III.

Comunicare şi sistem

III. 1. Denotaţie/conotaţie

Cuvintele au, pe lângă semnificaţie, un surplus semantic. De pildă, noţiunea

„american" are drept semnificaţie „orice individ care are cetăţenie americană". Aceasta este
denotaţia, sau latura denotativă pe care o semnifică „american". Denotaţia este acea latură a
semnificaţiei care, pentru toţi cei care aparţin unei comunităţi de limbă, este mai mult sau
mai puţin identică. „American" poate avea însă diferite adaosuri semantice: pentru
islamişti după deschiderea de către SUA a războiului împotriva terorismului în
Afganistan, de pildă, „american" vizează acea persoană sau, extrapolând, acea cultură
care le ameninţă modul de viaţă şi sistemul de valori. Aceste asociaţii pe care le declanşează
cuvintele sunt conotaţiile.
Conotaţia aduce cu sine o asociere cu aspectul evaluativ şi valoric al
cuvintelor. Cuvintele au o semnificaţie generală (valabilă pentru toţi vorbitorii) şi una
variabilă (prezentă doar la unii dintre vorbitori). Aşa cum am văzut, „american", poate
avea variabile semnificaţii secundare, eventual în asociere cu o evaluare diferită
(pozitivă sau negativă).

III. 2. Simbolul şi simbolizarea

Un alt tip de semnal este simbolul. Simbolul este un termen comod pentru a
desemna un semnal emblematic căruia i se identifică un grup social, o doctrină, o idee-
forţă: drapelul naţional, crucea creştină, semiluna Islamului, zvastica ş.a. Din nefericire, nu
există un acord general asupra conţinutului exact al acestui termen. Pentru F. de Saussure,
simbolul este un semnal care nu este, sau nu în totalitate, ales în mod arbitrar: de exemplu,
balanţa care serveşte drept semnificant justiţiei, deoarece, metaforic, justiţia cântăreşte
acţiunile oamenilor. Pentru alţi specialişti însă, simbolul este şi el un semn arbitrar.
Simbolizarea este procesul prin care unui cuvânt, unui obiect, unui desen figurativ
i se atribuie o valoare particulară, recunoscută pe plan social: cuvântul nu mai are doar
sensul său primar, obiectul nu se mai reduce la utilizarea sa imediată, desenul exprimă
altceva decât ceea ce reprezintă. În termeni tehnici, putem folosi cuplul
denotaţie/conotaţie pentru a explica această distincţie. Denotaţia unui semn este realitatea
pe care acesta o desemnează în mod direct; prin conotaţie, trebuie să înţelegem realităţile
desemnate în mod secundar de către semn, ca şi eventualele evaluări (judecăţi favorabile
sau defavorabile) care sunt asociate realităţilor primare sau secundare.
Simbolizarea poate fi privită:
1) ca un proces prin care sensul este asociat cu obiecte, concepte,
practici, naraţiuni specifice sau cu reprezentări ale acestora;
2) ca un proces prin care mijloacele enumerate mai sus, ideile şi imaginile
(puternice, încărcate emoţional, sacre, profund semnificative şi extinse
în timp şi spaţiu dincolo de experienţa imediată), sunt transmise într-
un mod economic şi sigur acelora care au fost socializaţi într-o cultură
sau într-o societate.
Simbolizarea este un proces esenţial colectiv. Utilizând simbolurile pentru a
comunica, individul face apel la fondul colectiv de semnificaţii pe care le împărtăşeşte cu
interlocutorii săi. Astfel, steagul semnifică identitatea unei naţiuni sau comunităţi şi
întruchipează ideea de naţiune; sabia este un simbol al dreptăţii, legii sau armatei;
crucea este simbolul creştinismului în general, leul este un simbol al puterii şi
curajului.
Simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o formă materială concretă şi
sunt proprietatea unei colectivităţi şi acţionează pentru a lega individul de colectivitate.
Totuşi, sfera expresiei simbolice este limitată la anumite graniţe de spaţiu şi timp şi
proprietăţile sale mediatice pentru colectivitate.
În încercarea sa de a reda relaţia dintre conotaţie, denotaţie şi simbol, R. Barthes
va propune următoarea schemă:
 realitate semne cultură

semnificant

semnificat

Această schemă redă relaţia dintre conotaţie, denotaţie şi simbol şi reprezintă

modelul lui R. Barthes referitor la cele două modele ale semnificaţiei, cu precizarea că
sistemul de semne al primului nivel este inserat în sistemul cultural de valori al celui de-al
doilea nivel.
În lucrarea sa, Symbols, Public and Private, Raymond Firth, (apud Denis McQuail,
Comunicarea), prezintă teoria lui E. Durkheim asupra simbolurilor şi efectuează un
comentariu pertinent al ideilor acestuia. În opinia lui R. Firth, pentru E. Durkheim, existenţa
sentimentelor sociale depinde de procesul de simbolizare: „viaţa socială sub toate aspectele
ei şi în toate momentele istoriei sale este posibilă numai datorită unui vast simbolism”.
Simbolul este un obiect sau o activitate direct experimentabile, asociate unor concepte şi idei
generale a căror experienţă directă nu o putem avea, dar care sunt importante pentru
funcţionarea unui grup sau a unei colectivităţi. Plecând de la aceste considerente, R. Firth
face două observaţii: una priveşte simbolul ca „depozit de semnificaţie", care, ne ajută
să facem faţă problemelor comunicării în timp, sprijinind rememorarea şi preîntâmpinând
nevoia reformulării ideilor. Simbolul este un bun cultural în special pentru societăţi
preliterale sau pentru societăţi ce prezintă diversitate culturală şi lingvistică. Valoarea sa
depinde de gama de interpretări posibile într-un caz dat: „pentru ca simbolul să fie un
instrument de comunicare eficient, este esenţial ca el să transmită în mare acelaşi lucru
persoanelor implicate”. Aceasta nu exclude însă ambiguitatea şi caracterul aluziv al
simbolului (care priveşte cea de-a doua observaţie cu privire la simbol). Astfel, simbolul
poate fi utilizat lesne de individ, permiţându-i să facă referinţe, să acţioneze în relaţie
cu ceilalţi şi să înţeleagă de o manieră mulţumitoare ceea ce constituie o entitate
complexă, greu definibilă în alte moduri.

III. 3. Sensul în procesul comunicării

Orice mesaj este compus din semnale şi deoarece fiecărui semnal îi este asociat
un sens sau o semnificaţie, un mesaj comportă un sens, simplu sau complex, dacă nu mai
multe. Sensul nu este transmisibil pe cale materială; nu există sens decât pentru mintea
umană, şi sensul nu poate exista în afara acesteia. Din acest punct de vedere, comunicarea
este deci paradoxală. Destinată sensului, care este singurul important, ea nu este capabilă
să-l vehiculeze. Ea operează prin substituţie. Transmisiunea este legată de elemente
materiale sau mai exact perceptibile, semnalele, dar comunicarea nu reuşeşte decât în
măsura în care comunicanţii stabilesc o aceeaşi echivalenţă între semnalele percepute şi
semnificaţiile atribuite.

Reuşita comunicării nu este niciodată decât relativă şi acest lucru nu trebuie

neglijat; astfel se explică faptul că un acelaşi mesaj poate primi sensuri foarte diferite.
Căci, se întâmplă rar ca echivalenţa să fie exact aceeaşi şi aproape întotdeauna ne
mulţumim cu o echivalenţă apropiată. Este totuşi posibil. în anumite tipuri de
comunicare cum ar fi literatura, să vedem în această diversitate o bogăţie şi nu o
imperfecţiune.

III. 4. Sistemul de semne în procesul comunicării

În linia tradiţiei saussuriene, limba este caracterizată nu ca un cod, ci ca un

sistem de semne. Termenul de sistem indică faptul că între elemente, în cazul de faţă
semnele şi componenţii lor, semnale şi sens, există relaţii care le reunesc pentru a
constitui o unitate, sistemul. Noţiunea de sistem implică coerenţa între elementele
constitutive, putând fi exprimată prin sintagma: „un ansamblu în care totul se leagă". Un
sistem poate fi el însuşi complex şi constituit din mai multe subansamble, în cadrul cărora
există, între elemente, raporturi specifice. Este cazul sistemelor lingvistice, ceea ce l-a
condus pe Gustave Guillaume la a declara că limba este nu atât un sistem, cât un sistem de
sisteme.

Definind limbile ca sisteme de semne, Saussure admitea faptul că putem întâlni

semne şi în alte domenii decât limbajul. De aceea, din punctul său de vedere, lingvistica
este un capitol dintr-o ştiinţă mai generală, care se ocupă de semnele de toate tipurile.
El sugera numele de semiologie, termenul care este recunoscut astăzi sub numele de
semiotică, şi care corespunde, de altfel, termenului de semiotics al specialiştilor anglo-
saxoni, începând cu Ch. S. Peirce.

Partea de semiologie care se ocupă de limbaj se numeşte lingvistică, iar dintre

cele mai importante ştiinţe ale limbajului cele mai importante sunt:
1) Fonologia, care studiază constituenţii semnalelor fonetice, mai ales pe cei pe
care le numim foneme şi fonetica, care studiază semnele sub triplul aspect al
producţiei, structurii şi percepţiei lor.
2) Morfologia, care studiază forma cuvintelor;
3) Sintaxa, care studiază capacitatea combinatorie a semnelor în
cadrul macro-semnului numit frază;
4) Semantica, care studiază sensul semnelor sau, după cum afirma
Charles Morris, raportul lor cu realitatea;
5) Pragmatica, care studiază utilizarea semnelor sau relaţia lor cu
utilizatorii (Morris);
6) Lexicologia, care studiază modul în care se organizează ansamblul de
cuvinte, cu forma şi sensul lor, într-o anumită limbă;
7) Semiotica textelor, literare sau nu, numită şi analiza discursului
(scris sau oral, inclusiv conversaţia);
8) Sociolingvistica, care studiază relaţia dintre limbaj şi societăţi;
9) Psiholingvistica, care ţine de psihologia limbajului.
Orice ansamblu de semne, şi chiar un semn izolat constituie un sector al
semiologiei. Ca orice clasificare, clasificarea ansamblelor de semne pune şi probleme
legate de frontierele dintre diferite tipuri de semne. Astfel, putem ezita în a califica
drept sisteme de semne diverse forme de activitate în care comunicarea pare să joace
totuşi un rol. Spre exemplu, cinematografia, utilizează atât cuvântul, deci limbajul, cât
şi imaginea mobilă. Dacă cinematografia este într-adevăr un sistem de semne,
aceasta integrează, la rândul său, altele două, dintre care unul este mult mai arbitrar
decât celălalt. Dar semiologia cinematografiei nu se reduce la o simplă însumare a
semiologiei limbajului şi semiologiei imaginilor mobile: unitatea reprezintă mai mult
decât suma părţilor sale.