COMUNICAREA

Martin Luther King Jr. (15 01.1929, Atlanta, Georgia – 4. 04. 1968, Memphis, Tennessee)

a fost un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru
drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii.A organizat și a
condus marșuri în favoarea dreptului la vot, pentru desegregare rasială și alte drepturi civice
elementare pentru cetățenii de culoare nord-americaniÎn timpul unui marș pentru libertate (28
august 1963) a pronunțat unul dintre cele mai celebre discursuri: I have a dream (Am un vis).
Martin Luther King a fost cel mai tânăr laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1964 pentru
lupta împotriva segregației rasiale și discriminării rasiale. A depus eforturi în lupta împotriva
sărăciei precum și a opririi războiului din Vietnam. King a fost asasinat pe data de 4 aprilie
1968, în Memphis, Tennessee. După moartea sa i s-a acordat Medalia prezidențială pentru
libertate în 1977 și Medalia de Aur în 2004; În 1986 ziua lui Martin Luther King a fost
declarată zi federală în Statele Unite.

NOTIUNEA DE COMUNICARE

Toate definițiile date comunicarii, indiferent de scolile de gandire carora le apartin sau de
orientările in care se inscriu, au cel putin urmatoarele elemente comune:

• Comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri fie de la un

individ la altul, fie de la un grup la altul;
• Comunicarea este un atribut al speciei umane, este principalul mijloc de socializare.
• Niciun fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim
fiecare dintre noi zilnic si până la activitațile complexe desfașurate la nivelul
organizațiilor, nu pot fi concepute in afara procesului de comunicare.
Comunicarea, afirma Ioan Dragan, "a devenit un concept universal si atotcuprinzator pentru
că << totul comunică>>

Istoria comunicării

S-ar părea că primele forme de comunicare scrisă, sub forma picturilor cu conținut epic, au
apărut acum 30.000 ani. (picturi rupestre din peșteri care datează din Paleolitic).Comunicarea
umană a fost estimată a fi apărut acum 500.000 ani. Evoluția omului a devenit și evoluția
comunicării până la ceea ce este astăzi comunicarea prin scris, limbaj. Succedând comunicării
prin picturi, petroglifele-sunt sculpturi în piatră care imortalizează un eveniment.
Pictogramele –sunt simboluri grafice care reprezintă o idee, o activitate, un obiect. Ex.
hieroglifele egiptene Ideogramele –scrisul cuneiform.

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din antichitate.
In fapt, însăși etimologia termenului sugerează acest lucru;
Cuvântul "comunicare" provine din limba latină "communis" care înseamnă "a pune de
acord", "a fi in legatură cu" sau "a fi în relație", desi termenul circula in vocabularul anticilor
cu sensul de "a transmite și celorlalți", "a împărtăși ceva celorlalți". Deși termenul este de
origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii.

Pentru aceștia, arta cuvântului, măiestria de a-ți construi discursul si de a-l expune în Agora
era o condiție indispensabilă statutului de cetățean, dacă avem în vedere faptul că accesul la
funcțiile publice ale cetății era accesibil oricărui cetățean grec prin tragere la sorți.

Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetatățenilor de a se reprezenta pe ei insăși
in fața instanțelor de judecată, "Apararea lui Socrate" fiind un exemplu in acest sens. Epoca
modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul
tehnico-științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând
comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități ceea ce a determinat
crearea de noi sisteme și modalități de comunicare. In prezent comunicarea, informațiile
reprezintă principala dimensiune a existenței fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă în
viața fiecărui individ, incât nici măcar nu mai este percepută ca activitate distinctă.

Să ne imaginăm urmatoarea situație:

" Este dimineață. X se trezeste și ia micul dejun. In acest timp radioul este deschis si din
difuzor se aude o emisiune de știri. Terminând micul dejun, X se indreaptă spre serviciu. In
drum se întâlnește cu un vecin, pe care il salută. In autobuzul care-l duce la serviciu, X aude o
nouă emisiune de radio care comunică știrile zilei, ora exactă și informații meteo. Ajuns la
serviciu, intră în comunicare cu colegii despre proiectul in care este implicată firma. Șeful il
cheamă și îi comunică noile instrucțiuni pe care el, în calitatea sa de șef de proiect, trebuie să
le discute cu echipa pe care o conduce. Intreaga zi si-o desfasoara astfel, cu excepția pauzei de
prânz cand citește ziarul si schimbă câteva cuvinte cu chelnerul care îi aduce mâncarea. Odată
incheiat programul de lucru, X se intoarce acasa si pe drum meditează asupra reușitei
proiectului la care lucrează si a consecințelor acestuia asupra carierie sale. Ajuns
acasă,urmărește știrile și un film documentar despre clima tropicală."
Pe baza situației prezentate putem identifica câteva din particularitățile comunicării:

1. comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni in legătură unii cu ceilalti, in mediul din
care fac parte; este un proces continuu care implică raporturi de forță și o permanentă
ajustare și acordare.
2. în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor
scopuri:
▪ să fim recepționați (auziți sau citiți)
▪ să fim înțeleși
▪ să fim acceptați
▪ să provocăm o reacție (o schimbare de comortament sau de atitudine)
3. orice proces de comunicare are o triplă dimensiune:
▪ comunicarea exteriorizată (actiunile verbale si neverbale observabile de
către interlocutori),
▪ metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și
▪ intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său
interior, la nivelul sinelui);
4. orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc intr-un anume
spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație de
strânsă interdependență;
5. procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorita faptului ca orice comunicare
o data inițiată are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în
proces;
6. procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un
mesaj, el nu mai poate fi "oprit" in "drumul" lui către destinatar.

Modelul teoriei informaţiei

In 1949 doi ingineri americani (C. Shannon şi W. Weaver), angajaţi ai companiei telefonice
Bell, au elaborat un model matematic al comunicării, gândit pentru a ameliora eficienţa
utilizării canalelor de comunicare, mai ales cablul telefonic şi undele radio.
Conform modelului Shannon și Weaver, „a comunica înseamnă a transmite un semnal care
este primit”. Decizia de a trimite sau nu un mesaj, ori de a alege dintr-o varietate de mesaje,
revine sursei.

ELEMENTELE MODELULUI MATEMATIC AL COMUNICĂRII

1. Sursa – este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în acest caz despre
o comunicare intenționată.

2. Emițătorul (sau transmițător) – transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de

comunicare.

3. Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit semnalele

4. Bruiajul – afectează comunicarea, obturând total sau parțial canalul de comunicare. Chiar
transmiterea mai multor mesaje simultan prin același canal, se poate constitui într-o sursă de
bruiaj.

5. Receptorul (sau decodorul) – transformă semnalele acustice, luminoase sau binare în

mesaje pentru a fi înțelese de către destinatar.

Receptorul, ca și emițătorul la rândul său, reprezintă mijloace de comunicare fizice (asemeni

canalului) al căror scop este să pregătească mesajul pentru transmitere / recepție.

Cei doi matematicieni şi-au reprezentat comunicarea sub forma unui proces linear simplu.
Informaţia, potrivit teoriei informaţiei, este ceea ce reduce prin transmiterea ei ignoranţa şi
incertitudinea privind starea unei situaţii date şi măreşte capacitatea de organizare, structurare
şi funcţionare a unui sistem dat.

Clasificarea comunicării

Clasificarea comunicării a ponit de la cele două tipuri principale de comunicare:

 1. comunicarea verbală
• într-un sens
• în ambele sensuri (cu feed-back)
2. comunicare non-verbală
o într-un sens
o în ambele sensuri

Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de idei în
societate.

Limbajul are 6 funcții:

1. Funcția emotivă – care exprimă direct atitudinea vorbitorului față de cele spuse de el.

2. Funcția conativă sau persuasivă-care urmărește un anumit tip de răspuns din partea
destinatarului.

3. Funcția referențială-sau cognitivă-vizează referentul, interesul fiind pentru conținutul

exprimat.

4. Funcția fatică-se referă la controlul canalului de comunicare dintre doi interlocutori.

5. Funcția metalingvistică-se referă la codul utilizat, atunci când în comunicare apare

necesitatea atenționării în legătură cu codul utilizat.

6. Funcția poetică-vizează mesajul, modul de exprimare și forma care rețin atenția la fel ca și
conținutul mesajului.

O caracteristică a limbajului este productivitatea sa-orice persoană putând construi mesaje

inteligibile pentru interlocutorii aceleiași comunități lingvistice cu privire la orice subiect real
sau imaginar. Astfel pot apărea mesaje sau relatări in absentia despre anumite evenimente,
situații realizând o subclasă degradantă de mesaje - zvonurile sau minciuna.

Comunicarea verbală este orală și scrisă ,cele două forme având câteva deosebiri.

1. Comunicarea scrisă are un caracter definitiv (exclude negocierea sensurilor) este logică,
precisă, interlocutorii putând fi separați în spațiu și timp.

2. Comunicarea orală-limbajul verbal-are o forță de sugestie mai mare și particularități în

funcție de sexul, vârsta sau statutul social al interlocutărilor
CURS II COMUNICARE

FORME ALE COMUNICARII

Un prim criteriu luat in clasificarea formelor comunicarii il constituie modalitatea sau tehnica
de transmitere a mesajului, identificand, dupa Ioan Dragan:

• comunicarea directa, in situatia in care mesajul este transmis uzitandu-se mijloace

primare- cuvant, gest, mimica;
• si comunicarea indirecta, in situatia in care se folosesc tehnici secundare- scriere,
tiparitura, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.

In cadrul comunicarii indirecte distingem intre:

• comunicare imprimata (presa, revista, carte, afis, etc.);

• comunicare inregistrata (film, disc, banda magnetica etc.);
• comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);
• comunicare radiofonica (radio, TV, avand ca suport undele hertziene)

In functie de modul in care individul, sau indivizii, participa la procesul de comunicare,

identificam urmatoarele forme ale comunicarii:

• comunicare intrapersonala (sau comunicarea cu sinele; realizata de fiecare individ in

forul sau interior);
• comunicarea interpersonala (sau comunicare de grup; realizata intre indivizi in cadrul
grupului sau organizatiei din care fac parte; in aceasta categorie intra si comunicare
desfasurata in cadrul organizatiei);
• comunicarea de masa (este comunicarea realizata pentru publicul larg, de catre
institutii specializate si cu mijloace specifice.

Un alt criteriu il reprezinta modul de realizare a procesului de comunicare, in functie de

relatia existenta intre indivizii din cadrul unei organizatii, identificand astfel:
 • comunicare ascendenta (realizata de la nivelele inferioare ale unei organizatii catre
cele superioare);
• comunicare descendenta (atunci cand fluxurile informationale se realizeaza de la
nivelele superioare catre cele inferioare);
• comunicare orizontala (realizata intre indivizi aflati pe pozitii ierarhice similare sau
intre compartimentele unei organizatii in cadrul realtiilor de colaborare ce se stabilesc
intre acestea).

Indiferent de forma pe care o imbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente
structurale caracteristice :

1. existența a cel puțin doi parteneri între care se stabilește o anumită relație;

2. capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale intr-un anumit cod, cunoscut de

ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare
partenerii "joacă" pe rând rolul de emițător și receptor);
3. existența unui canal de transmitere a mesajului.

Mesajul dorit a fi transmis prin procesul de comunicare –una dintre scopurile comunicării-
poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, non-verbal sau paraverbal.

Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor. Limbajul tăcerii-este
o formă de limbaj cu profunde semnificații comunicative deoarece poate însemna:

• Lipsa răspunsului la o întrebare

• Plictiseală
• Ascultare atentă-înseamnă înțelegerea, interpretarea și integrarea informației primite
• Meditația

Comunicarea non-verbală însoțește limbajul verbal și comunică o serie de informații despre

emitent:

• Starea de sănătate
• Origiea socială
• Originea geografică
• Starea de spirit

Mijloacele de comunicare non-verbale au fost grupate în 8 tipuri (Hayes, Orrel 1997)-

paralimbaj,

• contact vizual,
• expresii faciale,
• postura,
• gestica,
• atingerea,
 • proximitatea,
• îmbrăcămintea.

In cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ, ponderea cea mai importanta o
detine, in mod surprinzator, limbajul nonverbal, 55%, (fizionomie,gestică, postură) datorita
faptului ca acest tip de comunicare este deosebit de subtil si de complex, având un grad redus
de constientizare. Limbajul nonverbal este urmat de cel paraverbal cu 38% (tonul, volumul,
ritmul vocii) si de limbajul verbal cu numai 7%.

Comunicarea nonverbală este o componentă esențială în viața de zi cu zi. Această axiomă

enunță urmatorul lucru referitor la comunicarea nonverbală și limbajul trupului:

Când ceea ce spuneți nu este în concordanță cu ceea ce faceți, interlocutorul va crede ceea
ce vede, adică semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastră.

1.Limbajul paraverbal este o formă a limbajului neverbal, o formă vocală reprezentată de:

• tonalitatea si inflexiunile vocii,

• ritmul de vorbire,
• modul de accentuare a cuvintelor,
• pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.
• Fluența vorbirii

Toate acestea furnizează informații despre starea în care se află vorbitorul (nesiguranță,
anxietate, furie, neliniște). Paralimbajul are rolul de:

• susține mesajele verbale (râsul însoțește formularea „ este amuzant „)

• Accentuarea mesajelor verbale („ Ieși afară „ și brațul întins îndreptat spre ușă)
• Înlocuirea mesajelor verbale (tăcere=degetul arătător dus la buze)
• contrazicerea mesajelor verbale („ m-am supărat pe tine„ însoțită de zâmbet)

2.Contactul vizual

Are poate rolul cel mai important în emiterea și mai ales receptarea mesajelor deoarece:

• Multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata și

calitatea contactului vizual.

Contactul vizual are o serie de reguli nescrise.

• Putem privi o persoană necunoscută fără a-i provoca reacții ostile aprox. 1,28
secunde.
• Pentru a construi o relație de comunicare trebuie să păstrăm contactul vizual
cam 60% – 70% din timp.
O durată mai mare a contactului vizual presupune dorința de conversație/intimitate Lipsa
contactului vizual semnifică ostilitate/inamiciție.

Contactul vizual

• Reglează fluxul conversației

• Furnizează feed-back
• Semnalează natura relației
• Exprimă emoția

3.Expresia facială

Fața este cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura faței conferind
mobilitate care exprimă o varietate de emoții, reacții, sentimente. Fața omenească poate
furniza 18 tipuri de informații printre care: temperament, inteligență,vârstă, stare de sănătate,
dispoziție.

De asemenea, expresiile emoționale de bază sunt înnăscute, manifestându-se similar la

persoane din medii culturale diferite și la persoane care nu le-au însușit prin învățare.

Emoțiile sunt un sistem fundamental de evaluare a realității și luare a deciziilor, ce a apărut

înaintea rațiunii și conștiinței și care există la toate mamiferele. Fiind format din structuri
neuronale subcorticale, sistemul limbic (creierul emoțional) controlează direct funcțiile
corporale. De aceea, emoțiile sunt reflectate de mimică și posturi corporale, modifică
respirația și bătăile inimii, schimbă echilibrul hormonal și metabolismul, influențează
semnificativ comportamentul și comunicarea.

O microexpresie este o reacție involuntară a mușchilor feței care are loc atunci când
experimentăm diferite emoții. Practic, lucrurile pe care le simțim sunt “afișate” cu ajutorul
mușchii feței și “trădează” emoțiile pe care le experimentăm.

Durata unei microexpresii este extrem de scurtă: între 1/25 – 1/15 dintr-o secundă.
Aceste expresii faciale pot fi uneori controlate atunci când

• Ne conformăm unor reguli de exprimare a emoțiilor

• Dorim să ne prezentăm într-o lumină favorabilă
• Dorim să înșelăm pe cineva
Iar modalitățile de control sunt:

• Inhibarea reacției
• Mimarea reacției contrare
• Exagerarea reacției

Body language-În cadrul limbajului non-verbal -body language este limbajul trupului sau
limbajul corpului este alcatuit din trei componente: mimica, privirea si gestica.

Mimica se referă la toate fenomenele pe care le putem observa pe fața unui om:

• mișcările capului,
• contactul vizual,
• direcția privirii,
• zâmbetul.

Gestica

Gestica se refera la limbajul mainilor in termeni de viteza a miscarii, grad de tensiune, pozitii,
zone de miscare, mod de tinere a degetelor, distanta dintre maini si corp. Există o serie de
gesturi independente de limbajul vorbit numite „embleme”, care pot fi traduse în câteva
cuvinte și care au aceeași semnificație, indiferent de persoană. În schimb, semnificația poate
să difere în funcție de cultură. Un exemplu de emblemă este alăturarea de degetul mare a
arătătorului îndoit, ceea ce în America de Nord și Europa semnifică faptul că „totul este în

regulă, Ok”.

4. Poziția corpului-postura

De o foarte mare importanta in comunicarea nonverbala sunt postura si orientarea corpului

Postura furnizează informații medicale și despre
starea de spirit

5.Proximitatea

Conform proxemicii ( disciplină fondată în anii 60/sec XX de Edward Hall) fiecare individ
are tendința de a-și marca un spațiu personal, ca o prelungire a propriului corp. Au fost astfel
stabilite anumite distanțe care asigură spațiul relațional. Conform acestei stiinte, fiecare
individ are tendinta de a-si marca imaginar un spatiu personal, considerandu-l o prelungire a
propriului corp. Incalcarea acestui spatiu creeaza disconfort individului, il lezeaza si poate
crea chiar stari conflictuale. In scopul evitarii acestor situatii fiecare individ isi construieste un
spatiu tampon intre el si celelalte persoane sau lucruri, cu o anumita permeabilitate, marime
sau forma, cu importante functii psihosociale: protectie, intimitate, siguranta, odihna, reverie
etc. Acest spatiu poate fi impartit in patru zone distincte, fiecare avand la randul sau doua
subzone, una apropiata si una indepartata:

Zona intima – se intinde de la suprafata corpului pana la distanta de 46 cm, fiind cea mai
importanta si mai aparata de catre om, fiind permis accesul doar celor apropiati. Favorizeaza
comunicarea tactila si olfactiva. Subzona apropiata se intinde pana la 15 centimetri de corp, ea
fiind penetrata doar in timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau lupta). Mesajele
transmise in acest caz sunt puternic colorate afectiv.

Zona personala – cuprinsa intre 46 si 122 cm, include o subzona apropiata (46 – 75 cm) in
care intra prietenii si persoanele pe care le simpatizam si o subzona indepartata dedicata
indivizilor intalniti la reuniuni prietenesti ,oficiale ori ceremonii. Distanta asigura protectia
fata de atingerea celorlalti si comunicarea verbala optima, mesajul olfactiv ramane perceptibil,
contactul vizual devine mai bun, iar limita extrema a zonei permite stabilirea unui contact
fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strangerea mainii).

Zona sociala – cuprinsa intre 122 si 369 cm, include o subzona apropiata (122 – 220 cm) care
presupune comunicarea verbala clara, evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere si o
subzona indepartata (220 – 369 cm), care sugereaza si o distanta ierarhica. Transgresarea
acestor limite presupune situatii cu totul speciale.

Zona publica – peste 360 cm, corepsunzatoare aunci cand ne adresam unui grup mare de
oameni, iar comunciarea isi pierde caracterul interpersonal. In acest caz volumul vocal al
vorbitorului creste in timpul comunicarii, el neputand controla vizual fiecare interlocutor, dar
poate urmari rectia acestora. Include si subzona 360 – 75 cm in care se poate recepta optim
reactia publicului, dupaaceasta distanta feedback-ul diminuandu-se progresiv.

Distantele spatiului personal variaza si in functie de factori sociali, culturali, demografici etc.
 7. Vestimentația

In zorii civilizatiei hainele aveau rolul de a tine de cald si de a feri de ploaie. Odata cu
diviziunea sociala, hainele au trecut de la rolul practic mentionat si pe care l-au pastrat, la un
indicator al statutului social.

Astazi , hainele ne permit sa ne infatisam in postura pe care dorim sa o aratam celorlalti dar
in acelasi timp dezvaluie personalitatea si statutul social.

Despre cei obsedati de moda (si shoping) scriitorul englez William Hazlitt a afirmat ca:
"Those who make their dress a principal part of themselves, will, in general, become of no
more value than their dress". Adica „ Pentru cei care fac din imbracamintea lor principala
parte a ceea ce sunt, vor avea , in general, aceeasi valoare pe care o are imbracamintea lor”.

Vestimentatia aduce o succesiune de informatii referitoare la:

• Meserie si ierarhia in meserie

• Origine geografica
• Apartenenta etnica sau nationala
• Stare de sanatate
• Conceptie despre lume si viata
• Ajuta la plasarea in timp ale unor persoane

Subcultura hippie (sau hippy) a fost inițial o mișcare de protest a tineretului împotriva
societății materialiste occidentale, care a luat ființă în SUA la începutul anilor 1960 și care
mai apoi s-a răspândit în multe țări din lume. Mișcarea hippie a fost atât o mișcare politică de
tip colectivist cât și culturală, considerată și o contracultură inspirată din filozofia Hindusă,
respectiv Sadhu. Cuvântul „hippie” vine de la „hipster”, care descria tinerii beatnik care s-au
mutat în districtul Haight-Ashbury din San Francisco, SUA. Acești tineri moșteniseră
atitudinea nonconformistă a generației beat, și-au creat cu timpul comunități proprii, ascultau
rock psihedelic, erau adepți ai promiscuității sexuale și foloseau droguri precum hașiș și LSD.
Susținători ai socialismului, adepți ai „păcii”, au fost folosiți de Uniunea Sovietică în lupta
ideologică împotriva Statelor Unite ale Americii, respectiv împotriva războiului din Vietnam.
Moda și valorile hippie au avut un efect major asupra muzicii de masă, a televiziunii, filmelor,
literaturii și artelor. În anul 1968 revista Time Magazine a făcut un studiu pentru a descoperi
exact originile mișcării hippie. În urma acestui studiu a ieșit la iveală faptul că până și în
Grecia Antică a existat o astfel de mișcare, din care au făcut parte filozofi precum Diogenes
din Sinope.
Note

• „Where Have All the Hippies Gone?1”. Accesat în 17 iunie 2018.

• TIME. „The Hippies”. Accesat în 17 iunie 2018.
• „Cultural Movement: The Hippie Movement Essay”. Accesat în 17 iunie 2018.
• Socialism's false promise. „Socialism's false promise”. Accesat în 17 iunie 2018.
• Dr. Juan R. Cespedes. „PENETRATION OF THE VIETNAM ANTI-WAR
MOVEMENT BY THE SOVIET AND CHINESE INTELLIGENCE APPARATUS
(1954-1973) - AN ANALYSIS”. Accesat în 17 iunie 2018.

Miscarea Goth-Moda Goth este stereotipizată ca fiind o un stil vestimentar întunecat, uneori
morbid, și eroticizat. Moda tipică include păr vopsit brunet, dermatograf negru, manichiură
neagră, veșminte istorice negre; unii gotheri au și piercing-uri. Sunt împrumutate elemente ale
stilurilor elisabetan, victorian, sau medieval și simboluri religioase (creștine sau păgâne) sau
mitologice, cum ar fi cruci, ankh-uri, etc.Nivelul la care gotherii respectă acest stil variază în
funcție de individ și zonă geografică, cu toate că majoritatea gotherilor poartă ținute cu măcar
o parte din aceste elemente. Creatori de modă, precum Alexander McQueen și John Galliano,
au fost descriși ca fiind practicanții unui "Haute Goth".

Ideologie

Estetica și starea de spirit sunt parțial inspirate de romantism și neoromantism. Atracția

gotherilor pentru imaginea întunecată, morbidă și misterioasă este în spiritul curentelor
literare neo-romantice (sec. XVIII-XIX). Alte elemente centrale ale gotherului sunt atitudinea
teatrală și dramatizarea eului, elemente prezente deopotrivă în literatură, cât și în subcultură.
Gotherii, ca membri ai subculturii, nu susțin violența, dar o tolerează. Subcultura nu este
bazată pe ură și agresivitate, ci pe recunoaștere și identificare. Ei se plâng de existența răului
din societate, pe care mainstream-ul dorește să-l ignore sau să-l uite, de intoleranța maselor
față de orice subcultură. Acestea sunt teme ce apar și în muzica Goth. Gotherii sunt în general
apolitici. Spre deosebire de mișcările contraculturilor hippie și punk, ce au fost radicale din
punct de vedere social, rebeliunea subculturală a gotherilor nu conține un mesaj politic clar și
nu aduc cu sine un activism social, ci este limitată la portretizarea societății contemporane.

Note

• Andrew C. Zinn: The Truth Behind The Eyes (IUniverse, US, 2005; ISBN 0-595-
37103-5)—Dark Poetry
• Baddeley, Gavin: Goth Chic: A Connoisseur's Guide to Dark Culture (Plexus, US,
August 2002, ISBN 0-85965-308 0)
• Catalyst, Clint: Cottonmouth Kisses. (Manic D Press, 2000 ISBN 978-0-916397-65-4
)- A first-person account of an individual's life within the Goth Subculture (book has
Library of Congress listing under "Goth Subculture").
III. COMUNICAREA PROFESIONALĂ

Comunicarea este un instrument pe care-l folosim zi de zi, în mediu familial, de serviciu, de

prieteni şi poate fi îmbunătăţită în timp, prin practică şi antrenament. Comunicarea este cel
mai important lucru în stabilirea relaţiei cu pacientul, cu aparţinătorii şi cu ceilalţi membri ai
echipei medicale.

„A şti să asculţi este prima condiţie a unui dialog” Comunicarea reprezintă un ansamblu de
cuvinte şi gesturi prin intermediul cărora se transmit şi primesc mesaje. Ca proces important
în actul medical, comunicarea este un proces activ de transmitere şi recepţionare de
informaţii, în care cel puţin unul dintre partenerii de comunicare trebuie să posede

• abilităţi de ascultare activă,

• înţelegere a mesajului (aferent pregătirii teoretice) şi de a răspunde unor întrebări,
• interpretare a limbajului nonverbal,
• motivare a interlocutorului pentru ca acesta să susţină conversaţia.

A comunica cu pacienţii este un proces complex care cere atenţie,

• timp,
• efort,
• implicare,
• pregătire.

Relaţia medic-pacient reprezintă cadrul în care se desfăşoară actul medical și poate fi

considerată ca o relaţie: Socială, Psihologică, Culturală. Orice medic trebuie nu doar să aibă
cunoştinţe practice despre starea medicală a pacientului, dar şi să fie familiarizat asupra
psihologiei individuale a pacientului.

Este de datoria medicului să se facă perceput corect de către pacienţii săi pentru a fi cunoscute
caracteristicile rolului şi statutului de practicare a profesiei medicale în societatea
contemporană. Pentru practicarea profesiunii medicale sunt necesare aptitudini deosebite.
Unele dintre ele au un caracter general sau comun oricărei activităţi intelectuale şi se bazează
pe existenţa aptitudinii generale a inteligenţei superioare. Aptitudinile particulare necesare
profesiunii medicale sunt:

• spiritul de observaţie,
• abilitatea de a comunica,
• acordarea unei valori importante demnităţii condiţiei umane, răbdarea şi compasiunea,
• înţelegerea empatică

Scopul comunicării medicale este să

• stabilească relaţia terapeutică,

• înţeleagă perspectiva pacientului, prin explorarea gândurilor şi emoţiilor acestuia
• ghideze pacientul în rezolvarea problemelor.
 Cadrele medicale trebuie să se aproprie şi să-i cunoască mai bine pe beneficiarii îngrijirilor, să
ofere îngrijiri mai bune, individualizate, complete şi continue.

Boala este ruperea echilibrului fizic, homeostatic sau psihic care se traduce prin suferinţă
fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă. O
persoană “intra în boală” cu

• un anumit tip de temperament,

• cu un anumit caracter şi inteligenţă,
• cu o anumita ereditate,
• cu complexe şi păreri preconcepute,
• cu un anumit orizont cultural

şi de aceea bolnavul ia diverse atitudini faţă de boală, dar în acelaşi timp şi faţă de echipa
medicală:

• încredere,
• stimă,
• simpatie,

însă este posibil să exprime şi

• îndoială,
• teamă,
• dispreţ,
• ură.

Competenţa profesională se demonstrează prin cunoştinţe teoretice aprofundate şi capacitatea

de a le aplica într-o activitate creatoare, de îngrijire individualizată, personalizată, competentă

Respect, compasiune, bunătate

Templul
Stiintei
medicale COMUNICARE

Acurateţea diagnosticului=competenţă
profesională
şi umană.

Componentele esenţiale ale comunicării terapeutice sunt:

 • Confidenţialitatea,
• Caracterul privat,
• Respectul pentru limite,
• Dezvăluirea de sine,
• Atingerea,
• Ascultarea activă,
• Utilizarea abilităţilor de observare

CUM ÎI AJUTĂ PE PACIENŢI O BUNĂ COMUNICARE

1. Buna comunicare ajută pacienţii să se simtă în largul lor. Se știe că persoanele care au
nevoie de asistenţă medicală sau de servicii medicale de urgenţă devin îngrijorate, anxioase,
panicate, mai ales dacă, pe parcurs, starea de sănătate se agravează ori se deteriorează. Acest
lucru poate determina nesiguranţă, uneori de agresivitate (în funcţie de urgenţa medicală pe
care o comportă, mai ales la aparținători). O bună comunicare reduce factorii de stres
enumeraţi anterior, ajută pacientul să capete încredere în staff-ul medical cu care intră în
contact și îl face să se simtă în largul lui, liniștește aparținătorii.

2. Buna comunicare ajută pacienţii să simtă că deţin controlul (pacientul se simte respectat)
Foarte des se întâmplă ca pacienţii să simtă că renunţă la controlul asupra vieţii lor odată ce
apelează la sistemul de sănătate. În cazul în care aceștia sunt în spital, de exemplu, chiar și
lucrurile simple de zi cu zi îi apasă, pentru că, în mod normal, există un program independent
de ei: terapia, asistenţa, tratamentul, orele de masă și de vizită. Pierderea controlului și a
independenţei îi poate face pe oameni să se simtă neajutoraţi, lucru ce influenţează negativ
comportamentul, atitudinea. O bună comunicare ajută (explicarea programului zilnic dintr-un
spital, cu recoltarea analizelor, program de vizită al medicului, efectuarea tratamentului,
programul de masă și de vizită, etc.) la evitarea acestor stări, putându-le reda încrederea și
controlul asupra situaţiei cu care se confruntă.

Cel mai complicat în procesul comunicării nu este nici tehnica nici mesajul ci receptorul

METODE DE COMUNICARE

Comunicarea înseamnă mult mai mult decât ceea ce transmitem prin cuvinte. Tonul vocii
noastre atunci când vorbim, atenţia pe care ne-o acordă interlocutorul, mesajele care ni se
transmit nonverbal, modul în care mutăm și poziţionăm corpul, dar mai ales precizia și
claritatea a ceea ce transmitem sunt, de asemenea, elementele cheie ale unei bune comunicări.

Cinci metode importante de comunicare:

• Ascultarea și participarea (inclusiv reclamaţii din partea pacientului, familiei

sau aparţinătorilor)
• Comunicarea nonverbală
• Comunicarea verbală
• Chestionarul/interviul
• Comunicarea în scris
ASCULTAREA ŞI ATENŢIA

În domeniul asistenţei medicale, este deosebit de important să știţi să participaţi activ în

procesul de comunicare pur și simplu prin metoda ascultării. Lucrând îndeaproape cu pacienţii
dvs., veţi observa că majoritatea preferă să vorbească direct și să vă explice problema cu care
se confruntă. Această metodă de comunicare directă se bazează pe atenţia deosebită faţă de
pacient, fiind o abilitate cheie. Faceţi tot posibilul să aprobaţi și să încurajaţi
pacientul/clientul, să folosiţi doar expresii pozitive („da“, „așa da“, „în continuare...“) sau
întrebări simple („Cum vă face să vă simţiţi?“).

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Comunicarea nonverbală este adesea descrisă ca „limbajul trupului“. Limbajul corpului spune
multe despre interesul și angajamentul în comunicare. Chiar și atunci când spuneţi „lucrurile
potrivite“, mesajul se poate dilua, în cazul în care limbajul corpului sugerează că gândiţi
diferit de ceea ce afirmaţi sau doriţi să comunicaţi interlocutorului. Patru elemente ale
limbajului corpului care sunt importante în comunicarea cu pacienţii/ clienţii:

Postura corpului. - Vom comunica mult mai bine când faţa noastră este poziţionată la acelaşi
nivel cu a interlocutorului nostru şi nu îl privim de sus, în cazul în care pacientul este aşezat în
pat sau pe un scaun. Trebuie să fiţi calmi şi să nu grăbiţi dialogul. Este important să adoptaţi o
atitudine care să denote deschidere, arătând pacientului că nu doriţi să treacă rapid peste
subiect.

Contactul vizual.-Păstraţi contact vizual cu pacientul, fără a fi insistent în această direcţie;

amintiţi-vă că, pentru pacienţi/clienţi din anumite culturi, a privi pe cineva direct în ochii
poate părea un pic nepoliticos. Acest lucru subliniază cât de important este să ştim şi să
învăţăm cum să abordam în mod corect fiecare pacient în parte!

Expresia facială. -Uneori, ceea ce gândim este redat inconştient de expresiile noastre faciale.
De aceea este important să fim conştienţi de expresia feţei şi să o controlăm în fiecare
moment.

Atingerea.-Este un mijloc foarte puternic de comunicare. Atingerea poate transmite o

preocupare suplimentară pentru situaţia pacientului.

COMUNICAREA VERBALĂ

Este de la sine înţeles că trebuie să fim clari şi concişi când transmitem mesajele, dar mai ales
când comunicăm informaţii, uneori vitale pentru clienţi sau pacienţi.Trebuie să ne asigurăm
că mesajul transmis este:

• exact;
• corect;
• adecvat (în funcţie de vârstă, limbă, cultură şi nivel de înţelegere);
• clar.
INTERVIUL/CHESTIONARUL
Există două tipuri de întrebări pe care le putem folosi – închise și deschise – pentru a afla
nevoile, dorinţele și așteptările pacienţilor. Întrebările închise pot fi folosite atunci când avem
nevoie de o confirmare sau de un răspuns simplu: „da“ sau „nu“. Exemplu: „Doriţi o pernă în
plus?“, „Puteţi să-mi transmiteţi adresa dvs.?“, „Aţi mai urmat această schemă de
tratament?“Există întrebări care trebuie să încurajeze un pacient/ să explice detaliat o
problemă și să transmită informaţii suplimentare. Acest tip de întrebări sunt cunoscute sub
numele de întrebări deschise, pentru că invită persoana la deschidere suplimentară asupra
dialogului și la o bună comunicare. Orice întrebare deschisă poate și va genera, la rândul ei,
un alt set de întrebări sau răspunsuri. Exemplu: „Cum vă simţiţi cu noua schemă de tratament?

COMUNICAREA SCRISĂ

Serviciile de sănătate se bazează, în principal, pe comunicarea scrisă, motivele principale fiind

necesităţile vitale ale pacienţilor:

• schema de îngrijire și tratament în condiţii optime (frecvenţă de 24 de ore/zi, 7

zile/săptămână);
• personalul medical și cel auxiliar (spitale, clinici) au responsabilităţi faţă de
pacient
• un raport exact și o fișă a pacientului pot reprezenta un back-up pentru
monitorizarea activă a pacientului (în special în cazul unei reclamaţii de la
pacient sau aparţinători), dar și o dovadă a aplicării corecte a tratamentului
efectuat, așa că asiguraţi-vă că aţi aplicat corect regulile de comunicare:
Aportul de lichide = 400 ml/12 ore (sensul clar, nu imediat) Pacientului X i s-
au administrat 400 ml de lichide la fiecare 12 ore (mesajul este clar).

Atunci când pacientul este tânăr, când și-a manifestat în mod continuu optimismul în ceea ce
privește rezultatele tratamentelor efectuate și ale investigațiilor sau atunci când relația cu
pacientul este pe termen lung, transmiterea veştilor proaste (bad news) din partea personalul
medical se realizează cu dificultate. Pentru a evita ca anunțul veștii proaste să aibă un efect
distructiv, medicul/asistentul trebuie să-și adapteze discursul în funcție de nivelul de
intelegere al pacientului sau de structura psihologică a acestuia

Ca și concluzie globală, rezultă că procesul de comunicare devine, din ce în ce mai mult, un

procedeu terapeutic, o abilitate clinică fundamentală. Pentru a comunica eficient cu pacienţii,
sunt absolut esențiale schimbări în filozofia şi cultura din mediul de îngrijire.
Specificitatea comunicării medicale
Specificitatea comunicarii in medicina este că pe lângă planul tehnic de comunicare (al
diagnosticului) există si un plan existenţial deoarece actul medical interferă cu destinul
pacientului. Pozitia celor 2 interlocutori este diferită şi inegală:

1. medicul priveşte boala ca o problemă ştiinţifică şi obiectivă

2. pacientul priveşte boala ca pe o problemă subiectivă şi emoţională.

Sursa –in cadrul comunicării medicale-este important ca sursa (medicul) să posede

următoarele calităţi/caracteristici:

1.Credibilitatea – atunci când comunicatorul are un anumit statut (ex.rezident vs. specialist vs.
primar) este mai probabil ca cei care ascultă mesajul să fie convins.

2.Experienţa –cei percepuţi ca fiind persoane cu experinenţă pot avea o influenţă mai
puternică asupra interlocutorului.

3. Agreabilitatea –amabilitatea, politeţea, semnalele verbale şi non-verbale exercită o

influenţă pozitivă asupra auditoriului.

4. Similaritatea –cu cât comunicatorul este mai apropiat de auditoriu ca vârstă, origine socială
sau etnică cu atât mai mare este impactul asupra celui din urmă. Studiile au arătat că originea
şi sistemul de valori au un impact mai mare asupra ascultătorului dacă acesta se poate
identifica cu ele.

Şi nu în ultimul rând…atractivitatea-adică aspectul îngrijit.

Mesajul –variabilele legate de mesaje se referă la conţinutul informaţiei şi la modalitatea de

transmitere a acesteia.

1.Mesajele transmise cu încredere sunt mai convingătoare. Formulări de genul ʺ să verific, nu

sunt sigurʺ nu sunt bine receptate de auditoriu.(teoria) Totuşi pentru comunicarea medicală
formulările foarte ferme , mai ales în situaţii complicate, nu sunt indicate, deoarece
întotdeauna există în patologia medicală posibilitatea apariţia unei complicaţii.(% de
complicaţii).

2. Ordinea prezentării. Ordinea prezentării mesajelor are un efect moderat asupra gradului lor
de eficienţă. Când mesajul are relevanţă personală, efectul primatului pare a fi mai puternic.
Umorul. Umorul şi discuţiile fără patimă au un efect pozitiv asupra auditoriului, atâta timp cât
sunt relevante pentru mesajul de bază

3. Repetarea şi concluziile. Mesajele repetate sunt mai eficiente decât cele transmise o singură
dată. O afirmaţie recapitulativă clară asupra mesajului este, de asemenea, utilă.

Maniera de transmitere şi stilul prezentării au un impact semnificativ. Cei ce vorbesc repede

creează impresia de credibilitate. Cu toate acestea, discursul rapid interferă cu procesarea
sistematică a mesajului şi astfel este mai eficient în cazul unui auditoriu cu opinii iniţiale
contrare celor ale comunicatorului. Un discurs rostit cu entuziasm şi convingere este perceput
drept puternic. Discursurile eficiente presupun un contact vizual bun, impresia unei
convingeri ferme în cele transmise. Comunicările cu ezitări, calificative şi justificări sunt
considerate discursuri slabe şi sunt ineficiente în convingerea persoanelor.

Alianţa terapeutică

În teoria comunicării medicale se vorbeşte despre Alianţa terapeutică, adică acea colaborare
între pacient şi aparţinători şi echipa medical dar la care pot adera, în funcţie de nevoile
pacientului (iniţiale sau apărute ulterior) şi alte servicii (sociale, medico-sociale, paliative,
etc.) Pentru crearea unei adevărate alianțe terapeutice, subiectele care ar trebui abordate în
comunicarea dintre personalul medical și pacient sunt legate de

1. diagnosticul și prognosticul bolii,

2. de planul și obiectivele de îngrijire,
3. de evaluarea psihosocială și suportul emoțional al pacientului,
4. de valorile acestuia și de factorii importanți pentru el și familie.
Caracteristici generale ale relației terapeutice în medicină

O primă caracteristică a comunicării din cadrul relației terapeutice personal medical-pacient

este faptul că este directă, fiind realizată faţă în faţă, fără a fi nevoie de un intermediar și
având un caracter lipsit de formalism.Între cei doi subiecți are loc un schimb permanent de
informații, ceea ce va conduce la realizarea obiectivelor propuse . Multitudinea elementelor
componente determină ca această relație, personal medical- pacient, să fie una specială și
complexă.

Caracteristici generale ale relației terapeutice în medicină

O primă caracteristică a comunicării din cadrul relației terapeutice personal medical-pacient

este faptul că este directă, fiind realizată faţă în faţă, fără a fi nevoie de un intermediar și
având un caracter lipsit de formalism.

1. Între cei doi subiecți are loc un schimb permanent de informații, ceea ce va conduce la
realizarea obiectivelor propuse .
2. Multitudinea elementelor componente determină ca această relație, personal medical-
pacient, să fie una specială și complexă.
3. Capacitatea de empatizare a specialistului (asistent medical, medic) este necesară în
toate situațiile medicale cu care acesta se confruntă.
4. S-a constatat faptul că se pune mult mai mult accentul pe ceea ce spunem decât pe
modul în care spunem ceea ce spunem.

Pentru evaluarea comportamentului nonverbal este utilizat acronimul E.M.P.A.T.H.Y.

• E (eye contact) - contactul vizual

• M (muscles of facial expression) – musculatura mimicii
• P( posture) – postura
• A (affect)- afectele
• T (tone of voice) – tonul vocii
• H (hearing the whole patient) – ascultarea deplină a pacientului
• Y (your response) - răspunsul tău

Identificarea de către pacient în persoana medicului/asistentului de atitudini, imagini

neplăcute determină apariția unei atitudini de antipatie, chiar suspiciune, având ca finalitate
apariția unei atmosfere conflictuale cu conotație antiterapeutică.În aceste cazuri este vorba de
transferul negativ. Orice component al echipei terapeutice trebuie să fie conștient de faptul că,
atât pacienții, cât și familiile acestora, așteaptă totul de la persoana sa și că nu i se va ierta
nimic în caz de nereușită. Dezvoltarea de abilități puternice de comunicare devine un factor
generator de ofertă efectivă de sănătate. Cercetările din ultimii ani au evidențiat faptul că
buna comunicare dintre medic/asistent și pacient a fost legată de o scădere a acțiunilor în
justiție pentru malpraxis.

Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală (ca parte a terapiei suportive a

pacientului) au fost asociate cu:
 • creșterea abilității pacienţilor de a face faţă bolii (mecanisme de coping)
• sporirea încrederii în furnizorii de servicii de sănătate
• complianța la tratament
• reducerea distresului emoţional şi a poverii psihosociale.

Algoritmizarea relaţiei cu pacientul-L.E.A.R.N.

• LISTEN (with sympathy and understanding to the patient’s perception of problem) -

ASCULTĂ cu bunăvoinţă şi empatie perceperea de către pacient a problemei sale
(medicale)
• EXPLAIN (your perception of the problem) - EXPLICĂ perceperea problemei
(medicale) din punctul tău de vedere
• ACKNOWLEDGE (and discuss the differences and similarities) - IDENTIFICĂ şi
discută diferenţele şi asemănările (de percepere a problemei de către pacient şi medic)
• RECOMMEND (treatment) - RECOMANDĂ tratamentul
• NEGOTIATE (agreement) - NEGOCIAZĂ obţinerea consimţământului (faţă de
schema terapeutică)

Pentru a comunica eficient cu pacienţii, mai ales cu cei cu boli cronice severe, sunt absolut
esențiale ,,schimbări în filozofia şi cultura comunicării din mediul de îngrijire” . Întreg
personalul medical trebuie să primească o instruire adecvată care să răspundă nevoilor lor şi
care se concentrează pe abordarea holistică a pacientului.

Într-o cercetare mai recentă sunt dezvăluite trei tipuri de comunicare deficitară văzute din
prisma pacientului:

1. omisiuni obișnuite, de zi cu zi;

2. neînțelegeri sistemice;
3. atitudine repetitiv ofensatoare a unor clinicieni ale căror patternuri de comunicare
generează pacientului stres permanent.
Comunicarea problematică si relatiile tensionate ale echipei medicale cu pacientii contribuie
și

• la apariția sindromului burn-out

• la scăderea satisfacției și împlinirii profesionale și
• la o creștere a incidenței afecțiunilor psihologice

Comunicarea deficitară poate fi determinată de oricare dintre cei doi participanți la acest
proces, respectiv atât de medic/asistent, cât și de pacient. În literatura de specialitate sunt
identificate cinci elemente cheie predictive ale problemelor de comunicare legate de cultura
celor două părți:

(1) diferenţele culturale în modelele explicative ale sănătății şi bolii;

(2) diferenţele în valorile culturale;
(3) diferenţele culturale în preferințele pacienţilor privind relația personal
medical/pacient;
(4) distorsiuni de percepție rasiale;
(5) bariere lingvistice

Cauze ale comunicarii deficitare

Ca element diferențial, însă, medicii, în special, pot determina o comunicare defectuoasă

deoarece, din dorința creșterii eficienței și a acțiunii prompte, se cantonează pe tipul de relație
medic-activ, pacient-pasiv, fără a permite exprimarea liberă a bolnavului sau răspunsul la
multiplele lui întrebări.

Aceasta relație defectuoasa este determinată de:

• anamneza ce urmărește mai ales criterii tehnice, centrată cu precădere pe semne,

simptome, tratamente sau internari anterioare , etc.
• “dezumanizarea” profesională prin transformarea pacientului într-un caz (,,eventrația”
de la salonul X patul al 2-lea, etc.)-practică care contravine regulilor de creştere a
calităţii actului medical.
• scăderea la minim a duratei contactului cu pacientul (mai ales în urgență) și chiar a
duratei spitalizării (motivată prin necesitatea creșterii eficienței și a veniturilor).
• impactul frecvent, violent și frustrant cu incurabilitatea sau cu moartea, care amenință
echilibrul psihologic nu numai al bolnavului, dar și al medicului și al întregii echipe;
• lipsa de timp pentru comunicare datorită numărului mare de pacienți sau datorită
deficitului de personal medical;

„Cuvintele sunt cel mai important instrument pe care îl are la dispoziţie un doctor. Ele
reprezintă o sabie cu două tăişuri: pot vindeca, dar pot şi răni”. Afirmaţia îi aparţine lui
Bernard Lown, inventatorul defibrilatorului şi totodată laureat al premiului Nobel pentru Pace
ca urmare a activismului său împotriva războiului nuclear.

Particularități în comunicarea medicală a informațiilor negative

Comunicarea unei vești rele solicită, din partea personalului medical o mare capacitate de
dăruire, empatizare și abilități de comunicare deosebite. Comunicarea veştilor proaste,
pacientului și familiei sale, reprezintă un act de responsabilitate enormă, cu impact asupra
calităţii vieţii și complianţei la tratament. De aceea, anunțarea unei vești neplăcute ar trebui
făcută cu profesionalism, ca orice act medical, însă nu mulți realizează cu succes această
sarcină.

În ultimii ani, au fost publicate ghiduri medicale pentru comunicarea veștilor proaste (bad
news) pacienților. Formarea universitară şi postuniversitară în domeniul comunicării veștilor
proaste, este absolut necesară.(trebuie să ţină cont de particularităţile socio-culturale ale
comunităţii. Profesioniștii trebuie să fie extrem de responsabili în alegerea cuvintelor, acestea
putând reprezenta la un moment dat importante „arme” ce pot fi folosite în situații extreme de
către personalul medical. Discursul pe care medicii/asistenții medicali îl utilizează poate avea
atât efecte benefice, cât și distructive asupra ambelor părți implicate.

De-a lungul istoriei, puterea sugestibilităţii a fost folosită de şamani şi doctori ca adjuvant în
tratarea pacienţilor. Ritualurile de vindecare folosite de vraci se bazau pe convingerea
anterioară a pacientului în privinţa eficienţei acestora, el vindecându-se ca urmare a credinţei
în leacul prescris. În secolul al XX-lea, acest fenomen de vindecare a primit numele de
„efectul placebo”, oamenii de ştiinţă recunoscând uluitoarea capacitate de autovindecare a
corpului. Doctorii ştiu astăzi că o pastilă placebo, ce nu conţine niciun ingredient activ, poate
fi la fel de eficientă ca medicamentele consacrate în ameliorarea a numeroase simptome. De
aceea, testul de căpătâi al medicinei moderne pentru aprobarea unui nou medicament este
studiul clinic dublu orb, în care jumătate din pacienţi sunt trataţi cu noul remediu şi restul cu
un placebo, fără ca pacienţii sau doctorii să ştie ce primeşte fiecare subiect.

Efectul placebo-al cărui nume vine din limba latină şi înseamnă „voi face plăcere”, are un
„frate”, pe „nocebo” (numele vine de la nocere, ce înseamnă „a face rău” în limba latină).
Acest fenomen depinde de percepţiile şi aşteptările pacientului: dacă acesta crede că o
substanţă îi va face rău, efectul va fi resimţit negreşit, în ciuda absenţei vreunui ingredient
activ. Efectul placebo a fost studiat în detaliu de la jumătatea secolului al XX-lea, fiind
realizate mii de studii ce au confirmat identificarea sa la aproximativ 30% din pacienţii trataţi.
În schimb, cercetătorii au început să acorde aceeaşi atenţie efectului nocebo abia începând cu
anii ‘90. În ultimii ani se efectuează tot mai multe studii ce demonstrează impactul acestui
efect.

Un studiu realizat în 2007 a subliniat consecinţele negative ale accentuării efectelor secundare
de către personalul medical. Profesorul Barsky afirmă că accentuarea efectelor secundare
reduce eficienţa tratamentelor medicale şi fac ca un număr tot mai mare de pacienţi să renunţe
la acestea, apelând la terapii alternative. Acest efect nociv identificat de cercetători poate avea
consecinţe de gravitate maximă, provocând chiar decesul.

Primul caz recunoscut de medicină în care efectul nocebo a dus la decesul unui pacient a avut
loc în 1973.
Doctorul Clifton Meador a diagnosticat un pacient cu cancer de ficat în stare terminală şi l-a
informat pe acesta că mai are doar câteva luni de trăit. Prognoza doctorului s-a adeverit câteva
luni mai târziu, când bărbatul tratat a decedat. În timpul autopsiei, însă, medicul s-a confruntat
cu o surpriză: tumoarea era una mică, iar cancerul nu intrase în metastază. „Pacientul nu a
murit de cancer, ci din cauza faptului că el credea că moare de cancer. Atunci când toată
lumea te tratează ca şi cum vei muri, tu accepţi asta cu toată fiinţa ta”, a explicat ulterior
Meador. Cercetătorii au studiat decesele a 28.619 de americani de origine chineză pe baza
certificatelor de deces din statul California, ce oferă multe informaţii. În astrologia chineză,
fiecare an este asociat unui organ, persoana născută în acel an fiind vulnerabilă la afecţiunile
acelui organ. Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele care respectau tradiţiile chinezeşti
şi care erau născute într-un an „ghinionist” mureau mai repede cu minim 1,3 ani şi maxim 4,9
ani decât americanii de origine chineză născuţi într-un an fără ghinion. Studiind certificatele
de deces a 400.000 de americani caucazieni, cercetătorii nu au observat nicio diferenţă între
anii „ghinionişti” şi ceilalţi, ceea ce sugerează că efectul apare ca urmare a credinţei în
astrologia chineză, ce influenţează starea de sănătate în asemenea măsură încât scurtează viaţa
celor ce respectă tradiţiile chinezeşti.Toate aceste cercetări subliniază impactul prea puţin ştiut
al efectului nocebo şi arată că modul în care cadrele medicale interacţionează cu pacientul
este cel puţin la fel de important ca tratamentul pe care acestea îl prescriu. Comunicarea
veştilor proaste trebuie făcută astfel încât să permită adoptarea unei perspective optimiste..

Comunicarea în situațiile speciale în medicină prezintă ca particularitate necesitatea

respectării altor două reguli importante:

1. adresarea de întrebări cu privire la informațiile deținute de pacient, asupra a ce dorește

și cât anume dorește să afle,
2. permisiunea oferită pacientului de a-și exprima grijile și sentimentele.
Mahatma Gandhi (2 octombrie 1869– 30 ianuarie 1948) cu adevăratul său nume Mohandas
Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă
nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de
poetul indian Rabindranath Tagore.

Adevărul, Non-violența (Ahisma), Vegetarianismul, Simplitatea si Credința au fost principiile

dupa care s-a ghidat Gandhi.

Gandhi luptă pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi și, începând din anul 1906,
lansează la nivel de masă metoda de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită
Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice.

Gandhi petrecea câte o zi din fiecare săptămână în tăcere. El credea că abstinența de la vorbire
îi aducea pacea interioară. În acele zile comunica cu ceilalți prin scris.

Gandhi asistă cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state, India și Pakistan,
care consfințește separarea între hinduiști și musulmani și care culminează la sfârșitul anului
1947 cu un război civil, ce a costat viața a peste un milion de oameni și a pus pe drumuri șase
milioane de refugiați. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării țării a provocat
ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii
religioase. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.