Sunteți pe pagina 1din 46

Capitolul 1.

Împrumuturile de stat
1.1. Conţinutul economic al creditului public
1.1.1. Împrumutul de stat: trăsături caracteristice
1.1.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat
1.2. Tehnica împrumuturilor de stat
1.2.1. Elemente tehnice ale împrumuturilor de stat
1.2.2. Operaţiuni prilejuite de împrumuturile de stat

Capitolul 2. Datoria publică


2.1. Notiuni generale
2.2. Conţinutul şi formele datoriei publice

Capitolul 3. Datoria publică internă


3.1. Noţiuni generale de datorie publică internă
3.2. Indicatori de apreciere ai datoriei publice interne
3.3. Mijloace de stingere sau de reducere ai datoriei publice interne
3.4. Datoria publică a României: cadrul juridic, structura şi evoluţia

Capitolul 4. Datoria publica externă


4.1. Particularităţiile împrumuturilor externe
4.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă
4.3. Indicatori de apreciere ai datoriei publice externe
4.4. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare
4.5. Strategia soluţionării crizei datoriei externe

Capitolul 1. Împrumuturile de stat

1.1. Conţinutul economic al creditului public

1.1.1 Împrumuturile de stat: trăsături caracteristice

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe precum şi


cele de la întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile
bugetare ordinare. In asemenea situaţii autorităţile publice se adresează persoanelor
fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti temporar libere, cerându-le sa le
încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi
veniturile bugetare. Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea
veniturilor publice se face cu resurse de împrumut, adică pe calea cretului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea
contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice
deţinătoare de.mijloace băneşti libere fie prin intermediul unor instituţii specializate -
bănci, case de economii şi case de asigurări sociale şi de pensii ,societăţi de asigurări
şi reasigurări etc. - care colectează disponibilităţile băneşti de pe piaţa şi pe care le
încredinţează apoi statului pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut
mai fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste ca şi unele
categorii sociale, pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice
(credite pe termen scurt), efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung)
ori satisfacerea unor nevoi ale populaţiei (credit de consum).Cererea de credit -public
şi privat-vine din partea autorităţilor publice ,a agenţilor economici şi a populaţiei ,iar
oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitaluri băneşti temporar
disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi
altor instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor
producători de mărfuri, liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având
aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta
de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea de credite din partea agenţilor
economici limitează accesul la credite al autorităţilor publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la
dispoziţia acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie,
termen de rambursare, rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Ajunse la
dispoziţia beneficiarilor, sumele împrumutate capătă destinaţii diferite, şi anume:
servesc drept capital productiv, sunt investite în bunuri de folosinţă îndelungată sau
sunt cheltuite în scopuri de consum, după caz. Indiferent de destinaţie, orice împrumut
trebuie să producă împrumutătorului un anumit venit care constituie însăşi raţiunea
acordării sale. Natura acestui venit diferă însă în funcţie de destinaţia dată
împrumutului.
Astfel, împrumutul contractat de un agent economic (societate comercială cu
activitate de producţie) la o bancă şi utilizat de aceasta în calitate de capital,
contribuie la sporirea masei profitului realizat. Din acest profit, el cedează băncii o
anumită parte, sub formă de dobândă, ca preţ al împrumutului acordat. Acest
mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri productive de către agentul
economic, creează iluzia că orice sumă de bani acordată cu titlu de împrumut este
capabilă să producă dobândă. Ca urmare, în practică s-a generalizat perceperea de
dobânzi şi la împrumuturile utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea
cazuri, nefiind folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din care
să se plătească dobânda.
Aşa stau lucrurile cu resursele băneşti mobilizate de stat pe calea creditului
public şi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor militare, a celor pentru funcţionarea
serviciilor publice, menţinerea ordinei interne, rambursarea datoriei publice ajunse la
scadenţă, plata dobânzilor aferente etc. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în
mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest
caz, plata dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare,
adică în principal pe seama impozitelor şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când
sumele împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii,
dobânda se suportă din valoarea adăugată în urma utilizării productive a
împrumuturilor respective.
Din destinaţia diferită pe care o capătă creditul bancar şi cel public decurge
deosebirea dintre acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile de capital (societăţi pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni etc.), pe de o parte, şi obligaţiunile împrumuturilor de
stat, pe de altă parte.
Acţiunile emise de către o societate de capital reprezintă înscrisuri care certifică
deţinătorului lor calitatea de coproprietar al acelei societăţi. Ca titluri de proprietate,
acţiunile dau dreptul deţinătorului lor la o cotă-parte din profitul realizat, denumită
divident, şi care variază de la un an la altul în funcţie de rezultatele obţinute.
Obligaţiunile puse în circulaţie de o societate de capital certifică deţinătorului
lor calitatea de creditor şi-i dau dreptul să primească o dobândă la sumele
împrumutate, indiferent de rezultatele financiare obţinute de societatea care a emis
obligaţiunile. Acţiunile, ca şi obligaţiunile societăţilor de capital, n-au valoare proprie,
ci reprezită numai o anumită valoare, şi anume capitalul real concretizat în mijloace
de muncă, obiecte ale muncii şi forţă de muncă, procurate cu banii primiţi de la
acţionari sau de la diverse categorii de creditori pe bază de obligaţiuni sau alte
înscrisuri. Cu toate că acţiunile şi obligaţiunile emise de o societate nu au valoare
proprie, ele circulă totuşi independent de capitalul real, adică se cumpără, se vând şi
se gajează, ca şi cum ar avea o asemenea valoare. Aceste înscrisuri sunt, prin urmare,
capitalul iluzoriu sau fictiv.
Obligaţiunile împrumuturilor de stat constituie titluri care atestă deţinătorului
lor calitatea de creditor al statului; deşi nu au o valoare proprie, ele circulă ca şi cum
ar avea o asemenea valoare. În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sunt
folosite în scopuri productive, ci pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor
respective nu au în spatele lor un capital real, capabil să producă valoare adăugată. Cu
toate acestea, ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului
care se suportă din resursele bugetare. Prin urmare, obligaţiunile împrumuturilor de
stat reprezintă dublu capital fictiv.
Dobânda plătită de un agent economic unei bănci, pentru creditul primit de la
aceasta, exprimă, pe de o parte, relaţii de distribuire a valorii adăugate între
participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, iar pe de alta, relaţii de
redistribuire a profitului realizat de agentul economic împrumutat şi banca
împrumutătoare.
Dobânda plătită de stat pentru mijloacele băneşti împrumutate şi utilizate de
acesta în scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional; se
redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice, mobilizate la buget
pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat bani cu împrumut
statului şi pentru care încasează dobânzi.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o
persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte
să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă
determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să
achite dobânda şi alte costuri cuvenite. Împrumutul de stat prezintă următoarele
trăsături caracteristice:
1. împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
Aici se cuvine o precizare: condiţiile de emisiune şi de rambursare a împrumutului,
forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi alte eventuale avantaje
acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de decizie competente ale statului,
fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot să
accepte sau să refuze în bloc condiţiile stabilite de stat, dar nu pot pretinde să li se
asigure un tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a unui
împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) şi împrumutător (o
persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al contractului de credit bancar,
care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau juridică
(împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi de
rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte. În
plus, acest contract prevede obligaţia împrumutatului să prezinte o garanţie materială
în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului contractat de stat, acesta nu
oferă o asemenea garanţie împrumutătorilor săi.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii. Istoria a
cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la
latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter obligatoriu. La împrumuturi forţate un
stat recurge în împrejurări excepţionale, şi anume atunci când independenţa naţională,
integritatea teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului au fost lichidate
sau sunt grav ameninţate.
Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru pregătirea şi
ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea economiei distruse de
calamităţi naturale, înlăturarea urmărilor unor crize economice de mare amploare etc.,
când libertatea de acţiune a subscriitorilor este mult îngrădită prin măsurile luate de
autorităţile publice. Întrucât condiţiile de emisiune şi de rambursare a unor asemenea
împrumuturi sunt mai puţin atractive decât în împrejurări normale, pentru plasarea
acestora se desfăşoară o amplă acţiune de popularizare: se evidenţiază faptul că
obiectivele prevăzute a se finanţa pe cale de împrumut sunt de interes naţional, iar
subscrierea la împrumut constituie o datorie patriotică a fiecărui cetăţean. Uneori
subscriitorii sunt puşi în situaţia de a alege între un impozit forfetar extraordinar,
având caracter definitiv şi nerambursabil, şi un împrumut de stat rambursabil şi cu o
dobândă sub nivelul pieţei.
2. împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor
băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se
restituie, la termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre
deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi
nerambursabilă.
La plasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de rambursare a acestuia
care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de evoluţia previzibilă a
veniturilor şi a cheltuielilor publice. De la această regulă, fac excepţie împrumuturile
perpetue, la emiterea cărora angajamentul statului se limitează la plata unei anumite
dobânzi creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească un
termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament expres de
rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul împrumutat să
răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în momentul în care această
operaţiune prezintă convenienţă economică.
3. împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă
rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în
posesia sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se
angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul" acestei
folosinţe. „Preţul" la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori
ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. Aşa cum
s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele, prin
contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
Uneori, avantajele oferite de stat la lansarea unui împrumut sunt ulterior
restrânse. Astfel, în condiţiile scăderii ratei dobânzii pe piaţa capitalului de împrumut,
în perioada de criză sau de depresiune, statul poate proceda la conversiunea datoriei
sale: preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisuri
ale unui împrumut nou cu o dobândă mai redusă. Alteori, avantajele materiale iniţial
oferite de stat creditorilor săi se diminuează ca urmare a deprecierii accelerate pe care
o suferă moneda în care a fost libelat împrumutul. Deşi statul achită în mod
sistematic dobânda aferentă şi rambursează ratele scadente ale împrumutului,
totuşi sumele ce revin deţinătorilor de înscrisuri publice au o putere de
cumpărare mai mică decât cea încredinţată de aceştia statului la lansarea
împrumutului.
Tabelul 1.1. Asemanări şi deosebiri dintre creditul privat şi cel public

Creditul public Creditul privat


- este contractat de către stat - este contractat de agenţii
- debitorul este reprezentat de economici, populaţie
autorităţile publice centrale şi - debitorii sunt agenţii economici,
locale, iar creditorii sunt cei de la populaţia
care provin resursele de împrumut - cererea vine din partea persoanelor
- cererea vine din partea autorităţilor fizice sau juridice
publice centrale şi locale - oferta vine din partea statului,
- oferta vine din partea băncilor, băncilor, altor instituţii financiare,
altor instituţii financiare, agenţilor agenţilor economici, populaţiei
economici, populaţiei - este utilizat în scopuri productive,
- este utilizat pentru funcţionarea caz în care contribuie la sporirea
serviciilor publice, finanţarea profitului realizat din care se
cheltuielor militare, menţinerea cedează băncii o parte sub formă de
ordinii publice, rambursarea la bobândă, cât şi neproductive, când
scadenţă a datoriei publice, plata se percepe, de asemenea, dobândă
dobânziilor aferente chiar dacă nu produc valoare
- rambursarea şi plata dobânzilor şi adăugată
comisioanelor aferente se - rambursarea şi plata dobânzilor şi
realizeaza pe seama veniturilor comisioanelor aferente se
bugetare (impozite, taxe, etc.) realizează pe seama resurselor
- dobânda plătită de stat, la private
împrumuturile contractate, exprimă - dobânda plătită de debitori exprimă
relaţii de redistribuire a venitului relaţii de distribuire a valorii
naţional, se redistribuie, în adăugate între participanţii la
principal, veniturile persoanelor activitatea economică financiară
fizice şi juridice, mobilizate la prin credit, precum si a profitului
fondurile de resurse financiare realizat de agentul economic,
publice, pe calea impozitelor şi împrumutat şi banca
taxelor, în favoarea celor care au îmărumutătoare.
împrumutat statul şi pentru care
încaseaza dobânzi.

1.1.2. Destinaţia şi rolul împrumuturilor de stat

Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi
de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza
în anul considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul
de stat se prezintă echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele
luni ale anului, poate să nu existe o concordanţă deplină între termenele la care se
încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele
perioade plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o
insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un plus de
resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp
perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele
necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat. În cazul în care toate resursele
publice încasate pe teritoriul ţării se colectează la Trezoreria finanţelor publice, este
posibil ca insuficienţa de resurse înregistrată la bugetul de stat să fie acoperită pe
seama sumei împrumutate de la o altă instituţie de stat care înregistrează un prisos de
resurse. În momentul încasării veniturilor bugetare prevăzute, suma respectivă se
restituie instituţiei împrumutătoare.
În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu acoperă
golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi
deţinători de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca
centrală a ţării, sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în
limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. Resursele băneşti împrumutate de la diverşi
deţinători publici sau privaţi nu măresc masa semnelor băneşti în circulaţie, ci numai
o redistribuie; în schimb, resursele împrumutate de la banca centrală reprezintă o
emisiune de bani fără acoperire materială. Apelul la împrumuturi din necesităţi de
trezorerie poate avea consecinţe nefaste asupra circulaţiei băneşti ori de câte ori acesta
vizează sume importante şi nu se rambursează la termenele prevăzute.
În cazul în care veniturile fiscale şi domeniale ordinare nu acoperă integral
cheltuielile bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitului rezultat statul se
împrumută pe piaţa internă sau în străinătate. Întrucât uneori deficitul bugetar atinge
dimensiuni mari, iar creditul public este totuşi limitat, statul apelează şi la resursele
băncii centrale. Aceasta îi asigură împrumutul solicitat punând rotativa în funcţiune,
adică emiţând bani fără acoperire. În perioada postbelică deficitul bugetar a căpătat un
caracter cronic, numeroase ţări ale lumii confruntându-se cu problema deficitului
financiar public.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe
termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este
plafonată prin lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz,
emisiunea de bonuri de tezaur din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor
temporare de casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de
acoperire a deficitului bugetar).
Sumele împrumutate de stat de la banca centrală au, cel puţin teoretic, caracter
rambursabil. Ele urmează să se restituie fie din excedentul bugetar, atunci când acesta
există, fie din împrumuturile contractate de stat la diverse persoane fizice sau juridice
(altele decât banca centrală). Practic, însă, rambursarea acestor împrumuturi are
adesea un caracter formal: statul stinge împrumuturile sale vechi, primite de la banca
de emisiune, pe seama unor împrumuturi noi, contractate la aceeaşi instituţie, ceea ce
nu duce la diminuarea masei de bani în circulaţie.
În România, în cursul exerciţiului financiar anual, pentru acoperirea decalajului
temporar dintre încasările şi plăţile din contul curent general al Trezoreriei statului,
Banca Naţională a României poate acorda împrumuturi cu termen de rambursare de
cel mult 180 de zile şi în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, pe bază de convenţii
încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice. Suma totală a împrumuturilor acordate nu
poate depăşi în nici un exerciţiu financiar anual echivalentul a 7% din veniturile
bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor
acordate şi nerambursate nu poate depăşi în nici un moment suma totală rezultată din
dublarea capitalului şi a fondului de rezervă al Băncii Naţionale a României.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de
regulă, pe termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi achitarea
dobânzilor aferente au drept consecinţă sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage
după sine majorarea impozitelor, iar în caz de insuficienţă a acestora, contractarea de
noi împrumuturi.
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile
bugetare aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea
veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite
noi) şi contractarea de împrumuturi. De cele mai multe ori, guvernul optează pentru
cea de-a doua soluţie, din următoarele considerente:
a) majorarea impozitelor constituite o măsură nepopulară, deoarece
afectează nivelul de trai al populaţiei, iar partidul (partidele) de la putere evită să o
aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul. În ţările cu un nivel ridicat al fiscalităţii, o
nouă sporire a acesteia se loveşte de împotrivirea fermă a categoriilor sociale care ar
urma să suporte sarcina suplimentară;
b) împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale avute un plasament
sigur şi remunerator pentru disponibilităţile lor băneşti;
c) împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a
resurselor financiare decât impozitele directe. Perioada necesară pentru
indentificarea şi evaluarea materiei impozabile, stabilirea şi perceperea impozitelor
este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut şi efectuare a vărsămintelor
în contul acestuia;
d) în condiţiile în care împrumutul se solicită la banca centrală, termenul de
obţinere a resurselor băneşti este şi mai scurt decât în cazul în care acesta se plasează
în rândurile populaţiei ori al persoanelor juridice (altele decât banca centrală).
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o
poziţie diferită de aceea a confraţilor lor din perioada capitalismului ascendent. În ce
priveşte dilema „impozite sau împrumuturi" pentru finanţarea cheltuielilor bugetare,
economiştii din perioada de ascensiune a capitalismului erau adepţi ai soluţiei
impozitelor şi criticau aspru recurgerea la împrumuturi publice. Aceasta, deoarece:
a) după opinia lor, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în condiţii de
liberă concurenţă, pe baza iniţiativei private, fără nici un amestec din partea
statului; cheltuielile publice trebuie reduse la minimum, impozitele să fie
modice spre a nu diminua interesul întreprinzătorilor pentru dezvoltarea activităţii lor
economice, iar echilibrarea bugetului de stat să se asigure exclusiv pe seama
veniturilor ordinare
(fiscale şi eventual domeniale);
b) împrumuturile antrenează cheltuili bugetare suplimentare sub formă de
dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc., care fac necesară, în final, majorarea
impozitelor;
c) împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar
împovărează generaţiile viitoare cu cheltuilile reclamate de rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor;
d) împrumuturile publice afectează însăşi capitalul naţiunii, în timp ce
impozitele diminuează numai veniturile acesteia.
În secolul xx şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-1933,
numeroşi economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viaţa
economică a ţării, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul diferitelor
pârghii economico-financiare, între care impozitele, împrumuturile, cheltuielile
publice, moneda, rata scontului, cursul valutar ş. a. nu ocupă ultimul loc. Ei recunosc
faptul că împrumuturile de stat sunt generatoare de cheltuieli bugetare, dar preciază
că acestea, folosite ca instrumente de intervenţie a statului în economie, contribuie la
corectarea ciclului economic, impulsionarea economiei stagnante, restabilirea
echilibrului economic etc.
Unii economişti contemporani consideră nefondată teza potrivit căreia
împrumuturile ar constitui un mijloc de transferare a sarcinilor financiare asupra
generaţiilor viitoare. După opinia lor, afirmaţia de mai sus este valabilă numai dacă
privim lucrurile prin prisma împrumutătorului individual: acesta, în loc să plătească
astăzi un impozit majorat, care să-i amputeze definitiv veniturile, împrumută statului
o parte din disponibilităţile sale băneşti, care îi va fi rambursată ulterior din
impozitele majorate.
Judecând însă lucrurile la nivelul întregii societăţi, optica se schimbă: cu suma
împrumutată statului se diminuează partea din venitul naţional (produsul intern brut)
destinată formării brute de capital ori consumului individual, după caz, în momentul
lansării împrumutului, adică afectează resursele generaţiei prezente. Cu alte cuvinte,
fiecare generaţie suportă consecinţele împrumuturilor contractate de stat în epoca sa şi
care se materializează în schimbarea destinaţiei iniţiale a părţii din venitul naţional
(produsul intern brut) încredinţate statului: în loc să se creeze noi capacităţi de
producţie, şi deci noi locuri de muncă, se vor achiziţiona mai multe tunuri, se vor mări
efectivele de militari ori se vor majora retribuţiile aparatului administrativ-poliţienesc.
Cât priveşte generaţia viitoare, după opinia unor economişti contemporani, aceasta
nu va avea o sarcină suplimentară de suportat, deoarece plusului de cheltuili ce vor
avea de suportat plătitorii de impozite în legătură cu împrumuturile contractate în
trecut, îi va corespunde un plus de venituri (dobânzi şi restituiri de împrumuturi), ce
va reveni creditorilor statului.
Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează capitalul individual şi
pe cel al naţiunii întregi este respinsă de unii economişti contemporani, pe considerent
că nu împrumuturile distrug capitalul naţiunii, ci lipsa de preocupare a unor agenţi
economici pentru buna întreţinere, reparare şi modernizare a echipamentelor
industriale, a mijloacelor de transport şi a instalaţiilor energetice, pentru formarea
profesională a forţei de muncă, împrospătarea cunoştinţelor cadrelor etc. În măsura în
care împrumuturile sunt folosite pentru finanţarea reînnoirii şi dezvoltării capitalului
naţional, în loc să fie utilizate în scopuri de consum, împrumuturile îl conservă şi
multiplică.
Împrumuturile de stat utilizate în scopuri neproductive reprezintă, fără
îndoială, impozite amânate. Apelul la împrumuturi pentru acoperirea deficitului
bugetar nu scuteşte societatea de povara acestora, doar întârzie momentul transpunerii
ei asupra contribuabililor.
Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat nu provoacă un transfer de sarcini
de la o generaţie la alta - pe motiv că judecăţile de valoare ar trebui făcute la nivelul
întregii societăţi, iar nu al membrilor acesteia luaţi în mod individual - trece cu
vederea procesul de largă redistribuire a venitului naţional realizat prin intermediul
împrumuturilor şi al impozitelor între contribuabili, creditorii statului şi beneficiarii
cheltuielilor finanţate pe seama împrumuturilor. Este adevărat că împrumuturile de
stat produc efecte asupra întregii societăţi, dar acestea sunt diferite atât sub raport
temporal (unele se produc în momentul plasării lor, iar altele în cel al rambursării
acestora şi plăţii dobânzii aferente), cât şi ca sens (unele persoane fizice şi juridice
profită de pe urma lor, iar altele le suportă povara).
Despre o influenţă favorabilă a împrumuturilor de stat asupra capitalului nu se
poate vorbi decât în cazul în care acestea sunt utilizate în scopuri productive. Or,
experienţa a numeroase ţări arată că, în majoritatea cazurilor, împrumuturile de stat
sunt utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli neproductive şi numai arareori pentru
dezvoltarea economiei naţionale, pentru obiective şi acţiuni cu caracter productiv.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea
produsul intern brut, menţionăm că acesta se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe
plan internaţional. Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuirea
produsului intern brut, iniţial în momentul plasării acestora de către stat. Cu acest
prilej, are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de capital şi cea
afectată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc temporar liber, care
cuprinde şi capitalul industrial vremelnic disponibil, este plasată în înscrisuri ale
împrumuturilor de stat şi se foloseşte mai cu seamă în scopuri neproductive, în loc să
servească la lărgirea producţiei şi a circulaţiei. Ulterior, redistribuirea produsului
intern brut prin intermediul împrumuturilor are loc în momentul plăţii dobânzii
aferente împrumu-turilor şi care se suportă în principal din impozite. Subscriitorii la
împrumuturile de stat încasează dobânzi şi prime de rambursare, iar agenţii economici
realizează profit, în măsura în care livrează produse, execută lucrări ori prestează
servicii pentru sectorul public, finanţate din resurse împrumutate de stat.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt folosite
pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii, construirea de căi de
comunicaţie, protecţia mediului etc. În asemenea situaţii, împrumuturile contribuie la
sporirea producţiei materiale, la creşterea produsului intern brut şi, pe această bază, la
asigurarea resurselor necesare rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la redistribuirea
produsului intern brut între ţările împrumutătoare şi cele împrumutate. La acordarea
de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la ţările împrumutătoare către ţările
împrumutate. Din momentul începerii restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobânzii
aferente, direcţia fluxurilor financiare se schimbă: de data aceasta, fluxurile pornesc
de la ţările beneficiare de împrumuturi către ţările împrumutătoare. Dacă
redistribuirea produsului intern brut al ţării creditoare către ţara debitoare are caracter
temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plăţile efectuate de ţara
debitoare, cu titlu de dobânzi şi comisioane, către ţara creditoare, reflectă
redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a produsului intern brut pe plan
internaţional. Adesea o parte din produsul intern brut al ţărilor debitoare este
transferată la dispoziţia ţărilor creditoare prin mecanismul preţurilor neechivalente şi
cel al cursurilor valutare care oscilează în limite largi fără justificare economică.
Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări exportatoare de capital, iar
ţările în curs de dezvoltare - principalele ţări importatoare de capital, este lesne de
înţeles că, prin intermediul împrumuturilor contractate în străinătate, are loc
redistribuirea produsului intern brut pe plan internaţional.
Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesităţi curente de
trezorerie, prin apelarea la împrumuturile publice, generează anumite procese de
redistribuire a produsului intern brut, care se manifestă atât în interiorul fiecărei ţări,
cât şi pe plan internaţional. Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut
încep să apară odataă cu subscrierea la împrumuturile lansate de autorităţile publice.
În acest moment are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de capital
(de acumulare) şi cea destinată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc
disponibil este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se utilizează şi
ulterior, prin plata dobânzilor şi a eventualelor câştiguri promise de autorităţi, care se
realizează în favoarea subscriitorilor la împrumuturi, din veniturile încasate din
impizite. Împrumuturile publice contractate în străinătate contribuie la redistribuirea
produsului intern brut între ţările care acordă împrumuturi şi cele care le solicită.

1.2.Tehnica împrumuturilor de stat

1.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat


La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente
tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza acestora, subscriitorii
potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la convenienţa plasării disponibilităţilor
lor băneşti în înscrisuri ale acelui împrumut. Este vorba de: denumirea împrumutului
care se contractează; valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui
împrumut; termenul de rambursare; dobânda; eventuale alte avantaje materiale
acordate deţinătorilor de înscrisuri, pentru a face împrumutul mai atractiv.
Denumirea împrumutului poate să fie legată de destinaţia acestuia. Atunci când
statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra caracterului excepţional al
împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, considerat de interes
naţional, precizează acest lucru în însăşi denumirea lui. Spre exemplu; „împrumutul
înzestrării armatei", „împrumutul pentru reconstrucţie", „împrumutul stabilizării" etc.
În cazurile în care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru
acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de drumuri etc.),
în denumirea lor se precizează anul contractării („împrumutul de stat 1947"), nivelul
dobânzii („împrumutul de stat 71/2%), forma pe care o îmbracă venitul („împrumutul
de stat cu câştiguri"), după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut contractat
pe piaţă, statul emite nişte înscrisuri, denumite generic efecte publice, titluri, hârtii de
valoare, obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: de 100 de lire
sterline, 200 de dolari S.U.A., 2 000 de franci francezi, 50 000 de yeni). Suma
înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală,- exprimă
mărimea creanţei pe care deţinătorul acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat
(sau, invers, datoria statului faţă de deţinătorul înscrisului respectiv). Când
împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost contractat, statul achită
deţinătorului înscrisului valoarea nominală a acestuia. Dacă deţinătorul doreşte să-şi
recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui împrumut de stat înainte de termen, el
poate să le vândă la bursă. Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită
valoare reală, poate să fie egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a
acesteia. Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile
respective la bursă. Cursul exprimă „preţul" cu care se cumpără şi se vând 100'de
unităţi monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100; sub
pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât 100. La lansarea
unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este, de regulă, sub pari şi
numai arareori al pari sau supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de
nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite de stat
deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
În acest context, folosirea noţiunilor de valoare nominală şi valoare reală este
convenţională, deoarece obligaţiunile împrumu-turilor de stat, aşa cum s-a arătat mai
sus, nu au valoare proprie.
Termenul de rambursare. Din punctul de vedere al duratei pentru care se
contractează, împrumuturile pot fi cu termene precise de rambursare şi fără asemenea
termene. Există împrumuturi pe termen scurt (contractate pe o perioadă de până la un
an inclusiv), pe termen mijlociu (mediu) (pe o perioadă de peste un an până la cinci
ani inclusiv) şi pe termen lung (pe o perioadă de peste 5 ani). La împrumuturi pe
termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an bugetul prezintă
neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul efectuării
cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul când veniturile nu se realizează în
cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli
neprevăzute. În asemenea situaţii, statul contractează împrumuturi cu termene scurte
de rambursare.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi statul contractează atunci când are
nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau
pentru finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită diferite
înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită astfel de înscrisuri,
înregistrează suma datorată în evidenţa datoriei publice ţinută de Ministerul
Finanţelor. Prima soluţie - aceea a emiterii de titluri de stat materializate - se
foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută la un număr mare de creditori, iar
cea de-a doua - aceea a titlurilor de stat dematerializate - atunci când este vorba de
împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.
Creanţele în cont nu necesită cheltuieli pentru confecţionarea înscrisurilor, şi,
ca urmare, nici pentru păstrarea acestora în depozitele băncilor. În schimb, ele nu pot
fi negociate la bursă, ci numai în afara acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalităţi.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru
care s-a contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de
asemenea, diferă de la o ţară la alta, Astfel, pentru împrumuturile pe termen scurt se
emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de
impozite etc. Poliţele de tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de celelalte
înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementează
condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc. Bonurile de tezaur pot fi
lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri variabile. Certificatele
(bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care statul le
înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente.
Deţinătorii acestor înscrisuri le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate
statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub
denumirea de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen, titluri de
rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele pot fi negociate
(înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce altele nu pot fi negociate şi nici
lombardate.
Dobânda. „Preţul" pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea
sumei împrumutate îmbracă forma:
a) a dobânzii (venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de
înscrisuri,proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate);
b) a câştigătorilor (venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază numai
un număr restrâns de deţinători),
c) forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat un număr
de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe an) şi se prezintă la
ghişeul băncii centrale sau al altei instituţii desemnate de stat, de unde se încasează
dobânda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), câştigurile se plătesc numai
deţinătorilor acelor înscrisuri care au ieşit câştigătoare la tragerile la sorţi. Suma totală
a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata dobânzii. Cu alte cuvinte, suma pe
care statul ar fi plătit-o ca dobândă -dacă împrumutul ar fi fost cu dobândă - se
repartizează sub formă de câştiguri.
În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se situeze la
un nivel apropiat de acela al ratei dobânzii practicate la creditul bancar. Aceasta
deoarece rata dobânzii este influenţată de raportul dintre cererea şi oferta de capital,
iar cererea vine din partea agenţijor economici, a persoanelor fizice, ca şi a statului.
În practică însă, adesea rata dobânzii la creditul public diferă de cea percepută
la creditul bancar. Pentru a face mai atractive împrumuturile pe care le contractează
pe piaţa internă, uneori statul acordă creditorilor săi şi alte avantaje decât dobânda:
prime de rambursare, câştiguri, scutirea de impozite a veniturilor din dobânzi etc.
Alteori, confruntat cu dificultăţi serioase în finanţarea deficitului bugetar, statul
consimte să acorde dobânzi mai mari persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de
mijloace băneşti temporar libere, dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de bănci
la depozitele constituite la acestea. Ca urmare, se ajunge ca dobânzile la
împrumuturile de stat să fie mai mici sau mai mari, după caz, decât cele practicate de
bănci.
Statul înţelege să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani pe
perioade mai îndelungate, acordându-le o dobândă mai mare care să acopere măcar
parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca
urmare a inflaţiei.
Cele arătate până aici se referă la rata de emisiune a dobânzii, denumită şi rata
nominală, deoarece ea se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise de stat.
În cazul în care împrumutul de stat se plasează pe piaţă la un curs sub pari, suma
încasată de la subscriitori (valoarea reală) va fi mai mică decât cea pe care o datorează
acestora şi la care calculează dobânzi (valoarea nominală). Raportând mărimea
absolută a dobânzii datorate de stat creditorilor săi la valoarea reală a împrumutului,
va rezulta că, de fapt, rata reală a dobânzii este mai ridicată decât rata nominală a
acesteia.
Spre exemplu, o obligaţiune a unui împrumut de stat în valoare nominală de 5
000 unităţi monetare (u.m.), cu o dobândă de emisiune de 7% pe an, se plasează pe
piaţă la un curs de 80%. În acest caz, deşi încasează efectiv de la subscriitor numai 4
000 u.m. statul se angajează să-i ramburseze 5 000 u.m. şi să-i achite o dobândă de
350 u.m. pe an. Raportând mărimea absolută a dobânzii datorate (350 u.m.) la
valoarea reală (4 000 u.m.), constatăm că împrumutul respectiv are o rată reală a
dobânzii de 8,75% pe an, care este mai mare cu 1,75 puncte procentuale decât rata de
emisiune a acesteia.
Noţiunea de rată reala a dobânzii mai are şi sensul de venit net ce revine
creditorului de pe urma unei sute de unităţi monetare date cu împrumut pe termen de
un an şi se determină prin corectarea dobânzii nominale cu influenţa creşterii
(descreşterii), preţurilor pe piaţă. Astfel, atunci când preţurile de pe piaţa internă
înregistrează o creştere de la un an la altul, aceasta diminuează, practic, venitul
realizat de creditor sub formă de dobândă; în schimb, scăderea preţurilor majorează
venitul real ce revine creditorului din dobânzi. Rata reală a dobânzii ce revine
creditorului se calculează cu ajutorul formulei:

dr =
(100 + d n ) ⋅ 100 −100
I
în care:

dr = rata reală a dobânzii;


dn = rata nominală a dobânzii;
l = indicele de preţ al produsului intern brut, faţă de anul precedent luat ca bază, din
ţara creditorului.
Spre exemplu, la un împrumut acordat cu o dobândă nominală de 10% pe an, în
condiţiile creşterii preţurilor pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi 4,70%
pe an, calculată astfel:
dr =
(100 + 10 ) ⋅100 −100 = 4,70%
105

Diferenţa dintre dobânda nominală (mai mare) şi cea reală (mai mică)
constituie o pierdere pentru creditor şi un avantaj de egală valoare pentru debitor.
La fel se petrec lucrurile şi în cazul împrumuturilor contractate în străinătate.
Dacă preţurile produselor ţării debitoare înregistrează o scădere pe piaţa externă,
atunci dobânda reală a acelui împrumut va fi mai mare decât cea nominală. În cazul
creşterii preţurilor la exportul produselor ţării debitoare, dobânda reală va fi mai mică
decât cea nominală, ceea ce o va avantaja. In acest caz, rata reală a dobânzii se
calculează după aceeaşi formulă, cu precizarea că la numitor, în locul deflatorului
produsului intern brut, figurează indicele de preţ al produselor exportate de ţara
debitoare.
Spre exemplu, dacă o ţară în curs de dezvoltare a contractat un împrumut într-o
ţară dezvoltată, cu o dobândă nominală de 17% pe an, iar preţurile produselor sale
primare au înregistrat, în anul considerat,o reducere de 10% faţă de anul precedent,
rata reală a dobânzii va fi de 30%, calculată astfel:

(100 + 17 ) ⋅ 100 − 100 = 11700 − 100 = 30%


100 − 10 90

La o creştere a preţurilor respective cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 11,4%,


determinată astfel:

(100 + 17 ) ⋅100 − 100 = 11700 − 105 =11,4%


100 + 5 105

Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de stat. O


modalitate de a face mai atractiv un împrumut de stat constă în înlocuirea dobânzii cu
câştiguri. In acest caz, suma care ar fi revenit tuturor deţinătorilor de înscrisuri sub
formă de dobândă, se repartizează deţinătorilor înscrisurilor ieşite câştigătoare la
tragerile la sorţi. Pentru unii deţinători de disponibilităţi băneşti, probabilitatea chiar
redusă de a realiza un câştig mare este mai tentantă decât perspectiva realizării certe a
unui venit de câteva procente pe an sub formă de dobândă.
Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs sub pari pentru a-l face
mai atractiv. In mod normal, dobânda la un împrumut de stat ar trebui să fie stabilită
la nivelul celei practicate pe piaţă la creditul bancar acordat întreprinderilor. Cum însă
unii subscriitori potenţiali, la condiţii egale, preferă să-şi plaseze disponibilităţile
băneşti spre fructificare la bănci, statul caută să-i atragă oferindu-le un avantaj
suplimentar, materializat într-o dobândă reală mai mare decât cea de emisiune şi într-
o primă de rambursare. Această primă reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a
unui titlu de stat, la care se rambursează împrumutul, şi valoarea (reală) la care acesta
a fost plasat, adică atunci când cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al
pari.
Prima mai poate să apară şi atunci când înscrisurile unui împrumut de stat se
plasează la un curs al pari şi se rambursează la un curs supra pari.
In exemplul de mai sus, din diferenţa de curs de 20% (100 - 80), rezultă o
primă de rambursare de 1 000 u.m. la fiecare obligaţiune. Dacă împrumutul respectiv
ar fi fost plasat la un curs de 100% şi rambursat la un curs de 110%, prima de
rambursare ar fi rezultat din diferenţa de curs de 10% (110 - 100) şi s-ar fi ridicat la
500 u.m. de fiecare obligaţiune.
În afară de dobânzi, câştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă
deţinătorilor de efecte publice şi alte avantaje, cum ar fi:
a) scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite
împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
b) acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea
nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de
expirarea termenului de rambursare;
c) în anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de
privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul
lor a ajuns în stare de faliment;
d) garantarea împotriva variaţiilor monetare.
Faptul că în numeroase ţări inflaţia a căpătat un caracter cronic face ca
persoanele care îşi păstrează banii în stare lichidă (în numerar sau în cont), şi cele care
îi dau cu împrumut să piardă sistematic o parte din puterea lor de cumpărare. La
adăpost de acest pericol se află numai cei care îşi plasează banii în valori materiale
nesupuse deprecierii, întrucât riscul deprecierii monetare este cert şi de mare
amploare, inflaţia a devenit un obstacol serios în calea dezvoltării creditului atât
public, cât şi privat. Pentru a proteja interesele creditorilor săi, statul are la îndemână
două soluţii: fie să stabilească o rată mai înaltă a dobânzii care să acopere şi
deprecierea previzibilă a banilor, fie să ofere o garanţie juridică împotriva acestei
deprecieri. Prima soluţie, deşi utilizată în practică, nu este pe deplin satisfăcătoare,
deoarece dacă are la bază o rată supraevaluată a inflaţiei, atunci aceasta va crea
avantaje nemeritate creditorilor şi va scumpi nejustificat împrumutul de stat; dacă rata
dobânzii se bazează pe o rată a inflaţiei subevaluată, acest lucru nu va proteja
interesele creditorilor, dar va reduce costul împrumutului pentru stat.
Cea de-a doua soluţie constă în:
a) exprimarea împrumutului într-o altă monedă mai stabilă. O asemenea măsură
se aplică mai cu seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate. Întrucât
chiar şi monedele care în trecut s-au caracterizat printr-un grad înalt de stabilitate, în
ultimii 15 - 20 de ani au suferit o anumită erodare a puterii lor de cumpărare,
împrumuturile externe se exprimă mai frecvent în Drepturi Speciale de tragere (DST),
care are la bază un coş de valută.
b) legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în aur. O
asemenea soluţie, fezabilă în condiţiile în care monedele erau definite printr-o
anumită cantitate de aur fin, după renunţarea la convertibilitatea acestora în aur, nu
mai are aplicabilitate practică
c) indexarea împrumutului. Această soluţie constă în legarea valorii
împrumutului de aceea a monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al
bunurilor de consum, sau a preţului anumitor produse (de exemplu: preţul unei tone
de cărbune extras sau al unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de
transport pe călător/km) Această soluţie reflecta mai corect mutaţiile monetare
determinate de modifcările de preţuri şi tarife pe piaţa internă, decât cele înregistrate
în raport cu alte monede sau cu preţul aurului.

1.2.2. Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat


Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de plasarea acestora
pe piaţă, de rambursarea lor, precum şi de eventuala modificare a ratei dobânzii şi a
termenelor de restituire iniţial stabilite.
Plasarea împrumuturilor de stat. În practica financiară se întâlnesc următoarele
modalităţi de plasare a împrumuturilor de stat:
a) prin subscripţie publică;
b) prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare;
c) prin vânzare la bursă.
Plasarea împrumutului prin subscripţie publică se face prin grija Ministerului
Finanţelor sau a altei instituţii specializate, împuternicite de organul de decizie în
acest sens.
În vederea asigurării plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă
publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia. Subscripţia
publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele deschise la
administraţiile financiare, percepţii, casierii, case de economii, bănci etc. sau direct
prin funcţionari publici. Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt
recompensate pe cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de
subscriere se acoperă pe seama unui comision.
În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se întâlnesc două
situaţii:
a) când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat. În acest
caz, fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă, fără nici
o restricţie;
b) când cuantumul împrumutului se limitează. În această situaţie, se procedează
astfel: fie se lasă ca subscrierile să se desfăşoare nestingherit până la expirarea
termenului de subscriere, urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu, a plafonului
stabilit, să se limiteze fiecărui subscriitor suma ce poate să verse (proporţional cu cea
subscrisă), fie se stabilesc de la început limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau
plasator.
Plasarea împrumuturilor prin consorţii (sindicate) bancare se realizează prin
grija unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la cererea
organelor competente.
Consorţiul bancar fie preia în comision obligaţiunile împrumutului, fie le
cumpără electiv. În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe
măsura plasării înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit comision.
Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde pentru înscrisurile neplătite. În cea
de-a doua ipoteză, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile împrumutului de la stat, pe
care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru această operaţie, consorţiul încasează
diferenţa între cursul la care vinde înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a
cumpărat de la stat. De data aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă
sunt reţinute de băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.
Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare este mai
costisitoare pentru stat decât cea prin subscripţie publică, întrucât antrenează
cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de diferenţă de curs, în favoarea
băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate de plasare a împrumuturilor
este mai comodă pentru stat decât cea realizată prin subscripţie publică, deoarece,
efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un termen scurt.
Prin vânzare la bursă sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou, atunci când
statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Întrucât vânzarea se face prin intermediul
agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu dacă înscrisurile care fac obiectul
tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale
unui împrumut nou, emis recent de stat. Această modalitate prezintă avantajul că este
discretă, comodă şi foarte puţin costisitoare. Ea nu poate fi aplicată însă pe scară
largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului
acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului.
Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regulă,, la purtător", adică fără
înscrierea numelui subscriitorului pe ele. Când statul are de-a face cu puţini creditori,
el poate să emită înscrisuri „nominative" (pe care se înscrie numele creditorului). În
asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor se înscriu în
cartea (registrul) datoriei publice.
Modificarea nivelului dobânzii. Aşa cum s-a arătat, nivelul dobânzii pe piaţă nu
rămâne vreme îndelungată constant, ci suferă modificări în funcţie de raportul dintre
cererea şi oferta de capital de împrumut. In perioadele în care rata dobânzii
înregistrează o scădere apreciabilă, statul caută să profite de această situaţie pentru a-
şi uşura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate în condiţii mai puţin
favorabile. În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor
unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai
redusă, operaţie cunoscută sub denumirea de conversiune. Faza depresiunii şi
începutul fazei înviorării sunt momentele cele mai favorabile pentru înfăptuirea
conversiunii, deoarece atunci dobânda atinge nivelul minim.
În practică se cunosc trei tipuri de conversiune:
a) conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o singură
alternativă, şi anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile împrumutului
vechi, contra titlurilor unui nou împrumut, în decursul unei anumite perioade de
timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile vechi îşi pierd valabilitatea;
b) conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au de optat pentru
una din următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile împrumutului vechi cu
încrisuri ale unui împrumut nou sau de a păstra înscrisurile vechiului împrumut. Dacă
noul împrumut este emis cu o dobândă mai mică decât vechiul împrumut, atunci
deţinătorii înscrisurilor acestui din urmă împrumut nu se vor prezenta la preschimbare
pentru a nu pierde avantajul pe care îl au. Dacă împrumutul nou ar menţine dobânda
la nivelul împrumutului vechi, atunci statul nu ar mai avea interes să efectueze
conversiunea;
c) conversiune sau rambursare anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au
următoarele alternative: să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului
împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să o refuze şi să solicite rambursarea
anticipată a acestuia. În cazul în care numărul celor care preferă rambursarea
anticipată este mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune - reducerea
cheltuielilor publice cu plata dobânzilor - poate să fie în mare parte anihilat de efortul
financiar determinat de achitarea înainte de termen a înscrisurilor care n-au fost
supuse preschimbării. Dintre cele trei tipuri de conversiune arătate mai sus, acesta din
urmă este mai frecvent folosit.
Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea
cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea
creditului pe piaţă. Cu prilejul lansării unui nou împrumut, în condiţii de dobândă
comparabile cu cele practicate de bănci, deţinătorii de disponibilităţi băneşti libere vor
prefera să le încredinţeze băncilor, iar nu statului.
Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale cursului
obligaţiunilor de stat. Dacă cursul acestora este sub cel de emisiune, atunci
deţinătorii înscrisurilor vândute la bursă nu-şi recuperează nici măcar suma
vărsată statului la subscriere. Astfel de fenomene au o înrâurire nefastă asupra
creditului public, creând dificultăţi statului la plasarea de noi împrumuturi. Pentru a
evita astfel de situaţii şi a conserva interesul publicului faţă de împrumutul al cărui
curs a scăzut sensibil, statul poate proceda la majorarea ratei dobânzii. Această
operaţiune, denumită arozare, este inversul conversiunii.
Dacă statul dispune de resurse financiare şi nu are intenţia să contracteze noi
împrumuturi în viitorul apropiat, el poate să profite de pe urma scăderii cursului şi să
cumpere la bursă, la un curs avantajos, înscrisurile respective. In acest caz, el nu va
face o arozare, ci o răscumpărare a împrumutului înainte de termenul de rambursare.
Modificarea termenului de rambursare. Statele care recurg în mod frecvent la
împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea deficitelor financiare temporare, ajung
să acumuleze datorii importante care trebuie rambursate la intervale scurte de timp. În
asemenea împrejurări, cheltuielile anuale cu rambursarea împrumuturilor ajunse la
scadenţă pot depăşi sensibil resursele financiare ale statului afectate acestui scop în
anul considerat. Pentru ieşirea din impas, statul procedează atunci la consolidarea
datoriei sale ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor
exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de tezaur şi altele) cu înscrisuri ale unor
împrumuturi pe termen mediu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă) sau fără termen
(titluri de rentă perpetuă).
Întrucât prelungirea termenului de rambursare a împrumutului înseamnă, pentru
creditori, creşterea riscului de depreciere a banilor plasaţi în efecte publice, statul este
nevoit să accepte adesea majorarea ratei dobânzii.În aceste condiţii, consolidarea
datoriei oferă statului un avantaj imediat, constând în reducerea cheltuielilor publice
legate de rambursarea împrumutului ajuns la scadenţă pe anul în curs şi/sau pe anii
imediat următori, dar măreşte considerabil volumul total al efortului financiar
determinat de plata dobânzilor aferente împrumutului respectiv până la rambursare. În
zilele noastre, consolidarea se practică pe scară largă mai cu seamă de ţările în curs de
dezvoltare care au contractat datorii faţă de străinătate şi pe care nu le mai pot onora
din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se poate efectua numai cu
acordul expres al principalilor creditori şi în condiţiile dictate de aceştia.
Consolidarea este avantajoasă pentru bănci, deoarece ele încasează importante
comisioane pentru operaţia de preschimbare a înscrisurilor împrumutului pe termen
scurt cu înscrisuri ale împrumutului consolidat. Când guvernul are interes să nu atragă
atenţia opiniei publice asupra dificultăţilor financiare ale statului, în locul unei
consolidări făţişe acesta efectuează o consolidare deghizată, constând în achitarea
împrumutului ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou,
de valoare egală sau apropiată. O asemenea soluţie este fezabilă atunci când
împrumuturile pe termen scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul datoriei
publice, dezechilibrul bugetar pare să fie de scurtă durată, iar deţinătorii de bonuri de
tezaur şi alte înscrisuri similare consimt să-şi plaseze în continuare disponibilităţile lor
băneşti în astfel de înscrisuri.
Rambursarea împrumuturilor de stat. Prin rambursarea împrumuturilor de stat
se înţelege răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor, adică restituirea
sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu
sau facultativ. În mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai
împrumuturile cu termen. El poate însă să ramburseze şi împrumuturile perpetue, fără
însă să fie obligat la aceasta.
Din punctul de vedere al momentului rambursării, distingem împrumuturi care
se restituie integral la o scadenţă unică şi împrumuturi a căror rambursare este
eşalonată pe o perioadă mai îndelungată. Împrumuturile cu scadenţă unică prezintă
dezavantajul că obligă statul să efectueze plăţi masive la termenul stabilit, ceea ce
ridică probleme de natură financiară (asigurarea resurselor financiare necesare),
monetară (punerea în circulaţie a unor mari sume de bani) şi organizatorică
(efectuarea de plăţi, către un mare număr de persoane fizice şi juridice, într-o singură
zi). Pentru evitarea acestor neajunsuri, statul poate să procedeze fie la cumpărarea
anticipată la bursă a înscrisurilor care se apropie de scadenţă, fie la stabilirea unei
perioade de timp, suficient de lungi, în cursul căreia urmează să aibă loc rambursarea.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor:
a) pe calea anuităţilor; b) prin tragere la sorţi; c) prin răscumpărare la bursă.
Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi constă în aceea că, începând din cel
de-al doilea sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul începe să achite,
pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată. Această modalitate se foloseşte atunci
când statul are puţini creditori cu care convine condiţiile de rambursare. Anuităţile se
pot stabili fie în sume egale pe toată durata restituirii împrumutului, fie în sume
inegale, adică în cote progresive sau regresive.
Când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori, statul
foloseşte, pentru rambursarea acestuia, calea tragerilor la sorţi. În momentul lansării
împrumutului, statul stabileşte valoarea obligaţiunilor amortizabile în fiecare an prin
tragere la sorţi.
Rambursarea prin anuităţi şi tragere la sorţi este specifică împrumuturilor cu
termen. În cazul împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la
rambursarea acestora la scadenţă; el poate însă să o facă şi cu anticipaţie, dacă legea
nu interzice în mod expres o asemenea posibilitate. Când legea care autoriză
contractarea unui împrumut prevede că acesta nu poate fi rambursat înainte de
scadenţă (sau în cursul unei perioade de timp determinate), statul nu poate proceda la
rambursarea prin anuităţi sau tragere la sorţi (şi nici la conversiunea) a acelui
împrumut; el poate însă să procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor
respective. Tot prin răscumpărare la bursă statul poate să retragă din circulaţie titlurile
împrumuturilor fără termen. Statul procedează la amortizarea împrumuturilor
perpetue, prin grija Ministerului Finanţelor sau a altei instituţii însărcinate, atunci
când dispune de resurse bugetare,iar înscrisurile respective înregistrează la bursă un
curs scăzut (sub pari).
Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama: a) a fondului special de
amortizare; b) a resurselor prevăzute în buget cu această destinaţie; c) a excedentelor
bugetare. În primul caz, la dispoziţia unei instituţii specializate, denumite casă de
amortizare, se constituie un fond cu afectaţie specială, din care se achită cheltuielile
cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. Acest fond se alimentează din
anumite venituri publice date în administrarea casei de amortizare, dar mai ales din
veniturile monopolurilor fiscale.
În cel de-al doilea caz, cheltuielile legate de datoria publică se înscriu în
bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare, fără să se creeze un fond
special de amortizare.În sfârşit, la folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru
rambursarea împrumuturilor fără termen, atunci când acestea există şi operaţia
respectivă prezintă interes financiar pentru stat.
În secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea, a avut o largă circulaţie (şi aplicabilitate
practică în Marea Britanie) teoria amortizării automate a împrumuturilor de stat.
Elaborată de englezul Dr. Richard Price, această teorie avea la bază principiul
dobânzii compuse. Iniţial, statul răscumpăra de pe piaţă un număr de efecte publice,
pe care însă nu le distrugea, aşa-cum ar fi fost normal, ci le păstra şi continua să
calculeze şi să rezerve dobânzi. Cu suma dobânzii economisite cumpăra alte
înscrisuri, la care calcula şi rezerva dobânzi, până la retragerea tuturor înscrisurilor
din circulaţie. La o asemenea soluţie s-a renunţat în momentul în care, pentru a-şi
procura banii necesari rezervării dobânzii, statul trebuia să emită noi împrumuturi,
care costau mai mult decât împrumutul rambursat.
Alte căi de amortizare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat se
pot stinge (amortiza) nu numai pe calea rambursării acestora, dar şi în urma
incapacităţii sale de plată ,a deprecierii monetare şi a repudierii obligaţiilor financiare
anterior asumate. Un stat poate să ajungă în stare de incapacitate de plată
(insolvabilitate) din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui stat la un
război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă
la insolvabilitatea acestuia. Reparaţiile de război, pe care este obligat să le plătească
statului învingător şi cheltuielile cu refacerea propriei sale economii pot să absoarbă
cea mai mare parte a produsului intern brut, încât să nu-i mai rămână disponibilităţi
pentru achitarea obligaţiilor faţă de creditori. În aceste condiţii, creditorii se
mulţumesc cu promisiunea statului învins de a le achita, în decursul unei perioade de
timp, o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. Restul datoriei
se anulează prin înţelegere tacită sau expresă cu creditorii.
Un alt exemplu. Un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a
unei crize economice profunde prin care a trecut, a unei conjuncturi economice
internaţionale nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare
nechibzuite, a acţiunii altor factori endogeni sau exogeni. Statul ajuns în stare de
incapacitate de plată solicită creditorilor săi acordul pentru reeşalonarea datoriei
restante: În anii '80, numeroase ţări în curs de dezvoltare şi-au întrerupt plăţile în
contul datoriei lor externe şi au cerut rescadenţarea împrumuturilor neonorate.
Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă
supusă deprecierii, neprotejat prin indexare sau altă clauză, se pot stinge treptat, ca
urmare a inflaţiei. Aceasta, deoarece, potrivit legii, statul este obligat să ramburseze
împrumutul la valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de depreciere a
monedei în perioada scursă de la emisiune şi până la scadenţă. Dacă în acest interval
de timp moneda naţională a pierdut, să zicem, 99% din puterea sa de cumpărare,
creditorii achitaţi în monedă depreciată nu vor putea formula pretenţii faţă de stat
pentru pierderea suferită ca urmare a inflaţiei. Obligaţiile statului se consideră de jure
stinse, chiar dacă plata efectuată în monedă depreciată nu acoperă decât a suta parte
din puterea iniţială de cumpărare a împrumutului. De facto, 99% din obligaţiile
statului faţă de creditori, în acest caz, s-au stins ca efect al inflaţiei. Aşadar,
deprecierea monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al
statului împrumutat, în timp ce aprecierea (consolidarea, întărirea) acesteia are efecte
diametral opuse. Statul este avantajat nu numai atunci când împrumutul a fost
exprimat în moneda naţională care s-a depreciat, dar şi în cazul în care acesta a fost
libelat într-o monedă străină, care s-a depreciat în raport cu moneda naţională.
În zilele noastre, mai frecvent este fenomenul invers, adică acela al aprecierii
monedei în care sunt exprimate împrumuturile externe, în raport cu monedele ţărilor
debitoare. Astfel, în anii '80, numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost împovărate
ca urmare a creşterii artificiale a cursului dolarului în care erau exprimate
împrumuturile lor externe.
În practica internaţională se cunosc cazuri când guvernul unei ţări refuză, din
motive politice, să onoreze obligaţiile statului respectiv, izvorând din împrumuturi
contractate pe piaţa internă sau în străinătate, de către un alt guvern. Astfel, în urma
Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie guvernul sovietic a repudiat datoria publică
moştenită de la guvernul ţarist; după cel de-al doilea război mondial la fel au procedat
guvernele Cubei, Republicii Populare Democrate Coreene şi alte altor ţări cu datorie
publică contractată de vechile regimuri. Aşadar, în caz de repudiere, statul este
solvabil, dar refuză să ramburseze datoria publică şi să achite dobânzile aferente din
considerente politice, în timp ce în caz de incapacitate de plată, de bancrută, statul
recunoaşte obligaţiile asumate, dar nu le poate onora din lipsă de resurse financiar-
valutare.
Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe,
statele creditoare exercită presiuni pe cale diplomatică pentru reluarea plăţilor;
interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi; le blochează disponbilităţile
aflate în conturi deschise la băncile având sediul pe teritoriul lor interzic importul de
mărfuri originare.
Din ţările respective se instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri
către acele ţări; folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc. In cele din urmă,
unele state debitoare acceptă să negocieze cu statele creditoare condiţiile reluării plăţii
în contul datoriei publice repudiate, consimţind să le achite o parte din obligaţiile
respective cu titlu de arierate financiare.

Capitolul 2. Datoria publică

2.1. Notiuni generale

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice


centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane
fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un
moment dat. În măsura în care se ţine seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită
în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii
datoriei publice şi, pe această bază, desprinderea tendinţei înregistrate de aceasta în
perioada considerată.
Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului
datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură
valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, dacă
datoria publică a ţării ar trebui rambursată integral în anul de referinţă, cât din
produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult? Sunt cazuri în
care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient pentru
rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici
o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci
numai partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la
fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparaţii internaţionale, este necesar a exprima datoria
publică a ţărilor cuprinse în analiză într-o monedă având o largă circulaţie pe plan
mondial. Deşi calculele făcute într-o asemenea monedă conţin un grad mai mare sau
mai mic de aproximaţie, din cauza fluctuaţiei cursurilor de schimb şi a neconcordanţei
dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată într-o altă monedă şi
cursul la care se schimbă acele monede, totuşi ele oferă informaţii utile despre
mărimea datoriei publice medii pe un locuitor. În practică, în comparaţiile
internaţionale, se foloseşte dolarul S.U.A.. sau Drepturile Speciale de Tragere (DTS).
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un interes
deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar anual, pe care datoria
publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei publice, care
cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele legate de plata
dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli aferente. Efortul financiar sau povara datoriei
publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: mărimea absolută şi
mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul
datoriei publice şi produsul intern brut; raportul dintre serviciul datoriei publice şi
totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul
cheltuielilor bugetare,după caz. Deosebit de aceştia se mai calculează: cuantumul
anual al dobânzilor; raportul dintre dobânzi şi produsul intern brut; ponderea
dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare, după
caz.
Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile şi comisioanele aferente datoriei publice
exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi în
decursul unui an.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu
atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţărilor respective faţă de
străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente şi
plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru
numeroase ţări în curs de dezvoltare.
Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la
structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia. Sumele
exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene
mijlocii şi lungi - datoria consolidată. Este evident că pentru o ţară contează mai mult
efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata
dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont
situat peste 5-10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în
totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai
presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la
alta, în funcţie de condiţiile financiar-monetare.Ţările care cunosc procese
inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară
tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi eventual mijlociu. Aceasta, deoarce în
condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate
fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru
deţinătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual
mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
2.2. Conţinutul şi formele datoriei publice

Împrumuturile de stat constituie instrumente ale datoriei publice. Datoria publică


reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către autorităţiile publice centrale şi
cele locale de la persoane fizice şi juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase
de rambursat la un moment dat. Datoria publică rezultă din emisiunea titlurilor de
împrumut de stat (obligaţiuni, rente), din plata dobânzilor, câştigurilor,
comisionalelor, putând fi exprimate în moneda naţională sau în valută străină, în
funcţie de locul unde se contractează împrumutul şi de condiţiile acestuia.
Gradul de îndatorare a ţării, la un moment dat, reprezintă ponderea soldului
datoriei publice ăn produsul intern brut. Acest indicator arată în ce măsură valoarea
adaugată într-un an este grevată de datoria publică. Are, însă o valoare teoretică,
întrucât nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei
publice, ci numai partea rămasă din acesta după efectuarea prelevărilor la fondul de
consum şi formarea brută de capital.

Clasificarea datoriei:
- în funcţie de termenul pe care se contractează: datorie publică pe termen scurt
(flotantă); datorie publică pe termen lung şi mediu (consolidată)
- în funcţie de calitatea creditorilor: datorie publică brută; datorie publică netă.

Datoria publică totală a statului

Datoria publică internă Datoria publică externă

Flotantă Consolidată Flotantă Consolidată

Brută Netă Brută Netă Brută Netă Brută Netă


Cadrul juridic al datoriei publice: contractarea şi garantarea împrumuturilor
externe şi interne rambursabile pe termen mediu şi lung şi gestionarea datoriei publice
se exercită de către guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice; scopul contractării
datoriei publice (finanţarea deficitului dugetar, finanţarea unor obiective de investiţii
de interes naţional, refinanţarea datoriei publice interne, alte necesităţi aprobate prin
legi speciale); rambursarea împrumuturilor se efectuează din excedentele bugetului de
stat, din împrumuturile de stat pentru refinanţarea datoriei publice interne, precum şi
din alte surse stabilite de lege; Ministerul Finanţelor este autorizat să acorde garanţii
în numele şi contul statului pentru credite bancare interne, pe termen scurt, mediu şi
lung, precum şi pentru împrumuturile externe contractate de către agenţii economici
pentru obiective ca: realizarea programelor de restructurare, a lucrărilor agrigole, a
obiectivelor de interes naţional, proiecte consolidate de guvern de interes naţional;
pentru acoperirea riscurilor financiare, care pot interveni ca urmare a garantării
creditelor, se constituie Fondul de risc pentru garanţii interne alimentat din:
comisioane, dobânzi la dispoziţia fondului, penalizări, sume prevăzute de la bugetul
de stat, cu această destinaţie. Fondul de risc se gestioneaza de către Ministerul
Finanţelor în regim extrabugetar, prin contul general al trezoreriei Statului.
Efortul financiar anual al statului reprezentând plăţile exigibile în contul
datoriei publice constituie serviciul datoriei publice, care se determină separat, pe cele
două forme ale datoriei publice: serviciul datoriei publice interne (cuprinde ratele
scadente ale împrumuturilor pe o perioadă de un an, dobânzile, câştigurile şi
comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi de plasarea
valorilor imobiliare) şi serviciul datoriei publice externe (cuprinde toate plăţile
exigibile în anul respectiv provenind din datoria externă şi privată garantată de stat,
inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente).

Capitol 3 Datoria publică internă

3.1. Noţiuni generale de datorie publică internă

Datoria publică internă cuprinde suma totală a împrumuturilor acordate statului


şi altor persoane de drept public de către cetăţenii săi şi de persoane juridice din ţară.
Datoria publică internă constituie o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului
de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dpbânzilor, a câştigurilor
şi a altor costuri aferente. Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice se acordă
autorizarea bugetară permanentă pentru efecuarea cheltuielilor respective. Autorizarea
bugetară permanentă este o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor, de
plată a dobânzilor, a câştigurilor şi a altor costuri aferente, care nu necesită aprobări
suplimentare prin legea anuală a bugetului de stat.
Datoria publică este determinată de: împrumuturile pe termen scurt, contractate
de stat la Banca Naţională a României pentru echilibrarea bugetului de stat, care se
rambursează ăn cursul anului, în cazul în care nu se pot rambursa, se prelungeşte
termenul de rambursare, adică se consolidează şi se cuprind în datoria publică de la
sfârşitul anului; emisiunea de bonuri de tezaur în acelaşi scop, rambursabile din
resurse bugetare până la finele anului (dacă ele nu se pot răscumpăra, statul emite noi
înscrisuri, fapt care duce la consolidarea datoriei publice, statul rămânând în
continuare dator; plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subcripţie
public, necesare procurării resurselor băneşti pentru acoperirea deficitului bugetar
anual (aceste înscrisuri se pot de asemenea consolida, ceea ce înseamnă că ele măresc
datoria statului); garanţiile acordate de stat pentru credite bancare interne, primite de
agenţii economici sau de autorităţiile locale pentru anumite cerinţe ale dezvoltării
economice, care de asemenea se include în datoria publică internă; folosirea pe
termen scurt a disponibilităţilor din consturile Trezoreriei Publice.
În baza aprobării date de guvern, Ministerul Finanţelor este autorizat să
garanteze, ăn numele şi pe contul statului, credite bancare interne, pe termen scurt,
mediu şi lung, contractate de agenţii economici la băncile comerciale, pentru
următoarele scopuri: realizarea programelor de restructurare aprobate de organele şi
de autorităţiile legal constituite; constituirea stocurilor la principalele produse
strategice, necesare economiei naţionale; realizarea lucrărilor agricole; derularea
producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului; realizarea unor obiecte de
investiţii de interes naţional.
Acordarea garanţiilor este condiţionată de acceptarea de către Ministerul
Finanţelor a clauzelor prevăzute în contractele de împrumut încheiate între agenţii
economici şi băncile centrale. Agenţii economici sunt răspunzători de constituirea
resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi de plata costurilor aferente
împrumuturilor garantate de stat. Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o
analiză economică şi financiară prezentate de persoana juridică solicitantă a garanţiei
de stat pentru împrumutul intern, iar aceasta se prezintă Ministerului Finanţelor, care
determină gradul de risc, exprimat în procente. Gradul de risc se acceptă dacă nu
depăşeşte 10% din valoarea împrumutului. În funcţie de gradul de risc determinat,
Ministerul Finanţelor calculează cuantumul comisionului de risc care trebuie virat în
contul fondului de risc de către beneficiarul împrumutului garantat. Suma datorată se
determină prin aplicarea cotei procentuale (a gradului de risc) la valoarea
împrumutului garantat. Comisionul de risc este suma datorată de către beneficiarul
împrumutului garantat de stat, în cuantumul şi la termenele stipulate în convenţia
încheiată cu Ministerul Finanţelor.

3.2. Indicatorii de apreciere a datoriei publice interne

Pentru aprecierea datoirei publice interne se pot utiliza următorii indicatori:

- datoria publică internă la nivelul anului (DPI)

DPI = DPId + DPIg


unde,
DPId – reprezintă datoria publică internă a statului
DPIg – reprezintă datoria publică internp garantată de stat
- serviciul datoriei publice interne (SDPI): plăţile datorate pentru rambursarea
datoriei publice interne, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an
(RDPI), dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate
de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare (DobDPI)

SDPI = RDPI + DobDPI

- ponderea datoriei publice interne în PIB

DPI / PIB = DPI / PIB x 100

- ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB

DobDPI / PIB = DobDPI / PIB x 100

- ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB

SDPI / PIB = SDPI / PIB x 100

- ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat

SDPI / ChBS = SDPI / ChBS x 100

Datoria publică internă este concentrată în cea mai mare măsură la bănci,
societăţi comerciale, societăţi de asigurări – reasigurări şi la diverşi rentieri din ţară
sau din străinătate.

3.3. Mijloace de stingere sau de reducere a datoriei publice interne

Valoare titlurilor de stat privind împrumuturile de stat se rambursează potrivit


condiţilor legale de emisiune, iar la data rambursării obligaţiile statului se sting. Prin
rambursarea de împrumuturi de stat se înţelege restituirea sumelor împrumutate, adică
răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor. De regulă, statul îşi asumă
obligaţia de a rambursa numai împrumuturile la termen. De asemenea, statul este liber
să restituie sau nu şi împrumuturile perpetue )cele fără termen de rambursare). Există
mai multe căi de stingere (rambursare) sau reducere a datoriei publice. Sursele din
care se rambursează împrumuturile de stat interne sunt: fondul special de amortizare,
resurse bugetare, excedente bugetare, când acestea există, împrumuturile pentru
refinanţarea datoriei publice interne, surse ale contului general al Trezoreriei Statului,
alte surse prevăzute de actele normative în vigoare. Rambursarea ratelor de capital,
plata dobânzilor, câştigurilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate
faţă de alte obligaţii ale statului. Sub aspectul modului de rambursare, există
împrumuturi care se restituie integral la o singură scadenţă şi împrumuturi care se
restituie eşalonat într-o anumită perioadă.
Împrumuturile rambursabile (amortizabile) prevăd obligaţia pentru stat de a
achita, într-un număr de ani, pe lângă dobândă, câştiguri, stabilite în contractul de
împrumut şi capitalul împrumutat.
Amortizarea împrumuturilor se face în mod frecvent pe următoarele căi:
stabilirea şi plata anuităţilor; trageri la sorţi; răscumpărări la bursă. Statele debitoare
pot folosi şi alte căi de amortizare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de stat
se pot stinge şi ca urmarea incapacităţii de plată, a deprecierii monetare, precum şi ca
urmare a repudierii obligaţiilor financiare asumate de stat. Incapacitatea de plată a
statului se poate datora pirderii războiului, crizei economice şi financiare, unei politici
economice, sociale, fiannciare şi valutare inadecvate. Ca urmare, statul promite
creditorilor săi să le achite o parte din datoria sa veche într-o anumită perioadă ,
sumele datorate fiind cunoscute sub denumirea de arierate financiare.
Deprecierea monetară este un procedeu eficace şi frecvent folosit pentru
diminuarea şi stingerea datoriei publice interne, deoarece oricât ar fi de mare
fenomenul deprecierii, statul rambursează împrumuturile la valoarea nominală, asupra
căreia plăteşte şi dobânzile, câştigurile. Deprecierea, inflaţia monetară diminuează şi
chiar desfiinţează datoria publică internă. Deţinătorii de titluri sunt afectaţi şi un nou
împrumut lansat de către stat nu mai are succese.
Statul poate folosi anumite procedee pentr a nu-şi ţine angajamentele asumate
anterior, cum ar fi: bancruta propriu-zisă, ce constituie un procedeu arbitrar prin care
statul repudiază (anulează) în parte sau total datoriile sale, nu mai recunoaşte datoriile
anterioare; concordatul, care este o convenţie între stat şi creditorii săi, prin care se
reduc capitalul împrumutat şi, eventual, dobânzile aferente; sistemul “funding“, care
presupune capitalizarea dobânzilor şi remiterea de noi titluri deţinătorilor;
conversiunea, care reprezintă operaţiunea financiară prin care se schimbă condiţiile
iniţiale ale împrumutului de stat. Statul poate folosi şi reconversiunea, care constă în
revenirea la condiţiile iniţiale în care a fost lansat un împrumut de stat sau
modificarea încă o dată a condiţiilor împrumutului stabilit prin conversie.
Ministerul Finanţelor are competenţa să ofere compensaţii pentru titlurile de
stat emise în formă materială, care au fost pierdute, furate, distruse sau deteriorate, cu
condiţia ca titlul să fie identificabil prin serie, număr şi descriere, iar deţinătorul să fi
efectuat opoziţia sau publicarea cerută de lege.

3.4. Datoria publică a României; cadrul juridic, structura şi evoluţia


datoriei publice interne
În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin Ministerul
Finanţelor Publice, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele
scopuri:
a) finanţarea deficitului bugetului de stat;
b) refinanţarea datoriei publice;
c) susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
d) finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea
sectoarelor prioritare ale economiei;
e) finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar
românesc;
f) finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii
prime şi resurse energetice;
g) îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
h) amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea
datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;
i) finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat
i) j) finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor
naturale şi ale altor calamităţi;
k) menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al
Trezoreriei statului;
l) alte necesităţi aprobate prin legi speciale.

Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:


a) crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau
de stat, pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
b) finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice,
inclusiv producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
c) finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru
servicii sociale;
d) finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi
special contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului
General al Trezoreriei statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii
legale. Rambursarea ratelor de capital, plata dobânzilor şi a altor costuri aferente
datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale statului.
Datoria publică internă reprezintă o obligaţie necondiţionată a statului, de
rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri
aferente.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
a) titlurile de stat libelate în monedă naţională;
b) împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile
stabilite prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
c) împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
d) împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi
de la agenţii guvernamentale.
Titlurile de stat libelate în monedă naţională pot fi emise atât în formă
materială cât şi în formă dematerializată, În această din urmă formă, emisiunea,
probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în
sistemul de înregistrare în cont. Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi
emise pe termen scurt, mediu sau lung. Sunt considerate titluri de stat ale
împrumuturilor pe termen scurt bonurile de tezaur şi certificatele de trezorerie,
precum şi alte înscrisuri create de emitent în condiţiile legii. Sunt considerate titluri de
stat ale împrumuturilor pe termen mediu obligaţiunile de stat având o scadenţă de
peste un an şi maximum cinci ani de la emisiune, iar pe termen lung obligaţiunile de
stat având o scadenţă de peste cinci ani de la emisiune.
Titlurile de stat se oferă spre vânzare, cu condiţia ca oferta să includă cel puţin
următoarele elemente:
a) denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite;
b) forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective - cu discont
sau purtător de dobândă;
c) rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda, atunci
când este cazul;
d) scadenţa împrumutului şi clauza rambursării în avans, atunci când este cazul.
Datoria publică externă reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a
statului de rambursare a împrumuturilor contractate, în valută, de plată a dobânzilor şi
a altor costuri aferente.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
a) titlurile de stat libelate în valută, emise pe pieţele financiare
interne şi externe;
b) împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii
guvernamentale, instituţii financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
c) împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
d) împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu
sau lung.
În atribuţiile Ministerului Finanţelor cu privire la datoria publică externă, între
altele, intră:
a) examinarea termenilor şi condiţiilor acordurilor de împrumuturi externe, de
pe pieţele financiare internaţionale;
b) emisiunea, contractarea, administrarea şi rambur-sarea
împrumuturilor externe şi achitarea costurilor aferente;
c) analiza condiţiilor pentru refinanţarea datoriei publice externe şi asigurarea
ca noile împrumuturi să se încadreze în plafonul anual de îndatorare externă, corelat
cu prevederile anuale ale legii bugetului de stat referitoare la serviciul datoriei
publice;
d) administrarea împreună cu Banca Naţională a României a rezervei valutare
a statului în vederea asigurării resurselor necesare creşterii rezervei, utilizarea
împreună cu Banca Naţională a României a rezervei valutare pentru plata serviciului
datoriei publice şi susţinerea monedei naţionale.
Datoria publică externă contractată de Ministerul Finanţelor în numele statului
se rambursează prin Banca Naţională a României. Fondurile obţinute ca urmare a
contractării împrumuturilor externe de către Ministerul Finanţelor în numele statului
pentru finanţarea deficitului bugetului de stat sunt convertite în moneda naţională prin
Banca Naţională a României sau pe piaţa valutară din România. Rambursarea
împrumuturilor externe se va face de către Ministerul Finanţelor care va disponibiliza
sumele în lei necesare efectuării plăţilor.
Transmiterea împrumuturilor externe contractate de Ministerul Finanţelor în
numele statului la utilizatorii finali se face pe baza unor contracte de subâmprumut
încheiate de Ministerul Finanţelor cu respectivii utilizatori.
Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finanţelor în numele şi contul
statului destinate investiţiilor şi importurilor pot fi acordate instituţiilor financiare,
spre administrare şi rambursare.
Ministerul Finanţelor este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi
interne exprimate în moneda naţională, contractate de o persoană juridică de la o
instituţie creditoare pentru finanţarea proiectelor sau activităţilor de importanţă
prioritară pentru România sau alte destinaţii, în limita şi în cuantumul aprobate de
Guvern sau de către Parlament,după caz.
Garanţia de stat pentru un împrumut intern reprezintă o obligaţie indirectă a
statului român care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are
capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda şi alte costuri
aferente. În cazul în care o garanţie de stat pentru un împrumut intern devine
exigibilă, statul este obligat să efectueze către instituţia creditoare plata datorată de
debitorul garantat.
Pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din garantarea de către stat a
împrumuturilor contractate de persoanele juridice de la instituţiile creditoare se
constituie Fondul de risc, alimentat din: a) comisioanele încasate de la beneficiarii
împrumuturilor garantate; b) dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în
depozite; c) majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor;
d) fondurile bugetare alocate în acest scop; e) alte surse.
Ministerul Finanţelor, în numele statului, este autorizat să acorde garanţii de
stat pentru împrumuturi externe contractate de agenţii economici şi de autorităţile
publice române pentru proiecte considerate de Guvern ca având o importanţă
prioritară pentru ţara noastră. Emiterea garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe
este condiţionată de acceptarea de către Ministerul Finanţelor a clauzelor cuprinse în
contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile creditoare.
Pe baza analizei economice şi financiare, efectuate de către Banca de Export-
Import a României sau de un alt agent desemnat, a documentaţiei prezentate de
persoana juridică ce solicită o garanţie de stat pentru împrumuturi externe, Ministerul
Finanţelor sau alt agent, la solicitarea acestuia, determină gradul de risc, care se
exprimă în procente. În funcţie de gradul de risc astfel stabilit Ministerul Finanţelor
determină cuantumul comisionului de risc ce trebuie virat la Fondul de risc de către
beneficiarul creditului garantat.
Ministerul Finanţelor este autorizat să administreze datoria publică şi garanţiile
de stat pentru împrumuturi ale României.
În acest scop, acest minister:
a) evaluează mărimea împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare să
corespundă necesităţilor României şi capacităţii statului de a gestiona datoria;
b) ţine evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa statistica a
garanţiilor de stat emise;
c) urmăreşte derularea împrumuturilor garantate de stat;
d) supraveghează lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru a avea o
balanţă a disponibilităţilor cores-punzătoare;
e) elaborează anual contul general al datoriei publice.

Capitolul 4. Datoria publică externă

4.1. Particularităţile împrumuturilor externe

Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În


orânduirile precapitaliste şi în perioada manufacturieră de dezvoltare a
capitalismului împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic. O dezvoltare mai
mare acestea au căpătat abia în perioada maşinismului.
În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare fără
precedent, ca urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ
de capital, care îşi caută plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în
interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii. Astfel,
în funcţie de destinaţie, se disting credite pe mărfuri şi credite financiare. Primele
sunt mai frecvente şi se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din
ţara acestuia. Cele din urmă se întâlnesc mai rar şi se acordă de organisme financiare
internaţionale în valută convertibilă ce se utilizează de debitor, potrivit nevoilor sale,
fie pe piaţa creditorului, fie pe o terţă piaţă. Adesea creditele financiare sunt
folosite de beneficiarii acestora în scopuri productive, cum ar fi: construirea de
întreprinderi extractive, centrale electrice, fabrici producătoare de bunuri de
consum, lucrări de irigaţii, ferme agrozootehnice, drumuri şi poduri, căi ferate,
porturi şi alte lucrări de infrastructură etc.
În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene
scurte (1-2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului
este interesat ca termenul de rambursare să fie suficient de îndepărtat pentru a-şi
putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor
cheltuieli aferente.
Atunci când împrumutul capătă o destinaţie productivă, termenul de
rambursare trebuie să ţină seama de momentul punerii în funcţiune a obiectivului
respectiv şi de valoarea adăugată ce se poate obţine de pe urma acestuia, cunoscând
durata normală de viaţă a unui asemenea obiectiv. De aceea, în cadrul termenului
final se stabilesc trei perioade distincte: a) perioada de utilizare a creditului; b)
perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea creditului; c)
perioada de rambursare propriu-zisă a creditului. Perioadă de graţie nu se acordă
întotdeauna.
În cazul în care suma împrumutată se acordă dintr-o dată şi se rambursează
într-o singură tranşă, beneficiarul creditului dispune de aceasta pe toată durata
creditului. Dacă însă suma respectivă se primeşte şi se rambursează în mod
eşalonat, termenul mediu al creditului va fi mai scurt decât cel pentru care acesta s-a
contractat.
Termenele creditelor se stabilesc în funcţie de destinaţia acestora, de
rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează împrumutul - în cazul în care se
utilizează în scopuri productive -, de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul
creditat, de practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi,
respectiv, în ţara beneficiarului, de prevederile unor convenţii internaţionale în
materie etc. În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională
cunoaşte următoarele modalităţi: a) în cote egale; b) în conte inegale, care pot creşte
în mod progresiv şi c) într-o singură tranşă, la scadenţă.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială
sau una morală, în primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de
dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni,
depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri
ale statului (taxe vamale, accizie, venituri ale domeniului public ş.a.), rezervele de
aur şi devize ale statului etc.
În lipsa unor garanţii materiale directe, un creditor poate pretinde ca
împrumutul pe care intenţionează să-l acorde unui stat să fie garantat de două sau de
mai multe state care se bucură de o reputaţie neştirbită pe piaţa capitalului de
împrumut. În mod obişnuit, creditorii - guverne, organisme financiare
internaţionale ş.a. - trimit experţi în ţara debitoare pentru a verifica la faţa locului
oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa scontată de pe urma utilizării acestora,
capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate, modul de folosire a sumelor
acordate ş.a.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate
de către: a) întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă); b) bănci şi
alte instituţii financiare (credite bancare); c) guverne (credite guvernamentale); d)
organisme financiare internaţionale (credite financiare); e) rentieri şi alte persoane
fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe
baze bilaterale; guvernele acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele
financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe baze multilaterale.
Asistenţa publică bilaterală se acordă de către: guvernele ţărilor dezvoltate,
grupate în cadrul Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare pentru ţările membre
ale O.C.D.E.; guvernele unor ţări exportatoare de petrol, membre ale O.P.E.C. etc.
Asistenţa bilaterală îmbracă forma ajutoarelor în natură sau în bani, a asistenţei
tehnice şi militare sau a împrumuturilor în condiţii privilegiate, Împrumuturile
guvernamentale sunt, de regulă, împrumuturi legate, acordate ţărilor beneficiare
pentru achiziţionarea anumitor produse de pe pieţele ţărilor creditoare. Într-o serie
de ţări dezvoltate, guvernele garantează sau asigură creditele pentru exportul de
mărfuri către ţările în curs de dezvoltare, prin intermediul unor instituţii
specializate.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de
împrumutat pot să apară: a) întreprinderi private; b) bănci, c) guverne, unităţi
administrativ-teritoriale, întreprinderi de stat şi alte instituţii de drept public.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către ţările dezvoltate,
aprobarea acestora este uneori însoţită de condiţii economice, politice sau
militare. Astfel, sumele acordate pentru finanţarea unor programe economice pot fi
utilizate de către beneficiarii acestora numai pentru obiectivele agreate de ţările
creditoare, chiar dacă acestea nu au caracter prioritar ori nu asigură dezvoltarea
echilibrată a ţării debitoare. Acceptarea unor asemenea condiţii nu face decât să
mărească dependenţa ţărilor beneficiare faţă de cele creditoare. Dacă cu banii
împrumutaţi ţările în curs de dezvoltare pot să-şi finanţeze numai industria
extractivă, iar nu şi industria prelucrătoare ori numai dezvoltarea agriculturii şi a
întreprinderilor producătoare de bunuri de consum, aceste ţări vor fi obligate să-şi
valorifice bogăţiile naturale sub formă de materii prime ori semifabricate, iar nu şi de
produse finite. Or, produsele manufacturate încorporează o cantitate mai mare de
muncă decât semifabricatele ori produsele primare şi asigură o mai bună
valorificare la export. Pentru produsele industriale necesare economiei acestor ţări,
ele rămân pe mai departe tributare străinătăţii.
Creditorii pretind, adesea, ca ţările beneficiare de împrumuturi externe să
utilizeze sumele respective pentru procurări de echipamente şi alte produse
industriale din ţările lor ori să le transporte cu navele aflate sub pavilionul ţării lor.
Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi externe este condiţionată de
obţinerea de către marile trusturi şi concerne din ţara creditoare a unor concesii în
ţara debitoare, de angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele
(minereuri, combustibili sau alte materii prime), obţinute cu ajutorul creditelor
externe, agenţilor economici din ţările creditoare la preţuri avantajoase.
Condiţiile de natură politică, impuse la acordarea unor împrumuturi,
vizează sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului ţării creditoare, a
acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional, de către guvernul ţării
beneficiare, respectarea drepturilor omului, instaurarea democraţiei etc. Uneori
guvernul ţării creditoare poate ajunge la o imixtiune făţişă în treburile interne ale
ţării beneficiare de împrumut. Alteori, acordarea unor împrumuturi este
condiţionată de aderarea ţării beneficiare la anumite alianţe militare, de crearea de
baze militare străine pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite acţiuni
militare, de cumpărarea de armament din ţara creditoare etc.
Este evident că numai atunci când împrumuturile externe, acordate de
ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare, sunt lipsite de orice condiţii care le-
ar putea afecta independenţa lor politică şi economică şi suveranitatea naţională,
acestea pot contribui la progresul lor economic şi social, la înlăturarea decalajelor
mari care le separă de ţările industrializate.

4.2. Conceptul de datorie externă. Indicatori privind datoria externă

Noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie publică


externă. Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică
externă şi are mai multe
sensuri:
a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte
valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează
străinătăţii la un moment dat. Această interpretare exhaustivă cuprinde sumele
datorate de stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept public,
întreprinderi private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice unor organisme
internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii publice străine, unor bănci private,
firme şi altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în străinătate.
Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul, achiziţii de
bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit, investiţii directe de
capital, îndeplinirea altor obligaţii derivând din contracte sau diverse
reglementări. Această interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de
străinătate, indiferent dacă au caracter public sau privat, de gradul lor de
exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii. Deşi corectă, ea nu are
aplicabilitate practică, deoarece este extrem de dificilă inventarierea tuturor
obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate acestea sunt exprimate valoric,
nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi;
b) datorie externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti
faţă de străinătate, cu următoarele excepţii:
- creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie operaţii
financiare curente, indispensabile desfăşurării activităţii economice externe;
- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau
de lichidare;
- ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de
asistenţă publică bi - şi multilaterală;
- împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10 - 15 ani sau mai
mare; împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau
altor reprezentanţe ale acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe
piaţa mondială;
- creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de
autorităţile publice competente;
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii
din sistemul său care cuprinde:
- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau
servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an;
- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.
In această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria persoanelor private
către străinătate negarantată de autorităţile publice;
- datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional;
- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării
sale;
- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au
fost stabilite termene de plată.
d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private
ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate,
investiţii directe, titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţi
străini în ţara considerată (împrumuturi primite de la guverne, agenţii guvernamentale
şi alte entităţi publice, credite primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi
creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând
unor persoane publice sau private străine). Adesea, în datoria externă netă se includ
numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate, celelalte creanţe care
nu pot fi uşor mobilizate excluzându-se din calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se foloseşte în cazul ţărilor care apar, în
dublă ipostază: de creditoare şi de debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul
dintre creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări pot să intervină asemenea
mutaţii încât aceasta din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau
invers. Acesta este, spre exemplu, cazul S.U.A. care până în 1984 erau primul
creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net al lumii; cu
toate acestea ele rămân, după Japonia, cel de-al doilea creditor mondial. În plus, ele
au o situaţie privilegiată, deoarece s-au împrumutat aproape exclusiv în dolari,
ceea ce le fereşte de riscul penuriei de devize, la care sunt expuse ţările în curs de
dezvoltare importatoare de capital.
Cuantumul datoriei externe diferă, evident, în funcţie de modul în care se
determină, bruto sau neto, şi de sensul atribuit acestei noţiuni de cel care o
foloseşte.
În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care
reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care
aceasta îl reclamă. Astfel, gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se
exprimă cu ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei
respective pe un locuitor, al raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut
şi al raportului dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.
Indicatorul datoriei externe totale arată suma datorată străinătăţii la un
moment dat, fără vreo legătură a acesteia cu potenţialul financiar -valutar al ţării
debitoare şi cu eşalonarea în timp a rambursării acesteia. Acest indicator se
determină prin tansformarea valutelor în care a fost exprimată datoria externă într-o
valută de largă circulaţie internaţională.
Indicatorul datoriei externe medii pe un locuitor se determină prin împărţirea
datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă circulaţie internaţională, la
numărul populaţiei, şi serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi
internaţional.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut
arată cât din produsul intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru
rambursarea acelei datorii. Acest indicator are o valoare teoretică, deoarece
datoria se rambursează, de regulă, în mod eşalonat, iar din produsul intern brut al
unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea angajamentelor faţă de
străinătate.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şl
servicii arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de
străinătate pe seama valutei încasate din vânzările de bunuri şi prestările de
servicii peste graniţă. Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece niciodată
nu se foloseşte întreaga valută dobândită pe această cale în scopul restituirii
împrumuturilor externe, ci numai o parte din aceasta, cealaltă parte -mai
consistentă - fiind destinată achitării importurilor de bunuri şi servicii, plăţii
dobânzilor şi comisioanelor aferente datoriei, precum şi efectuării altor cheltuieli.
Reflectând elemente diferite de calcul, fiecare dintre indicatorii la care ne-am
referit până aici dă o altă imagine despre gradul de îndatorare a unei ţări faţă de
străinătate.
Pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei ţări faţă
de străinătate, este necesar a folosi mai mulţi indicatori, din care mai expresivi sunt
raportul dintre datoria externă şi exporturi şi raportul dintre datoria externă şi
produsul intern brut.
În plus, gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu
efortul financiar - valutar reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei
datorii în anul considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul
datoriei externe, care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe
(denumite şi rate de capital), exigibile în anul considerat, precum şi plata dobânzilor,
comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori:
raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii; raportul
dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut şi raportul dintre dobânda
aferentă datoriei externe şi exporturi.
Potrivit metodologiei Băncii Mondiale , ţările în curs de dezvoltare debitoare
sunt clasificate în funcţie de două criterii:
a)de mărimea venitului (produsului intern brut) ce revine în medie pe un
locuitor, în dolari S.U.A.
b) de gradul de îndatorare a ţării considerate faţă de străinătate.
În funcţie de mărimea venitului, ţările se împart în:
a) ţări cu un venit mic şi
b) ţări cu un venit mediu.
Sunt considerate ca având un venit mic ţările cu un produs intern brut mediu
pe locuitor de 725 de dolari S.U.A. sau mai mic, iar ţări cu un venit mediu, cele cu
un produs intern brut cuprins între 726 şi 8 955 de dolari. Ţările din acest din urmă
grup se subîmpart în ţări cu venit mediu: a) tranşa inferioară, care include pe cele cu
un produs intern brut de 726 - 2 896 de dolari şi b) tranşa superioară - 2 896 - 8
955 de dolari.
Ţările cu un produs intern brut de 8 956 de dolari şi peste sunt considerate ca
având venituri ridicate.
În funcţie de gradul de îndatorare faţă de străinătate, ţările se grupează în:
a) ţări puternic îndatorate;
b) ţări moderat îndatorate
c) ţări puţin îndatorate.
Gradul de îndatorare se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori:
a) raportul dintre datoria externă şi exporturi;
b) raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut;
c) raportul dintre serviciul datoriei externe şi exporturi
d) raportul dintre dobânzile aferente datoriei externe şi exporturi. Separat de
indicatorul care are la bază valoarea nominală a serviciului datoriei externe, se mai
calculează raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi exporturi,
precum şi raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul
intern brut.
Potrivit metodologiei Băncii Mondiale, gruparea ţărilor în funcţie de gradul de
îndatorare a acestora se face pe baza acestor din urmă indicatori.
Se consideră astfel ca fiind puternic îndatorate ţările cu un venit mic şi cele cu
un venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi
exporturile de bunuri şi servicii este de peste 220%, sau cele la care raportul dintre
valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern brut este mai mare de
80%.
Se consideră ca fiind moderat îndatorate ţările cu venit mic şi cele cu un venit
mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi
exporturi este mai mic de 220%, dar mai mare de 132%, sau cele la care raportul
dintre raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe şi produsul intern
brut este mai mica de 80%, dar mai mare de 48%.
Sunt considerate ca fiind puţin îndatorate ţările cu un venit mic şi cele cu un
venit mediu, la care raportul dintre valoarea actuală a serviciului datoriei externe
şi exporturi este mai mic de 132%, iai raportul dintre valoarea actuală a serviciului
datoriei externe şi produsul intern brut este mai mic de 48%

4.3. Indicatori de apreciere ai datoriei publice externe

Pentru aprecierea datoriei publice externe se pot utiliza următorii indicatori:

- datoria publică externă la nivelul anului (DPE)

DPE = DPEd + DPEg


unde,
DPEd – reprezintă datoria publică externă a statului
DPEg – reprezintă datoria publică externă garantată de stat

- serviciul datoriei publice externă (SDPE): plăţile datorate pentru rambursarea


datoriei publice externe, reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an
(RDPE), dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate
de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare (DobDPE)

SDPE = RDPE + DobDPE

- ponderea datoriei publice externe în PIB

DPE / PIB = DPE / PIB x 100

- ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în PIB

DobDPE / PIB = DobDPE / PIB x 100

- ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB

SDPE / PIB = SDPE / PIB x 100


- ponderea serviciului datoriei publice externe în bugetul statului

SDPE / ChBS = SDPE / ChBS x 100

4.5. Criza datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare

În derularea contractelor de împrumut s-a ajuns la un moment în care debitorii


nu mai erau în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile asumate faţă de creditori, iar
aceştia din urmă nu dispuneau de mijloacele necesare care să le asigure recuperarea
creanţelor şi încasarea dobânzilor aferente. S-a ajuns la o stare de criză a datoriei
externe nu datorită mărimii absolute a acesteia, ci din cauza imposibilităţii în care se
aflau numeroase ţări în curs de dezvoltare de a face faţă serviciului datoriei lor
externe. În anii '80, aproximativ jumătate din ţările în curs de dezvoltare importatoare
de capital au solicitat, o dată sau de mai multe ori, reeşalonarea datoriilor ajunse la
scadenţă.
Criza datoriei externe este rezultatul unor acumulări cantitative provocate de
factori exogeni şi endogeni. Un prim factor îl constituie majorările succesive ale
preţului ţiţeiului, din 1973 şi 1979-1980, care au contribuit la creşterea datoriei
externe a ţărilor importatoare de combustibili, întrucât o bună parte din resursele
financiare externe împrumutate de aceste ţări au servit la acoperirea deficitului lor
comercial, creşterea datoriei externe nu a dus în mod necesar la dezvoltarea economică
a ţărilor respective, la sporirea producţiei lor industriale şi nici la majorarea
corespunzătoare a exportului. Reducerea la jumătate a preţului petrolului, în
perioada 1982-1987, nu a dus, aşa cum era de aşteptat, la redresarea situaţiei
financiar-valutare a ţărilor în curs de dezvoltare importatoare de combustibili. Aceasta,
deoarece avantajele ieftinirii ţiţeiului au fost anihilate de reducerea preţurilor la
produsele primare, care constituie principalele lor mărfuri de export, ca şi de
majorarea preţurilor la produsele manufacturate pe care acestea le importă.
Un alt factor exogen, care a contribuit la criza datoriei externe a ţărilor în
curs de dezvoltare, l-a constituit nivelul ridicat al dobânzilor percepute la
creditele externe
Întrucât o bună parte din împrumuturile contractate erau purtătoare de
dobânzi variabile, pe măsură ce rata acestora creştea, creşteau şi sumele datorate cu
acest titlu de către ţările debitoare. Ca urmare, pentru a putea achita dobânzile şi
ratele scadente, ţările în curs de dezvoltare erau silite să contracteze noi şi noi
împrumuturi. Cu alte cuvinte, o parte apreciabilă din datoria externă a ţărilor
respective este urmarea directă a politicii creditelor scumpe promovate de ţările
dezvoltate.
Aşadar, dobânzile percepute la împrumuturile acordate ţărilor în curs de
dezvoltare au atins, spre sfârşitul anilor 70 şi în prima jumătate a anilor '80, niveluri
neobişnuit de ridicate.
Un alt factor care a contribuit la declanşarea crizei datoriei externe l-a
constituit politica bugetară expansionistă a S.U.A.. Creşterea cheltuielilor publice
ale Statelor Unite ale Americii, ca urmare a cursei înarmărilor şi a altor cauze, într-
un ritm mai rapid decât acela al veniturilor publice, a atras după sine înregistrarea
de importante deficite bugetare. Pentru finanţarea acestora, statul a contractat noi şi
noi împrumuturi, unele la intern, altele în străinătate. Pentru a procura sumele
mari de bani de care avea nevoie, acesta a majorat rata dobânzii, ceea ce a
acţionat ca un magnet, atrăgând importante capitaluri disponibile, mai ales în
ţările vest-europene şi în Japonia. Pentru a opri hemoragia de capital, ţările
respective, la rândul lor, au majorat rata dobânzii pe pieţele interne. Pe măsura
creşterii cererii de resurse financiare în S.U.A., dolarul s-a întărit, deoarece
plasamentele pe piaţa americană erau mai bine remunerate decât în alte ţări
dezvoltate.
Aşadar, politica bugetară expansionistă a S.U.A. a sancţionat de două ori ţările
în curs de dezvoltare: o dată prin practicarea unor dobânzi excesiv de ridicate, ceea
ce a dus la scumpirea creditelor externe, şi în celelalte ţări creditoare, iar a doua oară
prin aprecierea nejustificată a dolarului, în raport cu alte monede, ceea ce a dus la
creşterea poverii datoriei externe exprimate în dolari. Numeroase ţări în curs de
dezvoltare au fost penalizate prin politica financiar-monetară americană în virtutea
faptului că trei pătrimi din împrumuturile bancare internaţionale au fost liberate
în dolari. În perioadele de creştere a ratei dobânzilor şi de apreciere a dolarului,
aceste ţări şi-au văzut majorată, de la o zi la alta, povara datoriei externe, fără
putinţă de apărare. Ulterior, avantajele rezultate pentru ţările debitoare din
reducerea nivelului dobânzilor şi din scăderea cursului dolarului au fost anihilate de
efectele modificărilor de preţuri pe piaţa externă.
La declanşarea crizei datoriei externe au contribuit şi greşelile săvârşite de
unele ţări în curs de dezvoltare în orientarea politicii lor economice şi financiar-
valutare. Este vorba de utilizarea, în anumite cazuri, a resurselor împrumutate
pentru:
- finanţarea unor importante obiective cu caracter neproductiv ori a deficitelor
bugetare;
- realizarea unor obiective economice cu o eficienţă economică scăzută, care
nu asigurau rambursarea împrumuturilor externe şi plata dobânzilor şi comisioanelor
aferente;
- achiziţionarea de armament din import, în alte cazuri, lipsa unui control
valutar corespunzător a permis scoaterea din ţară a unor importante sume de bani în
valută şi depunerea lor în conturi personale la bănci din străinătate.
Băncile private poartă şi ele răspunderea pentru criza datoriei externe.
Aceasta deoarece, în perioada de creştere rapidă a ofertei de resurse pe piaţa
capitalurilor de împrumut, determinată de majorarea preţului petrolului brut, băncile
respective au acordat adesea credite fără discernământ: pentru obiective productive,
ca şi pentru infrastructură; pentru import de echipamente industriale, ca şi pentru
achiziţii de armament; pentru acoperirea deficitului balanţei comerciale, ca şi pentru
finanţarea deficitului bugetar. Folosirea neproductivă sau cu eficienţă economică
scăzută a împrumuturilor a făcut imposibilă, în numeroase cazuri, rambursarea la
termen a ratelor scadente şi achitarea dobânzilor aferente.
Faptul că factorii exogeni au jucat un rol hotărâtor în declanşarea crizei
datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, iar contextul internaţional a oferit
un cadru prielnic acţiunii factorilor endogeni, a imprimat problemei datoriei
externe un pronunţat caracter politic. Dacă ţările în curs de dezvoltare îndatorate nu
pot fi făcute responsabile de criza energetică, de criza economică mondială, de
fluctuaţiile preţurilor externe, de instabilitatea sistemului monetar internaţional, de
politica dobânzilor ridicate sau de politica bugetară expansionistă a unor ţări
dezvoltate, ele nu pot fi obligate să suporte consecinţele acestora, materializate,
între altele, în povara datoriei externe.
Criza datoriei externe constituie o problemă politică nu numai pentru faptul
că ea îşi are originea în sistemul actual al relaţiilor economice internaţionale, dar
şi pentru că efectele sale afectează grav stabilitatea ţărilor debitoare, dereglează
economia mondială în ansamblu, ameninţă pacea şi securitatea internaţională.

4.6. Strategia soluţionării crizei datoriei externe

Încă de la izbucnirea crizei datoriei externe, băncile creditoare au stabilit o


poziţie comună cu Fondul Monetar Internaţional cu privire la modul de soluţionare a
cererilor ţărilor debitoare, ajunse în stare de incapacitate de plată, de reeşalonare a
plăţilor scadente. Pentru fiecare caz în parte s-au organizat discuţii în cadrul Clubului
de la Paris, la care au participat principalele bănci creditoare şi reprezentanţii
ţării debitoare. Discuţiile s-au referit exclusiv la împrumuturile acordate sau
garantate de organisme guvernamentale ale ţării creditoare; împrumuturile
private negarantate şi creditele pe termen scurt s-au discutat separat de către părţile
interesate. După convenirea liniilor generale ale acordului de reamenajare a
datoriei, s-a trecut la încheierea de acorduri bilaterale cu fiecare creditor în parte.
Reeşalonarea a fost concepută ca o măsură excepţională constând în
amânarea, pe timp de câţiva ani, a unei părţi din datoria exigibilă în anul
considerat; cealaltă parte a datoriei exigibile şi dobânzile în totalitate au rămas
în sarcina debitorului şi nu au fost supuse reeşalonării. Cu prilejul negocierii
împrumuturilor, băncile au acceptat reeşalonarea parţială a datoriei exigibile, pe
termene scurte şi cu condiţia majorării ratei dobânzii peste nivelul prevăzut în
contractul iniţial. În plus, ţările care se confruntau cu dificultăţi financiar-valutare au
fost obligate să întocmească programe de măsuri vizând redresarea, într-un anumit
termen, a situaţiei şi reluarea normală a plăţilor către străinătate.
Programele respective urmăreau reducerea cheltuielilor ţării debitoare cu
caracter de investiţii şi de consum şi disponibilizarea, pe această cale, a resurselor
necesare reducerii deficitului în valută:
- stimularea exportului şi limitarea importului pe calea devalorizării
monedei naţionale;
- majorarea ratei dobânzii şi limitarea creditului bancar. Măsurile arătate nu
au dat rezultatele scontate, dovedindu-se contra indicate. Astfel, reducerea
cheltuielilor de investiţii şi limitarea drastică a importurilor au dus la diminuarea
producţiei, în unele cazuri, stagnarea sau încetinirea ritmului de creştere a acesteia,
în altele au dus la creşterea şomajului şi la diminuarea veniturilor populaţiei. Efecte
negative asupra condiţiilor de trai ale populaţiei au avut şi măsurile de reducere a
cheltuielilor bugetare cu caracter social. Devalorizarea monedei naţionale a dus la
scumpirea importului , ceea ce a generat fenomene inflaţioniste. Măsurile îndreptate
spre stimularea exportului nu au produs efectele scontate, între altele şi din cauza
accentuării protecţionismului de către ţările dezvoltate. După aplicarea programelor
de măsuri s-a înregistrat o oarecare îmbunătăţire a soldului balanţelor comerciale ale
ţărilor în curs de dezvoltare debitoare, dar aceasta nu atât pe seama creşterii
exporturilor, cât mai ales pe calea reducerii importurilor. Or, această evoluţie n-a
făcut decât să limiteze şi mai mult posibilităţile de dezvoltare economică a ţărilor
respective, în loc să le stimuleze.
Condiţiile severe impuse de băncile creditoare la reeşalonarea datoriei se
explică prin faptul că acestea considerau că dificultăţile ţărilor debitoare se datorează
unei lipse temporare de lichidităţi care va dispărea după o scurtă perioadă de
amânare a plăţilor, ca urmare a măsurilor de ajustare stabilite de autorităţi.
Cu toate măsurile luate de ţările în curs de dezvoltare debitoare, acestea nu şi-
au putut redresa situaţia economică şi financiar-valutară. În aceste condiţii, în 1985
s-a reconsiderat strategia iniţială a soluţionării datoriei externe. Noua orientare a
acestei strategii prevedea adoptarea reeşalonarea datoriei curente pe 15-20 de ani şi
limitarea cuantumului serviciului acestei datorii la 10% din veniturile anuale
realizate de ţările debitoare din export.
Ţările în curs de dezvoltare au arătat, nu o dată, că pentru soluţionarea
problemei datoriei externe nu este suficientă reeşalonarea datoriilor restante ale
ţărilor care se confruntă cu greutăţi financiare deosebite şi că se impune cu
necesitate luarea de măsuri pentru soluţionarea globală a acestei probleme. Este
vorba de transformarea împrumuturilor acordate ţărilor celor mai slab dezvoltate în
ajutoare nerambursabile, precum şi reducerea datoriilor celorlalte ţări în curs de
dezvoltare în funcţie de valoarea la care acestea cotează pe piaţa secundară a
capitalurilor de împrumut; diminuarea sensibilă a dobânzilor percepute de bănci
şi instituţiile financiare internaţionale la împrumuturile acordate ţărilor în curs de
dezvoltare; prelungirea termenelor de rambursare şi a perioadei de graţie; plafonarea
serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale din exporturile
de mărfuri ale ţărilor debitoare; stăvilirea transferului invers de resurse financiare de
la ţările în curs de dezvoltare la cele dezvoltate şi reluarea fluxurilor financiare
normale către acestea din urmă; revizuirea condiţiilor în care instituţiile financiare
internaţionale acordă împrumuturi pentru redresare şi dezvoltare; reducerea
obstacolelor tarifare şi netarifare care împiedică penetraţia produselor ţărilor în curs
de dezvoltare pe pieţele ţărilor capitaliste dezvoltate, majorarea preţurilor la
produsele de bază şi stabilizarea cursurilor valutare; adoptarea unui mecanism de
împărţire a riscului valutar între băncile creditoare şi instituţiile financiare
internaţionale, pe de o parte, şi ţările debitoare, pe de altă parte; democratizarea
centrelor de decizie în relaţiile financiar-valutare internaţionale, instaurarea unei noi
ordini economice internaţionale.
Faţă de rezultatele slabe obţinute de numeroase ţări în curs de dezvoltare pe
linia redresării lor economice şi financiare, ţările puternic industrializate au făcut noi
propuneri pentru soluţionarea crizei datoriei externe. Aceste propuneri vizau noi
formule de reducere a datoriei externe, de diminuare a serviciului datoriei externe,
de răscumpărare de către statele creditoare a datoriei neonorate la scadenţă la cursul
pieţei secundare, de garantare a datoriei restructurate de către guvernele statelor
debitoare etc.
Ţările industrializate creditoare au convenit să aplice un tratament diferenţiat
ţărilor debitoare, atunci când acestea solicită reamenajarea datoriei lor externe, în
funcţie de dezvoltarea lor economică şi de gradul de îndatorare faţă de străinătate.
Astfel, ţările cele mai sărace şi cele mai îndatorate beneficiază de tratamentul cel
mai avantajos, cunoscut sub denumirea de „Condiţiile de la Toronto îmbunătăţite",
care oferă posibilitatea reducerii datoriei. Ţărilor cu venituri medii, tranşa inferioară
puternic îndatorate, li se aplică „Condiţile de la Houston", iar celorlalte ţări
debitoare - condiţiile standard ale Clubului de la Paris.
În urma relaxării condiţiilor de restructurare a datoriei externe, acceptate de
ţările creditoare, o serie de ţări în curs de dezvoltare debitoare a încheiat acorduri
cu băncile creditoare, care au permis reducerea volumului datoriei externe şi/sau
reducerea serviciului datoriei externe, rescadenţarea datoriei rămase, iar în unele
cazuri, obţinerea de noi împrumuturi.
Aşadar, în urma încheierii acordurilor de restructurare a datoriei externe din
perioada 1990 - 1996, s-au obţinut unele rezultate pozitive, constând în reducerea
cuantumului datoriei externe a unor ţări, prin anulare de către creditori, prin
transformarea creanţelor bancare în participaţii la societăţi comerciale ori prin
răscumpărare la cursul pieţei secundare de către debitori; s-au mai obţinut
reducerea serviciului datoriei externe, prelungirea termenelor de rambursare ori
contractarea de noi împrumuturi. Cu toate acestea, nu se poate spune că problema
datoriei externe a ţărilor debitoare a fost soluţionată; există încă nu puţine ţări în
curs de dezvoltare şi în tranziţie care fac cu greu faţă poverii datoriei externe. De
aceea, se impun, în continuare, eforturi susţinute din partea creditorilor, a
instituţiilor financiare internaţionale, ca şi a debitorilor, pentru soluţionarea globală a
acestei probleme.