fondul de risc, precum şi la instituirea
la nivelul persoanelor juridice garantate a obligaţiilor care s-au creat din
contractarea împrumuturilor interne cu garanţiile statului (plata comisionului de
risc, alte obligaţii către fondul de risc, plata efectiva a acestora).
Fondul de risc se gestionează în regim extrabugetar de către Ministerul
Finanţelor, prin contul general al trezoreriei statului.
Împrumuturile se rambursează din excedentele bugetului de stat,
împrumuturile de stat pentru refinanţarea datoriei publice interne, precum şi din
alte resurse stabilite prin dispoziţii legale.
Plăţile exigibile pentru rambursarea datoriei publice interne, reprezentând
ratele anuale scadente, dobânzile şi comisioanele aferente, cheltuielile
ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare constituie serviciul
datoriei publice interne. Iar, dobânda aferentă datoriei publice, cheltuielile
ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare sunt înscrise în bugetul
de stat la categoria „cheltuieli cu datoria publică”.
Gestionarea datoriei publice interne cuprinde operaţii precum:
contractarea împrumuturilor de stat; organizarea şi ţinerea evidenţei prin conturi
specifice: rambursarea datoriei publice: calculul şi plata dobânzii şi a spezelor

31
datorate: alte operaţiuni, inclusiv cele care decurg din gestionarea Fondului de
risc pentru garanţii interne.
Aceste operaţii se efectuează în cadrul Ministerului Finanţelor, prin
Trezoreria publică. Toate angajamentele de datorie publică internă, în lei şi în
valută, se înglobează în „Registrul datoriei publice interne”, instituit la
Ministerul Finanţelor.
Acesta cuprinde în ordine cronologică informaţii referitoare la situaţia
tuturor obligaţiilor interne contractate direct de către stat, situaţia scrisorilor de
garanţie, inclusiv valoarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor, precum şi
alte informaţii.
Pentru a înţelege mai bine vom arăta care era situaţia României în ceea ce
priveşte datoria publică internă în anul 200022.
Astfel la sfârşitul lunii noiembrie, datoria publică internă a României era
de 74899,3 de miliarde de lei, în timp ce datoria publică externă se ridica la
6453,2 milioane de dolari. Ministerul Finanţelor a prezentat datoria publică
structurată pe destinaţii, pe tipuri de instrumente, pe tipuri de scadenţe şi pe
tipuri de deţinători. Astfel, împrumuturile statului de pe piaţa internă au fost, la
30 noiembrie 2000, de 36357,9 de miliarde de lei, iar, împrumuturile statului
realizate în baza actelor normative speciale au fost de 23084,4 miliarde de lei, în
timp ce 15457 de miliarde de lei au reprezentat finanţări temporare ale datoriei
publice interne din resursele conturilor guvernamentale colectate în contul
general al trezoreriei statului.
În funcţie de tipurile de instrumente, 43,99% din datoria publică internă
reprezintă certificatul de trezorerie, 35,37% reprezintă obligaţiuni de stat, iar alte
tipuri reprezintă 20,64% din total.
Pe tipuri de scadenţe, datoria publică internă este structurată în titluri de
stat pe termen scurt în valoare de 48405,2 de miliarde de lei şi în titluri de stat pe
termen mediu şi lung în valoare de 26494, 1 de miliarde de lei.

22
Gabriel Bunea, Ziua economică, nr. 15, 22 ianuarie 2001, p. 13

32
 În funcţie de tipul de deţinători, sectorul bancar reprezintă 62,76% din
totalul datoriei publice interne, sectorul nonbancar reprezintă 16,6%,iar alţi
deţinători – 20,64%. La sfârşitul lunii noiembrie, garanţiile interne însumau 86,8
de miliarde de lei şi 315,9 de milioane de dolari.
Datoria publică externă este generată de împrumuturile de stat externe
directe şi de cele garantate de stat. Ele se obţin pe bază de acorduri
internaţionale şi prin plasamente de titluri de valoare pe pieţele financiare
internaţionale.
Guvernul angajează, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe
contractate direct sau de către societăţile comerciale, regii autonome şi autorităţi
publice locale cu garanţia statului.
Contractarea împrumuturilor externe se face pentru finanţarea unor
obiective cum ar fi realizarea programelor de dezvoltare; restructurare
economică; echilibrarea balanţei de plăţi externe; crearea, menţinerea şi sporirea
rezervei valutare a statului precum şi pentru asigurarea resurselor necesare
înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau alte cazuri de forţă
majoră.
Plafonul de credite externe se aprobă de către Parlament, la propunerea
Guvernului, în limita gradului de îndatorare externă. În acesta se încadrează
necesarul de împrumuturi externe, pe baza strategiei privind datoria publică
externă.
În ceea ce priveşte garantarea de către stat, prin Ministerul Finanţelor, a
unor credite externe pentru investiţii contractate pentru societăţi comerciale,
regii autonome şi autorităţi publice, aceasta se efectuează pe baza analizelor de
proiect ale Băncii de Export – Import a României S.A. şi cu aprobarea
Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
Ministerul Finanţelor în calitate de garant al împrumuturilor externe, în
numele statului, evaluează resursele financiare, oportunitatea şi condiţiile de
emitere a garanţiei. În acelaşi timp, el participă la negocierea acordurilor şi a
altor instrumente juridice internaţionale prin care se contractează împrumuturi

33
externe garantate de către stat, în scopul de a spori credibilitatea financiară a
statului român pe plan internaţional.
Titlurile de valoare care se lansează pe piaţa financiară externă se emit la
propunerea Ministerului Finanţelor şi cu aprobarea Guvernului, pe baza avizului
consultativ al Băncii Naţionale a României.
Ministerul Finanţelor încheie convenţii cu băncile comerciale şi cu
beneficiarii împrumuturilor contractate, pentru derularea operaţiilor referitoare
la realizarea angajamentelor de datorie publică externă. Tot el este cel care
coordonează şi răspunde de exercitarea acestora. Acesta împreună cu Banca
Naţională a României exercită supravegherea generală a execuţiei de casă a
angajamentelor de datorie publică externă, conform normelor metodologice.
În cazul în care împrumuturile externe sunt contractate de alţi beneficiari
decât Guvernul, ei sunt cei care poartă direct răspunderea pentru gestionarea,
utilizarea, rambursarea, plata dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
Pentru împrumuturile externe contractate direct de către stat pentru
anumite destinaţii prevăzute de lege, după caz, Ministerul Finanţelor, cu acordul
creditorului extern şi respectând condiţiile prevăzute în contractul de împrumut,
poate mandata instituţii financiare interne să administreze în numele şi în contul
statului, împrumuturi externe destinate finanţării investiţiilor, exporturilor şi
importurilor, ori să transfere la utilizatorii finali al împrumuturilor externe, pe
baza unor contracte de subîmprumut, încheiate între Ministerul Finanţelor şi
aceştia. Toţi aceştia au obligaţia să asigure integral sursele necesare pentru plata
sumelor datorate ce decurg din împrumuturile externe respective, în
conformitate cu clauzele prevăzute în contractele externe şi în cele de
subîmprumut.
Ministerul Finanţelor alături de Banca Naţională şi băncile comerciale
supraveghează respectarea strictă a destinaţiei împrumuturilor externe.
Plăţile exigibile pe o perioadă de un an, privind rambursarea datoriei
publice externe, reprezentând ratele anuale scadente, dobânzile, spezele şi
comisioanele aferente constituie serviciul datoriei externe.

34
 Cheltuielile legate de rambursarea ratelor scadente, dobânzile şi celelalte
cheltuieli aferente împrumuturilor externe contractate direct de Guvern se
suportă din bugetul de stat sau bugetele locale. Ele sunt înscrise ca rambursări de
credite externe, plata dobânzilor, comisioanelor aferente pentru împrumuturile
contractate de ordonatorii de credite, pe categorii funcţionale de cheltuieli,
precum şi ca plată de dobânzi şi alte cheltuieli aferente datoriei publice (pentru
dobânzi aferente datoriei publice externe).
Pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul datoriei externe sunt
prevăzute în balanţa de plăţi externe resursele valutare necesare. Ministerul
Finanţelor împreună cu Banca Naţională întocmeşte proiectul balanţei de plăţi
externe anuale. Aceasta din urmă transmite Ministerului Finanţelor situaţia
drepturilor şi a angajamentelor externe. Cele două instituţii amintite analizează
sistematic evoluţia resurselor valutare ale ţării, identificând astfel eventualele
dificultăţi care intervin la rambursarea datoriei publice externe şi soluţiile
posibile de aplicat. Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile reeşalonării
sau refinanţării datoriei publice externe, propunerile aprobându-se de către
Parlament.
Guvernul este informat semestrial de către Ministerul Finanţelor şi Banca
Naţională despre modul de realizare a prevederilor balanţei de plăţi externe şi
propunerile de soluţii pentru acoperirea deficitului sau de utilizare a
excedentului din contul curent al balanţei de plăţi externe.
Parlamentului i se prezintă spre aprobare, până la 30 iunie, execuţia
anuală a balanţei de plăţi externe.
În calitate de membru al organismelor financiar – bancare internaţionale,
România transmite şi acestora date statistice privind datoria publică externă.
Pentru riscurile financiare care decurg din garantarea de către stat a
împrumuturilor externe contractate de societăţi comerciale, regii autonome, la
dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie Fondul de risc pentru garanţii
externe şi împrumuturi subsidiare, administrat în regim extrabugetar. Acest fond
se alimentează din comisioane de la beneficiarii împrumuturilor externe

35
garantate, dobânzi încasate din plasamentele pe piaţă a sumelor temporar
disponibile din fondul de risc, sumele provenite de la bugetul de stat în limita
celor aprobate, precum şi din alte surse prevăzute de lege.
Comisioanele datorate de beneficiarii de împrumut se stabilesc pe baza
unor cote procentuale negociabile, diferenţiate pe beneficiari, în funcţie de
bonitatea financiară a acestora, de perioada de graţie şi de cuantumul ratei medii
de rambursare.
Contractul încheiat între beneficiarul împrumutului şi Ministerul
Finanţelor cuprinde toate obligaţiile celui dintâi.
Toate angajamentele de datorie externă se înregistrează în Registrul
datoriei publice externe.
Atunci când se angajează împrumuturi externe trebuie să se ţină seama de
plafonul anual de îndatorare publică externă aprobat de Parlament şi să se
urmărească încadrarea în destinaţiile prevăzute de lege.
Ministerul Finanţelor trebuie să urmărească fundamentarea necesităţii şi
oportunităţii împrumuturilor externe în raport cu priorităţile şi cu acordurile
guvernamentale, precum şi eficienţa împrumuturilor externe angajate (costuri,
condiţii şi termene de rambursare, costuri aferente). El trebuie să analizeze
existenţa şi realitatea tuturor documentelor pentru acordarea împrumuturilor, în
scopul prevenirii riscurilor de încălcare a prevederilor acordului şi/sau
contractului de împrumut atât către beneficiarul împrumutului, cât şi de
creditorul extern. Este necesar studiul de fezabilitate însoţit de acordul şi de
aprobarea organelor sau autorităţilor competente, în cazul investiţiilor care se
realizează din împrumuturi externe precum şi avizul Comitetului Interministerial
de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior pentru finanţarea investiţiilor şi a
importurilor.
Datoria publică externă are ca instrumente titlurile de stat în valută emise
pe pieţele externe; împrumuturile de la guvernele străine sau alte instituţii
financiare; împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;

36
împrumuturile directe de la investitorii privaţi; împrumuturile de la băncile
străine sau de la companii străine, precum şi alte împrumuturi, după caz.
Datoria publică externă se plăteşte din bugetul de stat, Fondul de Rezervă
la dispoziţia Guvernului, sumele rezultate din recuperarea creanţelor statului
român şi cele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul
Finanţelor pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta.
Sumele încasate de Ministerul Finanţelor de la beneficiarii finali ai
împrumuturilor; sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor de împrumuturi în
baza acordurilor subsidiare de împrumut şi de garanţie încheiate între Ministerul
Finanţelor, consiliile judeţene sau locale şi agenţiile economice de sub
autoritatea acestora şi sumele prevăzute în bugetele autorităţilor publice judeţene
sau locale pentru împrumuturile externe contractate direct de către ele, constituie
alte surse de plată a datoriei publice externe. Alte surse importante sunt sumele
prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat astfel de
împrumuturi cu garanţia statului şi fondul de risc pentru situaţiile în care sunt
executate garanţiile emise de Ministerul Finanţelor pentru împrumuturile externe
contractate de agenţii economici.
În ceea ce priveşte calculul indicatorilor privind datoria publică externă a
României, menţionăm ca fiind foarte importantă stabilirea fondului de risc
pentru garanţii la împrumuturile externe şi împrumuturi subsidiare. Acesta se
administrează în regim extrabugetar. Comisioanele de la beneficiarii
împrumuturilor externe; dobânzile încasate din plasamentul sumelor temporar
disponibile ale fondului de risc; sumele provenite de la bugetul de stat, în limita
celor aprobate constituie resurse ale fondului de risc.
Comisioanele sunt cote procentuale negociabile, diferenţiate pe
beneficiari, in funcţie de bonitatea lor financiară, perioada de graţie şi mărimea
ratei medii de rambursare.
Sumele provenite de la bugetul de stat se stabilesc în funcţie de încadrarea
serviciului datoriei publice externe, generat de garanţii, la împrumuturile

37
contractate de societăţi comerciale şi de regii autonome în gradul minim de
expunere la risc de 1/1023.
Pentru a determina care este gradul de expunere, vom raporta fondul de
risc (F.R.)la serviciul datoriei publice externe (S.D.P.E.) aferent garanţiilor
acordate.
Este necesar să se efectueze şi calculul plafonului de credite externe şi
îndatorare externă. Necesitatea acestuia se explică prin corelaţia care trebuie să
existe între creşterea datoriei publice externe, generată de contractarea de noi
împrumuturi şi capacitatea ţării de a-i asigura serviciul.
Pentru a determina care este cel mai bun mod de utilizare a
împrumuturilor externe, trebuie să se aibă în vedere susţinerea unor rate de
creştere economică ridicate şi stabile, care să genereze în viitor fluxuri de
resurse externe reale şi suficiente pentru asigurarea în timpul dorit a serviciului
datoriei publice externe a ţării.
Metodologia determinării plafonului de îndatorare externă a fost stabilită
pentru a cunoaşte limitele între care trebuie să se încadreze valoarea anuală a
împrumuturilor externe. Calculul plafonului de îndatorare externă se efectuează
cu ajutorul unor indicatori . Primul dintre aceştia este ponderea datoriei externe
în produsul intern brut. Acesta nu trebuie să depăşească 50%, procent ce a fost
stabilit pe baza practicilor internaţionale (metodologia F.M.I.) şi experienţei
acumulate de România în domeniul gestionării datoriei publice externe.
Un alt indicator este raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi
volumul exporturilor de bunuri şi servicii. Acesta se calculează pentru aprecierea
gradului de asigurare în timpul dorit a fluxului de resurse necesare acoperirii
seviciului datoriei publice externe. Se consideră că la nivelul unui an, mărimea
acestui indicator trebuie să se situeze sub 20%.
Este important să se calculeze şi raportul dintre deficitul balanţei
comerciale şi P.I.B., care trebuie să fie sub 5%.

23
Hotărârea Guvernului nr. 78/1991 privind contribuţia bugetului statului la constituirea fondului de risc
pentru credite externe garantate de stat, în condiţiile legii, societăţi comerciale şi regiile autonome.

38
 În practicile internaţionale se calculează datoria publică externă maxim
posibil de atins, apreciindu-se prudent că aceasta trebuie să fie mai mică sau cel
mult egală cu de două ori valoarea exporturilor de bunuri şi servicii ale anului.
Pentru contractarea şi gestionarea datoriei externe este important să se
calculeze şi rezerva valutară a statului. Aceasta, pe lângă faptul că influenţează
stabilitatea monedei naţionale, reflectă şi capacitatea unei ţări de a face faţă
obligaţiilor externe în care veniturile din comerţul exterior ar fi supuse unei
conjuncturi nefavorabile. Se consideră optim ca rezerva valutară să acopere
peste 25% din datoria publică externă a unei ţări, contractată într-un an.
Datorită situaţiei deficitare a balanţei de plăţi externe din ultimii ani,
comportamentul statului a devenit prudent în ceea ce priveşte orientarea asupra
datoriei publice externe. În aceste condiţii, este necesar să se acorde prioritate
promovării în ritmuri sporite a exporturilor pentru a nu îngreuna serviciul
datoriei publice externe pe termen lung şi a nu mai prelungi situaţia actuală a
finanţării balanţei de plăţi prin împrumuturi externe.
Spre exemplificare, vom enunţa câteva date concrete privind datoria
publică externă a României în anul 200024. Astfel, datoria publică externă este
structurată în datorie publică externă directă în sumă de 4370,4 de milioane de
dolari şi datorie publică externă garantată de statul român în valoare de 2082,8
de milioane de dolari. Creditele externe directe au fost destinate susţinerii
balanţei de plăţi şi pentru finanţarea diferitelor proiecte cum ar fi: închiderea
minelor, supravegherea vamală, serviciile din agricultură, reforma sectorului
sanitar, eliminarea efectelor inundaţiilor, reînnoirea flotei Tarom. În privinţa
datoriei externe garantate de statul român, creditele contractate de ministere şi
de agenţii economici au avut ca destinaţii transporturile, industria, sănătatea,
amenajarea teritoriului şi ordinea publică.
În urma unei analize a datoriei publice externe după tipul creditorului, s-a
constatat faptul că 52,6% reprezintă creditori oficiali şi 11,45% creditori
bilaterali, iar creditorii privaţi, care includ băncile comerciale, pieţele externe de

24
Gabriel Bunea, Ziua..., op. cit, p. 13 (citat în continuare).

39
capital şi alte surse, reprezintă 36% din total. În ceea ce priveşte valutele
componente, datoria publică externă este constituită în mare parte din dolari
americani (57,1%), urmată de moneda unică europeană, euro (13%), marca
germană (9,7%) şi DST (Drepturi Speciale de Tragere 7,2%).
Structura pe scadenţe a datoriei publice externe efective arată că ponderea
cea mai mare o deţin creditele externe cu scadenţa de peste 10 ani (56,2%).
Astfel se prezenta situaţia datoriei publice externe a României în anul
2000. În continuare vom ilustra, prin intermediul tabelelor 25, care a fost evoluţia
datoriei publice interne şi externe a României până în 1997.

Tabelul nr. 2 Evoluţia datoriei publice interne a Românei

1993 1995 1997
Datoria publică internă (miliarde 481 6099,6 14977,4
lei)
% din P.I.B. 2,4 8,5 6,0

Tabelul nr. 3 Evoluţia datoriei publice externe a României

1985 1989 1991 1995 1997
În cifre absolute (mil. 6830 174 1,143 5482,1 8391
USD)
% din P.I.B. 11,5 0,3 4,0 15,5 24,1

Sursa Tabel nr. 2: Comisia Naţională de

Statistică
Sursa Tabel nr. 3: C.N.S. şi B.N.R
Din ultimul tabel rezultă că datoria externă a României a crescut
îngrijorător de mult pe fondul unei căderi abrupte a P.I.B. Această creştere face
dificilă pentru ţara noastră realizarea serviciului datoriei publice externe şi
credibilitatea sa pe pieţele financiare internaţionale. Creşterea datoriei externe a
României indică o slabă dezvoltare a pieţei interne de capital, în special cea a
capitalului de împrumut, şi dependenţa economică şi financiară a României de
25
Nicolae Hoanţă, op. cit., p. 251.

40
pieţele internaţionale.
În concluzie, menţionăm faptul că indicatorul datorie publică prezintă o
deosebită importanţă pentru înţelegerea situaţiei financiare a unei ţări, a gradului
său de îndatorare, a credibilităţii de care se bucură etc.

SECŢIUNEA a III-a: DATORIA INTERNĂ

Potrivit art. 1 al Legii nr. 81/1999 privind datoria publică, prin datorie
publică internă se înţelege „totalitatea obligaţiilor statului, provenind din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piaţa internă, inclusiv
sumele primite temporar din sursele trezoreriei statului.”
Statul primeşte de la Banca Naţională împrumuturi pe termen scurt pentru
echilibrarea în execuţie a bugetului de stat. Acestea se rambursează din resurse,
iar dacă nu se rambursează, se prelungeşte termenul, se consolidează şi rămân în
datoria publică de sfârşit de an, contribuind la creşterea ei. Şi plasarea de
înscrisuri pe termen mediu sau lung, prin subscripţie publică, pentru procurarea
de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual sau a tuturor
cheltuielilor pe seama deschiderii de credite bugetare poate determina o creştere
a datoriei publice a statului, prin consolidarea acestora. În datoria publică internă
intră şi volumul garanţiilor acordate de stat la credite bancare interne ale
agenţilor economici sau ale autorităţii locale pentru necesităţi legate de obiective
de maximă importanţă pentru economia naţională. De asemenea, statul rămân
dator şi în cazul în care în urma emisiunii de bonuri de tezaur, rambursabile din
resurse bugetare până la sfârşitul anului, acestea nu se pot răscumpăra şi se emit
noi înscrisuri, determinând consolidarea datoriei publice.
În funcţie de condiţiile concrete ale statului, datoria publică internă poate
fi angajată şi prin alte tipuri de instrumente, cum ar fi: titluri de stat în valută
emise pe piaţa internă; titluri de stat destinate atât persoanelor fizice cât şi celor
juridice şi plasamente efectuate în contul general al trezoreriei statului.

41
 Statul trebuie să achite datoria publică internă întrucât aceasta reprezintă
„o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a
împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.
În vederea plăţii dobânzilor aferente datoriei publice interne se acordă
autorizarea bugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli”26.
Datoria publică internă poate fi apreciată cu ajutorul următorilor
indicatori: datoria publică la nivelul anului (şi în fiecare moment); serviciul
datoriei publice interne (S.D.P.I.) al anului şi componentele acestuia; ponderea
datoriei publice interne (D.P.I.) în P.I.B.; ponderea dobânzilor în P.I.B.; ponderea
S.D.P.I. în P.I.B.; ponderea S.D.P.I. în bugetul statului.
Pentru a înţelege modalitatea de administrare şi conducere a datoriei
naţionale interne vom prezenta mai întâi principalele elemente caracteristice ale
pieţei financiare, întrucât aceasta reprezintă instrumentul esenţial al administrării
datoriei publice interne.
Vom vorbi în primul rând despre piaţa primară şi piaţa secundară.
Diferenţa dintre ele constă în faptul că în timp ce pe piaţa primară sunt
tranzacţionate noi valori, pe piaţa secundară tranzacţiile au ca obiect valorile
deja existente („vechi”). Pieţele secundare au apărut ca urmare a necesităţii de a
acorda un nivel superior de lichiditate valorilor financiare.
O altă diferenţă este dată de tipul celor care acţionează pe cele două pieţe.
Astfel, în timp ce pe piaţa primară acţionează aşa-numiţii „bancheri de
investiţii” (a nu se confunda cu bancherii în adevăratul sens al cuvântului pentru
că nu acordă credite obişnuite şi nu acceptă depozite, ci doar creează preţul), pe
piaţa secundară lucrurile sunt mult mai simple, principalii intermediari fiind
brockerii şi dealerii.
„Bancherii de investiţii” sunt cei care subscriu noile emisiuni. Subscrierea
în speţă presupune garantarea valorilor emise de stat sau de marile firme, iar în
ceea ce priveşte preţul, acesta depinde de numărul şi calitatea subscriitorilor.
Bancherii vând acţiunile la un preţ superior celui stabilit de emiţător şi garantat

26
Art. 7 al Legii nr. 81/1999 privind datoria publică, M. Of. nr. 215/1999

42
de subscriitori. În realitate, subscrierea constă într-o înţelegere existentă între
aceşti „bancheri” şi emiţători (firme, guvern).
Alte două pieţe care au existat şi funcţionat, dar care nu mai desemnează
nimic în realitatea românească, sunt piaţa de capital şi piaţa monetară.
Piaţa de capital include tranzacţiile cu valorile financiare pe termen lung
(scadenţe de peste un an). O primă componentă importantă a pieţei de capital
este bursa de valori. A doua ca importanţă, este piaţa ipotecilor, care cuprinde
ipotecile imobiliare urbane (locuinţe familiale) şi ipotecile imobiliare rurale sau
ipoteci agricole (terenuri, proprietăţi rurale) şi comerciale.
În ţările dezvoltate pe piaţa ipotecilor acţionează în special băncile
comerciale, băncile de depuneri şi ajutor şi companiile de asigurări (de viaţă).
Piaţa valorilor (obligaţii) emise de marile firme reprezintă a treia
componentă importantă. Societăţile de asigurări au rolul principal pe această
piaţă.
În sfârşit, a patra componentă este piaţa valorilor emise de guvern (stat),
agenţii guvernamentali, administraţii locale. Specificitatea acestei pieţe constă în
faptul că nu există persoane specializate să tranzacţioneze asemenea valori, ci
persoane juridice şi fizice.
Piaţa monetară include tranzacţiile cu valori pe termen scurt şi foarte
scurt, cu scadenţă sub un an. Componenta cea mai importantă este piaţa valorilor
emise de guvern (stat). Ea este urmată ca importanţă de piaţa certificatelor de
depozit (CD) şi de piaţa efectelor comerciale şi a „acceptărilor bancare”.
Ceva mai recent au fost create alte două componente ale pieţei monetare,
şi anume piaţa „înţelegerilor de răscumpărare”(REPO) şi piaţa fondurilor
federale, care a apărut în S.U.A. Prima oferă deţinătorilor de obligaţii
posibilitatea de a obţine lichidităţi vânzând şi „răscumpărând” la o dată fixă prin
înţelegere, obligaţiile respective.
Ultima componentă este piaţa fondurilor de ajutor (fondurile mutuale) de
piaţă monetară. Prin aceasta, „acţionarii” acestor fonduri obţin un câştig prin
dobândă, care este foarte apropiată de cea de pe piaţa monetară propriu-zisă.

43
 Cunoscând aceste elemente specifice pieţelor financiare putem arăta în
continuare care sunt principalele caracteristici şi principii ale modului de
gestionare a datoriei publice.
Ne vom referi numai la piaţa valorilor financiare guvernamentale (de
stat). Aceste valori sunt de fapt hârtii de valoare, care au o anumită valoare
înscrisă (iniţială) şi care sunt emise pe diferite perioade de timp. Câştigul celui
care vrea să facă o asemenea investiţie îl reprezintă fie diferenţa dintre preţul de
cumpărare (iniţial) şi cel de vânzare, în cazul celor pe termen scurt, fie
„cuponul” încasat bianual sau anual, adică un anume procent din valoarea
înscrisă, pentru cele pe termen lung. Atunci când perioada de scadenţă ia sfârşit,
el primeşte suma pe care a plătit-o pentru valoarea respectivă.
Este necesar să menţionăm faptul că spre deosebire de valorile pe termen
scurt, valorile pe termen mediu şi lung sunt înregistrate de Trezoreria Statului,
unde se înregistrează şi orice schimbare de proprietar.
Mai recent a apărut o nouă categorie pe piaţa financiară, unde tranzacţiile
(vânzare-cumpărare) se fac la un anume „viitor”. Adică, se ajunge la un acord
privind tranzacţionarea unei anumite cantităţi de valori, la un preţ stabilit, la o
dată anume specificată.
În realitate, astfel de tranzacţii sunt mult mai vechi şi diverse. Spre
exemplu, un agricultor care prin contract se angajează să livreze la silozuri o
anumită cantitate de cereale din recolta viitoare, la un anumit preţ, sau un
cumpărător care cumpără un automobil ce va fi livrat doar peste un timp (1-2
luni) etc. sunt de fapt tranzacţii tip „future”27.
Există numeroase deosebiri importante între un contract de „future” şi un
contract pentru tranzacţii obişnuite, inclusiv cele care implică un avans, cum ar
fi contractul comercial.
Specificitatea acestei pieţe constă în faptul că tranzacţiile sunt
nepersonale, cumpărătorul şi vânzătorul nu se cunosc, nu se ştie nici data şi nici
locul „livrării”.

27
Radu Vasile, Monedă şi politică fiscală, Ed. Uranus, Bucureşti, 1994, p. 186.

44
 Tranzacţiile „future” sunt importante pentru că se asigură astfel o
protecţie a cumpărătorilor de valori pe termen lung, contra unor creşteri ale ratei
dobânzilor pe piaţă, care reduce preţul acestor valori.
Încheiem această paranteză şi revenim la gestionarea şi administrarea
datoriei publice interne, vorbind pentru început despre valorile pe termen scurt.
Valorile pe termen scurt mai cunoscute sunt cele pe 3 luni (91 zile) şi 6
luni (182 zile). Faptul că sunt cele mai populare instrumente de acest fel se
datorează gradului lor ridicat de lichiditate.
În orice proces de emisiune de valori financiare se regăseşte un element
important, şi anume licitaţia. Aici se fixează preţul valorilor financiare fie în
mod concurenţial, fie în mod neconcurenţial. În primul caz, preţul fixat pentru
emisiunea respectivă este cel mai mare preţ oferit. În cel de-al doilea caz, preţul
de cumpărare este preţul mediu, plătit pentru toate valorile de acest tip vândute
pe piaţă în ziua licitaţiei. Cei care licitează sunt în special mici investitori lipsiţi
de experienţă. În acest tip de licitaţie este permisă cumpărarea doar a unei
cantităţi de valori pe termen scurt.
Din totalul valorilor puse în vânzare, trezoreria va extrage mai întâi
cantitatea de valori cu preţuri fixate neconcurenţial. Valorile rămase vor fi
oferite spre cumpărare, în cadrul licitaţiei concurenţiale, în ordinea nivelurilor
preţurilor anunţate. Astfel, mai întâi cumpără cei care au oferit un preţ mai mare,
apoi cei care au oferit al doilea preţ ş.a.m.d.
O altă etapă este cea în care sunt oferite spre vânzare valorile extrase, al
căror preţ a fost fixat nonconcurenţial. Adică, preţul este media ponderată a
preţurilor fixate concurenţial, deja realizate.
În ceea ce priveşte situaţia de pe piaţa secundară, ştim că aici acţionează
dealeri şi brockeri, specializaţi în valori guvernamentale, care strâng informaţii
privind cele două categorii de preţuri. Cumpărătorul este interesat să cumpere
deoarece preţul cerut este mai mic decât valoarea înscrisă, iar la scadenţa unei
valori pe termen scurt, va primi suma înscrisă.
Este important de menţionat faptul că cu cât perioada de emisiune

45
(scadenţă) este mai redusă, cu atât va fi mai mică variaţia preţului valorilor la o
schimbare dată a ratei dobânzilor.
În concluzie, valorile pe termen scurt oferă o mai mare lichiditate, putând
fi tranzacţionate rapid pe piaţa secundară.
Spre deosebire de valorile pe termen scurt, valorile pe termen mediu şi
lung oferă un câştig sub formă de cupoane (echivalente cu rata dobânzii), anuale
sau semianuale. Ele nu mai sunt accesibile şi cumpărătorilor de valori pe termen
scurt, atunci când sunt oferite spre cumpărare prin subscripţie. Caz în care, data
emisiunii, perioada emisiunii (scadenţa), ca şi valoarea cuponului sunt anunţate
de către Trezorerie cu 1-3 săptămâni înainte de emisiune. În acest interval
potenţialii investitori subscriu la o anumită cantitate pe care doresc să o
cumpere. O situaţie nedorită este existenţa unui singur cumpărător. Vânzarea
acestora se poate face şi prin licitaţie, plata făcându-se, în ambele situaţii, în
cash sau contra unor alte valori (obligaţii).
În ceea ce priveşte piaţa secundară, aici dealerii acţionează la fel ca şi în
cazul valorilor pe termen scurt, dar nu sunt necesare mai multe informaţii pentru
fixarea preţului.
Radu Vasile este de părere că în România „suntem departe de a ne afla în
poziţia de a putea administra ştiinţific datoria publică internă”28.
Unul dintre obiectivele esenţiale care stau la baza oricărei acţiuni de
conducere şi administrare a datoriei interne este „urmărirea unei politici
anticiclice, de stabilitate economică”.
Specialiştii în domeniu, mai ales cei din S.U.A., afirmă că trezoreria joacă
un rol important în încercarea de se evita sau diminua efectele sau fenomenele
specifice evoluţiei economice ciclice. Orientarea spre emisiunea unor valori pe
termen lung a fost considerată o măsură antiinflaţionistă din două motive.
Primul motiv este acela că emisiunea de valori pe termen lung determină o
ridicare a nivelului ratelor dobânzilor pe termen lung, ceea ce generează o
reducere a volumului de credit.

28
Radu Vasile, op. cit., p. 191.

46
 Al doilea motiv îl constituie faptul că înlocuirea emisiunilor de valori pe
termen scurt cu cele pe termen lung reduce nivelul lichidităţii în economie.
Cele două fenomene diminuează inflaţia prin reducerea cheltuielii totale
curente în economie. Explicaţia este dată de specialişti, care consideră că nivelul
dorit de cheltuieli dintr-o ţară depinde de volumul de lichiditate deţinut de
persoanele fizice şi juridice (nebancare).
În cazul în care lichiditatea existentă este redusă, valorile pe termen scurt
sunt înlocuite cu cele pe termen lung, se aşteaptă o scădere a nivelului
cheltuielilor totale. Rezultă că acea comunitate, pentru a-şi mări lichidităţile, va
trebui să cheltuiască mai puţin pe bunuri şi servicii, forţând inflaţia să scadă.
Al doilea obiectiv esenţial este „reducerea frecvenţelor emisiunilor noi”.
Calea cea mai uşoară pentru a atinge acest obiectiv este prelungirea mediei
scadenţei (duratei pentru care a fost emisă) datoriei interne.
Specialiştii în domeniu consideră acest principiu ca fiind foarte important
întrucât volumul obligaţiei statului de a achita dobânzile se reduce, însă nu la fel
de eficace ca primul principiu de politică anticiclică.
Cel de-al treilea obiectiv este „minimizarea costului datoriei naţionale”.
Dobânzile pe care statul le plăteşte în contul datoriei interne reprezintă un cost
enorm. De exemplu, în S.U.A., ele s-au ridicat la 99 miliarde dolari în 1982,
ceea ce a reprezentat 13,6% din cheltuielile guvernului federal29.
Cei care susţin acest principiu sunt de părere că Trezoreria este în măsură
să reducă acest cost, schimbând datoria pe termen lung cu cea pe termen scurt şi
astfel ratele dobânzilor micşorându-se. Însă, Guvernul poate înlocui datoria pe
termen scurt cu cea pe termen lung pentru a obţine un câştig mai mare.

CAPITOLUL IV

29
Radu Vasile, op. cit., p. 193.

47
 DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ

SECŢIUNEA I: CONCEPTUL DE DATORIE EXTERNĂ.

CARACTERISTICI. STRATEGII

Pentru început este necesar să menţionăm faptul că noţiunea de datorie

externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică externă, întrucât
împrumuturile în străinătate pot fi contractate nu numai de persoanele de drept
public, ci şi de persoanele fizice şi juridice.
Una din formele exportului de capital este reprezentată de împrumuturile
externe. Ele se pot grupa după diferite criterii. Unul dintre acestea este
destinaţia, în funcţie de care se disting credite pe mărfuri şi credite financiare.
Cel mai des se acordă credite din prima categorie, pentru cumpărarea de mărfuri
de la creditor sau din ţara acestuia. Mai rar întâlnite sunt creditele din a doua
categorie, care se acordă de organisme financiare în valută convertibilă ce se va
folosi de debitor pentru a-şi satisface nevoile, fie pe piaţa creditorului, fie pe o
altă piaţă. În general, beneficiarii creditelor financiare le folosesc în scopuri
productive, precum construirea de întreprinderi extractive, centrale electrice,
fabrici producătoare de bunuri de consum, lucrări de irigaţii, căi ferate, porturi
etc.
Chiar dacă în funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe
sunt pe termene scurte (1-2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi, beneficiarul
creditelor este interesat ca termenul de rambursare să fie îndepărtat. Scopul este
acela de a-şi acorda timpul necesar pentru a-şi procura resursele necesare
rambursării acestuia, achitării dobânzilor şi altor cheltuieli aferente.
Durata pentru care au fost contractate creditele se stabileşte în funcţie de
destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului finanţat (scopuri productive),
de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului precum şi în
aceea a beneficiarului, de prevederile unor convenţii internaţionale în materie
etc.

48
 În practica internaţională rambursarea creditelor se realizează în cote
egale, în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv sau într-o singură tranşă,
la scadenţă.
Cel care împrumută, poate pretinde o garanţie materială sau morală pentru
a acorda creditul solicitat. Prin garanţie materială înţelegem anumite mărfuri,
acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale,
bunuri imobiliare, rezervele de aur şi devizele statului etc. În cazul în care statul
care solicită împrumutul nu dispune de garanţii materiale directe, creditorul
poate solicita o garanţie din partea a două sau mai multe state care se bucură de
credibilitate pe piaţa capitalului de împrumut. De obicei, în ţara debitoare sunt
trimişi experţi de către creditori (guverne, organisme financiare internaţionale ş.
a.), cu scopul de a verifica oportunitatea creditelor financiare solicitate, eficienţa
scontată, modul în care au fost folosite sumele acordate ş. a.
Împrumuturile externe se acordă de către întreprinderi furnizoare (credite
comerciale sau de firmă), bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare),
guverne (credite guvernamentale), organisme financiare internaţionale (credite
financiare), rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Primele două categorii de creditori acordă credite pe baze bilaterale,
guvernul le acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare
internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale: Banca Mondială,
bănci regionale de dezvoltare, alte organisme multilaterale şi
interguvernamentale.
Asistenţa bilaterală constă în ajutoare în natură sau în bani, asistenţă
tehnică şi militară. ea se acordă de către guvernele ţărilor dezvoltate grupate în
instituţii specializate.
Beneficiarii creditelor externe pot fi întreprinderile private, băncile,
guvernul, unităţile administrativ-teritoriale, întreprinderile de stat şi alte instituţii
de drept public.
Angajarea de împrumuturi externe generează o creştere a dependenţei
ţărilor beneficiare faţă de cele creditoare, care le impun anumite condiţii

49
economice, politice sau militare. Spre exemplu, au fost cazuri când
împrumuturile externe se acordau numai cu condiţia ca marile trusturi şi
concerne din ţara creditoare să obţină anumite concesii în ţara debitoare sau
beneficiarii creditelor să livreze produsele (minereuri, combustibili sau alte
materii prime), obţinute cu ajutorul creditelor externe, agenţilor economici din
ţările creditoare la preţuri avantajoase.
Acordarea împrumuturilor externe poate fi condiţionată din punct de
vedere politic de sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului ţării
creditoare, a acţiunilor şi iniţiativelor acesteia pe plan internaţional, de către
guvernul ţării beneficiare, respectarea drepturilor omului etc. mergând până la o
imixtiune a guvernului creditelor în treburile interne ale ţării beneficiare.
Au fost cazuri când ţara beneficiară trebuia să adere la anumite alianţe
militare, să creeze baze militare străine pe teritoriu său, să participe la anumite
acţiuni militare sau să cumpere armament din ţara creditoare.
Împrumuturile externe pot contribui la progresul economic şi social al
ţărilor în curs de dezvoltare numai în cazul în care s-ar acorda fără impunerea
unor condiţii care ar aduce atingere independenţei lor politice şi economice şi
suveranităţii naţionale.
Împrumuturile de stat externe directe şi cele garantate de stat sunt
generate de datoria publică externă.
Noţiunea de datorie externă este mai largă decât cea de datorie publică
externă şi are mai multe sensuri. Toate obligaţiile ţării faţă de străinătate
formează datoria externă brută în sens larg. Aceasta cuprinde sumele datorate de
stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept public, întreprinderi
private, alte organizaţii, precum şi de persoanele fizice unor organisme
internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii publice străine, unor bănci
private, firme şi altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în
străinătate. Faptul că există un grad ridicat de dificultate în ceea ce priveşte
inventarierea tuturor obligaţiilor, faţă de străinătate, lipsa unor termene precise
de achitare sau termenele prea scurte ori prea lungi au făcut imposibilă aplicarea

50
practică a acestor interpretări.
Spre deosebire de datoria externă brută în sens larg, datoria externă brută
în sens restrâns nu cuprinde creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece
acestea sunt operaţii financiare curente; investiţiile străine directe fără termene
de rambursare sau de lichidare; ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite
prin programele de asistenţă publică; împrumuturi externe cu o perioadă de
graţie de 10-15 ani sau mai mare; împrumuturile acordate de unii creditori
externi sucursalelor filialelor sau altor reprezentanţe ale acestora în condiţii mai
avantajoase decât cele de pe piaţa mondială; creditele contractate de persoanele
fizice sau juridice negarantate de autorităţile competente.
În interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,
datoria externă cuprinde sumele în valută; bunuri sau servicii datorate unor
creditori publici şi privaţi având un termen de rambursare mai mare de un an şi
sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică. Nu
sunt cuprinse aici datoria persoanelor private către străinătate negarantată de
autorităţile publice; datoria din tranzacţiile cu F.M.I.; datoria care poate fi
achitată, la opţiunea debitorului, în monedă naţională, sumele datorate unor
creditori rezidenţi în străinătate, pentru care s-au stabilit termene de achitare.
Diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în
străinătate (disponibilităţile valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,
titluri, alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara
considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale,
organisme financiare, bănci private, titluri) constituie datoria externă netă. În
general, aceasta cuprinde numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de
străinătate.
În cazul ţărilor care sunt în acelaşi timp creditoare şi debitoare faţă de
străinătate, se foloseşte indicatorul datoriei externe nete. De-a lungul timpului au
loc foarte multe mutaţii astfel încât o ţară poate deveni din creditor mondial,
debitor mondial sau invers. Este cazul S.U.A., care până în 1984 erau primul
creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net al

51
lumii, cu toate acestea ele rămân, după Japonia, cel de-al doilea creditor
mondial30.
Datoria externă poate îmbrăca trei forme. O primă formă este datoria
publică externă constituită din obligaţiile externe contractate prin debitori
publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice
autonome. A doua formă este datoria cu garanţie publică, adică obligaţiile
externe contractate prin debitori privaţi a căror rambursare este garantată printr-
un organism public. Ultima formă este datoria privată negarantată.
Datoria publică externă (inclusiv cea garantată) nu cuprinde tranzacţiile
cu F.M.I., cu excepţia împrumuturilor acordate de fondurile financiare pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe; datoria rambursabilă în monedă naţională;
investiţiile directe de capital străin şi datoria pe termen scurt (sub un an).
Pentru a determina gradul de îndatorare al unei ţări faţă de străinătate,
precum şi efortul valutar necesar, se folosesc anumiţi indicatori. Astfel, cu
ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei
respective pe un locuitor şi al raportului dintre datoria externă şi venitul naţional
(P.I.B.), se exprimă gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate. Mărimea
absolută a datoriei externe se poate afla prin transformarea valutelor în care
aceasta a fost exprimată în monedă naţională sau într-o valută străină de largă
circulaţie internaţională31. Datoria externă medie pe locuitor se determină prin
acelaşi procedeu.
Prin raportarea datoriei externe la venitul naţional (P.I.B.) obţinem cât din
venitul naţional (P.I.B.) al anului respectiv ar fi necesar pentru rambursarea
acelei datorii. Având în vedere faptul că datoria se rambursează în mod eşalonat
iar din venitul naţional (P.I.B.) al unui an numai o parte poate fi folosită pentru
onorarea angajamentelor faţă de străinătate, rezultă că acest indicator are o
valoare pur teoretică32.
30
Iulian Văcărel, Finanţe..., op. cit. p. 327.
31
În anul 1989, spre exemplu, datoria externă a ţărilor cu venituri mici şi mijlocii se cifra la 988 miliarde
de dolari S.U.A., din care 427 miliarde reveneau ţărilor cu venituri mijlocii cele mai îndatorate, iar 124
miliarde ţărilor de la sud de Sahara - Ibidem.
32
În 1989, datoria externă a ţărilor cu venituri mici şi mijlocii echivala cu 36,3% din P.I.B. al acestora;
pentru ţările cele mai îndatorate indicatorul respectiv era de 45,9%, iar pentru cele de la sud de

52
 Fiecare indicator dintre cei menţionaţi anterior reflectă o altă imagine
despre gradul de îndatorare a ţărilor faţă de străinătate.
Potrivit datelor Băncii Mondiale, cele mai îndatorate ţări cu venituri
mijlocii, în 1989 erau: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Congo, Costa Rica,
Côte d’Ivoire, Ecuador, Filipine, Honduras, Maroc, Mexic, Nicaragua, Peru,
Polonia, Senegal, Ungaria, Uruguay şi Venezuela33.
Un alt indicator folosit mai ales în practică este raportul dintre datoria
externă şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii. În anul 1987 34, acest
indicator, pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital, era
de 183%, iar în ţările cele mai îndatorate era dublu.
Pentru a arăta care este efortul valutar pe care trebuie să-l facă o ţară cu
datorie externă, ne vom folosi de mărimea absolută a serviciului datoriei externe
(separat cu ajutorul mărimii dobânzilor aferente acestei datorii) şi de raportul
dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de mărfuri şi servicii
(separat cu ajutorul raportului dintre dobânzile plătite şi încasările din export).
Resursele valutare ale unei ţări destinate pentru plata importurilor
necesare dezvoltării economice şi sociale a unei ţări şi aprovizionării acesteia cu
bunuri de consum indispensabile, sunt cu atât mai mici cu cât efortul valutar
determinat de datoria externă este mai mare35.
Pentru exprimarea nivelului absolut al datoriei publice externe se folosesc
următorii indicatori: nivelul datoriei, inclusiv sumele exigibile la momentul dat,
reprezintă sumele exigibile şi neexigibile în titlul datoriei; sumele exigibile şi
nerambursate (angajamente trase de debitor până la sfârşitul anului);
angajamente anuale (nivelul total al împrumuturilor pentru care s-au semnat
acordurile în cursul anului respectiv); plăţile în titlul serviciului datoriei;
fluxurile nete (datoriile, mai puţin rambursările) şi transferurile nete (fluxurile

Sahara de 92,8% - Iulian Văcărel, Finanţe …, op. cit., p. 327.

33
Ibidem p. 328.
34
Ibidem.
35
În 1989, serviciul datoriei externe al ţărilor cu venituri mici şi mijlocii a însumat 130 miliarde de dolari,
din care amortizarea împrumuturilor – 70 miliarde, iar dobânzile 60 miliarde. Serviciul datoriei publice
a înghiţit 20,4% din încasările din exportul de bunuri şi servicii pe ansamblul ţărilor, cu venituri mici şi
mijlocii, 27,4% în cazul ţărilor celor mai îndatorate şi 20,8% - în cel al ţărilor de la Sud de Sahara -
Ibidem.

53
nete, mai puţin plăţile dobânzilor sau comisioanelor).
Este important să amintim şi de ratele îndatorării, care permit să se
măsoare, în diferite feluri, costul serviciului sau aptitudinea ţării de a asigura
acest serviciu, prin comparaţie cu devizele străine sau cu producţia la care ţara
trebuie să renunţe36.
Ratele de îndatorare au în general, la numitor PNB, PIB sau încasările din
export. Astfel, este posibilă luarea în calcul a dimensiunii economiei, şi, deci,
măsurarea sarcinii datoriei.
PNB este influenţat net de plăţile dobânzilor şi, în unele cazuri, PIB
permite mai bine să se măsoare aptitudinea unei ţări de a asigura serviciul
datoriei sale. Totuşi, s-a avansat frecvent ideea că este mai bine să se folosească
încasările din export, ca indicator, decât PIB sau PNB. Explicaţia constă în
faptul că aceste încasări reprezintă resursele în devize care pot fi utilizate pentru
a face faţă obligaţiilor referitoare la serviciul datoriei externe, în timp ce PIB sau
PNB includ surse de venit care nu pot fi destinate acestei utilizări.
Am considerat indicatorii îndatoririi ca fiind importanţi din mai multe
motive. În primul rând, pentru că ei reflectă situaţia trecută şi prezentă a
îndatoririi externe, servesc la evaluarea capacităţii de îndatorare şi la stabilirea
previziunilor referitoare la evoluţia viitoare a situaţiei, inclusiv a dificultăţilor
care ar putea surveni în cadrul serviciului datoriei.
Din acest motiv ei pot fi utilizaţi în analizele efectuate pentru compararea
situaţiei mai multor ţări la un moment dat specific, sau a evoluţiei situaţiei,
diverselor ţări în timp, pentru a evalua capacitatea de îndatorare şi a determina
evoluţia poziţiei datoriei externe a ţărilor considerate.
36
Spre exemplu, principalele rate ale îndatorării sunt: DE/X: raportul dintre nivelul datoriei DE – nivelul
încasat şi nerambursat al împrumuturilor externe şi exporturile de bunuri şi servicii X; DE/PNB:
raportul dintre nivelul datoriei DE şi PNB (PIB); SDE/X (rata serviciului datoriei externe), în care SDE
este nivelul total al serviciului datoriei. Constituie un indice al rigidităţii balanţei de plăţi externe a unei
ţări pe o perioadă scurtă; SDE/PNB (PIB); D/X, în care D reprezintă plăţile dobânzilor; D/PNB joacă un
rol util ca indice de amploare relativă a sarcinii impuse prin datoria externă; REZ/DE: raportul dintre
rezervele internaţionale, REZ şi suma datoriei contractate şi nerambursate, DE; REZ/I, în care I sunt
importurile de bunuri şi servicii (REZ ale unei ţări sunt egale cu suma DST ce-i revin, a poziţiei sale la
FMI, a rezervelor în devize şi a rezervelor în aur); DA/I, în care DA reprezintă volumul angajamentelor
anuale ale împrumuturilor externe (indică măsura în care ţara este tributară împrumuturilor externe
brute pentru finalizarea importurilor sale); TN/I, în care TN reprezintă transferurile nete; AMO/DA, AMO
reprezintă rambursările principale (măsura în care datoria externă a ţării este „recondusă”); TN/PNB
(contribuţia economiei externe nete la procesul dezvoltării) - Tatiana Moşteanu, op. cit. p. 163-164.

54
 Atunci când se fac comparaţii între ţări trebuie să se ia in considerare
perioada de timp în care s-au acumulat datoriile externe, deoarece ratele
debitorilor diferă în funcţie de fazele procesului în care ele se găsesc (fiind
vorba de ţări cu economie în tranzacţie, de exemplu).
Cunoscând ce este datoria publică externă, care sunt indicatorii cu ajutorul
cărora o putem determina, este necesar să ştim prin ce se deosebeşte datoria
publică externă, de cea internă, care sunt caracteristicile ei.
În primul rând, menţionăm faptul că datoria publică externă este mai
împovărătoare decât datoria publică internă. Motivăm această afirmaţie arătând
că împrumuturile externe trebuie rambursate, în timp ce împrumuturile interne
pot fi transformate într-o datorie publică permanentă (perpetuă) sau rambursarea
poate fi amânată printr-o conversie într-un împrumut pe termen mai lung. Un alt
argument care vine în sprijinul afirmaţiei noastre este acela că sarcinile privind
dobânzile pentru împrumuturile externe sunt determinate de către creditor şi
guvernul nu poate avea control asupra acestuia, plăţile trebuie făcute la
momentul stabilit de către creditor, şi nu la momentul convenabil debitorului, iar
imposibilitatea plăţii, fie a dobânzilor, fie a capitalului, conduce la penalităţi în
sarcina ţării respective, ceea ce face dificilă obţinerea unor credite în viitor. Pe
lângă acestea, o scădere a valorii valutei debitorului pe pieţele monetare interne
ar determina o creştere a sarcinii plăţilor de dobânzi şi a capitalului rambursat.
Valuta străină a unei ţări debitoare va fi utilizată pentru plata dobânzii, iar faptul
că această valută nu este disponibilă pentru a face importuri sau în alte scopuri,
conduce la o pierdere de resurse. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că
pierderea de suveranitate este un preţ indirect al recurgerii la împrumuturi
externe, aşa cum am arătat anterior.
Pentru creditorul extern importante sunt riscurile la care acesta se expune
(riscul de suveranitate, riscul de credit etc.) şi, în ultimă instanţă, capacitatea de
rambursare a ţării debitoare. Indicele care exprimă această capacitate trebuie să
aibă o valoare supraunitară pentru ca imaginea debitorului în faţa creditorului să
fie favorabilă, iar acesta din urmă să fie liniştit în privinţa recuperării sumelor

55
împrumutate.
În dezbaterile teoretice despre oportunitatea datoriei publice există două
mari poziţii. Prima poziţie este cea a clasicilor, care susţin că îndatorarea publică
reprezintă un cost real pentru generaţiile prezente sau viitoare şi nu trebuie deci
să intervină decât pentru a face faţă unor nevoi excepţionale, cum ar fi
războaiele. Cea de-a doua poziţie este cea a keynesienilor, care consideră că
îndatorarea va fi rambursată ulterior pe baza unei avuţii crescute, ceea ce
înseamnă absenţa costurilor provenite din îndatorare pentru generaţiile viitoare.
În prezent, datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare este, în mare
parte, o datorie pe termen lung, garantată de statele debitoare. Astfel, în perioada
1983 – 1990, s-a înregistrat o creştere a datoriei cu aproximativ 50%, pentru
care au fost considerate răspunzătoare instituţiile oficiale, organizaţiile
internaţionale sau guvernele. Îndeosebi din anii 1986 – 1987, aportul băncilor
comerciale s-a redus în mod constant. Profiturile bancare sunt reinvestite în
scopul consolidării fondurilor proprii.
Politicile de reeşalonare a datoriei externe se generalizează, fiind extinse
şi asupra serviciului datoriei, respectiv asupra dobânzilor începând cu criza
mexicană din 1982, fiind de fapt o renegociere a datoriei internaţionale.
A fost creată de către bănci o adevărată piaţă secundară pentru creanţele
asupra ţărilor în curs de dezvoltare. Băncile urmăreau ca prin această piaţă să se
reducă expunerea la riscuri. Astfel, se asigura o mai bună gestionare a creanţelor,
cât şi dezvoltarea unor tehnici de reducere a datoriei internaţionale.
Atunci când o bancă cedează o parte din creanţele pe care le deţine, contra
unui alt activ, rezultă un schimb financiar de creanţe, cunoscut sub denumirea
generică de swap. Valoarea de schimb se bazează pe decotarea constatată pe
piaţa secundară.
Operaţiunea permite ţării debitoare să profite de decotare, însă, necesită
un disponibil suficient de devize în momentul oportun. Tehnica a fost utilizată
pentru prima dată de către Bolivia.
Swap-ul de datorii contra capital a fost aplicat, pentru prima dată, în 1985,

56
de către statul Chile. Trebuia să se facă o investiţie în Chile de către o firmă
transnaţională americană. Aceasta a cumpărat, prin intermediul băncii sale,
creanţe decotate pe piaţa secundară. Repatrierea acestor creanţe constituie
operaţiunea de swap. Pentru aceasta statul debitor sau o întreprindere publică
poate recupera aceste creanţe în dolari, contra unei creanţe în monedă naţională,
mobilizată pe piaţa financiară locală. În acest mod firma transnaţională
americană a obţinut lichidităţile necesare finanţării investiţiei sale în Chile.
Pentru ca operaţiunea să fie posibilă trebuie ca deţinătorul final al creanţei
în dolari să fie de acord să o anuleze. În speţă, banca centrală a convertit creanţa
în monedă chiliană. Astfel, datoria externă în dolari este stinsă şi are loc o
creştere a masei monetare în ţara debitoare.
Asemenea swap-uri au fost efectuate şi în alte ţări. Spre exemplu, Mexicul
l-a folosit în cadrul acţiunilor de privatizare. În prezent acest mecanism este
asociat politicilor de atragere a capitalului străin şi de privatizare. În timp ce
investitorul internaţional urmăreşte beneficiul decotării, ţara debitoare are în
vedere o reducere a datoriei externe. În consecinţă, investitorii internaţionali
reuşesc să finanţeze o gamă largă de activităţi (de la protecţia mediului, la
sănătate, obiective culturale ş.a.m.d.).
Principala alternativă şi cea mai bună soluţie faţă de împrumutul extern
este investiţia directă, dar în domenii cum sunt transporturile aeriene se apelează
şi la leasing.
În ultimii ani, societăţile din ţările debitoare au manifestat un interes
deosebit în ceea ce priveşte marile centre financiare internaţionale dorind să
beneficieze de avantajele acestora şi, în principal să obţină finanţări în mod
direct.

SECŢIUNEA a II-a: DATORIA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ÎN CURS

DE DEZVOLTARE

57
 În general, ţările în curs de dezvoltare nu îşi pot asigura progresul
economic şi social numai pe seama resurselor lor proprii, motiv pentru care sunt
obligate să apeleze la importul de capital. Cea mai mare parte a resurselor
externe provine de la instituţiile publice sau private, pe baze bi sau multilaterale,
în condiţii de rambursabilitate. Sumele pe care o ţară le datorează străinătăţii, la
un moment dat, constituie datoria externă a acesteia.
O problemă importantă este cea a situaţiei datoriei externe pe ansamblu
ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital şi pe regiuni (zone)
geografice.
Datoria externă a acestor ţări a înregistrat în perioada 1981 – 1992, o
creştere de la 697,4 miliarde de dolari SUA, la 1419,4 miliarde, adică s-a
dublat37. Aşa cum am menţionat şi în secţiunea anterioară, datoria externă a
ţărilor în curs de dezvoltare este în mare parte o datorie pe termen lung, dar care
a înregistrat două etape distincte. Astfel, în primii 5 ani s-a manifestat o tendinţă
de creştere (de la 78,6% în 1981 la 88,5% în 1986), după care a avut loc o
diminuare a acesteia (până la 84,5% în 1992) 38. Datorită accesului limitat la
împrumuturile externe pe termen lung, ţările interesate au fost nevoite să apeleze
la credite pe termen scurt.
Modificări importante au survenit şi în ceea ce priveşte provenienţa
datoriei publice pe termen lung. Astfel, dacă la începutul anilor `80 datoria din
surse private era precumpănitoare (56,0% din total în 1982), ulterior, ponderea
acestei surse scade (în 1987 datoria din surse publice era aproximativ egală cu
cea din surse private), ajungându-se, la începutul anilor `90, ca datoria din surse
publice să devină preponderentă (56,0% din total, în 1992)39.
Datorită faptului că numeroase ţări se află în imposibilitatea de a-şi
onora angajamentele faţă de creditorii externi, băncile private au devenit mai
circumspecte în acordarea de noi împrumuturi ţărilor aflate în impas. În aceste
condiţii ţărilor respective nu le mai rămânea decât posibilitatea limitată de a

37
Iulian Văcărel, Relaţii financiare internaţionale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 471.
38
Ibidem.
39
Iulian Văcărel, Relaţii…, op. cit., p. 471.

58
apela la împrumuturi (creditele) din surse publice. Spre exemplu, în perioada
1982 – 1992, datoria pe termen lung a ţărilor în curs de dezvoltare importatoare
de capital din surse publice a crescut de 2,5 ori, iar cea din surse private numai
de 1,5 ori40.
În urma efectuării unei analize asupra modului de repartizare a
volumului datoriei externe totale, exprimate în dolari SUA, pe regiuni
geografice s-a constat că în intervalul 1981 – 1990, pe primul loc s-a situat
America Latină, pe locul doi Asia, iar pe locul trei Africa. Începând din 1991,
Asia trece pe locul întâi, iar America Latină coboară cu o treaptă (de la locul I la
locul II), iar locul trei rămâne neschimbat. În perioada de referinţă, ponderea
Americii Latine în totalul datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare se
reduce cu 11,8 unităţi procentuale (de la 45,5% la 33,7%); în schimb, ponderile
celorlalte regiuni înregistrează creşteri mai mari sau mai mici. Astfel, Asia îşi
majorează ponderea cu 8,7 u.p. (de la 29,3% la 38,0%), iar Africa cu 2,1 u.p. (de
la 18,2% la 20,3%).
O ultimă constatare a acestei analize este aceea că în perioada 1981 –
1992, mărimea absolută a datoriei externe a crescut în toate ţările în curs de
dezvoltare importatoare de capital, dar în proporţii diferite. Astfel, cea mai alertă
creştere (de 2,64 ori) a cunoscut Asia datorită evoluţiei economice şi financiar-
valutare pozitive, înregistrată de ţările asiatice. Africa a înregistrat o creştere de
2,27 ori, datorită sprijinului financiar acordat de comunitatea internaţională
pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate. Ţările latino-americane au
cunoscut o creştere de numai 1,50 ori, datorită rezultatelor mediocre, care nu au
convins organismele internaţionale şi băncile să le acorde noi împrumuturi până
la redresarea situaţiei acestora41. Ţările aflate în perioada de tranziţie spre
economia de piaţă, din spaţiul fostei Uniuni Sovietice precum şi cele din Europa
Centrală şi de Est se confruntă cu probleme privind datoria externă.
În perioada 1982 – 1992, datoria externă a ţărilor cu economie în

40
Ibidem.
41
Toate datele statistice prezentate au fost preluate din lucrarea lui Iulian Văcărel, Relaţii..., op. cit., p.
473-482.

59
tranziţie a cunoscut creşteri importante (de 2,7 ori în ţările din fosta URSS, în
perioada 1985 – 1992, şi de 4,8 ori în ţările din centrul şi estul Europei, între anii
1982 şi 1992).
Cel mai important loc în totalul datoriei externe a ţărilor din centrul şi
estul Europei este ocupat de Polonia şi Ungaria. Astfel, în anul 1992, prima avea
o pondere de 51,0%, iar următoarea de 22,0%. Datorii externe mai mici aveau
Bulgaria, Cehia, Slovacia şi România.
Datoria pe termen lung a ţărilor cu economie în tranziţie variază între
76,0% şi 86,0%. Din punct de vedere al provenienţei datoriei pe termen lung,
ponderea cea mai mare o deţin sursele private (în ţările din fosta URSS),
aproape 100% până în 1989, în 1990, 87,0% şi 77,4% în 1991. după ce ţările în
cauză au aderat la F.M.I. şi B.I.R.D., a devenit posibil accesul lor la resursele
publice de împrumut.
Dintre ţările din centrul şi estul Europei, Polonia s-a bucurat de o
situaţie privilegiată, beneficiind de importante împrumuturi din surse publice.
Deci, ponderea datoriei pe termen lung din surse publice a oscilat între 63,8% în
1985 şi 74,8% în 1991.
Este necesar să ne oprim şi asupra indicatorilor care exprimă gradul de
îndatorare al ţarilor respective faţă de străinătate, precum şi povara datoriei
externe a acestora, deoarece ne ajută să înţelegem situaţia ţărilor importatoare de
capital.
Un prim indicator este raportul dintre datoria externă şi P.I.B. Acesta a
înregistrat o creştere cu 13,7 unităţi procentuale în perioada 1982 – 1987, ceea
ce reflectă o accentuare a îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de
capital. O diminuare a acestuia cu 13,2 u.p. s-a sesizat în intervalul 1987 – 1992.
Altfel spus, în 1992 gradul de îndatorare al ţărilor în curs de dezvoltare a revenit
aproximativ la nivelul celui din anul declanşării crizei datoriei externe (1982).
Aceeaşi evoluţie a avut-o şi indicatorul exprimat de raportul dintre
volumul datorie externe şi valoarea exporturilor. În consecinţă, dacă ţările
importatoare de capital ar fi trebuit să ramburseze întreaga datorie externă într-

60
un singur an, ele ar fi avut nevoie, în 1992, de resurse valutare echivalente cu
129,7% din volumul exportului anual, faţă de 156,5% în 1982.
În ceea ce priveşte situaţia pe regiuni geografice, aceasta prezintă adesea
abateri semnificative. Un exemplu este America Latină unde se înregistrează
tendinţe de creştere – descreştere ale celor doi indicatori menţionaţi anterior, dar,
aceştia ating cote mult mai înalte decât mediile arătate mai sus. Prin urmare,
gradul de îndatorare al ţărilor latino – americane apare mai scăzut în 1992, decât
cu un deceniu în urmă.
Situaţia Asiei este mult mai bună, ea prezentând indicatori de îndatorare
faţă de străinătate de 2-3-4 ori mai buni decât America Latină şi Africa. În timp
ce aceasta din urmă prezenta o situaţie mai puţin favorabilă decât celelalte
regiuni, dar mai puţin grea faţă de cea a ţărilor care fac parte din Africa
subsahariană, unde indicatorii respectivi sunt mai mici.
Povara datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare a cunoscut
începând cu anul 1992, o ameliorare perceptibilă, raportul dintre serviciul
datoriei externe şi export fiind mai scăzut decât în 1982 (15,0% faţă de 24,2%).
Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în America Latină şi Asia, în timp ce în Africa, se
înregistrează o evoluţie diametral opusă.
În timp ce pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare, serviciul datoriei
externe creşte, pe regiuni geografice acest indicator cunoaşte evoluţii diferite.
Astfel, el creşte în Asia (cu 99,0%) şi Africa (cu 66,0%) şi se diminuează (de
8,7%) în America Latină. În perioada 1982 – 1992 se înregistrează o creştere a
eforturilor Asiei şi Africii şi o scădere a eforturilor Americii Latine. Tot în
acelaşi interval s-a constatat o diminuare a ponderii dobânzilor în serviciul
datoriei externe (de la 63,7% la 40,1% în America Latină, de la 57,4% la 43,7%
în Asia şi de la 48,8% la 38,7% în Africa).
În comparaţie cu ţările în curs de dezvoltare, în anul 1991, ţările din
Europa Centrală şi de Est, în ansamblu, prezintă un grad de îndatorare exprimat
de raportul dintre datoria externă şi PIB, mai ridicat. Astfel, Ungaria, Bulgaria şi
Polonia prezentau valori (77,0%, 73,6% şi 61,4%), care le situau la nivelul celor

61
mai îndatorate ţări din lume. Fosta Republică Ceho – Slovacia (cu 29,5%) se
apropria de nivelul mediu al ţărilor asiatice, în timp ce România (cu 7,1%) era
ţara cea mai puţin îndatorată care, în 1989, reuşeşte să-şi lichideze datoria
contractată în trecut, iar după revoluţie nu obţinuse încă împrumuturi externe
importante.
Aceeaşi situaţie se prezintă şi în ceea ce priveşte raportul dintre datoria
externă şi export, înregistrat de ţările aflate în perioada de tranziţie spre
economia de piaţă.
Ţările din Europa Centrală şi de est se apropiau, în 1991, de cele în curs
de dezvoltare din punct de vedere al nivelului atins de efortul financiar reclamat
de rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenţă şi de achitarea dobânzilor
datorate creditorilor externi. Spre exemplu, Ungaria şi Bulgaria erau obligate să
sacrifice procente importante din veniturile realizate la export (32,5 şi 21,8)
pentru serviciul datoriei externe, în timp ce fosta Republică Ceho – Slovacia (cu
11,5%) avea o situaţie suportabilă. Datorită obţinerii unor importante reduceri şi
rescadenţări ale datoriei externe, Polonia prezintă o valoare de 5,4%. Iar,
neînsemnatele angajamente ale României şi împrumuturile aflate în perioada de
graţie făceau ca aceasta să cheltuiască sume modice cu această destinaţie
(2,0%).

SECŢIUNEA a III-a: CRIZA DATORIEI EXTERNE

Datoria externă a ţărilor în curs de dezvoltare a cunoscut, în ultima

perioadă, evoluţii sinuoase. Astfel, unor perioade de creştere accentuată le-au
urmat altele de stagnare sau de creştere moderată; creşterilor în expresie
nominală, le-au corespuns creşteri diferite în termeni reali. Îndatorarea tot mai
mare faţă de străinătate a ţarilor importatoare de capital aşa cum era de aşteptat
nu a determinat reducerea decalajelor care le separă de ţările dezvoltate.
Uneori s-a apelat la resurse externe, nu pentru efectuarea unor programe

62
de dezvoltare, ci pentru acoperirea unor goluri de venituri, sau a unor plusuri de
cheltuieli generate de modificări ale preţurilor externe şi cursurilor de schimb
valutar, majorări ale ratelor dobânzilor la creditele externe, măsuri protecţioniste
etc. Amintim, spre exemplu, cele două majorări ale preţului petrolului brut din
anii 1973 şi 1979 – 1980, evoluţia diferită a preţurilor externe la produsele
manufacturate şi la produsele primare. Această situaţie a afectat în special ţările
în curs de dezvoltare importatoare de combustibil şi exportatoare de produse
agroalimentare, de minereuri şi metale.
Începând cu anii `90 se înregistrează creşteri la bunuri de investiţii:
maşini şi echipamente industriale, maşini şi utilaje agricole, mijloace de
transport şi telecomunicaţii, aparatură de măsură şi control, electrică şi
electronică etc., originare din S.U.A., Japonia, Germania şi alte ţări
industrializate. Pentru procurarea acestor bunuri, ţările în curs de dezvoltare erau
nevoite să exporte cantităţi tot mai mari de produse primare la preţuri tot mai
mici.
Pe lângă aceasta, ţările respective au fost afectate şi de nivelul ridicat al
dobânzilor la împrumuturile contractate în străinătate, mai ales în perioada 1978
– 1985 şi 1988 – 199042. Ulterior, s-au înregistrat tendinţe de scădere până în
1992.
Situaţia ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de capital a fost
influenţată, de asemenea, de gradul de stabilitate al monedei în care au fost
contractate împrumuturile externe. Cum majoritatea împrumuturilor externe au
fost contractate în dolari S.U.A., evoluţia cursului acestei monede a produs
efecte deloc neglijabile43.
Monedele altor ţări exportatoare de capital au înregistrat evoluţii mai

42
Spre exemplu, în intervalul 1977 – 1981, ratele nominale ale dobânzilor bancare au înregistrat
creşteri spectaculoase în principalele ţări exportatoare de capital şi anume: în S.U.A. cu 10 u. p., în
Canada cu 11, în Germania şi Marea Britanie cu câte 7, iar în Franţa cu 5 - Iulian Văcărel, Relaţii...,
op. cit., p. 482.
43
Astfel, în perioada 1976 – 1980, cursul de schimb efectiv al dolarului a cunoscut o uşoară reducere
(cel nominal cu 10, 0%, iar cel real cu 6,1%); în intervalul 1981 – 1985, cursul efectiv a marcat o
creştere substanţială (cel nominal cu 46,5%, iar cel real cu 39,5%). În anii 1986 – 1990, cursul efectiv
al dolarului s-a redus treptat (cel nominal cu 35,0%, iar cel real cu 42,5%) - Iulian Văcărel, Relaţii...,
op. cit., p. 482.

63
puţin spectaculoase, dar mai constante pe termen lung. Astfel, yenul şi marca
vest – germană au manifestat tendinţe de apreciere, în timp ce dolarul canadian,
francul francez, lira sterlină şi lira italiană au cunoscut deprecieri mai mari sau
mai mici.
Modul în care ţările importatoare de capital au gestionat resursele
împrumutate a influenţat situaţia economico – financiară a acestora. Spre
exemplu, unele ţari au investit în mari obiective economice, care s-au dovedit a
fi ineficiente sau au avut o eficienţă inferioară celei scontate. Altele au investit în
obiective de infrastructură, dar costurile exagerate cu care au fost realizate ori
dependenţa de străinătate pentru piesele de schimb necesare aparaturii
ultramoderne cu care acestea au fost echipate au dus, uneori, la insatisfacţie.
Au existat cazuri când autorităţile publice au promovat o politică
bugetară nechibzuită şi au făcut apel la împrumuturi externe pentru acoperirea
deficitelor bugetare. În ţările conduse de militari s-au cheltuit importante sume
de bani pentru achiziţionarea de armament din străinătate.
Toţi aceşti factori au făcut ca, la un moment dat, anumite ţări
importatoare de capital să nu-şi mai poată onora angajamentele asumate faţă de
creditorii externi. Astfel, s-a declanşat o veritabilă criză a datoriei externe a
ţărilor în curs de dezvoltare. Cel care a dat semnalul izbucnirii acestei crize a
fost Mexicul, care în august 1982, nemaiputând face faţă plăţilor scadente, a
suspendat serviciul datoriei sale externe. Au urmat Brazilia, Argentina, Bolivia,
Chile, Peru, Ecuador, Uruguay, Venezuela, Nigeria, Cote d`Ivoire, Maroc,
Filipine, Iugoslavia şi multe altele.

La început, dificultăţile întâmpinate de ţările debitoare au fost

64
considerate drept criză pasageră de lichidităţi. S-au organizat discuţii în cadrul
Clubului de la Paris44 pentru creanţele publice şi al Clubului de la Londra 45
pentru creanţele private. Discuţiile au avut ca obiect împrumuturile acordate sau
garantate de organisme guvernamentale ale ţării creditoare. Împrumuturile
private negarantate şi creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către
părţile interesate. După ce s-a stabilit, în linii mari, conţinutul acordului de
amenajare a datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare
creditor în parte. Reeşalonarea a fost concepută de băncile creditoare ca o
măsură excepţională. Ea presupune amânarea, pe timp de câţiva ani, a unei părţi
din datoria exigibilă în anul considerat, cealaltă parte plus dobânzile rămânând
în sarcina debitorului. Reeşalonarea datoriilor ajunse la scadenţă a fost acceptată
numai pe termene scurte, în anumite proporţii şi cu o rată a dobânzii mai mare
decât cea stabilită iniţial în contract.
Ţările care se confruntă cu dificultăţi financiar – valutare sunt obligate
să ia măsuri precum reducerea cheltuielilor cu caracter de investiţii şi de
consum, stimularea exportului şi limitarea importului pe calea devalorizării
monedei naţionale; stabilirea de preturi interne şi tarife care să reflecte cât mai
corect costurile de producţie şi cheltuielile de circulaţie, inclusiv majorările de
preţuri înregistrate la combustibil, energie şi alte produse din import, majorarea
ratei dobânzii şi limitarea creditului bancar şi, pe această cale, a emisiunii
monetare.
Aceste măsuri s-au dovedit a fi contraindicate şi nepopulare astfel încât
nu au dat rezultatele scontate. Nu s-a ajuns la îmbunătăţirea situaţiei economice
şi financiare a ţărilor în curs de dezvoltare debitoare nici după redresarea
economică înregistrată de S.U.A. în 1984.

44
Clubul de la Paris este o grupare „ad – hoc” a guvernelor creditoare, independentă de orice
structură instituţională. Nu are un număr fix de membri şi nu există reguli precise care să-i stabilească
rolul şi modul de funcţionare. A fost conceput pentru a găsi o soluţie multilaterală pentru crizele de
neplată, reprezentând un front unit al creditorilor – Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale ,Ed.
Economică, Bucureşti, 2000, p.420.
45
Expresia „Clubul de la Londra” este o denumire generică, semnificând diferitele comitete bancare
consultative, înfiinţate din anul 1982 pentru a reamenaja datoria ţărilor ce nu pot face faţă serviciului
acesteia. Se deosebeşte de Clubul de la Paris prin aceea că este însărcinat cu raporturile dintre ţările
în curs de dezvoltare şi creditorii privaţi – Ibidem.

65
 În 1985, la propunerea ministrului de finanţe al S.U.A., James A. Baker,
a fost adoptat „Programul de creştere susţinută”. Acesta prevedea adoptarea de
politici globale de ajustare macroeconomică în ţările în curs de dezvoltare;
acordarea de noi împrumuturi ţărilor respective, de către băncile comerciale;
atribuirea unui rol sporit Băncii Mondiale şi altor bănci de dezvoltare, în sensul
acordării unui volum de credite mai mare şi mai eficace pentru restructurări
economice.
În anii următori, băncile comerciale au devenit mai tolerante în ceea ce
priveşte reeşalonarea datoriei externe. Astfel, ele au încheiat acorduri de
reeşalonare plurianuale, în locul acordurilor separate pe fiecare an în parte, au
redus nivelul comisioanelor percepute şi în unele cazuri, marja de intermediere.
De asemenea, au început să prelungească termenele de rambursare şi perioadele
de graţie ale împrumuturilor.
Cu toate acestea, strategia amendată în 1985 nu a dat rezultatele
aşteptate, volumul total al datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare
continuând să crească. Explicaţia o regăsim în Raportul Secretariatului
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare din 198746, conform
căreia „Defectul care afectează cel mai mult strategia datoriei, aşa cum a fost ea
concepută până în prezent, constă în aceea că ea nu a fost concepută în optica
mai largă a unei strategii de accelerare a creşterii economiei mondiale”.
În concluzie, menţionăm faptul că această criză a datoriei externe a
demonstrat interdependenţa care caracterizează economia mondială. Astfel,
încetinirea creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare a influenţat negativ
economia ţărilor dezvoltate, care n-au mai putut să-şi plaseze o parte din
produsele lor pe pieţele acestor ţări. La rândul lor, ţările dezvoltate în loc să-şi
extindă importurile din ţările în curs de dezvoltare, au fost nevoite să şi le
reducă.
Măsura reeşalonării datoriei restante a fost considerată insuficientă de
către reprezentanţii ţărilor în curs de dezvoltare. Aceştia au arătat, la Conferinţa

46
Iulian Văcărel, Relaţii..., op. cit., p. 487.

66
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, la Adunarea Generală O.N.U.,
precum şi în alte instanţe naţionale şi internaţionale, că, pentru soluţionarea
problemelor datoriei externe este necesară luarea de măsuri la nivel mondial.

CAPITOLUL V
MECANISMUL DE GESTIUNE A DATORIEI PUBLICE

SECŢIUNEA I: OPERAŢII PRIVIND GESTIUNEA DATORIEI

PUBLICE

Operaţiunile prin care are loc contractarea împrumuturilor de stat,

organizarea şi ţinerea evidenţei prin conturi specifice, rambursarea datoriei
publice, calculul şi plata dobânzii, comisioanelor şi spezelor datorate, precum şi
gestionarea Fondului de risc pentru garanţii interne şi a Fondului de risc pentru
garanţii externe constituie gestionarea datoriei publice. Datoria publică
reprezintă pentru investitori (cumpărătorii de titluri de credit) un activ şi aceştia
câştigă venituri din investiţia respectivă, care sunt sigure şi convenabile.
Ministerul Finanţelor, prin aparatul de specialitate din cadrul său, exercită
atribuţii de gestiune a datoriei publice. Gestionarea datoriei publice interne se

67
efectuează prin sisteme şi mecanisme de lansare a titlurilor de stat, inclusiv a
bonurilor de tezaur.
Până la înfiinţarea Bursei de Valori, Ministerul de Finanţe a efectuat pe
cont propriu o emisiune de titluri de stat destinate populaţiei pentru finanţarea
deficitului bugetar de la sfârşitul anului 1992.
Mecanismul de lansare a împrumuturilor de stat, cuprinzând emisiunea şi
celelalte operaţii, a fost conceput şi realizat sub raport teoretic şi practic, cu
ajutorul specialiştilor trezoreriei din S.U.A., folosindu-se şi experienţa Marii
Britanii. Pe baza Convenţiei încheiate între M.F. şi B.N.R., acest mecanism s-a
organizat la B.N.R., care funcţionează ca agent al statului, prin care s-a lansat
prima emisiune de titluri de stat pe o perioadă de 90 de zile, prin subscripţie
publică, prin care s-a finanţat deficitul bugetar pe anul 1993. Ulterior, formele şi
instrumentele folosite în asemenea emisiuni s-au multiplicat.
La subscripţiile publice au acces băncile comerciale în nume propriu sau
în contul altor investitori.
Emisiunea titlurilor este purtătoare de dobândă, calculată la un preţ al
titlurilor cu discount sau alte formule ale preţurilor.
Avantajul emisiunii pentru investitori constă în faptul că trezoreria statului
garantează plata dobânzii la scadenţă, iar pe perioada împrumutului dispun de
diferenţa absolută a discountului între valoarea nominală şi suma efectiv
avansată.
Pentru datoria externă răspunderea aparţine de regulă, beneficiarilor de
împrumut. Gestionarea datoriei externe se efectuează prin executarea unui
complex de operaţii privind derularea creditelor externe, împrumuturi ale
statului de la organisme financiar – bancare internaţionale. Aceste operaţii au
specific financiar – bancar şi au impus perfecţionarea unui sistem de acorduri
subscrise, de subîmprumut, acorduri care s-au perfectat cu Banca Naţională a
României şi majoritatea băncilor comerciale abilitate, cât şi cu beneficiarii finali
ai împrumuturilor.

68
 Operaţiile de gestiune cele mai frecvente sunt gestionarea normală a
datoriei, gestionarea excepţională a datoriei şi amortizarea datoriei.
Gestionarea normală a datoriei constă, în esenţă, în plata dobânzilor
stipulate în contractul de împrumut. Dar, titlurile de împrumut la care au
subscris creditorii sunt proprietatea lor. Ca toate proprietăţile, acestea se pot
transfera de la o persoană la alta, fapt ce determină atât probleme juridice cât şi
probleme financiare.
În general, titlurile de împrumut (sau titlurile de rentă) au cupoane
detaşabile corespondente fiecărei fracţiuni de dobândă astfel, plata dobânzii se
face contra remiterii cuponului. În ceea ce priveşte titlurile nominative este
posibil ca plata dobânzilor să se efectueze prin simplul virament bancar în contul
proprietarului titlului, fără ca acesta să se deplaseze.
Bonurile de tezaur şi anumite titluri nu au cupoane. Dobânzile nu sunt
plătite în manieră eşalonată, durând toată perioada titlului (care este scurtă, fiind
vorba de titluri pe termen scurt sau mediu), ci sunt plătite într-o singură tranşă,
în momentul rambursării.
Ca orice alt bun, titlurile de împrumut pot fi înstrăinate sub diferite forme.
Din punct de vedere juridic există o diferenţă între formalităţile de transfer in
cazul datoriei înscrise şi în cazul datoriei neînscrise. Astfel, datoria înscrisă
presupune instituirea unui registru sau unei cărţi a datoriei publice în care
trebuie înscrise toate titlurile creanţatorilor statului. În acest ultim caz, este
posibil ca titlurile să nu aibă existenţă juridică proprie, ele fiind simple extrase
din această carte.
În ceea ce priveşte datoria neînscrisă, statul adoptă forme comune cu cele
ale împrumuturilor societăţilor comerciale private şi anume acela de valori
mobiliare. Titlurile împrumuturilor sunt Bonurile de Tezaur, obligaţiunile,
titlurile de rentă perpetuă (rentă viageră) şi alte titluri emise de către stat.
Obligaţiunile sunt fie nominative, fie la purtător. În primul caz, transferul
lor este constatat de o inscripţionare în înscrisurile publice. În cel de al doilea

69
caz, simpla schimbare a proprietarului este suficientă pentru aplicarea unei
reguli a Codului Civil: „în cazul bunurilor mobile, posesiunea valorează titlul”.
Bonurile de Tezaur sunt numai la purtător. Dar, pentru raţiuni de
securitate, proprietarii lor pot renunţa la anonimat şi să-şi înscrie numele pe bon;
atunci, bonul se numeşte „la ordin” şi transmiterea se face prin menţiune şi
semnătură pe dos47.
Titlurile împrumuturilor de stat sunt cotate la bursă, unde pot fi vândute şi
cumpărate. Cotaţia defineşte preţul titlului, aşa cum se stabileşte în fiecare zi, în
funcţie de ofertă şi cerere. Nu este necesar ca acest preţ să fie egal cu valoarea
nominală a titlului, dar, atunci când este egală, cotaţia atinge paritatea. Orice
creditor al statului poate, în orice moment, să obţină rambursarea împrumutului
său nu de la stat, ci de la un terţ prin care titlul este cumpărat la bursă. Creditorul
poate pierde o parte din bani dacă titlul este cotat mai jos decât preţul plătit de
subscriptor, dar, poate de asemenea, să câştige dacă titlul este cotat mai sus.
Cotaţia la bursă a titlurilor datoriei publice serveşte, deci, la măsurarea nivelului
de credit al statului.
Dacă se înregistrează o scădere a cursului, aceasta însemna că numărul
ofertelor de vânzare se măreşte în raport cu numărul cererilor de cumpărare.
Deci, statul va ajunge să cumpere un anumit număr de titluri pentru a determina
o creştere a cotaţiei.
Statul poate să susţină cursurile realizând astfel o amortizare a datoriei.
Acest lucru se poate face prin cumpărări de titluri, efectuate de către casieriile
publice care au fonduri disponibile48. În anumite momente, acestea refuză să
ajute la susţinerea cursurilor, pentru că această susţinere ar determina în viitor o
pierdere. În acest sens, poate funcţiona un „fond de susţinere a rentelor”.
Referitor la operaţiile excepţionale de gestiune a datoriei, amintim
conversiunea şi consolidarea.
Dacă statul se găseşte într-o situaţie financiară precară, iar conjunctura
pieţei financiare îi îngăduie reducerea ratei dobânzii sau prelungirea duratei
47
Operaţiune numită andosare.
48
De exemplu, Casa de Depozite şi Consemnaţiuni

70
împrumuturilor, acesta poate preschimba titlurile de împrumut mai vechi cu
titluri ale unui nou împrumut, emis cu o dobândă mai mică. Această operaţie se
numeşte conversiune.
Scopul este de a reduce sarcina anuală a dobânzii vărsate de stat sau de a
pune capăt unei evaziuni fiscale. Din punct de vedere juridic se disting,
tradiţional, trei tipuri de conversiune: forţată, facultativă, obligatorie.
Atunci când rentierul nu are nici o alternativă, fiind obligat să accepte
noul titlu, cu dobândă inferioară suntem în prezenţa conversiunii forţate. Este o
violare a angajamentelor luate de către stat în timpul emiterii împrumutului.
Juridic, această violare nu poate fi sancţionată de tribunale, deoarece este decisă
prin lege.
Anumite conversii sunt semiforţate, când statul, fără să impună în mod
absolut, prevede scăderi ale titlurilor neconvertite. Inversul conversiunii forţate
este conversiunea facultativă. Rentierul este lăsat liber, fie, să-şi păstreze titlul
vechi, fie să primească un titlu nou. Trebuie să i se acorde dobânzi aproape
echivalente cu cele pe care i le dăduse vechiul titlu pentru care acceptă
schimbul; conversiunea este atunci fără modificarea dobânzii.
Cea mai folosită este conversiunea obligatorie. Ea constă în a prezenta
purtătorului următoarea alternativă: sau acceptă noul titlu însoţit de avantajele
mai mici decât cel vechi, sau este rambursat. Statul exercită o anumită presiune
indirectă asupra rentierilor. El acordă creditorilor o amânare pentru a opta între
conversiune şi rambursare.
Totuşi, conversiunea obligatorie nu este posibilă pentru anumite titluri,
pentru care statul a inserat în mod expres în împrumut o clauză inconvertibilă pe
timpul unei anumite perioade.
Din punct de vedere economic şi financiar pentru ca o conversie să
reuşească, trebuia ca rata dobânzii noilor titluri oferite rentierilor să fie puţin
superioară celei a obligaţiunilor pe care le pot cumpăra de la bursă în acelaşi
moment. Dacă nu, rentierul va prefera rambursarea, ceea ce îi va permite să
cumpere obligaţiunile respective.

71
 Fiind vorba de înlocuirea titlurilor vechi de împrumut cu titluri noi în
cuprinsul cărora se specifică noul procent al dobânzii, putem afirma că suntem
în prezenţa înlocuirii unei datorii publice vechi cu o datorie publică nouă având
ca o condiţie deosebită dobânda mai mică.
Operaţiunea inversă conversiunii este arozarea şi constă în preschimbarea
titlurilor de împrumut existente cu titluri noi care au însă o rată a dobânzii mai
mare. Această operaţie poate interveni pentru a face atractive titlurile emise de
stat atunci când piaţa oferă condiţii mai bune decât cele oferite iniţial de stat,
preîntâmpinându-se astfel respingerea de către public a acestor titluri.
Statul poate recurge la prelungirea termenului de rambursare a
împrumuturilor, caz în care are loc operaţiunea de consolidare. Această operaţie
duce, pe termen scurt, la reducerea cheltuielilor bugetare anuale ale datoriei
publice, însă, pe termen mediu şi lung aceste cheltuieli cresc datorita dobânzilor
mai mari.
Resursele de rambursare a împrumuturilor de stat sunt: fondul de
amortizare a datoriei publice49, resursele bugetare50 sau, atunci când ele exista,
din excedentele bugetare.
Dacă statul contractant al împrumuturilor ce constituie datorie publică are
o situaţie financiară critică, el poate cere instanţelor jurisdicţionale speciale
amânarea serviciului datoriei publice, amânare care se numeşte moratoriu.
În cazuri extreme, din motive politice, guvernul unui stat poate să
repudieze (să nu recunoască) datoria publică contractată anterior de către un alt
guvern. Prin repudiere se înţelege refuzul unui stat de a-şi onora obligaţiile
asumate prin contractul de împrumut.
A amortiza un împrumut înseamnă a-l rambursa. Aceasta reduce nu numai
sarcina bănească a datoriei publice, dar, şi cea a sarcinii dobânzilor, de vreme ce
statul nu mai varsă dobânzile pentru împrumuturile amortizate. La
împrumuturile între particulari, rambursarea este întotdeauna stipulată la o

49
Alimentat dintr-o serie de venituri publice date în administrarea instituţiei care se ocupă de acest
fond, precum şi din veniturile monopolurilor fiscale.
50
Veniturile bugetare înscrise în buget pentru rambursarea datoriilor publice.

72
anumita dată, la capătul unui termen de rambursare. Acest lucru este întâlnit şi în
cazul împrumuturilor de stat. Întâlnim, de asemenea, un tip nou şi anume
împrumuturile perpetue sau renta perpetuă. Este vorba de un împrumut ce nu
comporta nici o obligaţie de rambursare, statul putând să nu ramburseze
niciodată, cu condiţia să verse întotdeauna dobânzile. El poate, dacă vrea, să
ramburseze, dar această amortizare este facultativă.
Distingem, deci, două tipuri de amortizare în împrumuturile publice:
obligatorie şi facultativă. Trebuie adăugata o alta, neprevăzută oficial, dar care
este cea mai importantă în practică: amortizarea automată şi indirectă ce rezultă
din deprecierea monetară. Statul este obligat să ramburseze împrumutul
contractat de el, la o anumită dată, ca şi debitorii privaţi.
În cazul rambursării la dată unică, statul se angajează să ramburseze
global împrumutul la o dată determinată care se numeşte scadenţă. O altă
modalitate de rambursare este cea anticipată. Ea este interzisă în anumite tipuri
de împrumut, dar este posibilă practic să se realizeze, într-o măsură, prin
cumpărări la bursă. Există posibilitatea stabilirii scadenţei între două date fixe,
între care statul poate să etaleze cum crede rambursările51.
În împrumuturile pe termen lung, sistemul de amortizare cel mai folosit
este cel al amortizării eşalonate, care îmbracă două forme esenţiale.
O primă formă o constituie anuităţile. Rambursarea împrumuturilor prin
anuităţi constă in aceea că, începând din al doilea sau al treilea an de la
contractarea împrumutului, statul începe să plătească, pe lângă dobânzi, şi o
parte din suma împrumutată. Această modalitate se foloseşte atunci când există
puţini creditori cu care statul stabileşte condiţii de rambursare. Anuităţile pot fi
stabilite fie în sume egale pe toată durata restituirii împrumutului, fie în părţi
neegale (în cote progresive / regresive).
A doua formă este tragerea la sorţi. În acest sistem eşalonarea are un
caracter global. Fiecare titlu este rambursat într-o singură dată. Dar o fracţiune
din totalul titlurilor emise este rambursată în fiecare an. Titlurile care vor fi
51
De exemplu, în Statele Unite, amortizarea bonurilor de tezaur se practică în acest fel - Tatiana
Moşteanu, op. cit., p. 169.

73
plătite sunt determinate pe calea tragerii anuale la sorţi. Sistemul se poate
combina, sau nu, cu cel al împrumutului cu lozuri, primele titluri ieşite fiind
rambursate la o valoare cu mult superioară preţului de cumpărare. Rambursarea
prin tragere la sorţi are loc când împrumutul de stat a fost contractat cu un mare
număr de creditori.
În cazul împrumuturilor perpetue există întotdeauna posibilitatea unei
amortizări facultative. În împrumuturile pe termen lung, această posibilitate
există în general înainte de data fixată a scadenţei. La această dată statul este
obligat să ramburseze, dar poate rambursa, dacă vrea, înainte. Chiar dacă
interdicţia de rambursare înainte de scadenţă este stipulată, statul poate oricând
răscumpăra titlurile de la bursă.
Dacă statul răscumpără la bursă propriile sale titluri de împrumut şi dacă
le distruge, este rambursare indirectă şi diminuare a sarcinii datoriei. Când
rambursarea anticipată este interzisă prin stipulaţiile împrumutului, este obligat
să recurgă la răscumpărări la bursă, dacă vrea ca, în ciuda tuturor interdicţiilor,
să amortizeze parţial datoria înainte de scadenţă.
Chiar şi când rambursarea anticipată este posibilă, poate exista interes în
folosirea sistemului de răscumpărare la bursă. Experienţa a arătat că statele sunt
puţin dispuse să amortizeze datoria când nu sunt obligate.
Cel mai eficace şi cel mai folosit procedeu de amortizare este amortizarea
indirectă făcută de către deprecierea monetară. O consecinţă a acestui procedeu
este faptul că în ţările în care deprecierea monetară este foarte profundă, unde
inflaţia are variaţii foarte puternice, situaţia datoriei publice este un paradox, în
sensul că suma datoriei creşte, dar ponderea ei scade. Diminuarea, în procente,
se explică în parte prin faptul că anumite alte cheltuieli publice au crescut în
proporţii mari. Consecinţele sociale sunt evident regretabile pentru deţinătorii de
titluri.
În perioadele de criză economică, în care încasările fiscale tind să se
încetinească şi intervenţiile sociale (legate de şomaj) să se accelereze, deficitele
bugetare pot mări volumul datoriei prin deprecierea monetară.

74
 Amortizarea datoriei publice interne reprezintă o obligaţie necondiţionată
şi irevocabilă a statului de rambursare la scadenţă a împrumutului contractat şi
de plată a dobânzilor şi a costurilor aferente şi se realizează din surse stabilite
prin dispoziţii legale, din surse ale contului general al trezoreriei statului şi din
împrumuturi de stat pentru refinanţarea datoriei publice.
Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzii şi a altor costuri aferente
datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului. În situaţia în care,
la împrumuturile contractate sau garantate de stat, fondurile băneşti sunt
insuficiente pentru acoperirea integrală a plăţilor scadente, toate
responsabilităţile asumate de agentul sau agenţii mandatari desemnaţi încetează
prin preluarea simultană a obligaţiilor de către Ministerul Finanţelor.
Gestiunea datoriei publice ridică o problemă importantă, şi anume aceea a
reducerii sau limitării datoriei publice, care rămâne un fenomen costisitor. Dar
această reducere sau limitare a datoriei publice rămâne utilă pentru a păstra
oportunitatea relansării într-o situaţie de recesiune economică.
Creşterea datoriei publice are ca principale consecinţe: creşterea
fondurilor disponibile puse la dispoziţia guvernului pentru programele de
cheltuieli publice curente sau de capital; transferarea resurselor de la sectorul
privat la sectorul public al economiei; creşterea impozitelor pentru rambursarea
împrumuturilor şi a serviciului datoriei; contul balanţei de plăţi, în cazul
împrumuturilor externe, care îmbunătăţeşte situaţia încasărilor în valută, dar care
o înrăutăţeşte când începe plata dobânzilor, şi când trebuie rambursate
împrumuturile, şi în anumite circumstanţe, inflaţia care se accelerează şi banii
tot mai mulţi care sunt injectaţi în economie.
Dacă efectul total al împrumutului de stat va fi benefic sau în detrimentul
ţării depinde de scopul îndatorării, realizarea în timp a împrumuturilor, cum sunt
folosiţi banii, realizarea în timp a cheltuielilor publice şi gestionarea datoriei
publice.

75
 SECŢIUNEA a II-a: RELAŢIILE ROMÂNIEI CU INSTITUŢIILE
FINANCIARE INTERNAŢIONALE PENTRU GESTIONAREA DATORIEI
PUBLICE

Începând cu anul 1990, România a reluat activitatea de împrumuturi,

primind suport financiar şi tehnic substanţial din partea unor diferite instituţii
financiare multilaterale printre care F.M.I., Grupul Băncii Mondiale, B.E.R.D.,
B.E.I., Fondul de Dezvoltare al Consiliului Europei şi Fondul de Cooperare
Economică Internaţională.
În prezent, chiar şi ţările care se aflau pe poziţii mai reticente recunosc
rolul consultanţei economice, asistenţei financiare şi programelor de pregătire
acordate de F.M.I. unui număr record de guverne. Numărul ţărilor membre
F.M.I. a crescut în ultima perioadă52.
Fondul Monetar Internaţional are ca scop esenţial expansiunea şi
dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional, a pieţelor globale de capital,
din ce în ce mai liberalizate, în condiţiile unui sistem monetar liber – convertibil.
România a devenit membră a F.M.I. în 15 decembrie 1972 53. Începând cu
1990 a beneficiat de asistenţă financiară acordată de F.M.I. sub forma a cinci
acorduri stand-by, un mecanism extern contingent şi a unei facilităţi de
transformare sistemică.
Ţara noastră a primit, de asemenea o asistenţă tehnică substanţială din
partea F.M.I. în diferite domenii, ca de exemplu: implementarea unui sistem
bancar modern, supravegherea băncilor şi clădirea bugetului de stat în condiţiile
unor rate de schimb şi preţuri variabile.
În concordanţă cu practica F.M.I., eliberarea fondurilor de către acesta
este în general condiţionată de întrunirea anumitor condiţii macroeconomice
agreate în mod confidenţial între România şi F.M.I., care în mod curent include
limite relativ la mărimea deficitului bugetului de stat, evoluţia agregatelor
monetare, creditul intern net, rezerve minime obligatorii şi datoria externă netă.
52
Simona Gaftoniuc, op. cit., p. 83; 191 de ţări membre F.M.I. în 1997.
53
Tatiana Moşteanu, op. cit., p. 181.

76
 Spre deosebire de F.M.I., Banca Mondială funcţionează ca o adevărată
bancă cu participare guvernamentală, intervenţiile sale actuale fiind orientate
către ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială54 grupează, în prezent, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţii şi Dezvoltare (B.I.R.D.) şi afiliatele acesteia: Asociaţia pentru
Dezvoltare (A.I.D. sau I.D.A.), Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.) şi
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (A.M.G.I.). Sursele sale de
finanţare sunt constituite din fondurile proprii (capital şi beneficii nedistribuite)
şi împrumuturile contractate pe pieţele financiare internaţionale.
Banca Mondială are ca obiective promovarea dezvoltării economice şi
reformelor, în ţările în curs de dezvoltare şi acordarea de împrumuturi pe termen
lung, destinate finanţării proiectelor de investiţii şi programelor de dezvoltare.
Aceste împrumuturi sunt dirijate, îndeosebi, spre domeniile infrastructurii:
şosele, căi ferate, sisteme de telecomunicaţii, echipamente portuare şi domeniul
energetic.
Banca Mondiala colaborează strâns cu F.M.I. în finanţarea programelor de
ajustare structurală. Ea a redefinit programul de împrumut în vederea ajutării
României în atingerea unei redresări economice. Ajutând România să facă faţă
încercărilor economice şi sociale, Banca ajută la întărirea securităţii sociale,
creşterea investiţiilor în sănătate şi educaţie, întărirea efectului serviciilor
guvernamentale şi protecţia mediului. Banca asigură consultanţă şi finanţare
pentru reforma întreprinderilor, finanţelor, sectorului privat şi agricol şi pe
termen mediu va da prioritate programelor sectoriale legate de integrarea în
Uniunea Europeană.
În iunie 1997 Banca Mondială a aprobat trei împrumuturi ca suport pentru
noul program de reformă economică al Guvernului României. Cele trei
împrumuturi au fost destinate asigurării Guvernului cu resurse financiare
suficiente pentru lupta împotriva sărăciei şi pentru a putea face faţă costurilor
sociale ale reformei în paralel cu continuarea măsurilor de stabilizare

54
Creată în 1945.

77
economică, reforma importantului sector agricol şi îmbunătăţirea reţelei de
drumuri, crucială pentru existenţa concurenţei în industria uşoară şi agricultură.
O altă instituţie financiară multilaterală cu care România a colaborat este
Corporaţia Financiară Internaţională. Ea a fost constituită in anul 1956, cu sediul
la Washington. România a devenit membră a acestei corporaţii în anul 1990 55.
Deşi face parte din grupul Băncii Mondiale, alături de B.I.R.D. şi A.I.D., C.F.I.
este o entitate separată de cele ale Băncii.
Aşa cum se precizează în statut (art. 1), Corporaţia are drept scop să
promoveze dezvoltarea economiei prin încurajarea creşterii întreprinderilor
productive private din ţările membre, îndeosebi în ţările mai puţin dezvoltate.
Spre deosebire de B.I.R.D., care acordă în principal împrumuturi statelor
membre şi în subsidiar întreprinderilor cu garanţia statelor, C.F.I. acordă
împrumuturi întreprinderilor private cu caracter productiv, dar nu şi statelor
membre.
C.F.I. şi-a asumat rolul de conducător în asigurarea de suport pentru
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (I.M.M.). Pentru a creşte accesul
I.M.M. atât la finanţarea datoriei cât şi la capitalul de risc, C.F.I. a creat prima
companie română de leasing Romlease.
În vederea promovării dezvoltării pieţei de capital, C.F.I. asigură asistenţă
tehnică în punerea bazelor ligii române a valorilor mobiliare, ca şi în crearea
Comisiei de Valori Mobiliare şi Bursei de Valori Bucureşti.
Încurajarea investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare constituie
scopul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor (A.M.G.I). În acest
sens agenţia asigură garanţii pentru investiţii ce acoperă riscul de transfer
valutar, expropriere, război şi probleme civile şi întreruperea contractului de
către guvernul gazdă; servicii de consultanţă ţărilor în curs de dezvoltare
membre, în scopul îmbunătăţirii atractivităţii acestora faţă de investiţiile
externe.

55
. Iulian Văcărel, Relaţii...,op. cit., p. 453.

78
 A.M.G.I. a ajutat la promovarea oportunităţilor în sectorul minier prin
seminarii despre cum se fac afaceri cu companiile de minerit externe, şi prin o
larg dezvoltată conferinţă regională pe problema oportunităţilor de investiţii în
Europa de Est şi Asia Centrală. În completare, departamentul de servicii în
marketingul investiţiilor la A.M.G.I. lucrează în scopul suportului activităţilor de
promovare a investiţiilor orientate pe sectoare în mod special în minerit şi
turism.
Prin actul semnat la Paris la 29 mai 1990 56 a fost înfiinţată Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). ea a fost creată cu
scopul de a contribui la progresul şi reconstrucţia economică a ţărilor din Europa
centrală şi de est care se angajează să respecte şi să traducă în viaţă principiile
democraţiei pluraliste, ale pluralismului şi economiei de piaţă.
Pentru realizarea pe termen lung a obiectivului său – favorizarea tranziţiei
economiilor acestor ţări la economia de piaţă şi încurajarea iniţiativei private şi a
spiritului întreprinzător – Banca sprijină ţările membre beneficiare să
înfăptuiască reforme economice structurale şi sectoriale, inclusiv cele care
vizează lichidarea monopolurilor, descentralizarea şi privatizarea.
Orice ţară potenţial beneficiară de sprijinul financiar al B.E.R.D îi poate
solicita acesteia accesul la resursele sale în scopuri limitate şi pentru o perioadă
de trei ani, socotită de la data intrării în vigoare a Acordului privind crearea
Băncii. În cursul acestei perioade, Banca acordă ţării şi întreprinderilor situate
pe teritoriul său, la cerere, asistenţă tehnică şi de orice alt fel vizând finanţarea
sectorului privat, facilitarea trecerii întreprinderilor de stat în proprietatea şi sub
control privat şi sprijinirea întreprinderilor care funcţionează în condiţiile de
concurenţă şi se pregătesc să opereze în conformitate cu regulile economiei de
piaţă. Volumul împrumuturilor acordate, al participanţilor şi al garanţiilor
realizate de Bancă cu titlu de operaţii ordinare este limitat.
La finele anului 1993, 75% din totalul finanţării aprobate de B.E.R.D.
revenea Poloniei, Ungariei, Federaţiei Ruse, României, Republicii Cehe şi

56
Iulian Văcărel, Relaţii...,op. cit., p. 459.

79
Republicii Slovace. Ţara noastră, cu o pondere de 11,3% din total, ocupa locul
patru printre beneficiarii proiectelor aprobate de B.E.R.D.57.
În concluzie, precizăm că programul de investiţii B.E.R.D. se
caracterizează printr-o clară îndepărtare de activităţile de garantare externă prin
intermediul unor largi tranzacţii private împreună cu următoarele direcţii de
acţiune: investiţiile sectorului privat; investiţii în infrastructura critică;
privatizarea pe scară largă cu investitori strategici; investiţiile în sectorul privat
fie în proiecte locale sau mixte, inclusiv I.M.M.; finanţarea privată a dezvoltării
infrastructurii: concesionarea operaţiilor în sectoare ca telecomunicaţiile şi
autostrăzile, energie; finanţarea infrastructurii municipale.
O importanţă deosebită pentru România o are şi Banca Europeană de
Investiţii (B.E.I.). Această bancă a fost creată prin Tratatul cu privire la
Comunitatea Economică Europeană din 1957 (art. 129) şi îşi are sediul la
Luxemburg. Ea are drept scop să contribuie la dezvoltarea echilibrată şi fără
obstacole a pieţei comune, în interesul Comunităţii, făcând apel la piaţa
capitalurilor de împrumut şi la resursele sale proprii. În acest scop B.E.I. acordă
împrumuturi şi garanţii, facilitând astfel finanţarea proiectelor referitoare la
punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate, la modernizarea sau
conversiunea întreprinderilor ori la crearea de noi activităţi, precum şi a
proiectelor de interes comun pentru mai multe state membre. Este important de
precizat, că prin activitatea pe care o desfăşoară, Banca nu urmăreşte un scop
lucrativ.
Membre B.E.I. sunt statele membre ale Uniunii Europene.
De la începutul operaţiilor sale în România în 1991, B.E.I. a împrumutat
suma de 1 miliard euro, sumă care clasează România printre cei mai importanţi
parteneri al Băncii în Europa Centrală şi de Est 58. Toate împrumuturile pentru
sectorul public garantate la extern eliberate de către B.E.I. s-au concentrat până
în acest moment în investiţii de prioritate maximă destinate întăririi
infrastructurii publice şi serviciilor şi sunt caracterizate printr-o puternică
57
Iulian Văcărel, Relaţii...,op. cit., p. 456
58
Tatiana Moşteanu, op. cit., p. 182.

80
conotaţie europeană şi aspecte ale unei reţele transeuropene, cu accent asupra
perspectivelor de integrare ale ţării noastre în Uniunea Europeană.
Împrumuturile comerciale elaborate de B.E.I. sunt concentrate cu prioritate în
susţinerea investiţiilor industriale în România şi structurale în asociere cu bănci
comerciale internaţionale de primă mărime.
România a fost susţinută şi de Fondul de Dezvoltare Socială al Consiliului
Europei (F.D.S.). Acesta este o bancă de dezvoltare multilaterală, administrată
sub autoritatea Consiliului Europei. Participă la proiecte şi programe de natură
socială prin intermediul garanţiilor şi finanţării de lungă durată.
În prezent, F.D.S. are 32 de membri. România a devenit al 25-lea membru
al F.D.S. în martie 199659. De atunci, colaborarea între România şi F.D.S. s-a
materializat în cinci proiecte, în sumă totală de aproximativ 60 milioane dolari
S.U.A., care sunt parţial finanţate de F.D.S. împreună cu alte organisme
internaţionale (B.I.R.D. sau B.E.I.) sau organizaţii nonguvernamentale.
România a primit sprijin şi din partea Fondului de Cooperare Economică
Internaţională (F.C.E.I.). În cadrul Asistenţei de dezvoltare oficiale oferite de
Guvernul Japoniei, România a primit suport financiar pentru două proiecte de
infrastructură: Proiectul de îmbunătăţire a drumurilor şi Proiectul de dezvoltare
Constanţa Sud. Acordul de credit pentru cele două proiecte a fost semnat în data
de 27 februarie 1998. Cele două proiecte au fost considerate a fi prioritare în
domeniul transporturilor şi vor promova dezvoltarea şi creşterea economiei
pentru ţara noastră.

CAPITOLUL VI
CONCLUZII

59
Ibidem

81
 Dezvoltarea economică şi socială a fiecărei ţări trebuie să se bazeze
înainte de toate pe propriile sale resurse. Este vorba de eforturile fiecărui popor
de a pune în valoare tot ceea ce natura i-a dăruit. Nu puţine ţări, însă, au nevoie
să-şi completeze resursele proprii cu resurse atrase din afară. De regulă, aportul
extern este rambursabil şi oneros. Astfel, investiţiile străine directe produc
beneficii; acţiunile şi părţile sociale dau dreptul la dividende; împrumuturile sunt
purtătoare de dobânzi; transferul de licenţe, brevete şi alte forme de proprietăţi
intelectuale asigură redevenţe, iar asistenţa acordată de specialişti străini este
generos remunerată.
Resursele externe primite cu titlu definitiv şi nerambursabil ocupă un loc
modest în totalul resurselor atrase din afară. Ţările industrializate ar trebui să
înţeleagă că prosperitatea lor depinde în mare măsură de evoluţia economiilor
naţionale ale ţărilor în curs de dezvoltare sau în perioada de tranziţie, de la care
se aprovizionează cu produse primare şi cărora le plasează o bună parte din
produsele lor manufacturate. La rândul lor, ţările în curs de dezvoltare şi cele în
tranziţie resimt puternic nevoia importului de capital străin.
În concluzie, pentru reuşita cooperării între diverse grupuri de ţări şi de
interese este necesar ca relaţiile dintre entităţile exportatoare şi cele importatoare
de capital să se bazeze pe avantajul economic reciproc, iar nu pe criterii de
natură politică şi ideologică.
Contractarea de împrumuturi externe pentru finanţarea unor obiective
economice şi sociale prioritare, având o eficienţă ridicată sau o eficacitate certă,
în condiţii reciproc avantajoase, poate să favorizeze dezvoltarea economică şi
socială a unei ţări şi să grăbească reducerea decalajelor care o separă de ţările
industrializate.
Contractarea de împrumuturi peste graniţă, în condiţii oneroase, cu clauze
care îi afectează dreptul de decizie în anumite domenii, în scop de consum sau
pentru realizarea unor obiective neproductive ori cu o slabă eficienţă economică,
duce la acumularea de datorii împovărătoare faţă de străinătate. Dacă la toate
acestea se adaugă o conjunctură externă nefavorabilă, o ţară importatoare de

82
capital poate ajunge în stare de incapacitate de plată, aşa cum s-a întâmplat în
numeroase cazuri, mai cu seamă în anii `8060.
Experienţa dureroasă a ţărilor ajunse în această situaţie, printre care se
numără şi România, obligă autorităţile publice să analizeze cu responsabilitate,
la contractarea (ori garantarea) unui împrumut extern, dacă acesta este absolut
necesar în condiţiile date, dacă prezintă o rentabilitate (economică şi, respectiv,
financiară) corespunzătoare şi dacă, prin utilizarea ce i se dă, se asigură
rambursarea lui la termen şi suportarea dobânzilor aferente.
În momentul de faţă, problema datoriei se caracterizează printr-un
veritabil paradox: pe de o parte, nivelul său global creşte neîncetat, depăşind şi
pragul de 3000 de miliarde de dolari 61, pe de altă parte, părţile implicate (ţări
debitoare, bănci şi instituţii internaţionale) se străduiesc să pună la punct
formule tehnice care să permită, simultan atât gestionarea cât şi reducerea
datoriei. În acest sens băncile au un rol foarte important, prin activitatea lor
încercând corectarea subproduselor rezultate de pe urma finanţărilor exagerate şi
imprudente din perioada anterioară.
Cu toate acestea, strategiile adoptate de băncile creditoare, cu acordul
organizaţiilor financiare internaţionale, pentru soluţionarea crizei datoriei
externe a ţărilor în curs de dezvoltare, axate în principal pe măsuri financiare şi
monetare, s-au dovedit ineficace. Necesitatea soluţionării la nivel global al
problemei datoriei externe a impus luarea unor măsuri propuse de reprezentanţii
ţărilor în curs de dezvoltare, la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare, la Adunarea Generală a O.N.U., precum şi în alte instanţe naţionale
şi internaţionale.
Sintetizate, aceste măsuri vizează: transformarea împrumuturilor acordate
ţărilor celor mai slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile, precum şi reducerea
datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare în funcţie de valoarea la care
acestea cotează pe piaţa secundară a capitalurilor de împrumut; diminuarea
sensibilă a dobânzilor percepute de bănci la împrumuturile acordate ţărilor în
60
Iulian Văcărel, Relaţii…, op. cit., p. 508.
61
Simona Gaftoniuc, op. cit., p. 424.

83
curs de dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare a datoriei şi a
perioadei de graţie; plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent
din veniturile anuale din exporturile de mărfuri ale ţărilor debitoare; creşterea
ajutorului public pentru dezvoltare ce se acordă pe baze bi şi multilaterale;
revizuirea condiţiilor în care instituţiile financiare internaţionale acordă
împrumuturi pentru redresare şi dezvoltare în vederea creşterii accesibilităţii şi
eficienţei acestora; reducerea obstacolelor tarifare şi netarifare care împiedică
penetraţia produselor ţărilor în curs de dezvoltare; majorarea preţurilor la
produsele de bază şi stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism
de împărţire a riscului valutar între băncile creditoare şi instituţiile financiare
internaţionale, pe de o parte, şi ţările debitoare, pe de alta; democratizarea
centrelor de decizie în relaţiile financiar-valutare internaţionale şi instaurarea
unei noi ordini economice internaţionale.
În sfârşit, aşa după cum se arată în Raportul Secretarului General al
O.N.U.; „rezolvarea problemei datoriei ţărilor în curs de dezvoltare nu ar fi
suficientă în sine pentru eliminarea constrângerilor financiare externe şi cu atât
mai puţin pentru rezolvarea problemei dezvoltării acestora. Eliminarea, pe calea
restructurării, a poverii excesive a datoriei nu este decât unul din elementele de
ansamblu ale măsurilor care vor permite ţărilor în cauză să-şi reechilibreze
plăţile lor externe şi să regăsească o rată satisfăcătoare a creşterii economice.
Nici măcar ţările cele mai avansate în soluţionarea problemei datoriei nu au atins
încă pe deplin acest obiectiv. Adesea, redresarea lor continuă să fie fragilă şi va
trebui să fie urmărită cu atenţie. Numeroase alte ţări sunt mult mai puţin
avansate şi nu au reuşit încă să depăşească criza datoriei. De aceea, cooperarea
internaţională rămâne indispensabilă pe două fronturi, şi anume: pentru
sprijinirea ţărilor care mai sunt încă paralizate de criza datoriei şi pentru
sprijinirea tuturor ţărilor să-şi regăsească o rată adecvată a creşterii
economice”62.

62
Iulian Văcărel, Relaţii…, op. cit., p. 499.

84
 În ceea ce priveşte situaţia României, negocierile Guvernului român cu
F.M.I. şi Banca Mondială au o importanţă determinantă pentru evoluţia pe
termen scurt şi mediu a economiei. Aceste negocieri au intervenit pe fondul
reducerii drastice a fluxurilor de capital pe termen lung către ţările în curs de
dezvoltare. Potrivit raportului elaborat de Banca Mondială cu puţin timp în
urmă, rezultă că aceste fluxuri au scăzut, de la 338 de miliarde de dolari în 1997,
la 275 de miliarde de dolari în 1998, ceea ce reprezintă o diminuare de 19% 63. În
aceste condiţii, multe ţări se confruntă cu o stagnare sau chiar o reducere a
producţiei şi veniturilor, în timp ce majoritatea statelor puternic industrializate
au înregistrat o rată mai mică a inflaţiei, ca urmare a stabilităţii preţurilor la
bunuri şi servicii. În acelaşi timp, ţările sărace au cunoscut o scădere a
exporturilor lor de produse primare.
În asemenea circumstanţe, ajutorul pentru dezvoltare s-a situat la cel mai
scăzut nivel din ultimii 50 de ani, deşi s-a făcut apel la scutirea rapidă a datoriei
a celor mai sărace naţiuni, confirmând iniţiativa lansată în anul 1996 de F.M.I. şi
Banca Mondială.
Investiţiile directe s-au menţinut la un nivel relativ constant.
În raportul F.M.I. asupra evoluţiei economiei mondiale în 1998 şi
perspectivei pentru anul 1999, se arată că pieţele în formare, cum este şi cazul
României, au nevoie de mari resurse financiare externe, pentru a-şi relansa
economia. România este apreciată ca fiind o ţară cu un grad mare de risc pentru
investitori, similar cu cel al Turciei, Braziliei şi a altor astfel de ţări.
Brazilia şi România sunt plasate pe o poziţie similară, în timp ce Turcia
este mult mai bine plasată, din punct de vedere al realizărilor in domeniul
libertăţii economice64. Realitatea este că toate cele trei ţări se confruntă cu mari
probleme în ceea ce priveşte stabilirea unei strategii adecvate de dezvoltare.
63
Simona Gaftoniuc, op. cit., p. 428.
64
Analizând clasificarea elaborată de Fundaţia Heritage din S.U.A., din punct de vedere al indicatorilor
privind libertatea economică, constatăm că Turcia se află pe locul 54, cu un coeficient de risc de 2,80,
Brazilia, pe locul 90, cu un coeficient de risc de 3,25, iar România, pe locul 95, cu un coeficient de
3,30 – Simona Gaftoniuc, op. cit., p. 429 .

85
 În privinţa României, afluxul de investiţii străine este mult mai scăzut
decât în cadrul Braziliei sau al Turciei, ţări care au beneficiat din plin atât de
ajutoare, cât şi de un mare volum de investiţii străine directe. Pentru a se putea
înscrie in rândul beneficiarilor de investiţii străine, ţara noastră trebuie, conform
majorităţii specialiştilor români, să procedeze la: definitivarea regimului
investiţiilor străine; asigurarea unui caracter echilibrat al normelor în domeniu,
care să asigure investitorul străin de robusteţea acestora şi de buna intenţie a
legiuitorului român; aplicarea unui set de măsuri concrete şi crearea unui cadru
adecvat la nivelul organelor de execuţie, pentru implementarea legislaţiei
privind regimul investiţiilor străine; eliminarea suprapunerii de competenţe;
reflectarea, în cadrul politicii de atragere a investiţiilor străine, a opţiunilor la
nivel naţional; consolidarea credibilităţii externe a României, prin proiecte
investiţionale care să fie rodul coroborării opţiunilor şi posibilităţilor noastre
interne cu strategiile investitorilor străini; implicarea directă a statului român,
prin asigurarea infrastructurii fizice aferente proiectelor susţinute de investiţiile
străine directe; stabilizarea cursului de schimb al leului, ca premisă a atragerii
capitalului străin şi relansării economice.
Raportul semestrial al O.C.D.E. indică o ameliorare a situaţiei economice
în statele industrializate, însă dezechilibrele comerciale dintre marile regiuni ale
lumii alimentează riscurile de declanşare a unor tensiuni.
Situaţia statelor în curs de dezvoltare este în continuare problematică.
Revenirea acestora la o creştere susţinută depinde, în mare măsură, de
încrederea investitorilor. Previziunile O.C.D.E. sunt totuşi optimiste.
România, Bulgaria, Croaţia au folosit conflictul din Kosovo drept scuză
pentru performanţele lor slabe din punct de vedere economic65.
Ca o concluzie finală, pentru România se impune elaborarea urgentă a
unei strategii coerente pe două planuri. În primul rând, în ceea ce priveşte
aderarea la Uniunea Europeană, ca urmare a iniţiativei premierului britanic Tony
Blair; în al doilea rând, conceperea unei strategii pe termen mediu şi lung cu
65
„Perspectivele economice pentru aceste ţări erau deja instabile, iar războiul permite o scuză pentru
revizuirea lor in sens negativ”, apreciază „Financial Times”.

86
privire la datoria externă şi posibilităţile actuale de rambursare a acesteia.
Această strategie trebuie să ţină cont de capacitatea de îndatorare a ţării, de
şansele imediate de relansare economică, concretizate în stabilizarea
indicatorilor macroeconomici şi, nu în ultimul rând, a monedei naţionale.
Din păcate, plăţile efectuate până în prezent în contul datoriei publice
externe a României, reprezintă ieşiri din rezerva centralizată a statului, care a
scăzut, în ciuda cumpărărilor intense de devize de pe piaţa de schimb.
Compensarea diminuării acestei rezerve, dar şi necesitatea creşterii ei, la nivelul
de cel puţin 4-5 miliarde de dolari, dacă facem o comparaţie cu nivelul actual al
rezervelor deţinute de Slovacia sau Bulgaria66, implică aspecte precum:
diminuarea deficitului balanţei curente, printr-o stimulare intensă a exporturilor
şi serviciilor, în principal turism; depăşirea rapidă a dificultăţilor în cadrul
sistemului bancar autohton şi consolidarea acestuia prin privatizare; de sporirea
acestei rezerve este legată stabilizarea ratei de schimb, ceea ce va determina o
stabilitate economică generalizată, prin efectul indus asupra preţurilor interne.
De asemenea, climatul macroeconomic stabil va contribui la îmbunătăţirea
imaginii externe, la atragerea investiţiilor străine directe, la repatrierea
capitalurilor şi, prin aceasta, la creşterea performanţelor economice, în general.
Un alt aspect important constă în reluarea dialogului cu marile agenţii
internaţionale în vederea ameliorării calificativelor acordate şi obţinerea unor
noi împrumuturi private, în condiţii mai avantajoase, cu scadenţe mai lungi 67.
Este necesară şi definitivarea programului naţional de aderare la Uniunea
Europeană, conform cerinţelor, ceea ce va contribui la îmbunătăţirea imaginii
ţării şi la obţinerea sprijinului financiar extern.
În sfârşit, elaborarea unei strategii pe termen mediu şi lung, cu privire la
datoria externă, care să facă obiectul preocupărilor unei echipe constante de
specialişti, reprezintă un alt obiectiv. Scopul acestei echipe trebuie să-l
constituie, pe lângă rambursări, în primul rând, menţinerea şi consolidarea
accesului la finanţarea externă.
66
Simona Gaftoniuc, op. cit., p. 433.
67
De exemplu, 10 ani ca în cazul Ungariei.

87
88