Cuprins

7.1. Etape ale comunicării în evoluția societății umane

7.1.1. Spațiile comunicaționale
7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană
7.2.1. Caracteristicile vieții cotidiene
7.2.2. Comunicarea non-verbală
7.2.3. Regulile sociale și vorbirea
7.2.4. Relația dintre față, corp și vorbire
7.2.5. Spațiu și timp în interacțiune
7.2.6. Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric
7.2.7. Teorii despre mediile de informare
7.3. Rezumat
7.4. Test de evaluare/autoevaluare
7.5. Bibliografie

Introducere
Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă
condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este metainstituția de
care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură transmiterea întregului
patrimoniu comunicațional.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe glob care
nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult rămase în urma
procesului tehnologizării.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.1. Etape ale comunicării în evoluția societății umane

Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă

condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este metainstituția de
care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură transmiterea întregului
patrimoniu comunicațional.
Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-temporal-
semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în mai multe etape,
fiecare cu “consecințe profunde asupra vieții individuale și collective„:
- epoca semnelor și semnalelor se referă la ființele preumane, care comunicau
probabil mai complex decât primatele de azi și mai simplu decât cele umane; comunicarea
cuprindea sunete (mârâituri, mormăieli, imitări ale limbajului animal, țipete), expresii faciale,
etc., toate laolaltă alcătuind reguli recunoscute în comun, ca semnificație și interpretare;
instinctele și apoi învățarea, prin repetare, au condos la alcătuirea de sisteme comune de
semne și semnale, în cadrul grupurilor sau familiilor; mesajele folosite erau simple, datorită
capacităților mentale de gândire, abstractizare, sintetizare și conceptualizare, limitate, ceea ce
nu asigura premisele unei dezvoltări culturale complexe; memoria fiind de scurtă durată, nu
exista posibilitatea de a transmite mesaje lungi, semnificative, ci doar din cele scurte, brute.
 - epoca vorbirii și a limbajului este posibil să fi început cu 35000 - 40000 de ani în
urmă, pe vremea oamenilor de Cro-Magnon ale căror picturi au fost considerate ca încercări de
stocare a informației; limbajul s-a amplificat și diversificat, a ajutat oamenii să comunice mai
eficient, să desfășoare activități în comun, ca vânatul, pescuitul, etc., să înfrunte în comun
primejdii; totodată, a apărut conceptualizarea, sintetizarea, analiza și clasificarea
informațiilor, desigur la un nivel primar; a crescut lungimea și durata mesajelor, precum și
complexitatea lor; apar ocupațiile în comun, ca agricultura, creșterea animalelor, formarea
comunităților umane, prin stabilirea oamenilor în locuri stabile; vocabularul, în perfecționare
și limbajul în expansiune, au condus la evoluția condiției umane; dobândirea abilității de a
vorbi a durat mai multe mii de ani.
- epoca scrisului ilustrează evoluția de la reprezentări pictografice la sisteme fonetice,
de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la folosirea literelor
simple, pentru a sugera anumite sunete specifice. După cum arată C. Hariuc în Sociologia
comunicării, primul pas în dezvoltarea scrisului se face odată cu standardizarea semnificațiilor
imaginilor devenită necesară pentru satisfacerea unor nevoi legate de:
- înregistrări de hotare și proprietăți
- schimburi comerciale;
- creșterea și scăderea apelor râurilor;
- mișcarea corpurilor cerești.
Astfel de însemnări, inscripții, pun bazele sistemului pictografic în care simbolul
reprezintă o idée, un concept. Nu oricine putea apela la aceste pictograme convenționalizate,
ele fiind accesibile doar specialiștilor.
-scrierea fonetică – sumerienii au realizat scrierea cuneiformă, care a înlăturat
necesitatea desenării imaginilor obiectelor. Tot ei au pus bazele reprezentării silabelor identice
prin semne identice, ceea ce a condus la prima etapă a scrierii fonetice, deosebit de importantă
în evoluția comunicării umane. Acestei etape i-a urmat după aproape o mie de ani scrierea
alfabetică, una dintre cele mai de seamă realizări din istoria omenirii. Alfabetul a fost
eficientizat de greci, prin standardizare și simplificare, iar după ei, au intervenit romanii, care
au îmbunătățit forma alfabetului care este în uz în prezent.
- suporturi pentru scris – cu ocazia apariției scrisului, a apărut nevoia suportului pe
care omul poate scrie. Acest suport a evoluat și el în timp, de la piatră și tăblițe, la papirus și în
prezent, hârtie. Scrisul și mijloacele portabile au avut un impact deosebit de mare: memorarea
patrimoniului cultural al popoarelor, comunicarea la distanță, apariția bibliotecilor,
consemnarea diferitelor doctrine, scripturi și învățături religioase, pe care omenirea a pus bază
din cele mai vechi timpuri, precum și apariția scolilor în care oamenii învățau să scrie.
- epoca tiparului - tiparul a fost inventat de către Gutenberg. Tipăritul a adus o serie
întreagă de avantaje, ca difuzarea mai amplă și rapidă a informațiilor, care a condus la
răspândirea educației în primul rand prin apariția cărții, a ziarului și a accesului la acestea, pe
baza alfabetizării, a unui număr tot mai mare de persoane; publicațiile determină creșterea
gradului de atașament social, prin extinderea rețelelor sociale, datorită relaționării din ce în ce
mai strânse între indivizii care reușeau să-și transmită mai mult și mai iute, pe calea tiparului,
sentimente, păreri, idei, etc.
- epoca mijloacelor comunicării de masă – de la apariția comunicării până în prezent,
se poate constata manifestarea unor successive revoluții în comunicare: de la sistemul
pictografic la fotografie, apoi la telegraf care a condus la apariția și dezvoltarea mass-media
electronice, urmat în 1895 de cinematograf, în 1896 de radiou, iar după 1900 televiziunea și
televiziunea prin cablu (după 1970). După 1980 apar sistemele multimedia, apoi internetul, ca
sistem informațional global.
Comunicarea de masă a determinat o mai mare apropiere a oamenilor atât de cei aflați
la distanțe uneori imposibil de atins, cât și o dependență ce tinde să devină vitală sub toate
aspectele: depindem de comunicarea on-line, de bagajul informațional existent pe internet, de
integrarea în spațiul virtual.

7.1.1. Spațiile comunicaționale

Spațiile comunicaționale sunt considerate de Daniel Bougnoux ca sfere virtuale, care
suportă influențe reciproce.
Primul spațiu comunicațional este considerat a fi cel natural, în cadrul acestuia
manifestându-se comunicarea animală și expresia comportamentală. După acest prim spațiu
comunicațional, urmează sfera domesticului, casa, spațiu în același timp închis și deschis, în
care pătrund terminalele din exterior: telefon, fax, e-mail, messenger, televizor, cutie poștală.
Sfera didactică, pedagogică, are la rândul său un rol puternic în comunicare, prin elemental
școală, prezentat ca liant între sfera domestică și spațiul public. La rândul său, spațiul public
este caracterizat de colectivitate, spațiu urban cu străzi, instituții, activități culturale, către care
se îndreaptă indivizii preluați din sfera pedagogică.
Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat de sfera
modială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde toate celelalte
spații comunicaționale.
Globalizarea este definită ca extensie la nivel planetar a culturii de masă.

7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană

7.2.1. Caracteristicile vieții cotidiene

Interacţiunea socială reprezintă procesul social permanent şi complex prin care
relaţionăm cu cei din jurul nostru.
Rutina zilnică ne apare ca nesemnificativă, ea fiind creatoare de seturi precise de
obiceiuri. Intervenţiile în rutina zilnică conduc, inevitabil, la stabilirea altor seturi de obiceiuri.
Toate acestea sunt realizabile datorită imitaţiei. Programul zilnic, cu toate activităţile incluse,
devine obişnuinţă şi, prin repetare, capătă aspect de rutină. Aceasta pentru zilele obişnuite.
În zilele de odihnă, de exemplu, există diferenţe, dar ne comportăm aproximativ
identic de la un week-end la altul.
Dacă intervine o schimbare majoră, cum ar fi schimbarea domiciliului sau a locului de
muncă, programul zilnic se va schimba, dar nu în fiecare zi, ci o singură dată, după care vom
începe a urma noul program, ne vom forma un nou traseu de la domiciliu la locul de muncă,
ne vom stabili propriile repere temporale, care vor trebui urmate zilnic, prin repetare,
formându-se, astfel, un nou set de obiceiuri, care vor intra în rutina zilnică.
În al doilea rând, studierea interacţiunii sociale din viaţa cotidiană face lumină asupra
sistemelor sociale şi instituţiilor. Toate sistemele sociale la scară mare, depind de schemele de
interacţiune socială, în care ne implicăm zilnic.
Multitudinea de contacte directe, pasagere şi impersonale, care fiinţează pe moment
între indivizi necunoscuţi, datorită proximităţii spaţiale şi întâmplătoare, se constituie în formă
a neatenţiei civile. Aceasta este una dintre caracteristicile vieţii cotidiene citadine.

7.2.2. Comunicarea non-verbală

În cadrul interacţiunii sociale se manifestă numeroase forme de comunicare non-
verbală, denumită şi limbajul trupului.
Mimica este expresia facială a emoţiei şi constituie unul dintre principalele chestiuni
asupra cărora s-au iscat discuţii în ceea ce priveşte comunicarea non-verbală.
Expresiile faciale, gesturile şi poziţiile trupului sunt folosite în mod continuu pentru a
completa exprimări formulate prin cuvinte, dar şi pentru a transmite mesaje complete fără a se
apela la comunicarea verbală.
Pe de o parte, limbajul trupului poate accentua ceea ce transmitem prin viu grai, iar pe
de altă parte poate induce în eroare, între expresia facială şi ceea ce vrem să transmitem putând
apărea inadvertenţe, în sensul că faţa exprimă altceva decât ceea ce spunem, sau ceea ce vrem
să se înţeleagă. Acest lucru se poate realiza atât conştient, cât şi inconştient.
O însemnătate aparte o are durata unei expresii faciale, timpul scurt de câteva secunde
putând transmite cu totul altceva decât un timp mai lung care uneori conduce către efecte
contrare.
În contextul interacţiunii sociale cotidiene, termenul „faţă“ se referă în special la
aspectul exterior individului, pe care acesta îl afişează în societate. Mimica feţei, poziţia
corpului, ţinuta, gesturile cu care individul iese în public sunt mai mult ţinute sub control,
deoarece situaţia îmbracă un aspect formal.
Tactul şi diplomaţia sunt două instrumente de comportament şi comunicare absolut
necesare în viaţa publică. Efectul produs de fiecare dintre aceste două instrumente poate fi
unul uriaş pozitiv sau negativ pentru viaţa socială a indivizilor.
Persoanele publice, cele din faţa camerei de filmat, cele aflate în faţa unui public, chiar
şi pe stradă, necesită abordarea unei măşti, masca socială, pentru a nu-şi arăta defectele,
adevărata faţă, pentru a nu fi vulnerabili etc.
În cazul în care suntem în interacțiune cu ceilalți, noi oamenii dispunem de abilitatea
autocontrolului atât în ceea ce privește expresia facială cât și pozișia trupului.

7.2.3. Regulile sociale și vorbirea

Vorbirea, prin conversaţii informale, stă la baza interacţiunii umane. Studiul
conversaţiilor a condus la întemeierea etnometodologiei (Garfinkel, 1984).
„Etnometodologia reprezintă studiul etnometodelor – metodele populare sau
neprofesionale – pe care oamenii le folosesc pentru a înţelege ce anume fac ceilalţi şi
îndeosebi ce anume spun“.
După cum s-a constatat, în majoritatea cazurilor este necesar a cunoaşte contextul
social în care se desfăşoară o activitate, ceea ce nu este exprimat în cuvinte, pentru a înţelege
mesajul transmis prin cuvinte.
 - Înțelegeri împărtășite
Discuţiile pe care le purtăm zilnic sub formă de convorbiri presupun înţelegeri
împărtăşite. Acest fapt este condiţionat, aşa cum am stabilit anterior, de cunoaşterea
contextului social în cadrul căruia se desfăşoară acţiunea, deoarece o anumită întrebare, cât se
poate de banală, necesită un anumit răspuns, determinat tocmai de cunoaşterea contextului
social amintit.

- Conversație formală/neformală
Aparent, nu observăm în conversaţiile cotidiene cât de întrerupte, ezitante şi lipsite de
corectitudine gramaticală sunt acestea.
Conversaţia zilnică, neformală, se prezintă diferit de cea formală pe care o găsim
tipărită în cărţi, deoarece în actul social al conversaţiei zilnice, aceasta este completată cu
gesturi, mimică, zgomote etc. care sunt percepute direct, comparativ cu tiparul, care trebuie să
descrie în cuvinte aşezate perfect gramatical orice informaţie comunicativă.
O aparentă neatenţie civilă, manifestată în situaţiile mai puţin oficiale apare şi în
conversaţie. Dar ea este atenuată de celelalte forme de comunicare, forme care exprimă cu o
intensitate mult mai mare conţinutul mesajului decât vorbirea, oricât de corectă.

- Vigilența controlată
Strigătele de răspuns sunt forme specifice de exprimare. Ele nu reprezintă vorbirea, dar
aparţin sunetelor: exclamaţii, mormăieli etc. Irving Goffman le-a denumit „strigăte de
răspuns“.
Aceste strigăte de răspuns nu sunt reacţii involuntare. Fiecare strigăt de răspuns are
rolul de a conferi actului comportamental declanşator dimensiunea, intensitatea şi importanţa
cuvenită.
Strigătele de răspuns sunt adresate aparent indirect anturajului social de moment.
Aceasta demonstrează că exclamaţiile ce se constituie sub formă de strigăte de răspuns fac
parte din abiliatea noastră de a gestiona propria viață socială.

- Vorbirea spontană/citită și greșelile de vorbire

Primul cercetător care a analizat greşelile de vorbire este S. Freud. El a ajuns la
concluzia că „greşelile de vorbire, inclusiv cuvintele pronunţate greşit sau întrebuinţate greşit
sau bâlbâielile nu sunt niciodată întâmplătoare. Ele sunt motivate conştient de senzaţii care
sunt reprimate de conştient sau pe care încercăm în mod conştient, dar lipsit de succes să le
reprimăm. Deseori, aceste senzaţii implică asocieri sexuale“.
Uneori, greşelile de vorbire pot fi luate drept glume. La fel şi folosirea nepotrivită, în
mod conştient, a cuvintelor cu mai multe înţelesuri.
Un aspect deosebit în analiza greşelilor de vorbire îl constituie comparaţia dintre
discursurile sau convorbirile scrise şi cele orale, directe.
Primele sunt mai uşor acceptate de către public, celelalte sunt condamnate, deoarece
din partea unei comunicări scrise se aşteaptă mai multă perfecţiune.
De asemenea, persoanele publice, care în general citesc discursurile sunt mai aspru
criticate în cazul greşelilor de vorbire.

7.2.4. Relația dintre față, corp și vorbire

- Interacțiuni focalizate/nefocalizate
 Întâlnirile sunt interacţiuni focalizate. Interacţiunile focalizate, deseori divizate în
întâlniri distincte, au loc atunci când indivizii care se întâlnesc iau parte reciproc la ceea ce
spun sau ce fac.
Un alt gen de interacţiuni sunt cele nefocalizate, atunci când indivizii îşi
conştientizează, reciproc, prezenţa, în cazul unor întruniri, când nu discută direct unii cu alţii.
Ex: mulţimea de la o adunare, de la o petrecere, sau publicul aflat în sală la o piesă de teatru.
Întâlnirile presupun o anumită deschidere, în sensul că indivizii oferă informaţie către
ceilalţi, în vederea producerii unei impresii, al cărui efect îl aşteaptă. Aceasta se realizează în
primul rând prin expresii date, adică expresii faciale şi cuvinte, pentru a produce impresie, iar
în al doilea rând prin expresii emise, prin care indivizii controlează impresia produsă,
exactitatea acesteia.
- Pauzele cotidiene
Pe parcursul unei zile, indivizii desfăşoară diferite activităţi care presupun întâlniri
distincte focalizate, sau nefocalizate.
Având în vedere specificul fiecărei activităţi, este necesară existenţa unor markeri, sau
după Goffman „paranteze“, pentru a delimita sau a distinge fiecare segment de interacţiune de
celelalte, sau de interacţiunea nefocalizată, care de obicei se constituie ca şi cadru de
desfăşurare al celei focalizate. De ex: clopoţelul care anunţă sfârşitul unei ore de curs,
constituie un marker, o paranteză, el delimitând ora de curs de alta, prin inserarea unei pauze.

- Administrarea impresiei
Managementul impresiei este puternic legat de conceptul de rol social.
În funcţie de statusul pe care-l ocupăm în ierarhia socială, avem de interpretat un rol,
care este determinant pentru modul în care acţionăm.
Pentru a-şi administra cât mai avantajos impresia, indivizii adoptă modelul
dramaturgic, în sensul că viaţa socială este imaginea vieţii interpretată de actorii sociali, pe o
scenă.
Este ceea ce deseori numim scena vieţii.
Prin intermediul diferitelor forme de management al impresiei, indivizii caută să-şi
atingă diverse scopuri, determinându-i pe ceilalţi să le răspundă într-un mod avantajos.
Impresia produsă asupra celorlalţi, este de multe ori manageriată în vederea
manipulării acestora, uneori în scopul mascării realităţii care poate depuncta individul.

- Formal/neformal în viața socială

Referitor la viaţa socială, sociologii au considerat că o mare parte a ei este împărţită
între regiunea „din faţă“ şi regiunea „din spate“.
Regiunea „din faţă“ cuprinde toate acele situaţii în care individul se află pe scena vieţii
publice, ceea ce presupune o anumită atitudine, comportament, imagine şi prestaţie.
Aici totul se desfăşoară la nivel formal, oficial sau protocolar, în funcţie de împrejurări.
Regiunea „din spate“ este zona de culise, zona în care individul se pregăteşte pentru a
ieşi „în faţă“.
Aici el îşi desfăşoară tot arsenalul de care dispune, pentru a-l restructura sau
reorganiza, după îi impune rolul. Tot în regiunea „din spate“, individul se relaxează, devine
neformal, recurgând la ceea ce există în sinea lui sub denumirea de „om de rând“.
În mod special, imaginea din faţă include printre altele şi rolul de a ascunde imaginea
reală a individului. Acest lucru uneori este imposibil, pentru realizarea lui fiind necesară
existenţa unui puternic autocontrol, ori, există situaţii în care adevărul despre individ transpare
dincolo de imaginea publică pe care el şi-a construit-o.
Regiunea „din faţă“ oferă o imagine ce rezultă din activitatea individului desfăşurată în
regiunea „din spate“.

- Zonele spațiului personal

Pentru a putea delimita spaţiul personal, este necesar a fi abordate diferenţele
culturale. După cum se ştie, occidentalii sunt indivizi mai distanţi decât orientalii, aşadar
distanţa dintre ei este de obicei mai mare, o apropiere în stil oriental părând ciudată şi
conducând la suspiciuni.
În concepţia lui E.T. Hall există patru zone de spaţiu personal:
 distanţa intimă, până la jumătate de metru, este rezervată unui număr
redus de contacte sociale; doar cei implicaţi în relaţii permiţând atingerea
corpului precum iubiţii sau părinţii şi copiii, operează în această zonă de
spaţiu privat.
 distanţa personală, de la 0,50 m la 1,20 m, este spaţiul normal pentru
întâlniri cu prietenii şi cunoştinţele apropiate.
 distanţa socială, de la 1,20 m la 3,50 m, este de obicei zona pentru
împrejurări formale precum interviurile.
 distanţa publică, peste 3,50 m, care se menţine de obicei între individ şi
public.
Zonele cele mai aglomerate sau încărcate sunt, de obicei, cele de distanţă intimă şi
personală. Încălcarea acestor zone fără permisiunea „proprietarului“, poate declanşa o reacţie
mai mult sau mai puţin agresivă, în încercarea acestuia de a-şi revendica spaţiul personal sau
intim.
Spaţiul se mai deosebeşte şi după caracteristici biologice, fizice şi psihice.

7.2.5. Spațiu și timp în interacțiune

Printre factorii care influenţează interacţiunile dintre oameni se numără şi convergenţa
timp-spaţiu.
În vederea realizării planificării activităţii zilnice umane, a stabilirii şi înfăptuirii
întâlnirilor, este necesară împărţirea duratei unei zile în spaţii temporale bine definite,
specifice şi caracterizate de anumite activităţi. Parcurgând pe zone temporale durata unei zile,
parcurgem şi spaţiul, deoarece activităţile umane se desfăşoară nu numai temporal, ci şi
dimensional. Regionalizarea vieţii sociale se referă la modul în care este împărţită în zone de
timp şi spaţiu viaţa socială, în funcţie de regiunile „din faţă“ şi „din spate“ ale acesteia.

- Măsurarea timpului
Măsurarea timpului are o deosebită însemnătate din punct de vedere sociologic,
deoarece ora standardizată se constituie ca un nucleu al desfăşurării activităţilor umane, atât a
celor ce privesc viaţa individuală cât şi a celor ce privesc viaţa colectivă. Satul global
informaţional nu ar putea exista în afara unei corelări temporale, întâlnirile nu ar mai avea loc
etc.

7.2.6. Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric

Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe glob care
nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult rămase în urma
procesului tehnologizării.
Dar, studiind comportamentul zilnic al indivizilor din societăţile dezvoltate, s-a
constatat că aceştia, deşi utilizează frecvent posibilităţile oferite de tehnologia cea mai
avansată, nu le folosesc în permanenţă, alegând în unele situaţii să recurgă la întâlniri de tipul
face-to-face, cu preţul unor eforturi fizice deosebite: întâlnirile de afaceri, de exemplu,
determină indivizii să călătorească pe distanţe mari, în condiţiile în care totul s-ar putea
comunica prin telefon, fax, bancă etc.
Nevoia indivizilor de a se întâlni în situaţii de co-prezenţă a fost exprimată în forma de
constrângere a proximităţii.

- Behaviorismul de la micro la macrosocial

Comportamentul cotidian, manifestările acestuia în situaţii de interacţiune de tip faţă-
în-faţă, a fost studiat sub denumirea de microsociologie. Interacţiunea de tip faţă-în-faţă este
considerată ca bază principală a tuturor formelor de organizare socială. Studiile microsociale
sunt esenţiale în studiul schemelor instituţionale de ansamblu.
„Macrosociologia este analiza sistemelor sociale la scară mare, ca sistemul politic sau
ordinea economică. Totodată, ea include analize ale proceselor de schimbare pe termen lung,
cum ar fi dezvoltarea industrială“.
Analiza macrosocială este indispensabilă în ceea ce priveşte studiul mediului
instituţional şi al vieţii cotidiene.
Cele două tipuri de analize, micro şi macro se află într-o permanentă interacţiune, ele
determinându-se reciproc.

7.2.7. Teorii despre mediile de informare

- Teoria lui Harold Innis (1950)

Innis a susţinut că între medii diferite de informare şi organizarea formelor contrastante

ale societăţii se manifestă o influenţă directă. În teoria lui, a pornit de la ideea continuităţii în
timp îndelungat a anumitor medii de informare. Dar un mare impediment constă în faptul că
aceste medii de informare sunt greu sau imposibil de transportat prin spaţiu. De aceea, el a
subliniat că societăţile care depind de o astfel de formă de comunicare nu au posibilitatea de a
deveni foarte cunoscute. Ca exemplu, civilizaţia antică a cărei formă de comunicare a
constituit-o săparea hieroglifelor în piatră, s-a făcut foarte greu şi puţin cunoscută, tocmai
datorită acestei forme greoaie de comunicare, prin care mesajele s-au transmis dificil în locuri
îndepărtate atât în timp cât şi în spaţiu.
Prin comparaţie, Innis apelează la mijlocul de comunicare folosit de romani, care le-a
permis controlul asupra regiunilor îndepărtate pe care le stăpâneau, prin scrierea mesajelor pe
papirus, mesajele devenind uşor transportabile.
 - Teoria lui Marshall McLuhan (1964)
Mc Luhan a avansat ideea conform căreia mediul reprezintă mesajul.
El a subliniat că acelaşi mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societăţii,
precum şi asupra membrilor săi, în funcţie de mijloacele de comunicare ce asigură transmisia.
După părerea lui, „ceea ce are importanţă nu mai este conţinutul mesajului, ci modul în care el
este transmis şi, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare folosite pentru a-l transmite“.
Mc Luhan clasifică mijloace de comunicare în calde şi reci. Conform teoriei lui,
„aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnică de difuzare colectivă
este mai bogată în informaţii, cu atât mai puţin va solicita participarea receptorului. În acest
caz, este vorba de un mijloc cald. În schimb, când tehnica folosită este săracă în informaţii, ea
solicită intens concursul sau participarea destinatarului mesajului: atunci ea este calificată
drept rece“.
Tot McLuhan este cel care apreciază că mediile electronice creează satul global
informaţional unde aceeaşi informaţie este accesibilă tuturor indivizilor de pretutindeni, fără
nici o deosebire, în acelaşi timp. Această idee este contrazisă de părerea conform căreia
egalitatea în ceea ce priveşte primirea şi trimiterea de informaţie nu există.
Atât Harold Innis cât şi Marshall McLuhan au susţinut prin intermediul cercetărilor
chiar dacă acestea au prezentat diferenţe, ideea conform căreia media influenţează societatea
în mai mare măsură prin modalităţile de comunicare şi într-o mai mică măsură prin conţinutul
actului comunicaţional.

- Jurgen Habermas: sfera publică

Reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, care a realizat o analiză şi o critică a industriei

culturii care diminua mult capacitatea creatoare, critică şi independentă a indivizilor în ceea ce
priveşte opţiunea culturală, Habermas a preluat ideea de bază, focalizând sistemul său pe
dezvoltarea mediilor de informare de la începutul sec. al XVIII-lea până în momentul actual,
cu accent pe formarea şi apoi prăbuşirea sferei publice.
„Sfera publică reprezintă o zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate probleme
de interes general şi se pot forma opinii“.
Habermas explică modul în care s-a dezvoltat sfera publică: în saloanele şi cafenelele
din marile oraşe europene, unde oamenii se întâlneau şi discutau, dezbăteau, analizau, ofereau
soluţii privitor la problematica momentului respectiv.
Atunci au apărut foile volante care conţineau ştiri, ziare, reviste de scandal etc. „Sfera
publică – cel puţin în principiu – implică indivizi cu drepturi egale care se întâlnesc, într-un for
pentru dezbatere publică…“
Dar ceea ce se întâmplă în sfera publică poate deveni prin manipulare un act fals şi
atunci opinia publică nu mai este formată la modul sincer, printr-o formă de socializare prin
cointeresare, ci prin manipulare sub formă de socializare prin constrângere, prin control
unilateral.
În concluzie, teoria lui Habermas are meritul de a fi evidenţiat rolul determinant al
mediilor de informare în crearea sferei publice dominată de opinie publică şi de dezbatere
publică.

- Baudrillard: teoria hiperrealității

 Analist al mediilor de informare, Jean Baudrillard consideră că impactul mediilor
electronice este atât de puternic asupra vieţii sociale, încât în lipsa acestora am fi puternic
dezorientați în viața cotidiană.
Repetarea situaţiilor reale în diferite trepte spaţio-temporale ca de exemplu o ştire de
senzaţie care în primul rând fiinţează la locul faptei, apoi este transmisă prin imagini televizate
la nivel global, după care aceeaşi ştire este discutată, analizată în casele oamenilor, apoi la
nivel de conştiinţă individuală, fiind pe de altă parte preluată de media scrisă şi audio, creează
o nouă dimensiune a realităţii.
Baudrillard susţine că, „într-o epocă în care mass-media se află peste tot, se creează o
nouă realitate, de fapt o hiperrealitate compusă din conduita oamenilor şi imagini ale mediilor
de informare. Lumea hiperrealităţii este construită din simulacre – imagini care îşi au originea
în alte imagini şi din acest motiv nu se bazează pe o realitate externă“.
Cu alte cuvinte, după J.B. hiperrealitatea reprezintă imaginea de final, formată din mai
multe imagini, ce nu se află în contact direct cu realitatea externă imaginilor propriu-zise, o
dimensiune aflată în orice spaţiu şi în orice timp, dar diferită de spaţiul şi timpul real, putând fi
manipulată prin mecanismele gândirii.

- John Thompson: mediile de informare moderne

Criticându-i pe adepţii Şcolii de la Frankfurt, Thompson neagă aspectul distructiv al

influenţei media asupra capacităţilor creatoare ale indivizilor. El abordează analiza mediilor de
informare sub trei aspecte:
1. interacţiunea de tip faţă în faţă, existentă în context de co-prezenţă, presupune
existenţa unui nivel spaţio-temporal comun în ceea ce-i priveşte pe cei implicaţi şi nu în
ultimul rând dialog;
2. interacţiunea mediată, unde intră în scenă tehnologia mediatică – ziarele, ceea ce
presupune o extindere în timp şi spaţiu, posibilitatea ruperii de contextele reale, este orientată
către alte persoane decât cele implicate, presupune dialog şi tinde în mare măsură către
hiperrealitatea descrisă de Baudrillard;
3. cvasi-interacţiunea mediată, referitoare în deosebi la relaţiile sociale create de mass-
media, caracterizată de posibilitatea separării de contextele reale, precum şi extindere spaţio-
temporală, dar orientată către o mulţime eterogenă de receptori şi nu în ultimul rând,
presupunând monologul şi aproape confundându-se de această dată cu hiperrealitatea din
teoria lui Baudrillard.
Contrar lui Baudrillard, Thompson consideră că cvasi-interacţiunea mediată nu are
capacitatea de dominare asupra primelor două. Din teoria lui se desprinde însă un alt fapt real:
mass-media se prezintă ca factor de dezechilibru în balanţa public-privat, invadând spaţiul
personal. Acest spaţiu personal pe care individul îl preţuieşte în mod deosebit este bombardat
permanent şi sistematic cu o informaţie fabricată care ajunge la un moment dat chiar să-l
definească. Este momentul în care noua identitate a spaţiului privat o anihilează pe cea veche.
Acest moment este markerul care desparte individualul de general, în sensul că de acum
înainte spaţiul privat se va disipa în cel public, iar cel public îl va înghiţi pe cel privat. În
concepţia lui Thompson, cvasi-interacţiunea mediată este unidirecţionată, în comparaţie cu
celelalte două tipuri de interacţiune, care presupun schimb de informaţie bidirecţionat.
Să ne reamintim...
- etapele dezvoltării comunicării umane, specificul spațiilor comunicaționale, viața cotidiană,
comunicarea non-verbală.

7.3. Rezumat
Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-temporal-
semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în mai multe etape,
fiecare cu consecințe profunde asupra vieții individuale și collective.
Spațiile comunicaționale sunt considerate de Daniel Bougnoux ca sfere virtuale, care
suportă influențe reciproce. Primul spațiu comunicațional este considerat a fi cel natural, în
cadrul acestuia manifestându-se comunicarea animală și expresia comportamentală. După
acest prim spațiu comunicațional, urmează sfera domesticului, casa, spațiu în același timp
închis și deschis, în care pătrund terminalele din exterior: telefon, fax, e-mail, messenger,
televizor, cutie poștală. Sfera didactică, pedagogică, are la rândul său un rol puternic în
comunicare, prin elemental școală, prezentat ca liant între sfera domestică și spațiul public. La
rândul său, spațiul public este caracterizat de colectivitate, spațiu urban cu străzi, instituții,
activități culturale, către care se îndreaptă indivizii preluați din sfera pedagogică.
Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat de sfera
modială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde toate celelalte
spații comunicaționale. Globalizarea este definită ca extensie la nivel planetar a culturii de
masă.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe glob care
nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult rămase în urma
procesului tehnologizării.

7.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Evoluția formelor de comunicare în istoria societății umane.
2. Influența rutinei zilnice asupra comportamentului social al indivizilor
3. Influența mediilor moderne de informare asupra vieții sociale
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
 Care sunt factorii sociali care au influențat evoluția procesului de comunicare?
 Cum influențează mediile de comunicare procesul educațional al indivizilor?
 Care sunt implicațiile comunicării non-verbale la nivelul interacțiunii sociale?
 Care sunt meritele și limitele teoriilor reprezentative despre mediile de informare?
7.5. Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Engl. Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iași, 1997
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into a
Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom,
Iași, 1999
Neagu Udroiu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Ș. Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi, 2000
Tschentscher, F., Capelli, C, Geisert, H., Krainitzki, H., Schmitz, R.W. & Krings, M. in
Neanderthals and Modern Humans: Discussing the Transition, eds. Orschiedt, J. & Weniger,
G.C. (Neanderthal Museum, Mettmann, Germany), 2000
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966