Tema 1: Comunicare Umană. Noţiuni Generale.

1.1. Comunicarea umană: structuta şi legităţi principale. Obiectul de studiu al

disciplinei Bazele comunicării, obiectivele şi scopul. Definirea comunicării. Sistemul
de comunicare: structura, etape, relaţii interpersonale.
1.2. Funcţiile şi axiomele comunicării. Comunicativă. Educativă. Transmiterea valorilor
şi experienţei umane. Integrare.
1.3. Clasificarea comunicării. Comunicare intrapersonală, interpersonală, comunicarae
de grup. Comunicarea publică, Comunicarea verbală, Comunicarea de masă.
1.4. Bariere în comunicare. Diferenţe de percepţie, Concluzii grăbite, Stereotipurile,
Lipsa de cunoaştere, Lipsa de interes, Dificultăţi de exprimare, Emoţiile.

1.1. Definirea comunicării. Structura, Etapele şi Principiile Comunicării.

Comunicarea, înţeleasă în sensul său larg, ca un act tranzacţional, inevitabil în situaţii

de interacţiune; Colin Cherry spunea într-una din primele lucrări în teoria comunicării, ,,
comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele,, (4 p. 12) devine esenţială,
fundamentală atât pentru viaţa personală cât şi pentru cea socială a individului. Comunicarea
ca act, sistem, cod sau mijloc stă la baza organizării şi dezvoltării sociale, influenţând
raporturile pe orizontală şi verticală între oameni, intervenind chiar în aspiraţiile lor intime,
dar şi în cunoaşterea realităţii.
Având un conţinut informaţional comunicarea facilitează manifestarea conduitelor
umane afective, producând consonanţă sau disonanţă psihică, efecte de acceptare sau refuz,
concordanţă sau ne concordanţă a trăirilor noastre. Nevoia de a comunica, de a transmite sau
afla de la semenii noştri idei, informaţii, sentimente este o trăsătură fundamentală a omului,
devenind o necesitate vitală. Actul comunicării se realizează prin intermediul imaginilor,
noţiunilor, ideilor.
Comunicarea este un proces psihic complex, realizat între două sau mai multe
persoane (sau cu sine însuși) unde are loc un schimb de informație, de emoții, sentimente,
atitudini și interese cu scop de relaționale sau influență. R. Ross susţine: că „actul de
comunicare reprezintă nu doar un proces, dar este în esență unul mutual, mai precis, fiecare
parte o influenţează pe cealaltă în fiecare clipă” (17, p. 9) pe când psihologul Osgod susţine
că, comunicarea este realizată ca un proces de schimb de informaţii.
Mai târziu, psihologul american Şibutani, pentru prima dată susţine că în procesul
comunicării are loc nu numai transmiterea informaţiei dar şi interacţiunea reciprocă dintre
oameni. Prima şi cea mai timpurie formă a activismului său in plan genetic este comunicarea,
conform lui М.И. Лисина [11]. Din acest punct de vedere comunicarea este definită ca
interacţiune intre persoane, orientată spre coordonarea şi unificarea eforturilor cu scopul de a
institui relaţii şi a realiza un scop comun [11, p. 22].
Cu ajutorul comunicării se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune,
fapt care ne arată existenţa unui conţinut motivaţional acţiune generic umană, comunicarea
iniţiază, declanşează sau chiar stopează activităţi, evidenţiază rezistenţa la efort - componentă
a conţinutului voliţional al psihicului uman. Global, se acceptă că toată existenţa noastră
psihică este implicată în comunicarea specific umană, actul comunicării realizându-se și prin
intermediul imaginilor, noţiunilor, și al ideilor.
Pe drept cuvânt, acelaşi teoretician francez Bernard Voyenne afirma că „schimbul de
informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi
respiraţia pentru organism”. Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”, iar
Bergson ca homo faber, omul făuritor de unelte, inventator de tehnici, mai mult decât un
simplu constructor de maşini, pentru antropologul Claude Levi-Strauss omul este, înainte de
orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte.
Aristotel vorbește despre faptul că natura nu creează nimic fără un anume scop (telos),
și prin urmare, omului (zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (semnul distinctiv al speciei
noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi, ca să comunice. Teoria comunicării este însă o
ştiinţă relativ nouă, datează de aproximativ jumătate de secol, iar aparența claritate a
denumirii noii discipline ascunde o capcană, întrucât aduce cu sine întreaga încărcătură de
ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei.
Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate, atât în limbajul uzual cât şi în
terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu numai) conceptul de
comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o
permanentă sursă de controverse. În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare
semantică, cercetătorii americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu
aproape 20 de ani, să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori,
limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări. (19. p.14-15)
S-a observat cu acest prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei,
sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică, telecomunicaţii etc), termenul este utilizat
într-o accepţiune particulară, specializată, aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit
în alte sectoare ale cunoaşterii.
De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, (4. p.8) „comunicarea este o
acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament
ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii
participanţi”.
Însă un sociolog sau un psiholog - care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect
dotat cu conştiinţă - ar fi înclinaţi să accepte, mai degrabă, definiţia dată de Carl I. Hovland,
Irving I., Janis şi Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea
altor indivizi (auditorul)”. (ibidem p. 9)
Paradoxal, în semiotică (ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi clar definită.
Există în acest caz două repere aflateîn antiteză:
a). în sensul larg, comunicarea este orice transfer de informaţie. Prin aceasta se
depăşesc mult limitele semioticii (de pildă, comunicarea între generaţii).
b). George Mounin în Istoria lingvisticii spune că într-o sală de teatru, de exemplu, nu
se petrece un act de comunicare. Aceasta întrucât un proces de comunicare are loc atunci
când cele două instanţe emiţătorul şi destinatarul îşi schimbă rolurile şi fluxul de semnificaţii
inversat se realizează prin acelaşi tip de semne. Într-o sală de teatru, chiar dacă şi spectatorii
comunică cu cei de scenă, o fac prin aplauze, râsete, plâns, etc., dar nu prin acelaşi tip se
semne ca şi actorii. Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog şi nu acceptă decât
comunicarea grefată pe limbajul verbalizat. Comunicarea se poate verifica prin compararea a
ceea ce a intenţionat emiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul. Intenţiile emiţătorului de
comunicare sunt semnificaţii intenţionale. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii
finale. În concluzie, se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă, dar restrictivă (de
pildă cea oferită de filologul George Mounin), care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-
un domeniu de cercetare strict circumscris, şi cea cu caracter general, dar vagă (de exemplu,
profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă
organismele între ele”), de care, până la urmă, nu e nimeni mulţumit, rămâne dificil de
realizat. S. Hybels, W. Weawer, „comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc
informaţii, idei şi sentimente” (Hybels S., Weawer W. Communicating Effectively. New
York: Random House, 1986., p.6)
 Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datoresc
în mare măsură vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decât milenarei sale existenţe
a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i
expliciteze conţinutul. Prin restituirea semnificaţiei iniţiale, printr-un demers de natură
etimologică, poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului, uşurând distincţia
dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale, efemere,
adăugate de un context istoric sau altul. Se presupune că la temelia formării verbului latin
communico, -are ar sta adjectivul munis, -e, al cărui înţeles era „care îşi face datoria,
îndatoritor, serviabil”. Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate, din
care reţinem adjectivele immunis ceea ce înseamnă ”scutit de sarcini, exceptat de îndeplinirea
unei datorii” (la Tit Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de serviciul
militar”), de unde şi sensul actual „exceptat de la contractarea unei boli”, communis ”care îşi
împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în epoca clasică, „ce aparţine mai multora sau
tuturora”, (sursă a sensului derivat „obişnuit, banal”). Acesta din urmă, prin mijlocirea
derivatului său communicus îl poate explica pe communicare, termen însemnând la început
punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. Apoi, o dată cu răspândirea
creştinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împărtăşirea
credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu.
Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” reliefează faptul
că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual, ecleziastic, al latinescului communicare,
moştenit sub formă de cuminecare (a se împărtăşi de la; a se împărtăşi întru ceva). În acest
sens, filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau
chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri.”
Wilbur Schramm, (Wilbur Schramm, Procesul comunicarii p. 190, Ed. Eminescu,
Bucuresti, 1987.) în studiul său Procesul comunicării, se referă la acelaşi înţeles al
termenului: „Când comunicăm, încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. Adică încercăm
să împărtăşim o informaţie, o idee sau o atitudine.” R. Baron, priveşte comunicarea ca un
proces „prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un mesaj) unei alte părţi
(numită receptor)”. (Baron R. Behavior in Organization. p. 313 New York: Allyn and Bacon
Inc., 1983)
Preluarea recentă, pe cale savantă, şi a sensului laic al cuvântului, reprezentat de
neologismul comunicare, a condus la apariţia unui dublet etimologic ce dă seama de
ambivalenţa procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitarăși sacră
„Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile „orizontale”
dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”, într-o mişcare ascensională
către planurile superioare ale realităţii”. (4. p.15) Nu putem să nu observăm paralela
semnificativă cu dublul statut al cuvântului, care, pe lângă înţelesul comun, situat în sfera
semantică a comunicării, îl are şi pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.
Nicki Stanton (Nicki Stanton, Comunicarea p.1, Ed. Știință și Tehnică, 1995.) afirma:
„Ori de cate ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influențăm, să
educăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare,
urmărim întotdeauna patru scopuri sau obiective interumane principale:
– să fim receptați (auziți, citiți), așadar o receptare corecta a mesajului;
– să fim înțeleși, înţelegerea corecta a mesajului să fie cât mai fidelă;
– să fim acceptați și mesajul nostru să fie acceptat;
– să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Așadar scopul comunicarii este:
- să atenţionăm pe alţii.
- să informăm pe alţii.
- să explicăm ceva.
- să distrăm.
- să descriem.
- să convingem, etc
Atunci când nu reușim să atingem nici unul din aceste obiective, înseamna că am dat
greș în procesul de comunicare. Acest lucru însă se poate întâmpla din cauza mai multor
factori care apar pe parcursul întregului proces.
Dacă e să generalizăm toate aspectele caracteristice ale comunicării se poate susţine
că comunicarea este un proces multilateral complicat, ce se prezintă în aceeaşi unitate de timp
sub cinci aspecte:
comunicarea - proces de schimb de informaţie;
comunicarea - proces de atitudine reciprocă a oamenilor unul faţă de altul;
comunicarea - proces de interacţiune reciprocă;
comunicarea - proces de influenţă reciprocă; comunicarea -proces de trăiri reciproce
Comunicarea umană reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează
planul gândirii şi cel comportamental. Prin procesul de comunicare, emiţătorul încearcă să
convingă, să explice, să influenţeze, să educe, să informeze sau să îndeplinească orice alt
obiectiv.
Caracteristicile și structura comunicării unui proces de comunicare.
Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a
aduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la
bază patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul de comunicare, mesajul adică
informaţia transmisă și receptorul. Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a
relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel
spus, această relaţie de interdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale face ca
orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: Emiţătorul iniţiază comunicarea,
transmiţând un mesaj destinat Receptorului. Mesajul este o componentă complexă a
procesului de comunicare, prin faptul că el presupune codificarea şi decodificarea, existenţa
unui canal de transmitere şi este influenţat de modul de recepţionare, de deprinderile de
comunicare ale Emiţătorului şi Receptorului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc
comunicarea
Pentru înţelegerea fenomenului comunicării, este necesar de ştiut că procesul
comunicaţional reprezintă un demers complex care presupune existenţa mai multor factori
implicaţi în actul comunicaţional.
Procesul de comunicare cuprinde următoarele elemente:
1. Emiţătorul
2. Mesajul
3. Canalul de comunicare
4. Receptorul
5. Contextul comunicării
6. Feedbackul.
1. Emițătorul/locutorul este iniţiatorul comunicării, cel care produce un mesaj
utilizând un anumit cod şi pe care îl transmite prin intermediul unui canal. El alege mijlocul
de comunicare și limbajul astfel încât receptorul să-i înţeleagă mesajul formulat. Emiţătorul
are deasemenea dreptul de a alege receptorul cu care doreşte să comunice; acesta reprezintă o
persoană, un grup sau o organizaţie, indiferent de dimensiunea, domeniul de activitate,
poziţionare geografică sau politicile promovate, al cărei rol este de a comunica un mesaj
receptorului prin intermediul canalelor de comunicare. În analiza conversaţională,
emiţătorul/locutorul ocupă unul dintre rolurile actualizate în cursul conversaţiei. Unele
interpretări disting între emiţător şi sursa unui enunţ; în anumite situaţii de comunicare, e
posibil ca aceştia să nu coincidă (de exemplu, vorbirea indirectă sau relatarea spuselor cuiva,
în cazul vorbirii directe). În varianta unor forme de discurs (spre exemplu, emisiunile TV,
care au şi moderatori şi invitaţi), rolul de emiţător poate fi prealocat sau poate fi desemnat
explicit de către antecesor ori autoselectat dintre participanţi, dacă procesul de comunicare
este conversaţional. Emiţătorului i se pot atribui și grade diferite de prestigiu sau credibilitate,
acestea toate având un impact puternic asupra comunicării. Astfel, după John R. P. French şi
Bertram Raven (the bases of social power), există cinci baze ale puterii sau influenţei care ni
se par utile în analiza emiţătorului ca parte a comunicării: (Vasile Tran, Irina Stănciulescu.
Teoria Comunicării 2003 p. 111-113)
1) Puterea recompensatoare este puterea a cărei bază este constituită de abilitatea de a
răsplăti. În această categorie se încadrează satisfacerea unor dorinţe ale receptorului. Din
punct de vedere strict didactic, profesorul este învestit cu o astfel de putere, în sensul că
implicarea, interesul, performanţa elevului etc. (dar şi docilitatea, supunerea acestuia în
anumite cazuri) sunt răsplătite.
2) Puterea coercitivă în acest caz receptorul se aşteaptă să fie „pedepsit" de emiţător
dacă nu se conformează încercării de influenţă a acestuia. Este vorba despre acelaşi
instrument recompensator, dar de data aceasta avem de-a face cu o „răsplată negativă".
3) Puterea referenţială presupune presupune următorul fapt: receptorul se identifică cu
emiţătorul; o persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă cu care
încearcă să se asocieze sau să se identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile.
Puterea referenţială poate juca un rol important la anumite vîrste şcolare mici, cadrul didactic
devenind un emiţător cu capacităţi de transmitere sporite şi autentice.
4) Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi că cineva are dreptul să
pretindă ascultare de la ceilalţi (şi aici întîlnim exemple ca părinte-copil, profesor-elev). Ea
implică un cod sau un standard acceptat de ambii parteneri. Denis McQuail spune că există
matrice sociale definite de procesul comunicativ în acest sens: astfel, se aşteaptă de la
profesori să-şi educe elevii, de la managerul unei organizaţii, să-şi conducă subordonaţii etc.
5) Puterea expertului specifică atribuirea de cunoştinţe superioare emiţătorului, care
au impact asupra structurii cognitive a receptorului (străinul care acceptă recomandările unui
localnic, informaţiile din ziar etc). O astfel de putere este determinată de contextul situaţional
şi instituţional, pentru că, prin definiţie, receptorul nu este, în mod normal, în postura de a
evalua corectitudinea informaţiei primite. Cadrul didactic beneficiază în mod tradiţional de o
astfel de putere; totuşi, se cuvine să remarcăm că, în societatea actuală, aceasta tinde să se
nuanţeze extrem de mult, deoarece elevul/studentul vine în cîmpul comunicării didactice cu o
sferă de cunoştinţe extrem de diversificate (avînd acces la o multitudine de surse
informaţionale, îndeosebi la cele oferite de mijloacele moderne de comunicare; spre exemplu,
reţeaua de internet), astfel încît „pierderea" acestei puteri poate să influenţeze negativ
climatul şcolar. Soluţia constă în utilizarea acestui referenţial informaţional multiplu pe care-
1 reprezintă cursanţii şi folosirea lui în special în activităţile de echipă. Receptorul este, la
rîndul său, un individ, un grup sau o instituţie cărora: le este adresat mesajul sau intră în
posesia lui în mod întîmplător; primesc mesajul într-un mod conştient sau subliminal.
Receptorul este foarte important în construirea unei relaţii de comunicare eficiente;
atunci cînd defineşte comunicarea, M.F. Agnoletti consideră chiar că aceasta „este un proces
complex, în care informaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decît chestiunea esenţială de
a şti cui te adresezi". Cum de cele mai multe ori receptorul comunicării didactice este elevul,
în ceea ce priveşte formularea mesajului de către emiţător în relaţia directă cu receptorul
susținem ideea că nu trebuie omişi în acest raport următorii factori:
- Obiectivele, tipul şi forma comunicării. Întotdeauna, mesajul trebuie să fie raportat
la obiectivele pe care ni le-am stabilit în comunicare. Între obiectivele comunicării şi forma
acesteia trebuie să existe o relaţie de concretă completitudine;
 - Organizarea mesajului. Aici, Joseph DeVito identifică mai multe modele: modelul
rezolvării de probleme, care presupune păstrarea unei atenţii şi a unei motivaţii profunde
pentru comunicare; modelul temporal, care presupune evidenţierea unei succesiuni logice în
mesaj şi contribuie nu doar la înţelegerea mai corectă a acestuia, ci şi la o definire a
ansamblului, a sistemului în care se produce un fenomen; modelul subiectului, care defineşte
legităţile interne ale informaţiei ca atare, cuprinse în mesaj. De altfel, este evident că mesajul
trebuie să fie direct legat de posibilităţile de percepţie ale celui care îl recepţionează; o bună
comunicare este centrată în special pe cel care primeşte mesajul.
Un loc important în receptarea unui mesaj îl ocupă predicţiile despre acel mesaj; în
acest sens, receptorul ia în calcul experienţa proprie anterioară în acel domeniu, iar atunci
cînd această experienţă nu există, opiniile altor persoane despre mesaj sau despre cel care-l
transmite.
În acest mod, se pot evidenţia mai multe feluri de receptori după tipul de ascultare a
mesajului practicat :
- ascultarea pentru aflarea de informaţii;
- ascultarea critică;
- ascultarea reflexivă;
- ascultarea pentru divertisment etc.
Katz propune patru tipuri de reacţii la modul în care a fost formulat, organizat şi
transmis mesajul, reacţii care pot fi catalogate ca fiind caracteristice receptorului:
- reacţia instrumentală, adaptativă sau utilitară;
- reacţia egodefensivă, de autoapărare;
- reacţia expresivă valoric;
- reacţia cognitivă.
În ceea ce priveşte reacţia adaptativă, aceasta reprezintă modul în care receptorul
reacţionează în vederea maximizării recompensei şi minimizării pedepsei. Reacţia
egodefensivă (sau de autoapărare) se referă la tendinţa indivizilor de a încerca să menţină o
imagine de sine acceptabilă, favorabilă şi în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi despre ei.
Reacţia expresiei valorice presupune că atitudinile care exprimă valori dau claritate imaginii
de sine, dar o şi modelează pe aceasta mai aproape de ceea ce ne dorim; faţă de funcţia
anterioară, observăm un proces de identificare cu rol esenţial în socializare şi autodezvoltare.
Reacţia cognitivă se referă la nevoia oamenilor de a da sens la ceea ce ar părea altfel un
univers neorganizat şi haotic, spune Katz. El mai adaugă că aceasta este raportată la nevoia
de a înţelege evenimentele care ne afectează în mod direct viaţa şi de a avea un cadru de
referinţă coerent şi stabil pentru a ne organiza experienţa.
2. Mesajul este forma fizică în care emiţătorul codifică informaţia acesta poate fi un
ordin, o idee, un gând. Mesajul are ca obiectiv informarea, convingerea, impresionarea,
amuzarea, obţinerea unui acţiuni; este elementul care conţine simbolurile verbale și non-
verbale. Este constituit din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le transmite, prin
canalele de comunicare, publicului-receptor. Mesajul este supus unui proces de codificare și
decodificare. Una dintre cele două persoane, emiţătorul codifică mesajul trimis iar receptorul
îl decodifică. Mesajul este secvenţa de semnale aparţinând unui cod, structurată în
conformitate cu un anumit sistem de reguli, care este transmisă de un emiţător unui receptor
prin intermediul unui canal. În timp ce forma mesajului este dependentă de codul utilizat şi de
regulile specifice de combinare a unităţilor acestuia, substanţa mesajului constituie o anumită
cantitate de informaţie. La fiecare dintre cei doi poli ai comunicării au loc procese de semioză
(ramură a semioticii care studiază procesele dinamice de transfer și transformare a
simbolurilor) distincte: la polul emiterii este codajul, prin care semnificaţiile sunt transpuse în
unităţi de expresie specifice, iar, la polul receptării, este decodajul, care presupune degajarea
semnificaţiilor pornind de la unităţile de expresie. Exemplu: "Te rog să treci pe la mine când
te întorci!" Mesajul este așadar unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia
dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite,
imagini vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al
mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a
mesajului. Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ,
informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel că
se poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt
mesaj. Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. În
funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat,
putem distinge două tipuri de comunicare:
-comunicare bipolară;
-comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai mulţi
emiţători; comunicarea cu “poştaşi”).
Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de
emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal. Aşa se naşte
redundanţa, „excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a
transporta aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o măsură a
formei, nu a informaţiei, deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este
necesar”. O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoarele
aspecte:
-aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;
-aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale;
-aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului.

Codul este sistemul convenţional explicit de semne şi reguli de folosire a lor, prin care
se transmit informaţii de la emiţător la receptor în cadrul comunicării sau se transpune o
informaţie dintr-un sistem în altul. Limbile naturale îndeplinesc calitatea de cod, pentru că
servesc la elaborarea şi fixarea formelor de cunoaştere, utilizând ansamblul coerent al
semnelor lingvistice, încadrate într-o schemă de comunicare. Limbile naturale sunt, însă,
coduri imperfecte, deoarece nu există o corespondenţă de 1 la 1 între semnificant şi
semnificat, caracteristica polisemică sau omonimică fiind un argument în acest sens. În
semiotică, codul este o combinatorie a trăsăturilor pertinente sau un ansamblu de unităţi care
au o legătură bazată pe asociaţie de formă şi de conţinut. Codurile din semiotică prezintă
caracteristici mai mult sau mai puţin diferite în funcţie de domeniul concret de manifestare.În
sociolingvistică, codul este definit ca funcţie a sistemului de relaţii sociale . Spre deosebire de
comunicarea prin limbaj, unde codul este dat de relaţiile semantice, paradigmatice şi
sintactice dintre unităţile implicate în acest act, în funcţie de intenţia vorbitorului, alte forme
de comunicare extralingvistice şi convenţionale recurg numai la coduri nelingvistice,
’’traduse’’prin educaţie şi instrucţie. Aşa sunt codurile cu semn unic ( precum sensul perceput
mental la vederea bastonului alb al orbului), dar şi codurile cu semnificant zero ( prezenţa
pavilionului unei nave amiral indică prezenţa comandantului la bord, în timp ce absenţa
pavilionului indică absenţa comandantului). Codurile cu semnificant zero cunosc o
organizare paradigmatică, deoarece există posibilitatea de alegere între doi semnificanţi,
conform celor doi semnificanţi diferiţi, dar nu şi o dimensiune sintagmatică, deoarece
semnalele care constituie codul nu pot fi combinate.
Considerându-le drept diacritice lingvistice care servesc ca normă pentru
comportamentul de rol, unii autori disting codurile ( limbi diferite ) de subcoduri ( varietăţi
ale aceleiaşi limbi). Fiecărei comunităţi îi este specifică o anumită matrice a codurilor şi
subcodurilor, dependentă funcţional de matricea comunicativă din acea comunitate. În raport
cu anumite particularităţi de structură lingvistică, se distinge între coduri elaborate, utilizate
pentru transmiterea unor reacţii verbale individuale şi caracterizate prin posibilităţi reduse de
predicţie asupra structurii şi a organizării mesajelor, şi coduri restrânse, specifice modurilor
rituale de comunicare intracomunitară, servind la definirea şi consolidarea formei unor relaţii
sociale de tip inclusiv, posibilităţile de predicţie lexicală şi sintactică fiind, în acest caz,
maxime.
3. Canalul de comunicare sau mijloacele de comunicare este drumul parcurs de
mesaj dinspre emiţător spre receptor, mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge de la
emiţător la receptor şi/sau invers (poşta electronică, televiziunea, radioul etc.). Canalul de
comunicare este mijlocul material, suportul fizic prin care sunt transmise semnalele unui cod
permițând stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător şi receptor. În cazul folosirii
codului lingvistic, natura canalului de comunicare explică, în esenţă, diferenţele dintre limba
vorbită şi limba scrisă. Poate fi formal; spre exemplu o comunicare ce urmează structura
ierarhica a organizaţiei și informal atunci când comunicarea provine din interacţiunile sociale
și legăturile informate din cadrul organizaţiei. Acestea din urmă poate îmbracă forme: idei,
opinii, zvonuri, etc. Mijlocul de comunicare cuprinde discuţia de la om la om corespondența
oficială, şedinţele, telefonul, faxul și internetul. Există două tipuri de canale de comunicare:
canale formale, prestabilite (de exemplu, canalele ierarhice dintr-o organizaţie); canale
informale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal. Mediul comunicării este
influenţat de modalităţile de comunicare; există mediu oral sau mediu scris. Esenţa procesului
constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model
elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla
preluare sau receptare a informaţiei.
În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back),
deoarece, de obicei, comunicarea se realizează în vederea obţinerii unui răspuns.
În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o
informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra
receptorului.
În al treilea rând, tot acest proces nu s-ar dovedi pe deplin eficient, dacă nu s-ar acorda
importanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis.
În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau
decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua
reuşita comunicării.
4. Receptorul/destinatarul/interlocutorul/colocutorul este persoane care primeşte
mesajul și cel care decodează acest mesaj, cunoscând codul folosit de emiţător. Unele
cercetări fac distincție între receptor şi destinatar, pentru că este posibil ca acesta din urmă să
nu acţioneze totdeauna ca un receptor (să nu urmărescă mesajul transmis de emiţător) iar, pe
de altă parte, e posibil ca receptorul să nu fie şi destinatar al mesajului, ci auditor conjunctural
(de exemplu, telespectatorul care, involuntar, urmăreşte o emisiune a cărei temă nu îl
interesează, ceea ce înseamnă că mesajul nu îi este destinat şi nu îşi poate produce efectele).
Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul
trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de noutate în
formă şi conţinut, dar şi de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult prea banală
şi previzibilă. De conștientizat e și faptul că ascultarea mesajului este la fel de importantă ca
și transmiterea lui.
5. Contextul este foarte important deoarece aceleaşi cuvinte vor suna altfel într-o
încăpere decât în plină stradă. Orice comunicare are contextul ei. Contextul este partea unui
enunţ care precedă şi/sau urmează unitatea lingvistică supusă analizei şi care îi condiţionează
prezenţa, forma sau funcţia. În pragmatică, contextul desemnează orice informaţie de bază
care se presupune că e împărtăşită de emiţător şi de receptor şi contribuie la interpretarea unui
anumit enunţ de către receptor. Pentru constituirea contextului lingvistic, este nevoie de
indicii de contextualitate, respectiv de forme lingvistice diverse care aparţin repertoriului
vorbitorilor. Aceste indicii intervin în semnalarea presupuziţiilor contextuale şi contribuie la
indicarea modului în care trebuie interpretate enunţurile. Inferenţa conversaţională
corespunde acestui proces de interpretare contextualizată, prin care un locutor determină
intenţia vehiculată de enunţul interlocutorului său şi indică, prin replca pe care o dă ,
interpretarea pe care a făcut-o.
Contextul comunicativ se defineşte prin următoarele componente:
a) datele situaţiei de comunicare – identitatea, rolul şi statutul social relativ al interlocutorilor,
locul şi momentul comunicării;
b) supoziţiile despre ceea ce interlocutorii ştiu sau consideră;
c) locul unde se inserează enunţul considerat în ansamblul discursiv din care face parte.
Contextele implică, deci, o componentă sociologică (a), una psihologică (b) şi una lingvistică
(c). Comunicarea umană este așadar procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepţii
către un receptor un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba
comportamentul altor indivizi.
Așadar într-o variantă succintă etapele procesului de comunicare și mecanismele
interne ale acestuia sunt:
Codificarea ințelesului constă în selectarea anumitor simboluri, capabile să exprime
semnificația unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feței, sau ale corpului, semnalele ori
gesturile se constituie în simboluri ale comunicării. În cadrul organizațiilor indiferent de
natura acestora, forma cea mai importantă de codificare ramâne, totuși cea a limbajului.
Transmiterea mesajului constă în deplasarea mesajului codificat de la emitent la
receptor prin canalul vizual, auditiv, tactil sau electronic de comunicare. Modul de
transmitere a mesajului este determinat, astfel âncat el devine o parte a mesajului.
Decodificarea și interpretarea se referă la descifrarea simbolurilor transmise și,
respectiv, explicarea sensului lor, proces formalizat în receptarea mesajului. Aceste două
procese care compun recepția sunt puternic influențate de experiența trecută a receptorului,
de așteptările și abilitățile acestuia de a descifra și interpreta diversele simboluri. Prin
intermediul lor se constată dacă s-a produs sau nu comunicarea, dacă emitentul și receptorul
au înțeles în același mod mesajul.
Filtrarea constă în deformarea sensului unui mesaj datorat unor limite fiziologice sau
psihologice. Filtrele fiziologice determinate de handicapuri totale sau parțiale (lipsa sau
scaderea acuității văzului, auzului, mirosului etc.) limitează capacitatea de a percepe stimuli
și deci, de a întelege mesajul. Filtrele psihologice se instaleaza ca urmare a unor experiențe
trecute ori, a unor sensibilități, predispoziții. Ele pot afecta percepția și modul de interpretare
a mesajelor, dându-le o semnificație total sau partial diferită față de cea a emitentului.
6. Feedback-ul. încheie procesul de comunicare. Prin intermediul său emitentul
verifică în ce măsură mesajul a fost înțeles ori a suferit filtrări. Este reacţia receptorului faţă
de mesajul primit de la emiţător, care poate fi manifestă sau intuitivă. Fiecare dintre membrii
unei instituţii poate fi zilnic emiţător şi receptor de informaţie. De aceea, conduita şi mesajele
transmise de fiecare din noi sunt esenţiale în formarea imaginii instituţiei. Feed-back-ul este
un mesaj specific, prin care Emiţătorul primeşte de la Receptor un anumit răspuns cu privire
la mesajul comunicat. Gaston Mialaret (Pedagogie generală, 1997) definește feed-back-ul
drept reglare a cauzei prin efectul obținut. Iar profesorul Ion Cerghit apreciază că feed-back-
ul (conexiune inversă) trebuie considerat o interactiune circulară între subiect și acțiunea sa.
Feed-back-ul are o fenomenalitate/procesualitate cu totul specifica. În actiunile curente, feed-
back-ul devineo realitate reflexă și firească, încât numai este sesizat și constientizat decât
atunci când lipsește.
Feedback-ul include toate mesajele verbale si nonverbale pe care o persoană le
transmite în mod constient sau inconstient ca răspuns la comunicarea altei persoane.
Tipuri de feedback:
a) Feedbackul evaluativ - presupune să dezvoltăm o opinie despre o problemă aflată în
discuţie, să efectuăm o judecată bazată pe propriul sistem de valori.
Se disting:
• feedbackul pozitiv - încearcă să menţină comunicarea în direcţia în care se află deja;
• feedbackul negativ - ajută la eliminarea comportamentelor de comunicare nepotrivite;
• feedbackul formativ - un tip special de feedback negativ („eu văd situaţia...”; „se pare
că....”)
b) Feedbackul nonevaluativ se foloseste atunci când vrem să aflăm mai multe despre
sentimentele unei persoane sau vrem să o ajutăm să-si formuleze anumite păreri asupra unui
subiect anume.
c) Feedbackul prescriptiv nu oferă o informație precisă. El nu spune ce a făcut subiectul ci
mai degrabă ce ar trebui să facă. Acest feedback, uneori este lipsit de consistență, întrucât nu
descrie exact ce se întâmplă, ci ce ar trebui să se întâmple. Este ușor să dai sfaturi, acest lucru
îl va gândi cel care-l primește și foarte probabil se va închide în sine. Există varianta când va
fi bine primit atunci când este cerut. Pentru a înţelege ce nu este feedback-ul, să ne gândim o
clipă care este scopul feedback-ului. Feedback-ul are drept scop menţinerea unui anumit
echilibru, un răspuns la o anumită cauză, el nu trebuie să fie o reacţie la ceea ce a
declanşat cauza ci doar la efect! Feedback înseamnă a oferi celorlalţi un răspuns eficient (este
un cadou) pentru a le comunica exact ceea ce ne deranjează, în ce mod ne afectează sau ce
dorim să facă ceilalţi. Trebuie să facem acest lucru fără a leza cealaltă persoană, a minimaliza
apărarea, ci a-i face pe ceilalţi să înţeleagă că doar comportamentul mă deranjează sau îmi
place, nu persoana. Feedback-ul trebuie să fie o reacţie la un comportament, mai exact, ceea
ce ai simţit tu în momentul în care ai interacţionat cu fenomenul
Pentru cadrele de conducere, feed–back–ul comunicării se poate produce în diverse
moduri. Astfel, poate exista un feed–back direct și imediat prin care răspunsul receptorului
este verificat n cadrul comunicării față în fatță Prin diverse simboluri cuvinte, gesturi, mimica
feței se constată dacă mesajul a fost receptat sau nu corect. Feedback–ul indirect, propagat și
întârziat prin declinul rezultatelor, calitatea slaba a activităților, creșterea absenteismului,
conflicte de muncă etc., poate indica dificultăți vechi și profunde ale comunicării, ignorate
sistematic.
Atunci când vrei să oferi feedback eficent poți urma patru pași simpli:
- Observă ceea ce persoana spune și face (am observat că…)
- Descrie fără a judeca, ceea ce ai văzut (am văzut că, A, B, C, …)
- Descrie sentimentele/gândurile tale legate de comportamentul observat (am simițit…)
- Descrie impactul asupra ta (mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a demotivat, nu m-a
demotivat etc…)

Realizaţi un studiu de caz: urmăriţi cu atenţie o conversaţie care Rolul și funcțiile feed-
vă este accesibilă (între părinţi, la un magazin, între prieteni, back-ului
între un profesor şi un coleg al vostru, un fragment de dialog comunicațional. În
dintr-un film sau o piesă de teatru). Notaţi ce tehnici de feed- general, feed-back-ului i
back au fost utilizate şi care au fost efectele acestora. Discutaţi se atribuie un triplu rol:
apoi rezultatele cu colegii voştri. Identificaţi un mic repertoriu •cel de comandă sau
de gesturi şi expresii specifice diferitelor tehnici de feed-back. dirijare continuă a
Urmăriţi un talk-show de televiziune. Urmăriţi cu atenţie procesului paideutic;
comportamentul verbal şi nonverbal al participanţilor, în special •cel de control al
al moderatorului şi identificaţi diferitele tehnici de feed-back acțiunii în derulare;
utilizate şi rolul lor în desfăşurarea conversaţiei.Realizaţi un
studiu de caz referitor la rolul feed-back-ului în comunicare
folosind datele analizate anterior.
•cel de ameliorare a actului comunicațional, respectiv schimbari directe la nivel de mod de
desfășurare și rezultat al acțiunii.
La modul detaliat, feed-back-ul îndeplineste o serie de funcții care au efecte specifice
în planul comunicării, unele din aceste funcții vizează acțiunile emitentului, altele se referă la
receptor, iar altele (cele mai multe) îi vizează simultan pe ambii.
Aceste functii sunt:
1. funcția de confirmare /întarire imediată a rezultatelor pozitive și de intensificare a
cooperării;
2. funcția de semnalare, identificare și depășire a unor dificultăți obiective (logice) sau
subiective (psihologice);
3. funcția de diagnoză,
4. funcția de depistare și corectare a erorilor curente, pentru a le evita pe cele cumulative;
5. funcția de prevenire a greșelilor;
6. funcția stimulatorie și de întărire a motivației.
Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi
înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia
punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.
Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât
conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi
comunitatea. Întemeietorul Şcolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează
comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând
comunicarea un mod de a exista al comunităţii: „Nu numai că societatea continuă să existe
prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem că ea există în transmitere şi în
comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate,
comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar
comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a
forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii,
cunoştinţe - o înţelegere comună - «acelaşi spirit» cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu
pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi
împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi
fizice. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare,
moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Efectele comunicării pot fi de natură
cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu trebuie confundate cu răspunsurile
receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul
expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul
mesaj. Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de
emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la
respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă
detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip
verbal, iar comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât
cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. Conţinutul şi maniera în care se comunică
se află sub influenţa contextului comunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor
dimensiuni contextuale: fizică, temporală, culturală, socială şi psihologică.
În functie de traseul parcurs și de completitudinea etapelor, procesul de comunicare
poate îmbraca următoarele forme:
- Proces de comunicare unilaterală. Se desfașoara într-un singur sens, de la emitent la
receptor. Aceasta form este lipsită de ultima etapa a procesului, feeback–ul. Din anumite
motive, emitentul nu consideră necesară verificarea răspunsului. Printre caracteristicile
comunicării unilaterale se numară:
a) plasarea sub controlul exclusiv al emitentului;
b) desfășurarea rapidă;
c) bazarea pe presupunerea concordanței mesajelor transmise și a acelor receptate.
Procesul comunicării unilaterale iși dovedește eficiența în anumite situații când
discuțiile, dezbaterile și chiar simplele explicații sunt nepermise, considerate consumatoare
inutile de timp.
– Procesul de comunicare bilaterală. Se desfașoară în două sensuri: emitent-receptor -și
receptor-emitent.
Aceasta formă a comuniăarii, prezintă urmatoarele caracteristici:
- iese de sub controlul exclusiv al emitentului prin interveneția receptorului;
-în comparație cu procesul precedent, pare mai dezorganizat, deorece receptorii au
posibilitatea interventțiilor prin întrebări, sugestii, comentarii;
- cere mai mult timp intrucât transmiterea ți recepția se pot transforma în discutii;
- semnificația mesajului poate fi verificata și la nevoie, clarificată și redefinită. Deși poartă
dezavantajul consumului de timp, aceasta formă se dovedește mult mai propice și eficientă în
cazul comunicării organizaționale.
Teorii şi modele ale comunicării.
John Fiske (Introduction to Communication Studies), plecând de la prezentarea
presupoziţiilor de bază asupra naturii comunicării, aduce în atenţie următoarele aspecte: toate
tipurile de comunicare implică semne şi coduri, semnele şi codurile sunt transmise altor
persoane, iar transmiterea şi receptarea lor este o practică socială; comunicarea este punctul
central în viaţa culturilor: fără comunicare, nici o cultură nu poate supravieţui; în consecinţă,
studiul comunicării trebuie să implice şi studiul culturii în care ea este integrată. Fiske
defineşte comunicarea drept interacţiune socială prin intermediul mesajelor, şi consideră că,
în studiul comunicării, putem deosebi două mari şcoli: şcoala proces şi şcoala semiotică.
a) Şcoala semiotică Pentru şcoala semiotică, desfăşurarea comunicării reprezintă o
producere şi un schimb de sensuri (semnificaţii). Obiectul de interes îl reprezintă studierea
modului în care mesajele (textele) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (sau
semnificaţii) şi rolul textelor în cultura noastră. Şcoala semiotică foloseşte termeni ca
semnificaţie şi nu consideră neînţelegerile ca fiind neapărat efecte ale eşecului de
comunicare, ci consideră că ele pot rezulta din diferenţele culturale dintre emiţător şi
receptor. Pentru această şcoală, studiul comunicării este studiul textului şi a culturii, iar
principalele metode de analiză provin din interiorul semioticii, printre ai cărei principali
reprezentanţi amintim pe Ch. S. Peice, Ogden-Richards şi F de Saussure.
b) Şcoala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este modul în care
emiţătorii şi receptorii codează şi decodează un mesaj, modul în care transmiţătorul foloseşte
canalele şi mediile comunicării. Ea este interesată în special de probleme ca eficienţa şi
acurateţea transmiterii mesajului. Dintre modelele Şcolii proces amintim: modelul C.
Shannon şi W Weaver, modelul H. Lasswell, modelul George Gerbner; modelul T.
Newcomb, modelul Westley şi MacLean şi modelul Roman Jakobson. În studiul proceselor
de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate în funcţie de sensul
schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. De pildă, Ioan Drăgan operează cu
clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele
lingvistice, modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner ş.a.m.d.). Alţi autori le
clasifică în modele lineare, circulare şi interactive (R. Rieffel).
În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele
de comunicare.
1. Modelul Shannon şi Weaver (1949) Inginerii C. E. Shannon şi W. Weaver,
angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa
transmiterii semnalelor prin telefon unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii
matematice a comunicării, aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele
amintite, punctul de plecare fiind lucrările lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima
dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927). În linii mari, modelul propus de
cei doi are următoarea structură: (fig. 1 Modelul Shannon şi Weaver modificat prin adăugarea
feedback-ului)

Fig.1 (22)
Schema Shannon - Weaver prezintă traseul unui mesaj care, elaborat de o sursă, este
codificat de un transmiţător sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul căruia
se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot,
după care parvin la receptorul ce le decodifică, restituind mesajului forma iniţială şi
încredinţându-l astfel destinatarului. (10. p. 21-22)
Meritul fundamental al schemei este că, deşi concepută în vederea explicării unor
aspecte specifice sferei telecomunicaţiilor (cum am precizat mai sus) ea ne îngăduie să
înţelegem mai bine esenţa oricărei comunicări, de la transmiterea ereditară a caracterelor
biologice, până la discursul poetic, muzical sau cinematografic însă o dată cu dezvoltarea
tehnologiei informatice comunicarea nu mai poate fi modelată ca un proces liniar. C.
Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie şi incertitudine, în sensul că
informaţia reduce incertitudinea. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se
produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea
acestui eveniment. Măsurând certitudinea, Shannon ne oferă o unealtă pentru măsurarea
informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul de evenimenteposibile, cu cât
sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se va produce este mai mare, şi
probabilitatea de producere a fiecăruia dintre evenimente). O primă distincţie importantă pe
care o pune în evidenţă schema amintită este cea dintre sursă şi transmiţător. Sursa este
originea, punctul de plecare al oricărei forme de comunicare umană. Sursa constă din una sau
mai multe persoane care iniţiază procesul de comunicare pentru un anumit motiv şi/sau cu un
anumit scop. Sursa produce mesajul, dar, în general, ea nu dispune şi de mijloacele necesare
pentru a-l face să ajungă la destinaţie. Ne confruntăm aici cu principalul paradox al
comunicării, proces a cărui raţiune de-a fi este vehicularea de înţelesuri, care, prin însăşi
natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acoperă o mare varietate de realităţi,
pe care le desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca: gânduri, sentimente, idei, trăiri, emoţii,
stări de conştiinţă. Mesajul este desigur obiectul comunicării, ceea ce se transmite; măsura în
care mesajul emis corespunde cu cel receptat depinde de toate celelalte elemente ale
comunicării. Nici una din manifestările menţionate ale psihicului uman nu poate fi sesizată
direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atât de complex ca foarte sofisticatele noastre
organe de simţ. De aceea, entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin substituţie:
ea încredinţează unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta
indirect, prin procură, produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. Înlocuirea nu
înseamnă însă transport, aşa încât acestea din urmă rămân şi pe urmă principial
netransmisibile. Aspectul cel mai spinos al comunicării, paradoxul ei rezidă tocmai în această
contradicţie dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică
în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale. Pe de altă parte, comunicarea
este văzută ca proces linear, unidirecţional. Or, tocmai aici se află principală limită a
modelului- nu există feed-back (cel ce modifică atât mesajul cât şi relaţia comunicaţională în
sine). Nu există, de asemenea, nici o referire la importanţa contextului în care are loc
comunicarea şi care o poate influenţa. Cu toate minusurile lui, acestui model îi datorăm
debutul a ceea ce avea să devină „studiile comunicării”.Pe baza modelului Schannon şi
Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al cărui principal merit rămâne acela
de a fi subliniat natura interactivă a procesului de comunicare.
Schramm afirmă că în esenţă, procesul de comunicare constă în „punerea în acord a
receptorului cu emiţătorul, cu privire la mesaj”, ceea ce implică două momente importante -
codificarea şi decodificarea mesajului. Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-
un limbaj adecvat atât canalului de transmitere, cât şi receptorului, adică transformarea unei
idei, a unei opinii, ş.a.m.d. în mesaj, constituit din semnale organizate după convenţiile unuia
sau mai multor coduri. Altfel spus, a codifica înseamnă a pune într-o formă inteligibilă ,
accesibilă și transmisibilă semnalele și simbolurile. Decodificarea se referă la
„retraducerea” mesajului de către receptor, la extragerea semnificaţiilor necesare, adică
înţelegerea şi interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.
Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului de
comunicare, ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelul
emiţătorului, cât şi la cel al receptorului, ca o condiţie absolut necesară „armonizării” celor
doi. În completarea modelului său, W. Schramm relevă calitatea de interpret a individului
aflat în relaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator cât şi decodificator de
mesaj.
Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării feedback-ul
(retroacţiunea), reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj, ceea ce
confirmă circularitatea procesului comunicaţional.
Modelul circular al comunicării sau modelul concentric, cum mai este numit în
literatura de specialitate, aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert, Donald
Ungarait şi Thomas Bohn. El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii 1970,
că procesul de comunicare nu urmează o schemă simplă, lineară, ci că legăturile dintre
emiţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până atunci. Prin
urmare, s-au propus modele concentrice, în spirală, în elice, ş.a.m.d. ale comunicării, toate
insistând asupra capacităţii receptorului de a selecţiona, a interpreta şi a reinterpreta mesajele.
Modelul este aplicabil în cazul comunicării de masă (mediatizată), care implică în realitate o
negociere sau o tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea
într-o formă dinamică).Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de
acţiuni şi retroacţiuni continue. Într-o primă etapă, comunicatorii (redacţia unui ziar sau a
unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri),
sub forma informaţiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzării, acestea sunt filtrate de
controlor, adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de selecţie. În fine, mesajele sunt
emise prin media (ziar, televiziune). Într-o a doua etapă intervin „regulatorii”, ce pot fi
grupuri de presiune, instituţii (asociaţii) ce pot exercita o anumită influenţă asupra media,
prin urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa mesajului. Urmează filtrele informaţionale de
ordin fizic (oboseala receptorului, de pildă) sau psihologic (centrul de interes al receptorului).
În fine, mesajele ating audienţa şi provoacă anumite efecte. Modelul integrează în schemă
„zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slabă
calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adică acele elemente
care afectează calitatea comunicării (şi eficienţa ei), retroacţiunile (răspunsul receptorilor spre
comunicatori ori controlori), precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe
unei anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu celelalte). Zgomotul reprezintă
bruiajul în canalul de transmitere la care este expus mesajul. Plecând de la modelul tehnic,
Shannon şi Weaver au avut în vedere mai ales zgomotul fizic, generator de variaţii nedorite
şi/sau de erori aleatoare ale semnalului transmis. Zgomotul semantic apare la moduri diferite
de codificare şi respectiv de decodare a unui mesaj, la nivelul înţelesurilor conţinute de
acesta. Zgomotul semantic este condiţionat de nivelul cultural şi intelectual (comun) al
participanţilor umani la comunicare, de experienţa şi aptitudinile acestora de decodare a unui
mesaj, de atitudinea acestora faţă de mesaj şi partenerul de comunicare.
Modelul lui Harold D. Lasswell (1948) este un model specific studiului comunicării
de masă. Autorul susţine că, pentru a înţelege procesul comunicării de masă, noi avem nevoie
să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări:
• Cine?
• Ce spune?
• Prin ce canal?
• Cui?
• Cu ce efect?
Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass-media. Modelul
urmărea: analiza controlului, analiza conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare sau a
suporturilor, analiza audienţei şi analiza efectelor. După Lasswell, procesul de comunicare
îndeplineşte trei funcţii principale în societate: supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea
ce ar putea ameninţa sau afecta sistemul de valori al unei comunităţi sau al părţilor care o
compun, punerea în relaţie a componentelor societăţii, pentru a produce un răspuns faţă de
mediu, transmiterea moştenirii sociale.
Modelul lui Gerbner. George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general
de comunicare. Acest model este mai avansat prin două aspecte:în primul rând, el
relaţionează mesajul cu “realitatea” despre care relatează, ceea ce facilitează discutarea
problemelor de percepţie şi de înţeles; în la doilea rând, concepe comunicarea ca pe un proces
care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de
comunicare (dimensiunea modalităţii de transmitere şi control).
Dimensiunea orizontală: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor (R) -
receptor uman sau tehnic. Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1.
Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea
evenimentului. Dacă M este maşină, selecţia este determinată de parametrii săi tehnici, de
capacităţile sale fizice. Dacă M este uman, procesul de selecţie este mai complex.
Dimensiunea verticală este cel de-al doilea stagiu. Are loc când percepţia despre eveniment,
E1, este convertită în semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj, adică
semnal sau afirmaţie despre eveniment. Cercul care reprezintă acest mesaj este divizat în
două; partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în forma pe care o
ia, iar cea notată cu E se referă la conţinut. Este clar că atunci când avem un conţinut dat (un
E dat), acesta poate fi comunicat în moduri diferite – avem un anumit număr de S-uri dintre
care putem să alegem. A găsi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocupările
principale ale celui care comunică. Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică
a formei) va afecta evident prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi
interactivă. Această dimensiune mai conţine conceptul de acces la media şi la canalele de
comunicare. De obicei, accesul este permis subiectelor de primă importanţă pentru societate,
însă selecţia efectivă o va face un medium de comunicare şi cel care îl controlează. Pentru cel
de-al treilea stagiu al procesului, ne întoarcem la dimensiunea orizontală. Aici, ceea ce este
perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E, ci un semnal sau o afirmaţie despre
eveniment, SE. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte care derivă din modelul
său cultural. Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet realizat, iar forma pe
care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi SE: ca să rezulte un
înţeles pentru SE1. Un ultim concept prezent în modelul lui Gerbner este disponibilitatea. Ca
şi selectivitatea, aceasta “hotărăşte” ceea ce este, de fapt, perceput/transmis. În acest caz,
selecţia nu este făcută de cel care percepe, ci de cel care comunică; transmiţătorul alege cum
şi către cine trebuie făcut mesajul disponibil.
Modelul lui Newcomb. T. Newcomb introduce, prin modelul său o formă total diferită de
cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. Importanţa sa majoră constă în faptul
că introduce studiul comunicării în context societal sau, altfel spus, într-o relaţie socială.
Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar, şi cu cel triunghiular. Ca lingvist, Roman
Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului, dar şi de semnificaţia acestuia,
ajungând să construiască o punte între cele două şcoli – “şcoala proces” şi şcoala semiotică.
Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comunicare, fără de care
acesta nu poate fi conceput. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le
realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. El porneşte de la obişnuita bază liniară:
un expeditor trimite un mesaj către un adresant. Adresantul recunoaşte că mesajul se poate
referi şi la altceva decât la el însuşi, şi anume la un context - al treilea element, care închide
triunghiul. Dar Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi
conexiunile psihologice dintre expeditor şi adreasant), iar celălalt este codul (un sistem de
semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul).
Jakobson şi-a reprezentat modelul astfel:

context
Expeditor ––––––––––→ mesaj ––––––––––→ Destinatar
contact
cod
Factorii constitutivi ai comunicării, după Jakobson

Fiecare factor determină altă funcţie a limbajului; în orice act de comunicare vom găsi
toate aceste funcţii, dar de fiecare dată putem avea o altă ierarhie a acestora. Rezultă un
model similar celui precedent, unde fiecare funcţie ocupă o poziţie similară cu cea a
factorului la care se referă:

referenţială
emoţională –––––––––→ poetică –––––––––––→ persuasivă
empatică
de metalimbaj
Funcţiile limbajului în actul de comunicare, după Jakobson
Variabile procesuale ale comunicării
Transmiterea mesajului de la emiţător la receptor este afectată de o serie de variabile care
ţin de cei doi agenţi, de canal sau de structura mesajului.
Acurateţea mesajului este menţinerea unităţii şi semnificaţiei prin codificare
Idecodificare la nivelul emiţătorului, respectiv al receptorului şi este influenţată atât de
credibilitatea sursei (E) cât şi de structura mesajului. Majoritatea studiilor asupra acestui
aspect este realizată la nivelul receptorului. De exemplu superiorii consideraţi "credibili" erau
percepuţi ca furnizând informaţie mai clară. Acurateţea percepută (aşa cum receptează
destinatarul mesajul) este diferită de cea reală (aşa cum a fost emis) şi depinde de
credibilitatea sursei, de încrederea pe care R o are în ea şi de influenţa pe care ac~sta o
exercită asupra lui R şi mai puţin de structura obiectivă a mesajului. In comunicarea orală,
gradul de acurateţe al transmiterii mesajului este mai mic decât în comunicarea scrisă,
datorită faptului că înţelegerea de ansamblu a mesajului este dependentă de calităţile mnezice
ale receptorului: acesta va înţelege în funcţie de capacitatea de a evoca cât mai multe unităţi
de informaţie stocate în memoria de scurtă durată. Cu cât mesajul a fost mai lung, cu atât el
va uita mai multe unităţi de informaţie şi va înţelege în mai mică măsură mesajul.
Comunicarea . scrisă previne acest neajuns prin faptul că forma şi conţinutul mesajului
sunt consemnate şi păstrate intacte pe un suport exterior (hârtie sau format electronic), pot fi
recitite de mai multe ori, în ritmul optim de înţelegere al receptorului, permiţând o mai mare
acurateţe a transmiterii conţinutului mesajului.
Un alt factor care influenţează acurateţea este diferenţa dintre repertoriile de semnificaţii
ale emiţătorului şi ale receptorului: cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât înţelegerea
mesajului de către receptor este mai scăzută, deci acurateţea este mai mică.
Deschiderea spre comunicare este o
Indexul Flesch 6 este o metodă de variabilă individuală legată de emiţător: unii
studiere a acurateţei recepţiei mesajelor participanţi sunt mai deschişi, au mesaje
în comunicarea scrisă, prin care mai directe şi lasă să transpară mai multă
urmăreşte stabilirea proporţiei dintre informaţie despre ei înşişi, alţii sunt mai
cantitatea de informaţie citită şi cea închişi, mai prudenţi. Diplomaţii de
înţeleasă şi reţinută, prin calcularea unor exemplu, sunt foarte închişi, mesajele lor
aspecte (numărul de silabe reţinute din trebuiesc "traduse". Avem tendinţa de a fi
100 de cuvinte, lungimea medie a unei mai prudenţi în comunicarea cu persoanele
propoziţii reţinute - în I cuvinte, în necunoscute şi cu cele cu statut social
funcţie de dificultatea textului şi nivelul diferit, dar frecvenţa contactelor favorizează
de instruire al receptorului). Rezultatele deschiderea. În comunicarea interpersonală
sunt folosite în analiza gradului de există o tendinţă spre simetrie în atitudinea
adecvare a instrucţiunilor şi faţă de comunicare în sensul că avem
reglementărilor la nivelul de înţelegere al tendinţe "de a reduce schimburile de
celor vizaţi şi eventuala reformulare a informaţii cu persoane percepute ca închise"
mesajelor în forme accesibile. şi invers". "Comunicarea închisă" are rolul
de a menţine diferenţele de statut şi este
iniţiată şi menţinut de regulă de cel favorizat.
Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informaţii obiectiv corecte prin
exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea sau
omiterea completă a unor date şi poate fi conştientă sau nu. În comunicarea ascendentă,
subordonatul poate să blocheze informaţia negativă importantă pentru scop şi să exagereze
informaţiile pozitive 'despre sine, ceea ce duce la pierderea abilităţii superiorului de a
discerne informaţia relevantă de cea irelevantă şi la adoptarea unor decizii greşite.
Fenomenul se produce mai ales atunci când E nu are încredere în R. Superiorul are tendinţa
de a filtra sau bloca mai puţin informaţia negativă şi de a exagera mai puţin pe cea pozitivă.
Comunicarea descendentă este afectată mai mult de control decât de distorsiune în sensul că
sunt omise informaţiile nerelevante pentru subordonaţi.
Excesul de informaţie (redundanţa mesajului) se produce atunci când E transmite mai
multă informaţie decât poate recepţiona R şi este mai frecvent în comunicarea
organizaţională decât deficitul. Organizaţiile încearcă să limiteze cantitatea de informaţie
care este accesibilă fiecărui participant la activitate la un nivel optim prin definirea reţelelor
de comunicare. Organigrama reprezintă nu numai raporturile funcţionale generale Între
entităţile componente ale organizaţiei, ci şi reţelele de comunicare formală care decurg din
aceste raporturi. Dirijând fluxul informaţional prin reţele prestabilite, informaţia este
distribuită, în funcţie de conţinutul ei, doar persoanelor care au nevoie de ea pentru
activitate.
Problema este de a stabili, după caz, limita de la care începe excesul, aceasta depinzând
de calităţile persoanei. Excesul are influenţă pozitivă asupra satisfacţiei (persoanele care
primesc mai multă informaţie sunt mai mulţumite) şi negativă asupra performanţei reale în
muncă. Individul are tendinţa de a dori mai multă informaţie decât are în mod real nevoie
pentru că aceasta îi produce un sentiment de certitudine în luarea deciziilor, chiar dacă
acestea sunt de slabă calitate.
Apărări faţă de excesul de informaţie Atunci când capacitatea de recepţie a individului
este depăşită el se apără prin omisiune (refuză să prelucreze, să decodifice o parte din
informaţie), filtrare (separarea informaţiei relevante de cea irelevantă), aproximare
(categorizarea informaţiei după o schemă simplificatoare) sau pur şi simplu prin evitarea
informaţiei. Excesul de informaţie poate depinde şi de conţinutul sarcinii şi de feedback-ul
rezultatului, dar atunci când el devine cronic poate fi un
factor de stres.
Deficitul de informaţie poate să afecteze în sens negativ performanţa, mai ales
când este legată direct de procesul muncii (persoana nu primeşte suficientă informaţie utilă);
dar comunicarea nu se referă numai la acest aspect, ci ea priveşte o serie de alte domenii:
comunicare interpersonală, cunoaşterea activităţii colegilor de muncă, a celorlalte grupuri, a
conducerii, a obiectivelor organizaţiei. Deficitul de informaţie este compensat de apariţia
zvonurilor: ele iau naştere prin emiterea şi răspândire a unor opinii de către un lanţ sau o
reţea de comunicare. Distorsiunea interpretărilor este accentuată de suprapunerea şi
amplificarea unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de "creditarea" unor lideri de opinie.

Întrebare: Ce se întelege prin comunicare:

- o provocare constantă pentru psihologie;
- o activitate;
- satisfacerea nevoile personale;
- o legătura între oameni, etc.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Verbal (logic)
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul verbal (deci cel al cuvintelor) reprezintă doar 10% din totalul
actului de comunicare; 30% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteză de rostire...) şi
60% la nivelul nonverbal (expresia facială, poziţia, mişcarea, îmbracamintea etc.). Dacă între
aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace. Dacă însă între niveluri
există contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.
Nevoi fundamentale în comunicare.
Există 6 nevoi relaţionale fundamentale (în acelaşi timp ele reprezintă şi obiectivele
oricărui proces de comunicare):
1. nevoia de a spune;
2. nevoia de a fi înțeles;
3. nevoia de a fi recunoscut;
4. nevoia de a fi valorizat;
5. nevoia de a influența;
6. nevoia de intimitate;
1. Nevoia de a spune. Este nevoia de a transmite informaţii celor din jurul nostru.
Permanent simţim nevoia să spunem ceva, să arătăm, să explicăm, etc. Dacă simţim nevoia să
spunem ceva semnificativ pentru noi şi nu o facem, transmiterea informaţiei se va realiza
involuntar, inconştient, într-un mod mascat (Ex: prin stări de tensiune, anxietate, agresivitate,
sau chiar somatizări în cazul unui mesaj negativ refulat).
Comunicarea se realizează în acest caz, ceea ce noi spunem și cum facem acest lucru
prin:
- 10% prin cuvinte. Mesajul verbal trebuie sa fie: clar, simplu, uşor de urmărit, să
utilizeze un vocabular adecvat persoanei cu care vorbim.
- 30% prin tonul vocii (variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea vorbirii,
calitatea vocii)
- 30% se realizează prin expresia privirii si a feţei (un zâmbet, o încruntare, contactul
vizual direct sau evitarea acestuia, durata contactului vizual, etc)
- 30 % se realizează prin expresia întregului corp - gesturi (mişcări ale mâinilor care
susţin mesajul), poziţia corpului, orientarea acestuia fata de interlocutor, proximitatea,
contactul corporal;
Deci mintea şi corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm - ele trebuie
să se susţină una pe alta.
Din totalul sentimentelor transmise de o persoană:
- 7 % se transmit prin intermediul cuvintelor
- 38 % se transmit prin tonul vocii
- 55 % prin expresia fetei si postura.
2. Într-o relaţie suntem întotdeauna trei: eu, tu și relaţia dintre noi. În momentul în
care spun ceva, important este ca mesajul să ajungă la celalalt în acelaşi fel în care l-am
transmis, adică să fiu receptat şi înţeles. Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat
ca o persoană obişnuită îşi poate aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este
chestionată imediat) şi numai 25% după 2 luni.
Fenomenele ce pot perturba comunicarea sunt:
a. blocajul
b. bruiajul
c. filtrarea informaţiei
d. distorsiunea informaţiei.
a. Blocajul - întreruperea completă a procesului comunicaţional din cauze fizice,
materiale sau cauze psihologice (persoană inabordabilă). Efecte sale psihologice sunt: dacă
există o relaţie directă (faţă în faţă) apare starea de jenă şi reacţia de fuga; pe când dacă relaţia
este la distanţă atunci apar stări de anxietate, agresivitate, teamă, etc.
b. Bruiajul- perturbarea parţială şi tranzitorie din cauze fizice, materiale (sursă de
zgomot) sau cauze psihologice. La receptor informaţia transmisă ajunge parţial sau chiar
modificat. În aceste cazuri apare nevoia de interpretare şi implicit modificarea semnificaţiei
iniţiale a mesajului.
Înţelegerea unui mesaj presupune potrivirea informaţiei primite în tiparele mentale
existente (în harta mentală a interlocutorului).
Ce doreşti să îmi comunici Mesajul iniţial
Ce îmi spui de fapt
Ce înţeleg eu
Ce reţin eu
Ce accept eu
Ce am înţeles eu ca doreai sa îmi comunici Mesajul final
Harta mentală o putem defini ca pe o structură congnitivă prin intermediul căreia
persoana realizează sortarea informaţiilor, conectarea acestora cu alte informaţii din categorii
similare, etc. Hărțile mentale sunt folosite în orice proces de comunicare în care suntem
implicaţi. Există de altfel un tipar al hărţilor mentale acestea sunt diferite de la persoană la
persoană şi de asemenea sunt diferite pentru aceeaşi persoană în diferite momente (ele se
schimbă, se adaptează în funcţie de necesităţile mentale actuale). Legătura dintre harta
mentală și comunicare este creată prin simplul fapt că, comunicarea eficientă presupune
împărtăşirea aceluiaşi sens al mesajului, de aici și potrivirea celor două hărţi mentale (ale
emiţătorului şi receptorului) astfel încât să rezulte acelaşi sens.
c. Filtrarea informaţiei semnifică transmiterea voluntară şi recepţionarea unei părţi a
informaţiei; receptorul/emiţătorul apare ca niște filtre de informaţii. Aceasta este întotdeauna
voluntară (ţine de intenţionalitatea subiectului) dar cu implicarea mai multor factori: psiho-
individuali; de natură psiho-socială și psiho-organizaţionali (tendinţa şefilor de a nu transmite
subordonaţilor toată informaţia). Printre efectele negative ale acesteia putem enumera:
degradarea comunicării, nu se transmite exact ce trebuie; amplificarea sau diminuarea
semnificaţiei unor informaţii precum succesele și nereuşitele; filtrarea deasemenea
influenţează randamentul muncii.
d. Distorsiunea informaţiei reprezintă degradarea involuntara a informaţiei în cursul
transmiterii de la receptor - emiţător, când informaţia are de parcurs mai multe verigi
intermediare. Trec mai toate informaţiile însă acestea sunt profund denaturate.
3. Nevoia de a fi recunoscut
În orice schimb informaţional între două sau mai multe persoane, deci în orice proces
de comunicare inter-personală apare nevoia de a fi recunoscut: nevoia ca celalalt să
conştientizeze prezenţa mea, valoarea informaţiei pe care o transmit, etc. Nevoia de a fi
recunoscut funcţionează în strânsă legătură cu următoarea nevoie, aceea de a fi apreciat.
4. Nevoia de a fi apreciat
Este nevoia de a avea sentimentul că sunt importanţi pentru persoanele cu care
stabilesc relaţii de comunicare. Trăim într-o societate in care suntem foarte devalorizaţi.I
Vedem întotdeauna ceea ce nu a făcut celalalt, nu şi ceea ce a făcut. Aceste părti
negative, repetate de mii si mii de ori sterilizează relaţiile, slăbesc încrederea în forţele
proprii, în capacităţile noastre de a realiza ceva.
Ex2: Un angajat duce la bun sfârşit un proiect foarte important pentru firmă. Obţine o
primă, care nici măcar nu este oferită direct de sef, ci îi este oferită odată cu salariul de la
contabilitate. El nu va simţi aprecierea pentru ceea ce a făcut. Uneori un simplu "Bravo", spus
cu sinceritate, face mai mult decât orice prima.
Măcar din când în când (La anumite intervale de timp), conducătorul organizaţiei
trebuie să ofere aprecierile sale directe angajaţilor, pentru a oferi feed-back-ul necesar
alimentării imaginii de sine (sunt important pentru şef, pentru organizaţia în care lucrez",
"conducerea işi dă seama de valoarea mea şi de importanţa mea pentru firma", etc).
5. Nevoia de a influenţa. reprezintă nevoia de a provoca o reacţie, o schimbare de
opinii, credinţe, comportamente, atitudini. Mijloace pentru îmbunătăţirea capacităţii de a
influența sunt:
a. Clarifica-ți obiectivele Dacă ştii clar care este rezultatul la care vrei sa ajungi
transmiţând un mesaj, susţinând o conversaţie, etc, iţi va fi mult mai uşor să obţii ceea ce
vrei.
b. Structurează-ţi gândirea Desenează sau vizualizează harta mentală a modului cum
vei ajunge sa obţii rezultatul. În acest fel iţi va fi mult mai uşor să urmezi paşii necesari
pentru a ajunge la obiectivul stabilit.
c. Pregăteşte-te să influenţezi. Atrage cât mai multe informaţii cu privire la tema
conversaţiei. Strânge cât mai multe informaţii cu privire la interlocutorul tău: află cum
gândeşte, ce tip de prezentare are mai mari şanse de a îl influenţa-verbala, vizual, combinată;
găseşte puncte comune pentru a putea iniţia conversaţia: interese comune, etc.
d. Asigură-ţi timpul necesar pentru conversaţie Asigură-te încă de la inceputul
conversaţiei că ai timp să parcurgi etapele stabilite anterior pentru atingerea obiectivelor
propuse.
 e. Argumentează. Prezintă-ţi cu claritate obiectivele conversaţiei, argumentează-ţi
ideile.
f. Recapitulează. Din când în când în timpul conversaţiei recapitulează concluziile
intermediare la care ai ajuns. Asta te va ajuta să ştii permanent unde te aflii (comparând cu
harta mentala realizata) si cat mai ai de parcurs pana la atingerea obiectivului final.
g. Foloseşte mijloace vizuale. Folosirea mijloacelor vizuale asigură reamintirea de
către interlocutor a unei cantităţi mai mari de informaţie din întregul care a fost trimis
În timpul conversaţiei foloseşte scheme, desene, imagini care să îşi susţină
argumentele. Lasă aceste scheme interlocutorului. Trecând din nou prin ele, îşi va aminti mult
mai mult decât în urma unei simple conversaţii.
Ultimele trei nevoi fundamentale prezentate sunt esenţiale pentru înţelegerea
mecanismului prin care se realizează motivarea unei persoane.
- nevoia de a fi recunoscut;
- nevoia de a fi apreciat;
- nevoia de a influența.
6. Nevoia de intimitate și securitate am putea adăuga se referă la faptul că fiecare
dintre noi avem locușorul nostru secret, acea parte din noi pe care nu o vom spune nimănui
niciodată. De asemenea avem partea noastră de intimitate "în doi"; acea parte pe care o putem
împărtăşi numai cu partenerul care ne aparține doar nouă și nu va fi transmisă niciodată mai
departe de relaţia de cuplu.
Relații interpersonale.
Dacă vorbim despre relațiile interpersonale, merită, pe lângă cele de prietenie, familie,
să ne abatem puțin atenția asupra unor relații ceva mai speciale în comunicare. Relația șef-
subordonat. Putem descrie așadar patru „stiluri" de relaţii între şefi şi subordonat:
A) EU+, TU+ Aceasta este situaţia cea mai favorabilă şi, în acelaşi timp cea mai favorizantă.
În cadrul ei persoană senzaţiile, emoţiile, ideile şi valorile percepute. În acelaşi timp, indivizii
sunt corecţi cu ei înşişi şi între ei, acţionând activ, productiv şi cu maximă eficienţă.
B) EU-, TU+ Este o soluţie „ştearsă", „palidă", de „suprafaţă" şi de complezenţă. Persoana
aflată în „rolul EU-" caută, cu orice preţ, să se facă iubită, plăcută şi/sau agreată de alţii.
Sentimentele ce domină "rolul EU-" sunt de inferioritate, nestăpânire de sine, depresie,
stupiditate, chiar sinucidere, în acelaşi timp, admiră mândria şi agresivitatea altora, simte
nevoia de a fi mult ajutat (a) şi nu ezită să şi-o exprime. Nu suportă să fie singur (a) şi
interpretează viaţa în termeni de iubire. Fragil (a) din punct de vedere psihologic, „cade" cu
uşurinţă în melancolie, dar şi în „plasa" altor persoane.
C) EU+, TU- Este situaţia în care „rolul EU+" se exteriorizează ca expansiv şi dominator. Se
identifică uşor cu măreţia şi gloria, căutând originalitatea, perfecţiunea şi/sau revanşa faţă de
cei care, în alte situaţii i-au fost superiori. Este extrem de susceptibil (a) la critici şi când
acestea i se adresează, devine agresiv (a). În acelaşi timp nu admite că poate greşi, îi lipseşte
consideraţia faţă de semeni, devalorizându-i şi/sau neavând încredere în ei. Interpretând viaţa
în termeni de putere, este dinamic (a) dar insensibil (a), prezentându-se de pe poziţia unui
persecutor sau, dimpotrivă, de pe cea a unui salvator.
D) EU-, TU- Este situaţia cea mai tristă a cărei soluţie o constituie abandonarea „luptei" şi
resemnarea. Individul se situează pe poziţia de spectator pasiv, neimpresionându-l şi
neatrăgându-l nimeni şi nimic. Se manifestă îngăduitor faţă de propriile slăbiciuni, lasă totul
pe „mâine" şi/sau uită extrem de uşor. Preferă să nu ceară nimic, decât să fie refuzat (a), dă
dovadă de aversiune faţă de schimbări, nu este exclus să mănânce şi să bea mult (din lipsa
altor preocupări!). În acelaşi timp este incapabil (a) să fie fericit (a) şi este distant (a) evitând
inconvenientele propriei hipersensibilităţi şi neangajându-se vreodată. Este neproductiv (a),
distructiv (a) şi chiar autodistructiv (a).
1.2. Funcţiile şi axiomele comunicării.
Funcţiile comunicării. În cunoscuta sa Teorie a limbii, din 1934, Karl Buhler
defineşte actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl
determină să adopte, pentru prima dată, termenii, astăzi consacraţi, de emiţător, mesaj şi
receptor. Buhler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul,
ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. Astfel, el distinge
funcţile expresivă, reprezentativă, apelativă. După cel de-al doilea război mondial,
profitând şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei, lingvistul Roman Jakobson
(şcoala formală rusă) completează tabloul funcţiilor comunicării, propunând o clasificare ce
are în vedere şi alte elemente ale procesului, cum ar fi codul şi canalul de transmisie. De
asemenea, el operează distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului, ataşând funcţii distincte
acestor două componente. În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson)
pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un constituent al
situaţiei de comunicare. Astfel, vom avea un emiţător, un mesaj (text). Roman Jakobson
opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie): După Roman
Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul, mesajul (textul), contextul, canalul,
codul, receptorul; lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului. (4. p.45)
1. Funcţia emotivă/expresivă/interjecţională orientată asupra emiţătorului, are ca
scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de conţinutul enunţului. Segmentul concret
emotiv al limbajului este alcătuit, în primul rând, din interjeccţii, dar şi din segmente
pronominale şi verbale de persoana I, precum şi din intonaţia interogativă / exclamativă, din
prelungiri emfatice ale sunetelor, repetiţii etc. Contextul purtător de funcţie emotivă apare, de
regulă, atunci când este concretizat prin vocative, interjecţii, în planul comentariilor la
comunicarea propriu-zisă.
2. Funcţia poetică/estetică/literară este orientată asupra mesajului, reprezentând
funcţia predominantă a artei verbale. Această funcţie nu apare izolat în text, ci combinată cu
alte funcţii. S. Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative –
cuvinte folosite în mod obişnuit. Se ştie că, spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care
ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte, limbajul poetic pune accentul pe
cum se spune. Cel dintâi privilegiază semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Îndărătul
cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie, pe când
cuvintele unui poem sunt, în mare măsură, opace, ele reţinând atenţia cititorului asupra
aspectului lor concret, ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu sinonime s ă distrugă
poeticitatea textului. Funcţia poetică se combină cu celelalte funcţii, pentru că, în diversele
specii poetice, se manifestă şi funcţia conativă, de exemplu, în ode sau epistole.
3. Funcţia referenţială/denotativă/informativă se referă la faptul că limbajul trimite
la o realitate exterioară, la altceva decât la sine. Condiţia realizării funcţiei referenţiale este
veridicitatea conţinuturilor sau, eventual, posibilitatea ca acestea să fie reprezentate în lumea
reală. De exemplu, mă duc la librărie ca să cumpăr ultimul roman scris de Umberto Eco.
4. Funcţia metaligvistică este predominantă în frazele care aparţin metalimbajului,
respectiv care transmit informaţii despre un anumit cod, devenit el însuşi obiect de descriere
în enunţ. Distincţia care stă la baza identificării şi calificării acestei funcţii se face între
limbajul obiectual (care face referire la obiect sau care spune ceva despre referent) şi
metalimbaj (care spune ceva despre limbaj). Funcţia metalingvistică se concretizează în
limbajele specializate ale ştiinţei şi tehnicii. Caracteristica esenţială a enunţurilor de acest tip
este recursul la termenii din masa vocabularului, mai precis din cadrul neologismelor şi al
termenilor tehnico-ştiinţifici.
5. Funcţia fatică sau de contact asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi
interlocutor. Enunţul poate cuprinde fraze care atrag atenţia destinatarului sau confirmă faptul
că el rămâne atent, atât în comunicarea directă, cât şi în cea mediată: Fii atent la mine! sau
Alo, mă auzi?. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de salut. Foarte multe
semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se reconfirmă
mereu păstrarea contactului, mişcări ale capului, confirmări verbale, ş.a.m.d.
6. Funcţia conativă/ persuasivă/ retorică e orientarea către destinatar şi se observă în
reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. Din punct de vedere gramatical, funcţia
conativă este concretizată prin utilizarea persoanei a II-a la pronume şi verb, a vocativului şi a
imperativului. De asemenea, intonaţia exclamativă/ interogativă poate caracteriza aceste
enunţuri a căror funcţie este centrată asupra receptorului. Din punctul de vedere al psihologiei
limbajului, persuasiunea implică obligatoriu un locutor şi un interlocutor, rolul prim/activ în
enunţarea persuasivă avându-l locutorul. Aceasta apelează la o recuzită complexă lingvistic,
pentru a influenţa sau a convinge locutorul. Persuasiunea poate fi directă (Să mergeţi, vă
implor, la control!) sau indirectă (Cum crezi că mă vei ajuta dacă nu faci nici un efort?).
Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în
orice comunicare. În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale
ale limbii, am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o
funcţie. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii, ci în ordinea
ierarhică diferită a funcţiilor. Structura verbală a unui mesaj depinde, în primul rând, de
funcţia predominantă. Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este
acela că, deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă, se dovedeşte perfect
extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare. Aspectele scăpate din vedere de Buhler, şi
anume cele legate de controlul canalului şi de recursul la metalimbaj, au câştigat în
însemnătate o dată cu aprofundarea studiului non-verbalităţii de către cercetătorii ce gravitau
în jurul celebrului Institute of Mental Researche, întemeiat în 1959, de către psihiatrii Paul
Watzlawick şi Don D. Jackson în localitatea Palo Alto, lângă San Francisco. Majoritatea
textelor îndeplinesc mai multe funcții, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul,
este funcţia dominantă. De pildă:
- funcția emotivă o întâlnim în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice;
- funcția conativă e dominantă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici,
reclame;
- funcția poetică se regăsește în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare;
- funcția metalingvistică predomină în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter
didactic;
- funcția referenţială este dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate,
cronici;
- funcția fatică o găsim în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului
telephonic.
Din cele explicate mai sus reiese că funcțiile comunicării explicate într-o formă ceva
mai simplistă ar fi:
1. Comunicarea este unicul proces cu rol de mijloc de interacţiune dintre oameni.
2. Comunicarea este factorul fundamental de existenţă şi satisfacere a necesităţilor primare
ale omului. Se susţine că comunicarea influenţează nu numai asupra stării psihice, ci şi asupra
metabolismului omului (ex.: când comunici cu cineva în sens injectiv (ceartă), nu ai nici poftă
de mâncare).
3. Comunicarea este un mijloc de transmitere a informaţiei.
4. Comunicarea este acel proces ce influenţează asupra constituirii stilului nostru de
comportament.
Axiomele comunicării sau principiile comunicării.
Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de
reprezentanţii şcolii de la Palo Alto, (7) care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate
numindu-le axiome ale comunicării:
1. Comunicarea este inevitabilă.
2. Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi cel al relaţiei.
3. Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau
stimul-reacţie.
4. Comunicarea are la baza vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic.
5. Comunicarea este un proces ireversibil.
6. Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.
7. Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.
În spaţiul aproape magic al celebrului Institute of Mental Research, cunoscut sub
numele de Şcoala de la Palo Alto (localitate situată la 30 Km sud de San Francisco) au fost
date peste cap majoritatea teoriilor clasice asupra comunicării. Seminţele „noii comunicării”
au fost aruncate de Gregory Bateson, maestrul metaforei, şi Milton Erickson, maestrul
hipnozei, prieteni legaţi printr-o incredibilă fidelitate şi admiraţie reciprocă. „Sarcina noastră
este aceea de a învăţa să gândim altfel. Şi nu vă ascund că eu însumi nu ştiu cum să facem
pentru a gândi altfel” afirma Bateson în „Natura gândirii”.
În perspectiva sa asupra comunicării, Bateson înlocuieşte „metafora maşinii”
neînsufleţite cu „metafora organismului” viu. El respinge clasicul „model telegrafic”
înlocuindu-l cu „modelul orchestral” în care individul poate doar să participe la comunicare,
fără a putea fi identificat nici ca origine şi nici destinaţie a acesteia. Potrivit viziunii
orchestrale asupra comunicării, un bărbat şi o femeie care polemizează într-o şedinţă de
consiliu de administraţie nu sunt doi interlocutori independenţi, ci doar parte integrantă a unei
relaţii în mişcare căreia i se subordonează şi pe care o modelează. Postura lor, gestica,
mimica, modul cum sunt îmbrăcaţi, atitudinea celor prezenţi, decoraţiunile interioare,
dosarele pe care le au în faţă, plasamentul la masă etc. trebuie luate în considerare la fel ca
vorbele rostite de cei doi. Această constelaţie de elemente care definesc contextul
comunicării se influenţează unele pe altele, fără a putea fi ierarhizate.
Seminţele sădite de precursori la Palo Alto dau roade în noua logică a comunicării al
cărei ingenios protagonist este filosoful Paul Watzlawick, membru al aşa-zisului Colegiu
Invizibil, alături de Janet Beavin şi Don Jackson. Colegiul Invizibil nu oferă o definiţie în
manieră clasică a comunicării, ci construiesc un set de 7 legi sau principii supreme pe care le
numesc „axiomele comunicării”. Le-au numit astfel, cu intenţia de a le conferi o notă din
rigoarea gândirii matematice. Axiomele recuperează sensul originar al termenului latinesc
„communicare” (a pune în comun, a fi în relaţie) fără a exclude sensul de „a transmite”
supralicitat de modelul matematic-cibernetic al comunicării. Ele sunt uimitor de revelatoare
pentru viziunea comunicării ca interacţiune colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient.
Elucidând unele din misterele comunicării interumane, axiomele pot fi incredibil de utile
pentru însuşirea unora din secrete celor mai subtile tehnici de influenţă în comunicarea în
afaceri.
Axioma întâi: „Nu putem să nu comunicăm”
În virtutea acestei axiome, într-o interacţiune interumană, orice comportament are valoare
comunicaţională. Astfel, comunicarea este inevitabilă, iar non-comunicarea imposibilă.
Orice situaţie care implică două sau mai multe persoane este una interpersonală, adică o
situaţie de comunicare inevitabilă. Comunică şi tăcerea, nu doar vorbele. Comunică răspunsul
la o epistolă, dar şi absenţa lui. Comunică gesturile şi mimica, absenţa lor sau înlocuirea celor
aşteptate cu altele. Comunică paloarea sau roşul obrazului, ritmul respiraţiei, bătăile inimii şi
tensiunea muşchilor gâtului. Acţiunea ca şi pasivitatea oferă inevitabil un gen oarecare de
indicii, semne şi semnale. Cineva comunică şi când nu face gestul de a răspunde salutului.
Expediem mesaje când vorbim, scriem, gesticulăm, cântăm, dansăm, muncim, lenevim, ne
jucăm, indicăm cu degetul sau zâmbim, ne încruntăm, ne îmbrăcăm elegant sau răspândim un
anumit miros, adică tot timpul, indiferent de situaţie. Omul nu poate să nu comunice,
indiferent dacă vrea sau nu. Când ascultă, citeşte, priveşte, miroase, pipăie, gustă, bâjbâie prin
întuneric sau doarme, el recepţionează mesaje, chiar dacă are sau nu intenţia asta.
Comunicarea nu se rezumă la limbajul verbal, vorbit sau scris, şi nici la intenţionalitate. Cea
verbală şi intenţionată este doar vârful icebergului. Dincolo de cuvinte şi peste ele, intervin
vocea, tonul cu care sunt rostite. Apoi, cuvintelor şi tonului, se adaugă limbajul trupului,
postura, fizionomia, mimica, gestica sau culoarea hainelor. Totul în om comunică ceva celor
cu care interacţionează.
Axioma a doua: Comunicare se dezvoltă pe două planuri: conţinutul şi relaţia.
Planul conţinutului oferă informaţii, iar planul relaţiei oferă indicaţii pentru interpretarea
informaţiilor (informaţii despre informaţii). Pentru a explica această axiomă, Paul
Watzlawick recurge la analogia cu computerul. Pentru a îndeplini o sarcină, el are nevoie de
date (planul conţinutului informaţional), dar şi de un program, care-i indică cum să le
prelucreze (planul relaţiei). În comunicare umană, limbajul conţinutului este unul de
informare, iar limbajul relaţie este unul de comportament. Nici o comunicare interumană nu
se rezumă doar la transmiterea de informaţii, ci induce şi un comportament. Singură,
informaţia nu este suficientă pentru a genera comportamentul. Acum, aici, noi doi, dumneata
şi cu mine, comunicăm. Cuvintele scrise poartă informaţii, dar induc şi atitudini, credinţe,
emoţii. Un mesaj oarecare (o frază, un rând) este configurat: a) de conţinutul său, dat în
informaţia pe o scriu şi citeşti acum şi b) de relaţia creată între noi. Ea influenţează modul
personal în care eu expediez mesajul şi modul personal în dumneata îl interpretezi. Panul
relaţiei semnalează natura raportului interpersonal şi poate fi: dominanţă-supunere, apropiere-
distanţare, prietenie-ostilitate... Conţine iubirea sau ura, acceptarea sau respingerea,
dominarea sau supunerea. El explică de ce ne place sau displace o persoană, indiferent de
valoarea informaţiilor aduse de ea, de ce poate fi simpatică fără a spune mare lucru şi,
paradoxal, nesuferită când spune lucruri savante. Cu cât o relaţie interumană este mai
sănătoasă, cu atât dimensiunea conţinutului trece în prim plan şi devine pregnantă. Din
contra, cu cât relaţia este mai bolnavă, cu atât scade preocuparea pentru conţinut şi creşte
atenţia acordată relaţiei. Contează mai mult CUM comunicăm, decât CE comunicăm. Atenţia
acordată comunicării distruge comunicarea. Tonul vocii contează mai mult decât înţelesul
cuvintelor. Comunicarea devine o dezbatere asupra naturii relaţiei. Conflictele sunt generate
în planul relaţiei şi nu al conţinutului informaţional.
Relevanţa pragmatică a axiomei stă în distincţia pe care o face necesară între:
 •limbajul verbal - exprimat în cuvinte, rostite sau scrise şi
 •limbajul nonverbal – exprimat prin orice altceva decât cuvinte şi, la rândul său, alcătuit
din alte două categorii de limbaje:
 •limbajul paraverbal – exprimat de voce: volum, ton, ritm, râs, tuse etc.
 •limbajul trupului – exprimat de trup: postură, distanţă, mimică, gestică, privire etc.
Limbajul verbal comunică idei, noţiuni, concepte, în planul conţinutului comunicării. Cel
noverbal comunică afecte, emoţii, sentimente, atitudini, în planul relaţiei dintre
interlocutori. Cuvintele transportă conţinutul informaţional al comunicării, iar vocea şi
trupul definesc relaţia care ia naştere interlocutori. (Watzlawick, Beavin şi Jackson, Une
logique de la communication, Editions du Seuil, 1972, p. 79)
Relaţia dintre interlocutori se dezvoltă la nivel emoţional şi poate fi:
• pozitivă (grijă, atenţie, iubire, prietenie, acceptare, aprobare, simpatie, admiraţie),
• neutră (indiferenţă) şi
• negativă (respingere, dezaprobare, disconfort, dominare, duşmănie, dispreţ etc.) De regulă,
natura relaţiei se răsfrânge asupra cuvintelor şi le schimbă înţelesul. „Tonul face muzica”
spune că vocea oferă cheia decodificării cuvintelor. Exemplul folosit de Watzlawick se referă
la două doamne; una poartă un şirag de perle şi cealaltă îi adresează cuvintele: „perle
veritabile”. Vom şti ce a gândit doamna care a adresat cuvintele doar dacă avem indicii
asupra tonului şi gesticii sale: „Perle VERITABILE? PERLE veritabile? Perle veritabile?
Perle VERITABILE!” etc. Nu avem nici un indiciu asupra tonului cu care au fost rostite şi
nici asupra gesturilor care le-au însoţit. Cuvintele rostite constituie doar o parte, o faţetă a
discursului, chiar dacă poartă conţinutul informaţional. Felul în care le rostim, tonul, ritmul,
modulaţia vocii, postura, gestica constituie o altă componentă a discursului. Când relaţia este
negativă - unul sau amândoi partenerii sunt supăraţi, nervoşi, invidioşi agresivi, geloşi etc. -
relaţia devine mai importantă decât conţinutul. Tonul vocii şi limbajul trupului vor domina
înţelesul cuvintelor. Când relaţia este foarte proastă, cuvintele nici nu mai contează, nu mai
sunt auzite sau decodificate. Reacţiile partenerilor rămân pur viscerale. Tensiunea relaţiei
împiedică desfăşurarea activităţilor analitice ale creierului. Se instalează un fenomen de
„ceaţă psihologică”, numit astfel după expresia lui Festinger. Tonul agresiv, ironic, arogant
sau plângăcios, ca şi gesturile agresive, dominatoare, dispreţuitoare sau triviale sunt
principalul factor de alterare a comunicării umane. În planul conţinutului, cuvintele
transportă informaţii. În planul relaţiei, vocea şi trupul ofer informaţii despre informaţii.
Dacă suntem furioşi, obosiţi, ostili sau necăjiţi peste măsură, nu mai putem comunica în
planul conţinutului. Când planul relaţiei este puternic alterat sau tensionat, cuvintele nu mai
rezolvă nimic. Mai pot salva ceva doar vocea, postura, privirea, distanţa, mimica, gestica…
Axioma a treia: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în
termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”. Logica comunicării nu-i una liniară, de tipul
cauză-efect. În comunicare, este comod, dar simplist, să admitem că o cauză produce un efect
şi un efect are o cauză. De pildă, este riscant să căutăm o cauză unică şi punctuală pentru
ruptura unei relaţii; omul comunică în fiecare clipă trecutul său şi experienţele acumulate în
timp. Să luăm exemplul unui cuplu aflat la o petrecere. Bărbatul bea izolat într-un colţ toată
noaptea. Femeia dansează ostentativ cu alţi bărbaţi. Când rămân în doi, fiecare face reproşuri
celuilalt. Fiecare dintre ei este convins că propriul comportament a fost un efect. Cauza a fost
comportamentul celuilalt. El a băut de necaz, pentru că se simţea părăsit. Ea a dansat în draci,
pentru că se simţea neglijată. Ambii au dreptate şi, totodată, nici unul; fiecare efect este şi
cauză, în acelaşi timp. Un alt exemplu, o altă familie cu probleme. Soţia se plânge că soţul
vine de la slujbă şi se aruncă în fotoliu, la televizor, cu ziarele-n braţe. Ea: “Nu scot o vorbă
de la el. Mormăie doar când în când. Trebuie să strig, să-l scutur, să sparg prin casă ca să-i
aduc aminte că exist şi am nevoie să comunic cu cineva” El: ”Ea este insuportabil de
cicălitoare şi obositoare. Pentru un strop de linişte, mă refugiez la televizor sau mă izolez în
budă, cu braţul de ziare. Să nu iau câmpii...” ...Şi tensiunea între ei creşte. Unde-i cauza? Într-
o altă familie, un soţ harnic şi atent rămâne la slujbă peste program şi munceşte în week-end.
Sincer, el face asta pentru soţie: “Să ne ajungă banii, să-i fie ei mai bine!” spune cu năduf. În
loc de recunoştinţă, soţia “ingrată şi egoistă” acuză singurătatea şi-i cere să rămână mai mult
împreună. Ea se simte neglijată. Unde-i cauza? În toate aceste exemple, funcţionează o
cauzalitate circulară. X provoacă pe Y, care reacţionează şi exercită o influenţă asupra lui X,
care influenţează din nou pe Y, care din nou influenţează pe X şi aşa mai departe. Fiecare
provoacă pe celălalt, dar şi pe sine însuşi, într-un ciclu circular sau spiral de cauze şi efecte.
Fiecare cauză este şi propriul său efect. Fiecare efect este şi propria sa cauză.
Axioma a patra: „Comunicarea umană foloseşte atât limbajul digital, cât şi pe
cel analogic” Cele două tipuri de limbaje coexistă şi se intercondiţionează. Conţinutul
comunicării îmbracă preponderent forma digitală, iar relaţia pe cea preponderent analogică.
Coexistenţa şi complementaritatea lor impune un gen de traducere continuă între ele, cu o
inevitabilă pierdere de informaţie şi sensuri. Omul este singura fiinţă capabilă să utilizeze
ambele moduri de comunicare. Animalele folosesc exclusiv comunicarea analogică, iar
maşinile inteligente, exclusiv pe cea digitală. Pentru a explicita axioma, Paul Watzlawick a
grupat ansamblul complex de limbaje ale comunicării umane în două categorii: limbaj
analogic şi limbaj digital (ibidem p. 57). Termenii provin din cibernetică. Limbajul digital
operează cu logica binară de tipul 0 şi 1. El posedă o sintaxă precisă, bazată pe limbajul
simbolic, în care există o corespondenţă convenţională între semn (cuvântul pisică, de
exemplu) şi obiectul semnificat de el (animalul care face miau-miau). După Watzlawick
sistemul nervos central funcţionează ca un procesor digital: „Neuronii primesc o «cuantă» de
informaţie prin intermediul sinapselor. O dată ajunsă în sinapse, aceasta induce potenţiale
postsinaptice excitatoare sau inhibitoare, care sunt totalizate de neuroni şi provoacă inhibiţii
sau excitaţii. Inhibiţiile au valoarea 0, iar excitaţiile valoarea 1. Limbajul verbal este un
limbaj digital. Informaţia simbolizată în cuvinte este transpusă în cod binar, la nivelul
neuronilor şi sinapselor. Cuvintele au înţeles numai dacă sunt decodificate la nivel neuronal.
Cu ajutorul limbajului digital, o mamă cheamă copiii la masă spunând: „Veniţi la masă,
copii!”. Din câte ştim astăzi, o cloşcă nu face acest lucru, în acelaşi mod. Un copil care aude
cuvântul „pisică” şi nu îi cunoaşte semnificaţia (codul), nu înţelege că-i vorba de animalul
care face miau-miau.
Limbajul analogic se bazează pe asemănare şi asociere. El comunică fără o decodificare
obligatorie la nivelul conştiinţei. Este plastic, sugestiv, intuitiv. Se bazează pe o logică cu o
infinitate continuă de valori. Comunicarea nonverbală este analogică şi nu implică o
corespondenţă convenţională între semn şi obiectul semnificat. Un copil înţelege că sunetul
„miau-miau” înseamnă pisică, chiar dacă nu ştie cuvântul „pisică”. Analogic, cloşca
ciuguleşte demonstrativ boabe în faţa puilor şi emite sunete ce-i îndeamnă să mănânce.
Limbajul analogic are raporturi directe şi concrete cu ceea ce el reprezintă şi nu este
conştientizat în mod automat. Limbajul trupului şi al vocii sunt tipice pentru comunicarea
analogică. Comunicarea digitală şi cea analogică se completează şi intercondiţionează, fapt
cu implicaţii majore, chiar tulburătoare, asupra aspectelor pragmatice ale comunicării. În
planul relaţiei, rolul fundamental îl are comunicarea analogică.
Axioma a cincea: „Comunicarea este ireversibilă” O dată ce a avut loc,
comunicarea declanşează transformări ce nu mai pot fi date înapoi ca un ceasornic. O dată
recepţionat, un mesaj nu mai poate fi luat înapoi. Nu se poate reveni la starea anterioară
lansării mesajului. Putem reface starea iniţială doar în procese reversibile; transformăm
gheaţa în apă, apa în aburi, aburii în apă şi apa în gheaţă. Similar, un obiect în mişcare
mecanică poate trece de câte ori vrem prin acelaşi punct. Nu mai putem face la fel în procese
ireversibile; transformăm strugurii în vin, nu şi vinul în struguri, lemnul în cenuşă, nu şi
cenuşa în lemn. Înaintăm în vârstă şi ne mai putem întoarce? Sunt procese termodinamice, cu
sens unic, fără revenire la o stare anterioară. Un astfel de proces ireversibil este şi cel de
comunicare. Ceea ce s-a făcut nu mai poate fi cu adevărat desfăcut. Putem doar atenua şi
îndulci efectul. Spunem: „Am greşit..., m-a luat gura pe dinainte...”, dar nu putem şterge
totul. Principiul ireversibilităţii comunicării are câteva implicaţii importante în viaţa
cotidiană:
• putem spune lucruri pe care le regretăm ulterior;
• mesajele care angajează profund trebuie cântărite cu atenţie şi cap limpede;
• comunicarea publică, cu auditoriu numeros, obligă la măsuri de siguranţă speciale.
Axioma a şasea: Comunicarea poate fi simetrică sau complementară Orice
comunicare este interactivă şi implică două sau mai multe persoane. Interacţiune a două
persoane care discută între ele un subiect oarecare implică anumite raporturi de putere şi
autoritate între ele. Interlocutorii se pot afla în două situaţii distincte:
a) ambii consideră că au aceeaşi autoritate, aceeaşi expertiză sau pasiune, astfel încât nici
unul nu va încerca să-l domine pe celălalt. Vor adopta un comportament „în oglindă”,
întemeiat pe egalitate. Relaţia va fi simetrică, iar tranzacţiile simetrice.
b) unul dintre interlocutori consideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o acceptă.
Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferenţă (şef-subaltern, doctor-pacient, profesor-
student, părinte-copil). Relaţia va fi complementară. Relaţiile simetrice sunt cele în care
partenerii îşi reflectă comportamentele pe poziţii de egalitate. Ambianţa este democratică.
Când plecăm trupul spre a discuta cu un copil, la înălţimea lui, de la egal la egal, căutăm o
relaţie simetrică. Dacă reuşim, copilul nu se va simţi dominat, intimidat. Relaţia simetrică
stimulează creativitatea şi permite atât negocierea, cât şi conflictul. Accentul cade pe
minimizarea diferenţelor între parteneri. Dacă unul devine agresiv, celălalt poate răspunde
agresiv. Cuplurile simetrice ajung mai uşor la conflict: când unul se înfurie, se înfurie şi
celălalt. Conflictul este posibil, dar negocierea oferă şansa unui acord bun pentru amândoi.
Relaţiile complementare sunt cele în care interlocutorii joacă roluri distincte, cu autoritate
inegală şi statut social sau ierarhic diferit. Comportamentul unuia impune celuilalt un
comportament complementar. Accentul cade pe diferenţe: când unul domină, celălalt acceptă
dominarea. Relaţiile bazate pe ierarhie sunt mai stabile, dar inhibă creativitatea şi generează
tensiuni mocnite. Sunt greu de negociat şi favorizează abuzul din partea celui dominant. Cât
timp relaţia este pozitivă, diferenţa dintre dominator şi dominat nu ridică probleme; un expert
în fiscalitate poate angaja tranzacţii complementare pe tema impozitelor cu un medic, într-o
manieră convenabilă pentru amândoi. Probleme apar atunci când raportul de autoritate nu se
sprijină pe superioritate reală, ci doar pe intimidare, vanitate, agresivitate.
Axioma a şaptea: Comunicarea provoacă acomodarea şi ajustarea
comportamentelor. Oamenii care comunică îndelung ajung să semene în atitudine, postură,
gestică şi expresie verbală. Foarte diferiţi în fotografia din ziua căsătoriei sfârşesc prin a fi
izbitor de asemănători la nunta de argint. Până şi căţelul ajunge să le semene. Axioma pleacă
de la premisa că oamenii sunt în mod inevitabil diferiţi, percep realitatea diferit şi au
obiective diferite. Comunicarea şi relaţia persistă doar în urma unui efort de acomodare
reciprocă, în plan lingvistic, perceptual şi experienţial. Relaţiile de afaceri, ca şi prietenia sau
mariajul, au nevoie de un anumit rodaj, în care fiecare însuşeşte ceva din comportamentul şi
stilul celuilalt. Natura şi durata unei relaţii interumane sunt decise de maniera în care
partenerii rezolvă nevoia de asemănare, armonizare, sincronizare. Ruptura relaţiei este
inevitabilă atunci când interlocutorii refuză sistematic armonizarea şiajustarea reciprocă a
comportamentelor.
1.3 Clasificări ale comunicării. Tipuri de comunicare.
Comunicarea umană se poate desfăşura pe câteva niveluri relativ distincte, aşa cum
sunt ele prezentate în continuare.
Tipuri de comunicare:
1. Comunicarea intrapersonală. Este comunicarea în sine şi către sine. Comunicarea
intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se cunoaşte şi se judecă
pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel că această comunicare cu propriul forum
interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. Deşi nu presupune existenţa unor
comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic
proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea
inducerii în eroare a interlocutorului (de exemplu situaţia, destul de frecventă, a oamenilor
care se mint sau amăgesc ei înşişi). Deși ea nu presupune existența unor comunicatori
distincti, iar dialogul interior pe care îl poartă cu noi înșine reprezintă un autentic process de
comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu
presupune cu necesitate codificarea și decodificarea mesajelor. Astfel, omul poate sta de
vorba cu sine însuși fără cuvinte, ceea ce înseamnă că verbalizarea gandurilor nu este un
fenomen foarte frecvent. Limba îndeplinește în acest caz două roluri distincte, dar nu și total
independente: cel de reprezentare conceptuală, de formulare a gândului și cel de comunicare
a acestuia. Primul este exclusiv endopsihic, pe cand cel de al doilea are un caracter
preponderant îndreptat către exterior, fără a lipsi totuși din lumea activităților interne ale
conștiintei. Comunicarea intrapersonală condiţionează în mod semnificativ comunicarea
interpersonală deoarece prima facilitează procesul autocunoaşterii şi autodezvăluirii ca
relevare a informaţiilor despre sine. Comportamentul comunicaţional implică trei situaţii
cognitive distincte ale eu-lui:
- eu-l se cunoaşte pe sine;
- eu-l îi cunoaşte pe ceilalţi;
- eu-l este cunoscut de ceilalţi;
Autodezvăluirea, apreciază specialiştii, este una dintre cele mai importante forme ale
comunicării în care ne putem angaja iar includerea în structura unui act comunicaţional a
unor elemente de tipul autodezvăluirii asigură: o mai bună cunoaştere de sine, măreşte
abilitatea de a face faţă diverselor situaţii, asigură profunzime relaţională și predispune la
reciprocitate apărând astfel o creştere semnificativă a receptivităţii interlocutorului şi implicit
a eficienţei comunicării în general.
Comunicarea intrapersonală este comunicarea în care nu se pot diferenția receptorul
de emițător, având loc în spațiul exclusiv mintal, adimensional și subiectiv. Sciziunea
personalității ce permite dialogul interior este generatoare de conflicte și dezbateri interne ce
pot fi productive în planul gândirii și al conștiintei morale. Aceasta presupune sondarea lumii
noastre interioare comunicarea în și către sine și poate îmbraca o formă directă sau indirectă
urmarind obiective multiple și complexe:
 persuadarea interlocutorului;
 recunoașterea valorii personale;
 satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominație;
 crearea și întreținerea legăturilor umane.
2. Comunicarea interpersonală. Este comunicarea între oameni. Comunicarea
interpersonală presupune strict doi participanţi şi are calitatea de a influenţa opiniile,
atitudinile sau credinţele oamenilor. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple şi
complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea şi întreţinerea legăturilor umane,
persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacerea nevoilor afective,
de control şi dominaţie etc. Comunicarea interpresonală directă presupune iniţierea de
contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni, pe când cea interpersonală
indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea,
înregistrările magnetice sau telecomunicaţiile). În psihologie socială se evidenţiază trei tipuri
de comunicare interpersonală:
1. comunicarea imperativă - o formă autoritară a interacţiunii cu partenerul de comunicare,
cu scopul acumulării controlului asupra comportamentului lui şi care-i face pe partener să
recurgă ia unele acţiuni determinate. Ea se foloseşte în cazurile relaţiilor statutare, „părinte -
copil" etc. .
2. comunicarea manipulativă - o formă a comunicării interpersonale, conform căreia
acţiunea asupra partenerului de comunicare se face cu scopul manipulării lui în mod secret.
3. comunicarea dialogată - o interacţiune subiectivă între doi sau mai mulţi subiecţi de
comunicare sub formă de dialog.
Laturile comunicării interpersonale:
1. Latura perceptivă a comunicării.
La baza laturii perceptive stau următoarele:
a). prima impresie - dacă partenerul ne place la exterior, noi îl considerăm bun, interesant,
deştept şi invers.
b). perceperea şi înţelegerea partenerului in comunicarea de lungă durată - la baza perceperii
stă factorul „atitudinii faţă de noi" (ex.: oamenii care au o atitudine pozitivă faţă de noi, la
rândul nostru, noi îi primim mai bine şi invers).
c). înţelegereaacţiunilor partenerului - o greşeală este interpretarea greşită acţiunilor.
Cercetările au demonstrat că pentru determinarea parametrului caracteristic partenerului
avem la dispoziţie două izvoare de informaţie:
a). vestimentaţia partenerului (stilul său);
b). manierele comportamentale (cum merge, cum vorbeşte, priveşte etc.).
2. Latura comunicativă a comunicării. Referitor la latura comunicativă este importantă
întrebarea „care sunt barierele unei comunicări eficiente?". Psihologul rus Porşnev
menţionează un element destul de important în calitate de barieră - contrasugestia. El
evidenţiază trei tipuri de contrasugestie :
a). fuga sau evitarea (nu doreşte contactul);
b). autoritatea;
c). neînţelegerea (neînţelegerea comunicării pe baza autorităţii).
3. Latura interactivă. La baza laturii interactive stă acţiunea care constituie principalul mijloc
al comunicării. Pentru a analiza acţiunile în comunicare este important: a) de a atribui situaţia
acţiunii; b) cum de ales acţiunile comportamentale.
3Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor şi comunicarea
dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii. Comunicarea de grup se derulează în
colectivităţi umane restrânse: echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacţii etc. Ea
este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune însă mai mult de doi
participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice
pentru această formă de comunicare grupurile mici, cu cel mult 10-15 participanţi (de
exemplu, brainstorming-ul). La acest nivel se asigură schimburi de idei şi emoţii, se
împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se iau decizii şi se
aplanează conflicte.
Comunicarea de grup este influenţată de caracteristici ale dinamicii de grup:
Coeziunea grupului. Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi
împreună, de a desfăşura activităţi împreună. Ea se referă la unitatea membrilor grupului, la
atmosfera pozitivă existentă sau nu în grup. Între coeziune şi comunicare este o relaţie direct
proporţională şi de influenţă reciprocă.
Factorii care cresc coeziunea grupului pot fi:
Interni: sistemul de norme (nevoia de reguli clare, lipsite de ambiguitate), mărimea grupului
(când grupul este mai mic, interacţiunile şi comunicarea sunt mai frecvente), similaritatea
între membrii grupului (interesele, preocupările, scopurile comune cresc coeziunea).
Externi: sistemul de recompense pentru performanţa grupului (vizează grupul în ansamblul
său, pentru a spori coeziunea), ameninţările pe care le primeşte grupul (care cresc coeziunea),
fenomenul conducerii (leadership), Liderul - în sens larg - este orice persoană care
îndeplineşte oficial sau îşi asumă spontan (lider formal/informal) funcţii de conducere.
Liderul grupului este centralizatorul comunicărilor de grup (lui îi sunt adresate cele mai multe
mesaje şi el este cel care transmite mesajele cu impactul cel mai mare) Caracteristici de
personalitate ale liderului: autoeficienţă percepută, control intern (se consideră responsabil
pentru ceea ce i se întâmplă, nu crede că se află „la mâna destinului”), dominanţă, empatie,
sensibilitate la nevoile celorlalţi, nonconformism social, inteligenţă, creativitate,
perspicacitate influenţa socială.
Influenţa socială reprezintă modul în care o persoană îşi modifică comportamentul, opiniile,
în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi. Există trei dimensiuni bipolare ale influenţei
sociale: conformism/independenţă socială; complianţă (elasticitate)/asertivitate; obedienţă sau
supunere/sfidare;
 Principiile pentru o comunicare eficientă în grup sunt:
- criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor (să fie diversificate, dar echivalente ca
abilităţi, sau ca tip de persoană, sau să existe niveluri diferite, cu sarcini specifice);
- continuitatea interacţiunilor de grup (în situaţii şi sarcini diferite, pentru a forma reţele de
comunicare);
- interdependenţa membrilor grupului (stimularea colaborării astfel încât realizarea rolului
fiecăruia să depindă de realizarea sarcinilor altor membri ai grupului);
- asumarea responsabilităţii personale pentru activitatea proprie;
- atenţie acordată formării de abilităţi sociale ( abilităţi de comunicare, relaţionare);
4. Comunicarea de masă. Este comunicarea primită de sau folosită de un număr mare
de oameni. Comunicarea de masă se referă la producerea şi difuzarea mesajelor scrise,
vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public
variat şi numeros şi presupune prezenţa obligatorie a unui „gate-keeper”, care se prezintă ca
un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. De asemenea
este și procesul de înțelegere a ideii din spatele comunicării în masă. (Michael Morgan,
profesor de comunicare la Universitatea din Massachusetts, autor a numeroase scrieri pe
probleme de comunicare în masă). El spune că primul mijloc de comunicare în masă au fost
cărţile. O persoană poate trimite un mesaj unui număr imens de oameni (miliarde). Mijloacele
de comunicare în masă pot influența lumea întreagă: Efectele de comunicare în masă asupra
publicului larg se învârte în jurul stabilirea agendei, care se referă la conducerea gândurile
oamenilor spre o anumită idee. De fapt, la începuturi Cartea a fost primul instrument de
comunicare în masă a produsului - atunci când dintr-o dată cartea se putea produce într- un
număr imens de exemplare din exact același lucru (cartea). Asta e ceea ce a fost cartea. Dintr-
o dată, ai putea lua un mesaj și acesta ar ajunge la un număr mare de oameni prin repetarea
mesajului, prin producerea mesajul de masă și trimiterea către un număr mare de diverse
mulțimi eterogene.
” Dacă gândiţi comunicare ca pe ceva ce fac oamenii prin mesaje, iar comunicarea finală
fiind producerea de mesaje, schimbul de mesaje și interpretarea, atunci comunicare în masă
devine producția de masă a mesajelor. Acest tip de comunicare se caracterizează printr-o
slabă prezenţă a feed-back-ului. “Comunicarea de masă este orientată către audienţe largi,
eterogene, şi necunoscute de către comunicator, mesajele sunt transmise în mod public şi sunt
calculate astfel încât să ajungă repede la receptori. De obicei ele sunt tranziente şi nu au
caracter de documente înregistrate. În sfârşit, comunicatorul tinde să fie integrat şi să
acţioneze în organizaţii formale, care implică mari cheltuieli” (Ch. Wright, 1964, “Funcţional
Analysis and Mass Communications” citat în Coman, 1999, p.18-19).
Comunicarea de masă cu rol de informare a opiniei publice se realizeaza intr-un
mod institutionalizat sub forma de productie de carte, presa scrisa, transmisii radio sau de
televiziune si mai nou internet. Comunicarea de masă este un proces social complex în care
sunt folosite aceste mijloace (mass-media) de către profesionişti în domeniu, pe baza unei
practici profesionale specifice şi cu o adresabilitate aferentă unei audienţe de masă. A
confunda ansamblul unei manifestări (comunicarea de masă) cu una dintre componentele sale
(mass-media) este astfel o imprecizie semantică perpetuată în continuare cu insistenţă.
“O comunicare de masă poate fi deosebită de alte tipuri de comunicare prin faptul că se
adresează unei largi părţi a populaţiei, mai curând decât uneia sau câtorva persoane. În plus,
ea presupune, în mod indispensabil, existenţa anumitor mijloace tehnice pentru vehiculare,
astfel încât comunicarea să poată atinge în acelaşi timp pe toţi indivizii vizaţi” (Eliot Freidson
p. 42 în Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă. 1996). O precizare necesară la
acest nivel vizează evitarea unui pleonasm, extrem de utilizat în vorbirea curentă, aferent
expresiei mijloace mass-media. Mass-media înseamnă mijloace de comunicare în masă, iar
perpetuarea expresiei” Mijloace mass-media” reprezintă perpetuarea unui pleonasm.
 Multitudinea abordărilor teoretice asupra fenomenului comunicării de masă se reflectă
şi în perspectivele alternative dezvoltate în legătură cu funcţiile acestui proces. Pe lângă ideea
de informare, sunt puse în evidenţă diferite aspecte complementare, unele chiar din arealului
efectelor şi reprezentate de aspecte ca: integrare şi stabilitate socială, continuitate culturală,
controlul puterii politice, divertisment etc.
Cele mai cunoscute tipologii ale funcţiilor comunicării de masă sunt următoarele (5 p. 167-
179), (1 p. 70-85), (4 p. 95-100)
Aristotel: O primă tipologie a fost formulată în contextul retoricii de către Aristotel, care a
identificat 3 funcţii ale comunicării publice:
1. Funcţia politică (sau deliberativă) – atunci când discursul stabileşte oportunitatea sau
inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public;
2. Funcţia forensică (sau judiciară) – dovedirea justeţii sau a imoralităţii unor fapte deja
petrecute;
3. Funcţia epideictică (sau demonstrativă) – axată pe elogiere sau blamare, pe exprimarea
satisfacţiei sau deplângerea unor urmări.
Lasswell ( model ce poartă numele sociologului Harold Dwight Lasswell, redat în 1948, pe
cand era profesor la Yale) delimitează între:
1. Supravegherea mediului înconjurător;
2. Corelarea diferitelor părţi ale societăţii;
3. Transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.
Lazarsfeld (Paul Felix Lazarsfeld (1901-1976), una dintre cele mai importante figuri ale
sociologiei americane din sec. XX, dar și fondator al Universității Columbia) şi Merton
(Robert Merton socilog american, profesor la Universitatea Columbia) identifică de asemenea
o serie de 3 funcţii:
1. Funcţia care conferă poziţie socială- legitimează public şi conferă statut indivizilor şi
grupurilor: “... conferă statut problemelor publice, persoanelor, organizaţiilor şi mişcărilor
sociale”.
2. Impunerea normelor sociale- demascarea abaterilor de la profilul moral al societăţii şi
întărirea controlului social – “... pot iniţia acţiuni sociale organizate, demascând condiţii care
sunt în dezacord cu morala publică”
3. Funcţia (anormală) de narcotizare- apatizarea publicului prin excedarea capacităţii
receptive – “Expunerea la valul de informaţii poate să servească mai curând la narcotizarea
decât la stimularea cititorului sau ascultătorului. (...) doze crescânde de comunicare de masă
ar putea transforma inadvertent energiile oamenilor dintr-o participare activă într-o
cunoaştere pasivă” (Drăgan, 1996).
Despre funcțiile comunicării în masă după cum vedem s-a scris foarte mult și s-au făcut
diferite clasificari. Sumerizând enumerăm mai jos câteva funcții generale ale comunicării prin
mass-media, funcții des întâlnite ân cele mai multe lucrări de specialitate:
1. Funcția de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea, internetul sunt
canale care, prin informațiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului modern:
informarea. Aceste canale de comunicare realizează mai mult decat o informare. Ele
influențeaza, orientează și dirijează opinia publica, interesele și motivațiile oamenilor, chiar
dincolo de propria voință. Mass-media poate realiza chiar distrugerea discernământului,
instalarea unei apatii, poate distruge voința de a întelege și a acționa.
2. Funcția de interpretare. În calitate de consumatori de informații, puteți fi ajutați
direct în interpretarea unor evenimente prin producții specifice de tipul editorialului sau al
comentariului. În acesta situație, ca și în cazul editorialului, contează foarte mult începutul și
finalul mesajului. Experimentele psihologice au arătat că oamenii iși creează o imagine
pozitivă despre o persoană dacă sunt enumerate mai intâi calitățile și defectele acesteia.
3. Funcția instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin difuzarea de
informații, cunoștinte cultural-științifice. În cazul acestei funcții instructiv-culturalizatoare se
remarcă și un efect subliminal, persuasiv i-am putea spune: sunt promovate valori modele
comportamentale ce țin de paradigma culturală a societății. Prin funcția instructiv-
culturalizatoare, comunicarea în masă contribuie la stabilitatea societății.
4. Funcția de liant. Aceasta funcție este o consecință celor anterioare și se referă la
faptul că poate genera un mecanism de solidaritate socială, în caz de calamități naturale. Ca
un exemplu inundațiile din 1999 din România sau cele de la Cotul Morii din Rep. Moldova
au generat o solidaritate socială cu cei afecți, ceea ce a dus la strângerea unor mari sume de
bani chiar dacă au aparut ulterior suspiciuni legat de gestionarea banilor, solidaritatea s-a
produs în momentele critice ale comunității.
5. Funcția de divertisment. Radioul si televiziunea realizează numeroase emisiuni de
divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, în comparatie cu
participarea la concerte și alte spectacole. Există însă și tendița de a transforma totul în
spectacol, ceea ce are efect contrar funcției de liant, adică crearea unei detașări de problemele
grave prezentate. În cazul unor accidente, calamități unul din criteriile de selecție a
evenimentelor, promovate de conducerea redacțiilor, este numărul morților și prezentarea cât
mai “impresionistă” a evenimentului: sunt recomandate imagini cu oameni care plâng, cu
priviri disperate. Mesajele îmbracă cele mai variate forme (carte, presă scrisă, transmisii radio
sau TV). Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea,
construirea identităţii personale, integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment. Iată
diagrama propusă de Van Cuilenburg pentru a ilustra varietatea derutantă a motivelor care
necesită abordarea tipologică anunţată:

Motive Descriere
Informaţie Intenţia de a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume
Prestigiu social Intenţia de a stăpâni subiectele de discuţie
Recreare Evadarea din lumea obligaţiilor zilnice
Ocupaţie Intenţia de a da un sens timpului liber
Ritual Consumul mediatic (lectura ziarului) ca ritual sau ceremonial
Siguranţă Absenta ştirilor şi informaţiilor despre actualitate ar provoca
nesiguranţă sau dezorientare
Emulaţie Necesitatea de a trăi evenimente palpitante
Contact social Lărgirea sferei personale de viaţă
Instrument Utilizarea cu scop precis a informaţiei (ştiri de bursă sau anunţuri)

Mijloace ale comunicării de masă. Dintr-o perspectivă generală, un mijloc de

comunicare în masă poate fi definit ca “un echipament tehnic ce permite oamenilor să îşi
comunice expresia gândirii lor, indiferent de forma finală a acestor expresii” (6. p.627). În
viziunea aceluiaşi autor, Francis Balle, se pot delimita trei tipuri de mijloace:
- mijloace autonome- cuprind toate acele suporturi care nu cer o racordare la nici o reţea
specială: cărţile, ziarele, discurile, casete audio şi video, programele informatice. Accesarea
acestora este în anumite cazuri strict dependentă de utilizarea unor echipamente tehnice
specifice (casetofon, video, computer etc.).
- mijloace de difuzare- reprezentate în principal de radio şi televiziune, transmise cu ajutorul
undelor hertziene, a cablurilor dedicate şi a sateliţilor. Principala lor caracteristică, dincolo de
arealul extins de acoperire, este reprezentată de funcţionarea undirecţionată (de la emiţător
spre receptor).
- mijloace de comunicare- cuprind toate mijloacele de telecomunicaţii ce permit angajarea
unui proces de comunicare bidirecţionat, la distanţă, între două persoane: telefonul, internetul
New Social-Media (Facebook/Istagram, bloguri, site-uri) etc
5. Comunicarea esopică. Comunicarea esopică e o formă indirectă de transmitere a
informațiilor. Mesajele sunt transmise receptorilor prin intermediul fabulelor, aluziilor,
cugetărilor, analogiilor, similitudinilor etc. O formă extrem de inteligentă de comunicare
esopică este dezmințirea. În ceea ce priveste limbajul de lemn, considerăm că acesta se află
sub umbrela comunicării esopice, dar e opus acesteia, deoarece, prin intermediul său, se
doreste mascarea anumitor aspecte si direcționarea auditoriului spre amănunte mai puțin
importante.
6. Comunicarea politică și electorală. De la început trebuie să facem o diferențiere clară
între cele două forme de comunicare politică si electorală. În timp ce prima se referă la toate
aspectele domeniului politic, cea de-a două se realizează doar în timpul campaniei electorale.
Caracteristica principală comună a celor două forme de comunicare este intenționalitatea.
Există mai mulți autori care au încercat să definească aceste concepte, dintre care, cei mai
importanți credem că sunt: L. Belanger, D. Wolton, Roland Cayrol, Camelia Beciu, Ioan
Drăgan, Marius Ghilezan, G. Thoveron. Comunicarea politică are drept scop principal
crearea si menținerea imaginii actorului politic la cote cât mai înalte în preferințele
electoratului, precum informarea și persuadarea alegătorilor prin valori ale unei anumite
ideologii.
7. Comunicarea de întreprindere. Comunicarea de întreprindere e specifică atât instituțiilor
de stat cât si celor private. Ea se referă atât la circuitul informațiilor in interiorul instituțiilor
(comunicare pe orizontală si pe verticală), cât si la fluxul informațional dintre o anumită
instituție si mediul extern acesteia. De obicei comunicarea inter-sistemică se referă mai mult
la legătura instituției cu mass-media.
8. Comunicarea publicitară. Este un fenomen care în societatea actuală atinge o amploare
fără precedent. Diversitatea ofertei de produse si calitatea foarte apropiată a produselor de
acelasi tip face ca publicitatea să devină indispensabilă succesului economic. Putem spune
așadar, că asigurarea acestui succes economic prin promovarea imaginii întreprinderii si a
produselor acesteia este obiectivul major al comunicării publicitare. În plus, se consideră că
publicitatea îndeplineste următoarele funcţii: (Vasile Tran, Irina Stănciulescu p.143) funcţia
de comunicare (informează asupra produselor apărute și asupra calităţii acestora); funcţia
economică (stimulează competiţia economică și generează locuri de muncă); funcţia socială
(promovarea inovaţiilor tehnice și a unor oferte atrăgătoare stimulează tendinţa spre ridicarea
standardului de viaţă); funcţia estetică (numeroase spoturi publicitare tind astăzi tot mai mult
spre forme de exprimare apropiate de artă, astfel încât emoţia estetică produsă să fie asociată
cu numele firmei).
9. Comunicarea publică. Comunicarea publică își are radăcinile în retorica antica. Discursul
public nu viza doar transmiterea de informații, ci mai ales schimbarea opiniilor și acțiunilor
publicului, influențarea sentimentelor acestora. Eficiența unei astfel de comunicări se află
deopotrivă în mîinile oratorului și ale publicului sau Marcus Fabius Quintilianus a fost primul
profesor public de retorica la Roma și, totodată, dascălul fiilor și nepoților împăratului
Domiţian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat
Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea ca oratorul,
pe lînga calitățile unui om al legii, ale unui filosof și ale unui poet, trebuia să le mai posede și
pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu
numai invenția, compoziția și stilul, dar și emisia discursului, prezentarea statică (postura) și
dinamica (gesticulația) a vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvîntare, expunere sau
prezentare susținută de către o persoană direct în prezența unui auditoriu, mai mult sau mai
putin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare
publica” Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini de
Receptori (este cazul prelegerilor, discursurilor). Discursul public nu vizează doar
transmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului,
influenţarea sentimentelor acestora. Eficienţa unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în
mâinile oratorului şi ale publicului său. Orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare
susţinută de către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin
numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare
publică (de exemplu, conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea ştiinţifică, luarea de
cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă, expunerea în faţa unei comisii de
examinare, prezentarea unui spectacol etc.). Variatele forme de comunicare pot fi clasificate
de fapt după mai multe criterii:
 Tip de limbaj folosit
- verbală
- nonverbală
- paraverbală
 Numărul de indivizi participanţi la procesul de comunicare
- comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele)
- comunicare interpersonală (cu alţii)
- de grup
- comunicare de masă (prin institutii specializate, cu adresabilitate generală)
 Contextul spaţio-temporal al mesajelor
- directă (faţă în faţă)
- indirectă (mediată)
 Intenţionalitatea comunicării
- intenţionată
- neintenţionată
 Obiectivele comunicării
- comunicare incidentală (fara scop bine stabilit)
- comunicare consumatorie (consecinţă a stărilor emoţionale)
- comunicare instrumentală (când este urmarit un scop precis)
 Poziţia ierarhică în organizaţie
- comunicare ascendentă (cu superiorii)
- comunicare descendentă (cu subalternii)
- comunicare orizontală (emităţorul și receptorul au poziții egale)
1.4. Bariere în comunicare. Comunicarea umană este îngreunata de mulți factori pe care îi
putem considera adevărate bariere umane. Barierele în calea comunicării reprezintă
perturbaţiile ce pot interveni în procesul de comunicare şi care pot fi de natură internă (factori
fiziologici, perceptivi, semantici, interpersonali sau intrapersonali) sau de natură externă (care
apar în mediul fizic în care are loc comunicarea: poluare fonică puternică, întreruperi
succesive ale procesului de comunicare); barierele în calea comunicării sunt determinate de
diferenţa de percepţie, concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes,
dificultăţile de exprimare, emoţiile şi personalitatea.
În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în:
 bariere de limbaj
- aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
- cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;
- starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;
- ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;
 - dificultăţi de exprimare;
- utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
 bariere de mediu
- climat necorespunzător (de exemplu, poluare fonică ridicată);
- folosirea de suporturi informaţionale necorespunzătoare;
- climat nefavorabil (de exemplu, la locul de muncă, un climat nefavorabil poate determina
angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să spună ceea ce
gândesc).
 bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului,
- imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre interlocutor;
- caracterizarea diferită de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc comunicarea
- sentimente şi intenţii cu care interlocutorii participă la comunicare
 bariere de concepţie
- existenţa presupunerilor;
- exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
- lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
- concluzii grăbite asupra mesajului;
- lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;
- rutina în procesul de comunicare.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de
comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în
considerare pentru înlăturarea lor:
- planificarea comunicării;
- determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
- clarificarea ideilor înaintea comunicării;
- folosirea unui limbaj adecvat.
Barierele şi obstacolele în calea comunicării au la bază:
1. Şablon în gândire (mentalitate greşită despre oameni) - până la comunicare ai o
închipuire greşită despre oameni.
2. Înţelegerea reciprocă între oameni porneşte de la impresia pe care ne-o lasă exteriorul
fizic al omului. Într-o prima fază a comunicării între doi oameni, impresia despre exteriorul
omului joacă rolul principal.
Exercițiu: Identificaţi o situaţie de comunicare conflictuală (fie una în care aţi fost implicat,
fie una la care aţi fost observator); încercaţi să identificaţi barierele de comunicare ce au
contribuit la declanşarea şi menţinerea situaţiei conflictuale. Ce credeţi că trebuia făcut pentru
ca aceste bariere să fie înlăturate? Comentaţi concluziile pe care le puteţi desprinde din
această analiză.
Barierele pot fi:
Fizice: deficiențe verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi,
durata intîlnirii, etc.
Semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotații emoționale ale unor cuvinte.
Determinate de factori interni:
Implicare pozitivă: Îmi place Ion, deci ascult ceea ce are de spus.
Implicare negativă: Mirela m-a bârfit acum 10 ani, deci interpretez tot ceea ce spune
ca fiind împotriva mea.
Frica: sunt atât de preocupat de ceea ce voi spune dupa aceea încât nici nu pot să aud
ceea ce spune Mihai.
Presupuneri subiective: Arătți exact ca unchiul meu pe care nu pot să-l suport, așa că
ori de câte ori vorbești îl aud pe el.
 Agenda ascunsă: Îndată ce termin ședința mă voi putea duce să joc baschet. “Hai să
discutăm acest subiect în ședința următoare”.
Lumi imaginare: Toți avem “lumi imaginare”… interpretarea noastră personală a
lucrurilor și ideilor…pe care le protejăm cu grijă.
Alte bariere:
Diferențele de percepție: Modul în care privim noi lumea este influentat de
experientele noastre anterioare, astfel ca persoane de diferite vârste, naționalitati, culturi,
educatie, ocupatie, sex, temperamente, etc. vom avea alte percepții și vor recepta situațiile în
mod diferit
Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care un individ vede ceea ce doreşte să
vadă şi aude ceea ce doreşte să audă, evitând recunoaşterea realităţii.
Stereotipii: Învățând permanent din experiențele proprii vom întâmpina riscul de a
trata diferitele persoane ca și cum ar fi una singură: “dacă am cunoscut un inginer (sau
student, maistru, vânzator, etc) i-am cunoscut pe toți”. Stereotipiile reprezintă situaţiile în
care diferite persoane sunt tratate ca şi când ar fi una singură.
Lipsa de cunoaștere: Este dificil și se pot întâmpina dificultăţi în comunicarea cu
cineva care are o educatie diferită de a noastra, ale cărui cunoștințe asupra unui subiect de
discuție sunt mult mai reduse.
Lipsa de interes: Una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depășite este lipsa de
interes a interlocutorului față de mesajul dumneavoastră. Într-un proces de comunicare
trebuie să ne așteptăm și la această posibilitate. Acolo unde lipsa de interes este evidentă și de
înteles, trebuie să acționați cu abilitate pentru a direcționa mesajul dumneavoastră astfel încât
să corespundă intereselor și nevoilor celui ce primește mesajul.
Emoții: Emotivitatea emițătorilor și receptorilor de mesaje poate fi deasemenea o
barieră. Emoția puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării.
Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul are probleme în a găsi
cuvintele potrivite pentru a-şi exprima ideile. Lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoţiile
pot duce la devierea sensului mesajului.
Personalităţile celor doi factori, emiţătorul şi receptorul, care intervin în procesul
comunicării joacă un rol extrem de important. Ei trebuie să-şi adapteze propria persoană, să-
şi controleze temperamentul şi limbajul în funcţie de personalitatea şi de starea de spirit a
interlocutorului, aşa încât mesajul să fie receptat în forma dorită. Consecinţele manifestării
acestor bariere în comunicare sunt: apariţia conflictului, diminuarea stimei de sine a
interlocutorului; apariţia resentimentelor, a dificultăţilor de relaţionare; adoptarea atitudinilor
defensive, retractile/agresive; inhibarea capacităţilor rezolutive ale individului, scăderea
implicării în activitate.
Conflictul este o parte firească, inevitabilă a procesului de comunicare şi presupune
prezenţa concomitentă a intereselor/nevoilor/valorilor diferite, contradictorii, împiedicând
comunicarea adecvată între persoanele aflate în situaţia respectivă. Conflictul constituie o
oportunitate în autocunoaştere şi dezvoltare personală, în măsura în care persoanele implicate
în conflict acceptă să-şi recunoască vulnerabilitatea, să-şi asume răspunderea şi consecinţele
acţiunilor personale, precum şi propria contribuţie la apariţia problemei.
Obstacolele comunicării în calea rezolvării conflictului:
- tendinţa naturală de a explica mai întâi care este punctul personal de vedere;
- ineficienţa ca ascultător;
- teama de a pierde stima, aprecierea celorlalţi dacă se recunoaşte greşeala;
- presupunerea unuia că va pierde, iar interlocutorul va câştiga.

Bibliografie
1. Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Polirom, 1999
2. Cosmovici Andrei, Luminița Iacob, Psihologie şcolară. Polirom Collegium Iași 1999
3. DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iasi, 1999.
4. Dinu Mihai. Comunicarea, Editura Stiinţifică, Bucuresti, 1997.
5. Dragan, Ion, Paradigme ale comunicarii de masa, Sansa, 1996
6. Francis Balle, Comunicarea, în Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Editura
Humanias, București 1997.
7. Ilie Pârvu. Filozofia comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare si Relaţii Publice „David Ogilvy”,
Bucuresti, 2001.
8. J a m e s L u l l. Mass-media.Comunicare, Ed. Samizdat, 1999.
9. Jean-Jacques Boutaud. Comunicare, semiotică si semne publicitare, prefaţă de Yves Jeanneret, traducere de
Diana Bratu si Mihaela Bonescu, ediţie îngrijită de Valentina Pricopie, Tritonic, Bucuresti, 2001
10. John Fiske. Introducere în stiinţele comunicării, traducere de Monica Mitarcă, Polirom, Iasi, 2003
11. Лисина М.И. Общение, личность и психика ребенкa. Под ред. Рузской А.Г. Москва–Воронеж, 1997
12. McQuail D. Comunicarea. Iaşi: Editura Institutul European, 1999.
13. M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l –R o k e a c h –– Teorii ale comunicării de masă, Polirom,
Iaşi, 1999 (p.39)
14. Palii Alexei. Cultura comunicarii. Epigraf Chișinău. 2008
15. Pânişoară I. O. Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura Polirom, 2004.
16. Reboul Anne și Jacques Moeschler. Pragmatica, azi, traducere de Liana Pop, Echinox, Cluj, 2001
17. Ross R. Speech communication. New Jersey: Prentice-Hall, 1986.
18. Rus, Flaviu Călin, Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice, Editura Institutul European, Iași,
2002.
19. Teodorescu, C.; Roşca, D. Comunicare. Manual pentru învăţământ cu frecvenţă redusă. Universitatea din
Craiova, Facultatea de inginerie electrică, Tipografia Universităţii din Craiova, 2012.
20. Tim O’Sullivan John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske ; Concepte fundamentale
din stiinţele comunicării si studiile culturale, Introducere de Mihai Coman, traducere de Monica Mitarcă,
Polirom, Iasi, 2001
21. Zizi Papacharissi: The virtual sphere. The internet as a public sphere. 2000
22. http://old.unitbv.ro/Portals/15/Admitere/2017/BibliografieMaster/MAI/Comunicare%20in%20afaceri.pdf
23. https://2012books.lardbucket.org/books/a-primer-on-communication-studies/s15-02-functions-and-theories-
of-mass.html

Bibliografie generală.
Baron R. Behavior in Organization. New York: Allyn and Bacon Inc., 1983.
Hybels S., Weawer W. Communicating Effectively. New York: Random House,1986.
John Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Nicki Stanton, Comunicarea. Ed. Știință și Tehnică, 1995.
Vasile Tran Irina Stăngiulescu. Teoria Comunicarii 2003