I. Comunicarea. Introducere.

Definiţii

I. 1. Scurt istoric al comunicării

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din

antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul ,,comunicare" provine
din limba latină; communis însemna ,,a pune de acord", ,,a fi în legătură cu" sau ,,a fi în relaţie",
deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de ,,a transmite şi celorlalţi”, ,,a împărtăşi
ceva celorlalţi".

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări, cu deosebire practice pentru
comunicare le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi
de a-1 exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să avem
în vedere faptul că accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec doar
prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antica stipulau dreptul cetăţenilor de a se
reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon Apărarea lui Socrate fiind
un exemplu în acest sens).

Elemente concrete de teorie a comunicării apar însă prima dată în lucrarea lui Corax din
Siracuza, ,,Arta retoricii", în secolul VI ante. Hr.. Platon şi Aristotel vor continua aceste
preocupări, instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu alături de filosofie sau
matematică, în Lyceum şi în Academia Greacă. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupări,
dezvoltându-le şi elaborând in jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de
comunicare.
Evul Mediu, odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor,
odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale, va
conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituţionalizare a acestei activităţi, în
sensul că în toate statele exista pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi care aveau tocmai
menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea
legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi simboluri pentru
anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderenţă a
limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulaţie, ca sistem comun de semne şi simboluri, şi
a limbii latine pentru zona apuseană.
Un rol important în extinderea comunicării 1-a avut şi dezvoltarea drumurilor

1
comerciale; acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare, începând cu
secolul XIV. Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei.
Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, a trenului, a automobilului,
intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seama între comunităţi; de asemenea, a
determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare.
În prezent, a fi informaţi, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenţei
fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate
distinctă.
Prezentăm drept exemplificare următorul caz:
„Este dimineaţa. X se trezeşte şi ia micul dejun. În acest timp radioul este deschis şi
ascultă o emisiune de ştiri. Terminând micul dejun, X se îndreaptă spre serviciu. În drum se
întâlneşte cu un vecin, pe care îl salută. În autobuzul care-1 duce la serviciu, X ascultă o nouă
emisiune de radio care comunică ştirile zilei, ora exactă şi informaţii meteo. Ajuns la serviciu,
intră în comunicare cu colegii de lucru cu privire la proiectul în care este implicată firma în care
lucrează. Şeful său îl cheamă şi îi comunică noile instrucţiuni pe care el, în calitatea sa de şef de
proiect, trebuie să Ie discute cu echipa pe care o conduce. Întreaga zi şi-o desfăşoară astfel, cu
excepţia pauzei de prânz când citeşte ziarul şi schimbă câteva cuvinte cu chelnerul care îi aduce
mâncarea. Odată încheiat programul de lucru, X se întoarce acasă şi pe drum meditează asupra
reuşitei proiectului la care lucrează şi a consecinţelor acestuia asupra carierei sale. Ajuns acasă,
urmăreşte ştirile şi un film documentar despre clima tropicala, încheindu-şi astfel ziua”.
Făcând o analiza a cazului prezentat, observăm că personajul nostru, cu care probabil
mulţi dintre noi se identifică, desfăşoară o multitudine de activităţi cu specific de comunicare, fără
a-şi fi propus în mod intenţional acest lucru.
Sesizăm, în acelaşi timp, că există o multitudine de situaţii de comunicare, extrem de
diferite şi de variate, precum şi faptul că activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai
ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ. Situaţiile descrise
mai sus pun în evidenţă, în acelaşi timp, şi caracterul polisemantic al cuvântului comunicare.

2
 I. 2. Definiţii ale comunicării

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul
comunicare sunt ambele polisemantice, altfel spus comportă o pluralitate de semnificaţii. Cei care
se ocupă de domeniile comunicaţiei şi comunicării, întâlnesc astfel, de la bun început, o
dificultate majoră: aceştia nu au de a face cu o operaţiune bine determinată, ci cu o multitudine de
operaţiuni, despre care este greu de spus cu certitudine în ce măsură se aseamănă.
Dicţionarul enciclopedic vol. I oferă termenului ,,comunicare" o definiţie deosebit de
complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
• înştiinţare, ştire, veste. (DR) Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte
de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la
data comunicării.
• Prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice.
• (SOCIOL) ,,Mod fundamental de interacţiune psio-socială a persoanelor, realizată în
limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii
sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”
Definiţiile cu privire la conceptul de comunicare sunt numeroase şi diferite. În cele ce
urmează vom prezenta două dintre acestea, mai largi ca sferă de cuprindere.
In sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale
alternative care pot fi transmise prin canalul care Ie leagă" (Charles E. Osgood, A vocabulary for
Talking about Communication).
Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un
spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi
muzica, artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite
cazuri, este poate de dorit a lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate
procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion
şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă
teleghidată în urmărirea acestui avion)" (Shannon §i Weaver).
Când un cuvânt este la modă, cum este astăzi cazul cuvântului comunicare, când
activităţile sau evenimentele pe care le reprezintă se multiplică, sensul său tinde să se lărgească
datorita chiar interesului de care se bucură. Astfel, odată cu diversificarea şi masificarea
comunicării, oamenii politici, şefii de întreprinderi, artiştii cunoscuţi chiar şi, în general, orice
persoană a cărei carieră depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de opinia pe care publicul
3
şi-o face despre ea, apelează la serviciile specialiştilor numiţi consilieri în domeniul comunicării.
În acest caz, trebuie să înţelegem prin comunicare transmiterea unei imagini, transmitere care se
realizează mai ales prin mass-media. În mod firesc, trebuie ca această imagine, altfel spus,
reprezentarea pe care ne-o facem despre persoana în cauză, să fie puternică şi în acelaşi timp
favorabilă; în caz contrar, vom spune că persoana vizată nu are ,,trecere la public", că ,,nu reuşeşte
să comunice"; imaginea sa nefiind cea pe care doreşte să o ofere. În loc să o lase astfel la voia
întâmplării, este în interesul ei să o consolideze şi să facă în aşa fel încât să fie pozitivă.
Însă aceasta depinde de o multitudine de factori, cum ar fi îmbrăcămintea, aspectul fizic,
timbrul vocii, elemente care adesea nu au nimic de-a face cu personalitatea reală a persoanei
respective. Rămâne de stabilit daca vorbim de comunicare în adevăratul sens al cuvântului doar în
măsura în care această imagine este voită (fie de persoana în cauză, fie de către mandatarii săi)
sau şi atunci când anumite indicii spun neintenţionat ,,ceva" asupra persoanei în cauză.

I. 3. Particularităţi ale comunicării

Dintre particularităţile cele mai importante ale comunicării reţinem:

• comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în
care evoluează;
• în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor
scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea
(ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de
fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume
spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de
strânsă interdependenţă;
• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare,
odată iniţiată, are o anumita evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în
proces;
• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un me-
saj, el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar.
La cele enumerate mai putem adăuga:
• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere;
4
 • semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare,
cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai
semnificativ.

I. 4. Comunicare şi informaţie

,,Comunicare" (apud J.J Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen, Ştiinta comunicării) şi

,,informaţie" sunt două concepte atât de înrudite astăzi, încât nici o consideraţie asupra
comunicării nu poate fi deplină fără o explicitare a informaţiei.
În ştiinţa comunicării, informaţia este, în general, ceea ce se comunică într-unul sau altul
din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de
semnale şi simboluri. Semnalele ne pot duce cu gândul la undele sonore pe care le emitem în actul
vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune. Purtătoare de informaţie, semnalele sunt în sine
lipsite de semnificaţie. Ele pot însă purta semnificaţii care - datorită unor convenţii sociale - pot fi
decodate. Altfel spus, semnificaţia unui simbol este dependentă de un consens în practica socială.
Indiferent care este natura semnalelor folosite de emiţător pentru ca influenţarea receptorului să se
producă şi să se obţină efectul scontat, ambele instanţe - atât emiţătorul cât şi receptorul - trebuie
să atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor utilizate.
Putem distinge astfel trei aspecte ale conceptului de informaţie:
• aspectul sintactic al informaţiei - succesiunea impusă de către emiţător semnalelor
grafice, auditive sau electrice;
• aspectul semantic al informaţiei - semnificaţia ce le este acordată semnalelor pe baza
convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru cei ce participă la actul
comunicativ. Astfel, trebuie făcută distincţia între informaţia semantică intenţională (informaţia
pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia pe care
receptorul o desprinde din mesajul receptat);
• aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau cu efectul acesteia
asupra receptorului.
Comunicarea porneşte de la emiţătorul care intenţionează să transmită informaţia şi care
foloseşte un cod care îi serveşte cel mai bine scopului său. Actul comunicării se încheie cu
implicaţiile pragmatice pentru receptor, etapă finală a transferului de informaţie.