Tema 6. Comunicarea în grup.

6.1 Comunicarea în grup. Prezentare generală. Activități de formare a grupului. Comunicarea

în cadrul grupului restrâns. Tehnici de captare și de menținere a atenției în grup. Rolurile în grup.
6.2 Pregătirea şi susţinerea prezentării în public. Prezentarea: liberă, memorială, citită. Public
speakingul, vorbitul în public, discursul informativ şi discursul persuasiv. Analiza auditoriului
înaintea prezentării, în timpul prezentării. Prezenţa şi imaginea personală a vorbitorului. Mesajul.
Introducerea: pregătirea auditoriului, trezirea interesului, anunţarea temei conţinutul, organizarea
în părţi. Încheierea: reamintirea temei, sinteza a punctelor cheie, concluzia.
6.3 Tehnici de formare şi menţinere a comunicării în grup. Brainstorming. Tehnica
blazonului. Broasca ţestoasă. Comunicarea rotativă.
6.4. Organizarea unui seminar, conferinţe. Noţiuni de seminar şi conferinţă (particularităţi
comune şi diferenţe). Etapa de pregătire: determinarea temei, alcătuirea planului de lucru, listei
participanţilor, programului conferinţei. Realizarea planului de acţiuni. Elaborarea
recomandărilor.

6.1 Comunicarea în grup. Prezentare generală.

Comunicarea antrenează, atât tipuri cotidiene comunicaționale, cât și tipurile impuse de
formele organizaționale sau instituționale, reprezentând principalul mijloc prin care se realizează
circulația seturilor de valori, credințe concepții sau atitudini. Încă din cele mai vechi timpuri,
grupul a reprezentat cadrul de afirmare şi de securitate, precum și nevoia asociativă a fiinţei
umane, incapabilă de a se aliena de domeniului social. Conceptul de grup cuprinde în definiția sa
o corelare de ansambluri sociale de dimensiuni şi structuri variate, având astfel ca reper
fundamental sinonimia cu masa, mulţimea, comunitatea sau organismul.
“Fiecare membru al grupului are șansa de a interacționa semic cu toți ceilalți membri și poate
îndeplini în aceeași măsură rolul de emitent sau rolul de receptor.” (Gheorghe Ilie Fârte
Comunicarea 2004). Prin comunicarea în grup se înțelege comunicarea între o mulțime de
persoane unite prin relații de tip afectiv, normativ, comunicativ și funcțional. Grupul nu este
rezultatul unei însumari mecanice a unor indivizi ci este o colectivitate cu o personalitate aparte,
diferită de cea a fiecărui membru în parte. În general, comunicarea este de o deprindere umană
care, că orice altă deprindere, se învață. Omul se naște cu aptitudinea de a comunica, dar fără
instrucția, educația comunicării, omul nu ajunge să poată comunica cu adevărat. Se presupune că
toți oamenii ajung într-un fel sau altul să comunice. Important este a comunica eficient. Pentru
această se impune cunoașterea unor reguli și tehnici elementare de comunicare umană, care se
învață de regulă în școli, dar există și scrieri cu reguli de comunicare umană.
Comunicarea de grup formă a comunicării interpersonale și cea mai folosită formă a
comunicării în toate organizațiile, inclusiv în cea militară, este esențială în cadrul echipelor de
profesioniști angajați într-un proiect comun. În cadrul acestui tip de comunicare un rol esențial îl
deține liderul pentru: activarea și menținerea interacțiunilor comunicative dintre participanți;
pregătirea materială, psihologică și informațională a întâlnirilor (prin multiplicarea și difuzarea
cu anticipație a documentelor indispensabile bunului mers al lucrărilor); crearea condițiilor
pentru îmbunătățirea activității grupului; asigurarea pentru fiecare a satisfacției psihologice de
natură să le motiveze constant colaborarea; readucerea la subiect a amatorilor de digresiuni. În
cadrul unei instituţii, comunicatorii sunt acele persoane desemnate să inter-relaţioneze cu
diversele categorii de publicuri ţintă ale instituţiei. Astfel, fiecare birou, serviciu sau departament
poate avea o persoană cu atribuţii de comunicare cu petenţii sau cu funcţionarii publici din
interiorul sau din afară instituţiei respective.
Pentru o activitate caracterizată de eficiență, longevitate și satisfacție, fiecare grup
apelează la conceptul numit organizarea comunicării. Astfel, comunicarea este supusă anumitor
norme și reguli, determinate în mod natural, pentru a dezbate, a decide sau a acționa la nivel
general. Astfel, persoanele integrate într-o astfel de organizație, urmăresc realizarea unui

1
obiectiv comun, grupul reprezentând unitatea de bază a structurilor organizaţionale, o micro-
societate care se naşte, creşte, se dezvoltă şi dispare, la un moment dat.
Nașterea grupului. “Pentru a forma un grup, nu este suficient să aduni într-un loc mai multe
persoane”, afirmă Yves Saint Arnaud. În procesele de formare a grupurilor de muncă sunt
antrenate o serie de variabile care determină, în cele din urmă, structura şi performanţele
acestora: mărimea, normele, rolurile, statutul şi coeziunea membrilor grupului. Cercetătorii au
avut ca prim scop stabilirea numărului ideal de membri al unui grup care facilitează obținerea de
satisfacție atât la nivel unitar, cât și la nivel divizat și individualizat. În mod categoric, emiterea
ideilor și diversitatea comunicării se amplifică, direct proporțional cu creșterea numărului
membrilor grupului. Potrivit concepției lui Gilles Amando, “căutarea unei soluții logice este mai
bine coordonată în grupurile mici (3-4 persoane), în timp ce nivelul eficienței finale nu-l va
depăși probabil pe cel al competenței logice a celui mai bun participant”.
Dacă numărul persoanelor din cadrul grupului depășește cifra de 20, interacționarea
devine mai dificilă, făcând posibilă crearea unor subgrupuri și detașarea gradată a acestora față
de bază. În acest caz se intensifică controversele,polemicile și dificultatea în stabilirea și
menținerea coeziunii și a acordului. Cercetătorii au avut ca prim scop stabilirea numărului ideal
de membri al unui grup care facilitează obținerea de satisfacție atât la nivel unitar, cât și la nivel
divizat și individualizat. În mod categoric, emiterea ideilor și diversitatea comunicării se
amplifică, direct proporțional cu creșterea numărului membrilor grupului.
Coeziunea este o proprietate importantă care măsoară gradul de atractivitate a grupului
pentru membrii acestuia. Consecinţele unităţii grupului sunt o mai mare participare la activităţi,
mai multă conformare din partea membrilor şi performanţe crescute. Coeziunea de grup se află
în strânsă legătură cu comunicarea datorită "dependenței reciproce a interacțiunii și
sentimentului. (4, p.106).
Eficiența grupului. Fenomenele subtile precum lenea socială efectele ierarhiei și
diferențele de personalitate constituie un obstacol puternic împotriva performanței. Pentru o mai
bună eficiență, trebuie să fie stabilite de la bun început obiectivele individuale și de echipă,
precum și planificarea sarcinii.Simultan, trebuie să existe "feedback clar și adecvat" referitor la
performanța în timp. (10. p.41) Fără a fi o rețeta sigură, se poate vorbi despre o strategie care
permite conturarea unui cadru eficient de muncă, comunicare, relaționare în grup. Direcțiile de
interes sunt: activitățile de formare a grupului, respectiv activitățile de menținere a acestuia.
Activități de formare a grupului.
Obiectivele importante ale acestor activități sunt:
- cunoașterea reciprocă și cunoașterea de sine;
- cunoașterea și conștientizarea stilului personal de învățare;
- stimularea și conștientizarea gradului de participare la activitateade grup;
- stimularea empatiei;
- asigurarea asumării rolului /sarcinilor în grup.
Pentru a eficientiza activitatea grupului, pentru a-l face să lucreze că o echipa, este binevenită
preocuparea de a identifica rolul potrivit membrilor sau rolul potrivit subgrupurilor.
Comunicarea în cadrul grupului restrâns (între trei şi cinci persoane) aduce un plus de
structurare în raport cu formele de comunicare analizate până acum, dar şi „pierderi“
semnificative în planul conţinutului. Aceste aspecte sunt generate de particularităţile
conglomeratelor de persoane ce pot fi identificate cu grupurile restrânse şi de schimbările
adaptative care se produc în structura de ansamblu a acestora.
După Pierre De Visscher, grupurile restrânse se lasă determinate prin următoarele şapte
caracteristici:
1. o relativă apropiere spaţio-temporală;
2. prezenţa unei raţiuni de a fi şi de a rămâne împreună;
3. soartă relativ comună (membrii grupului împărtăşind, într-o măsură care poate fi variabilă,
evenimente sau experienţe comune);
4. posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi;

2
5. onticitate acceptabilă (grupul fiind recunoscut ca atare de membrii săi şi / sau de persoanele
din afara acestuia);
6. interacţiune permanentă între membri, aceştia neputând să nu se influenţeze;
7. durată suficientă pentru eventuala instituţionalizare a acestuia. (Pierre De Visscher, Dinamica
grupurilor restrînse, în Adrian Neculau (coord.), Psihologie socială, Aspecte contemporane,
Polirom, Iaşi, 1996, p.323.)
Ţinând seama de aceste caracteristici ale grupului restrâns, se poate conchide că actele de
limbaj formulate în interiorul acestuia nu mai sunt spontane (sau involuntare), ci premeditate sau,
cel puţin, subordonate unui scop strategic. Persoanele care se întrunesc pentru a comunica nu se
întreţin pur şi simplu, ci urmăresc realizarea unui obiectiv comun: articularea unui proiect de
cercetare, plănuirea unei excursii peste hotare, adoptarea unui plan de întrajutorare în situaţii de
criză financiară etc. De aici rezultă necesitatea unei mai bune structurări a situaţie de comunicare
şi, cu deosebire, a circulaţiei mesajelor. Fiecare membru al grupului are şansa de a interacţiona
semic cu toţi ceilalţi membri şi poate îndeplini în aceeaşi măsură rolul de emitent sau rolul de
receptor. Acest context dinamic prezintă riscul degenerării comunicării în pseudo-discuţii
confuze şi anarhice, lipsite de orice finalitate. Acest risc este însă minim dacă grupul în cauză are
un lider capabil să organizeze de-o manieră convenabilă comunicarea. Rolul acestui lider este de
a le reaminti partenerilor că trebuie să vorbească pe rând şi să asculte mesajele tuturor celorlalţi
vorbitori. Tot el prezintă datele problemei care le-a oferit oportunitatea de a comunica şi
delimitează „plaja“ referenţilor posibili ai mesajelor. Astfel, dacă obiectivul comunicării este
prefigurarea unui viitor volum colectiv, nici un membru rezonabil al grupului nu va încerca să le
împărtăşească celorlalţi visele din noaptea trecută sau câteva amintiri din fericita lui copilărie.
Constrângerile privind conţinuturile mesajelor sunt dublate de restricţiile privind
dimensiunile acestora, în raport cu capacitatea canalului de transmitere. Mai exact, nimeni-nici
măcar liderul grupului-nu are căderea de a monopoliza discuţia, transformându-i pe toţi ceilalţi
în receptori pasivi. Spunem receptori, iar nu ascultători pasivi, dat fiind faptul că eventualul
monolog interminabil al cuiva are prea puţine şanse de a fi ascultat (adică asimilat: receptat şi
înţeles). Exagerarea în sens invers este la fel de păguboasă; dacă fiecare membru al grupului ţine
cu tot dinadinsul să joace rolul de emitent-refuzând calitatea de receptor –, atunci mesajele vor
excede capacitatea canalului de transmitere, chiar dacă acesta este simţitor mai dezvoltat decât în
cazul comunicării interpersonale. Or, semnalele în surplus din canal se transformă în zgomote, ce
obstaculează recepţionarea celorlalte semnale. Distanţa socială redusă favorizează retroacţiunea,
ca şi înţelegerea corectă a acestuia, astfel încât actele de limbaj pot fi ameliorate continuu prin
ajustarea mesajelor şi a comportamentelor comunicaţionale în funcţie de situaţia de facto a
elementelor acestora. Spre exemplu, locutorul palavragiu care constată că partenerii săi cască, îşi
potrivesc ceasul, discută între ei etc. va înţelege că nu se acordă atenţie spuselor şi va căuta să-şi
încheie mesajul. (8. p.125-126)
Funcţionarea grupurilor presupune asumarea, ocazională sau permanentă, de către
membri, a unor roluri complementare, orientate fie spre realizarea sarcinii, fie spre menţinerea
relaţiilor dintre membri, fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. Primele două categorii de
roluri sunt în egală măsurăproductive pentru scopurile grupului, deoarece atingerea lor
presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise, ci şi optimizarea interacţiunii membrilor.
Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor,
consideraţi ca entităţi, în procesul de îndeplinire a sarcinii comune. Rolurile orientate spre
sarcină aparţin vieţii "raţionale" a grupului, îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor,
de atingere a obiectivelor, de planificare a activităţilor, de alocare a resurselor, de distribuire a
îndatoririlor şi responsabilităţilor, de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii, de
revizuire a activităţii. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină:
Iniţiatorul - este cel care "porneşte," la propriu, treaba, mai ales în primele momente de
existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. El poate fi la început şi
lider al grupului, sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie.

3
 Clarificatorul - analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport
cu sarcina grupului, găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor, îi încurajează pe
ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine, vrei să
spui că...", "aşa cum spuneai...").
Ofertantul de informaţie - furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii,
constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică, sau chiar informaţii care
precizează natura sarcinii. El se poate oferi să caute informaţii. Contribuţia lui caracteristică este
de a veni cu informaţii la momentul potrivit.
Cel care pune întrebări - rolul lui este de a manifesta o atitudine criticăreferitoare la
natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. El este
relativ detaşat de ceea ce se întâmplăşi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale.
Resoneurul - are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri, fără a aduce nimic
nou, dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns.
Informal, rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment
dat, dar poate exista şi o variantă formală a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de
secretar, care notează ce se spune şi/sau face, furnizând periodic membrilor o dare de seamă.
Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă
ulterioară de activitate, mai ales când grupul se află într-un impas.
Elaboratorul - omul planurilor strategice.
Coordonatorul - poate fi liderul grupului, canalizând eforturile membrilor spre atingerea
obiectivelor.
Evaluatorul critic - "ochiul soacrei" - surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe
ale contribuţiilor celorlalţi; este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor.
Energizatorul - este preocupat de mobilizarea eforturilor în respectarea termenelor.
Tehnicianul - maestrul procedurilor, fanaticul aplicării standardelor, are o competenţă de
sarcină deosebită.
Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului, îndeplinind funcţii de
menţinere a moralului grupului, de construire a spiritului de echipă, de menţinere a grupului ca
unitate coezivă, de menţinere a disciplinei, de formare a membrilor pe post:
Suporterul - este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale; el îi susţine pe
ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da, aşa e...", "bine ai
zis..."; comportamente ne verbale: înclinări aprobatoare ale capului, privire directă, zâmbet). Mai
ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că îi încurajează pe cei
mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii.
Glumeţul - are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor
apărute în momente dificile ale activităţii. Deseori glumeţul face glume deplasate, care jignesc,
ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Grupul se poate antrena în tachinări, dar tendinţa este
distructivă, ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii. În varianta pozitivă, glumeţul poate
contribui la un climat destins, care săfavorizeze creativitatea şi satisfacţia.
Sfătosul - comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală
privitoare la o problemă care preocupă grupul. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie,
rolul favorizeazărelaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică
relaţiilor formale. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a
permite relaţionarea nu numai al nivel "profesional", ci şi la un nivel mai cald, informal (expresie
tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie...").
Încurajatorul - mereu optimist, îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului
şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.
Armonizatorul - caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.
Împăciuitorul - este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale.
Standardizatorul - elaboreazăşi propune reguli pentru comportamentele legate de
sarcinăşi propune standarde de evaluare a performanţei.

4
 Observatorul/comentatorul - comentează orice: evenimentele, sarcina, obiectivele,
comportamentele celorlalţi.
Solidarul - îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea.
Dispecerul - încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare, să faciliteze
participarea tuturor.
Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nicio legătură cu sarcina sau cu ceilalţi, ci
doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii:
Agresivul - este mereu în atac, certăreţşi revendicativ, încearcă să iasăîn evidenţă
contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi.
Negativistul - contestă totul, valoarea obiectivelor, capacitatea grupului de finaliza,
valoarea fiecărui individ; este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.
Infatuatul - este plin de sine, de importanţa meritelor sale, activitatea de grup fiind un
prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.
Playboy-ul/cocheta - este fluşturatic(ă); nu este preocupat(ă) de sarcina propriu-zisă,
participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de
seducţie asupra sexului opus; ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru
spectacolul pe care îl oferă.
Dominatorul - îi place să fie şef, nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are, ci
pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar, întreruperile frecvente ale
vorbitorilor, priveşte "de sus").
Neajutoratul - se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut pentru a ieşi în
evidenţă.
Tehnici de captare și de menținere a atenției în grup: întrebarea celor din jur și
stimularea celorlaltor persoane pentru a răspunde, destinderea atmosferei din grup, organizarea
micilor activități interactive cu grupul, folosirea prenumelor colegilor din grup, apropierea de
persoană care vorbește, păstrarea neîntreruptă a contactului vizual cu membri grupului, zâmbetul
nu trebuie să lipsească nici un moment de pe față, păstrați-va relaxarea chiar și în anumite situații
de crize audio-vizuale, comunicarea prin gesturi sau mimica, folosită pentru a menține o
atmosfera caldă, familială și prietenească cu ceilalți membri ai grupului.
6.2 Pregătirea şi susţinerea prezentării în public.
Vorbitul în public se presupune că datează de peste 2500 ani iar de-a lungul timpului, acest
proces nu sa schimbat cu mult, ajungând cu unele mici modificări până în vremurile noastre. Încă
de la început trebuie clarificat în mintea vorbitorului care este scopul comunicării sale. El trebuie
să decidă dacă prezentarea sa va avea scop informativ sau va avea în vedere obţinerea unei
schimbări în atitudinea, convingerile sau valorile audienţei căreia i se adresează. Public
speaking-ul sau vorbitul în public este procesul de comunicare a informațiilor către și în fața unui
public numeros inclunzând agerimea gândirii critice precum și abilități de comunicare verbală
sau non-verbală. Public Speaking-ul este procesul, arta, aptitudinea sau actul de realizare a unei
prezentări cu scopul de a informa, influența sau de a binedispune un anumit auditor.
Oratoria este arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență,
retorică, oratorism,,. (7. p.725). Aristotel însă este cel care a descoperit că, pentru a putea aduna
cetățenii și a le atribui sarcini, este necesar să ai nativ sau să-ți dezvolți niște atribute. Acest
proces el l-a numit retorică, și este definit ca fiind capacitatea de a convinge oamenii. Retorica
este deci ,,arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse
printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care
ajută la însușirea acestei arte,,. (Ibidem p.92) Ceea ce face vorbitul in public diferit decât, să
spunem, doar simpla comunicare cu un grup de oameni, este modul in care informațiile sunt
transmise. În vorbitul în public, informația este conștientă, menită să informeze să influențeze
sau să binedispună un grup de ascultători.
Caracteristica de bază a ,,vorbitului în public,, (vrând-nevrând ca aproape în orice domeniu
există o etică a comunicării –subiect pe care-l voi aborda intr-o proximă ocazie) ar trebui să
reflecte caracterul vorbitorului bazânduse pe un fundament de încredere, integritate, respect și

5
demnitate. Vorbitorul ar trebui să evite comportamente, cum ar fi stereotipurile, discriminarea,
mesajele dăunătoare și chiar plagiatul.
Retorica presupune deci însuşirea unei arte prin care se compune și se uzitează un limbaj, în
mod cert eficient pentru a distribui, convinge, sau informa. Vorbitul în public este acel canal prin
care retorica, prin vorbire, se ,,leagă,, de o audiență cu scopul precis de a exercita influență
asupra atitudinii și acțiunii lor.
Dacă retorica este arta de ai convinge pe alții să fie de acord cu vorbitorul sau de a face ceea
ce vrea vorbitorul atunci oratoria este abilitatea de a livra discursuri în public sau într-un mod
controlat. Legătura dintre oratorie si retorică este definită prin prisma faptului că prima este un
mijloc pentru cea din urmă. Aşadar oratoria este un public speaking așadar sinonimie, însă un
vorbit în public oarecum arhaic, primar, mai simplist-teoretic, cu mai puţine conexiuni în
complexitatea timpurilor noastre. Atât oratoria cât şi retorica sunt profund conectate. Lucrul
acesta se datorează faptului că, în timpuri mai vechi, oratoria a fost singurul mijloc prin care se
putea livra arta retorică.
Există cinci piloni fundamenali ai retoricii: invenția, dispunerea (aranjarea), stilul, memoria,
și livrarea. Ceea ce separă oratoria de retorică este faptul că retorica cere comunicatorului să aibă
un set de aptitudini naturale; farmec şi carismă, să fie un bun ascultător, să posede o dicţie şi un
ton bun. Se spune că un bun orator pentru a atinge performanţa are nevoie să-şi gestioneze
eficient toate canoanele retoricii.
Un comunicator bun în public speaking trebuie să fie bine informat şi să cunoască în
profunzime ce tip de public are în faţa lui. Factori asemeni celor demografici sau psihografici
sunt extrem de importanţi. Prin factorul demografic vorbitorul încearcă să găsească puncte
comune în rândul membrilor publicului cu privire la vârstă, venitul, sexul și chiar evenimente
importante din viaţa membrilor auditoriului. Având informațiile necesare se poate echipa mult
mai bine pentru a pătrunde în specificul şi profunzimile grupului. Prin factorul psihografic se pot
extrage acele elemente ce ţin de credințele, valorile și stilul de viață ale ascultătorilor. Cu cât mai
mult știe un vorbitor despre publicul său cu atât mai mult el este în măsură în a-şi adapta
discursul la preferințele lor.
În funcţie de această decizie vorbitorul îşi va stabili obiectivele specifice şi îşi va construi
discursul. De asemenea, trebuie găsită şi o idee centrală a discursului, care să rezume ideile
principale. În acest fel vorbitorul uşurează sarcina audienţei de a reţine şi de a-şi aminti
elementele legate de discurs.
Contextul prezentării are o mare importanţă. Vorbitorul trebuie să ţină cont de ora la care va
fi ţinută prelegerea, de locul în care se va ţine cât şi de plasarea sa între evenimente. Ora la care e
ţinut discursul îi influenţează direct pe ascultători. Se poate să fie nerăbdători să plece acasă, sau
la masă, sau să participe la un alt eveniment. Locul îi poate distrage prin plasare-la mare-vor fi
cu gândul la plajă, lângă un restaurant vor fi distraşi de gândul la masă etc.-sau prin organizare-
spaţiu prea mare pentru numărul mic de participanţi ori invers-lipsa unei iluminări sau sonorizări
adecvate. Existenţa unor alte evenimente îi poate face pe participanţi să fie nerăbdători, ostili,
dezinteresaţi să participe activ.
Toate aceste elemente ce ţin de context şi sunt exterioare discursului trebuie însă avute în
vedere şi compensate de o pregătire a discursului pe măsură, pentru a-l face mai atractiv, dar şi
de alte măsuri care să elimine posibilităţile de distragere a atenţiei.
Vorbitul în public este procesul de comunicare a informațiilor către o audiență. Se face de
obicei în fața unui public numeros, cum ar fi la școală, la locul de muncă și chiar în viețile
noastre personale. Beneficiile în a ști cum să comunici unui public includ agerimea gândirii
critice precum și abilități de comunicare verbală sau non-verbală.
Totuși ce înseamnă și este Public Speaking? Gândiți-vă la un timp în care a trebuit să stați în
fața unui grup de oameni și să le spuneți ceva. Poate că a fost un raport sau referat în școală sau o
propunere la locul de muncă. După colectarea de materiale și pregatirea a ceea ce trebuia să spui,
ați ajuns la podium și ai început să vorbești.

6
 Aceasta înseamnă vorbitul în public, el implică comunicarea de informații în fața unei largi
audiențe. Ceea ce face vorbitul în public diferit decât, să spunem, doar simpla comunicare cu un
grup de oameni, este modul în care informațiile sunt transmise. În vorbitul în public, informația
este conștientă, menită să informeze să influențeze sau să binedispună un grup de ascultători.
Pentru a susţine cu succes o cuvântare în public trebuie să aveţi foarte clar în minte răspunsul
la câteva întrebări:
CINE este publicul?
 Ce caracteristici au persoanele care vor recepta mesajul (vârstă, gen, nivel de instruire, care
este istoria relaţionării cu aceste persoane - sunt colegi, prieteni, persoane
cunoscute/necunoscute)?
 Care sunt aşteptările şi motivaţiile care le fac să fie receptive la mesaj?
 Care este mărimea audienţei (număr de persoane)?
Aceste informaţii vor servi la alegerea limbajului şi a formei discursului: în formularea ideilor
vom adopta acele expresii şi moduri de frazare care sunt familiare publicului şi pe care le va
înţelege şi accepta cu mai multă uşurinţă.
DE CE ? Care este scopul comunicării (informare, persuasiune)?
CE vreţi să transmiteţi acestor persoane? Înainte de a concepe discursul este bine să vă
clarificaţi propriile idei şi să le selectaţi pe acelea care servesc scopului comunicării.
 Dacă transmiteţi prea puţine informaţii în raport cu scopul comunicării riscaţi ca mesajul să
nu fie înţeles.
 A spune tot ce ştii despre subiectul respectiv este o greşeală pentru că, în primul rând, nu se
poate spune TOT şi, în al doilea rând, prea multă informaţie în comunicarea orală este greu
de reţinut; veţi provoca plictiseală, frustrare, presiune, agresiune! Vorbitorul plicticos
devine şi antipatic!
CUM este mai bine să organizăm comunicarea? Care este atitudinea audienţei (publicului) faţă
de conţinutul comunicării? Este nevoie să recurgem la tehnicile de comunicare persuasivă?
Cum organizăm conţinutul comunicării? Este o comunicare formală sau informală?
UNDE şi CÂND va avea loc comunicarea? Care sunt condiţiile de spaţiu (caracteristicile sălii,
mijloace audio-vizuale) şi în ce moment al zilei va avea loc comunicarea? În ce fel influenţează
aceste particularităţi natura comunicării?
Conţinutul discursului (mesajului).
 Pentru a fi uşor de înţeles, informaţia trebuie structurată în unităţi logice legate între ele de
un "fir roşu", care să permită urmărirea ideilor.
 în funcţie de scopul comunicării, de natura informaţiilor şi de propria dispoziţie, puteţi
alege o organizare a conţinutului în 3 sau în 5 puncte.

Schema unui discurs în 5 puncte

1. Titlul trebuie să fie interesant, atractiv, să conţină o întrebare, o problemă (legată de

ideea centrală), care să trezească atenţia (atenţie la efectul de recenţăl).
2. Enunțarea temei precizează intenţiile oratorului (ideea centrală) şi orientează
înţelegerea de către receptor a ceea ce urmează. În această parte pot fi folosite pilde, anecdote
(numai una singură pentru un discurs!), exemple care să constituie o ilustrare intuitivă a
principalelor idei din discurs.
3. Argumentarea trebuie să conţină idei pro şi contra ideii principale.
4. Părerea personală se prezintă într-un mod care să influenţeze acceptarea ei de către
receptor. (punctele 3 - 4 se pot inversa, după caz).
5. Concluzia este cea care încheie în mod logic şirul ideilor şi de claritatea ei depinde
valoarea persuasivă a discursului. (Reţineţi că dintr-un mesaj se reţine mai uşor începutul şi

7
sfârşitul şi se uită mijlocul!).
Structurarea unui discurs în 3 puncte presupune succesiunea ideilor în următoarea
ordine:
6. Cum s-a ajuns la situaţia actuală?
7. Unde ne aflăm?
8. Ce e de făcut?
Prezentarea dumneavoastră trebuie să se bazeze pe cîteva caracteristici ale mesajului,
cum ar fi: Claritatea - presupune să fim economici în prezentarea noastră, astfel încît cuvintele
să sprijine înţelegerea şi nu să o umbrească. E util să utilizăm termeni şi numere specifice
încercînd să fim cât de precişi putem. Să folosim pe cât reușim fraze-ghid pentru ca audienţei
să-i fie mai uşor să migreze de la o idee la altă, termeni reduşi să fie ca întindere, familiari
audienţei şi cu utilizare frecventă în vocabularul comun. A utiliza repetiţii şi rezumate interne e
deasemenea necesar.
Însufleţirea prin utilizarea verbelor active, a figurilor de stil, exemplificarea prin imagini;
Personalizarea - utilizarea intrebărilor adresate direct audienţei, a elementelor care conduc la
experienţa auditoriului, spunînd mai degrabă „aţi aflat că..." decît „oricine a aflat că...";
Convingerea se realizează prin eliminarea punctelor slabe; nu începeţi o frază cu formulări de
tipul „nu sunt sigur de asta, dar cred că..." Eliminarea elementelor comune, aflate constant în uz,
de tipul „onestitatea este cea mai bună politică", fac prezentarea să pară neinspirată şi, în orice
caz, arată lipsă de originalitate, lucruri comune, fraze tip care cu siguranță şi-au pierdut de mult
din semnificaţie.

Exercițiu: Rugați colegii să asculte discursul dumneavoastră despre evenimentele din acea zi
sau din ziua precedentă și să vă acorde note pentru modalitatea în care vă folosiți energia.
Rugați-vă prietenul să vă acorde notele de la 1 (slab) la 10 (excelent) pentru următoarele:
- ați vorbit cu entuziasm?
- ați ridicat nivelul vocii pentru a sublinia anumite cuvinte?
- ați folosit limbajul corpului pentru a vă întări ideile exprimate?
- ați stabilit contactul vizual cu ascultătorii?
- ați ținut ascultătorii implicați pe toată perioada discursului?

Tipologia discursului. Discursurile pot fi informative sau persuasive.

Discursul informativ urmăreşte să ofere audienţei noi informaţii legate de subiectul
tratat. Se recomandă ca aceste discursuri să nu supraestimeze cunoştinţele audienţei. Vorbitorul
trebuie să îşi adapteze la audienţă informaţia şi modul de prezentare a ei şi să nu cadă în capcana
unui limbaj prea abstract, care e greu de urmărit şi digerat chiar şi de un public specializat. Un
mod de a asigura succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect
general nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul în care se dau exemple concrete,
eventual chiar din proximitatea membrilor audienţei. Un discurs despre efectele dezastruoase ale
curelor de slăbire va avea un impact mai slab decât o prezentare a cazului unei persoane
cunoscute sau uşor de identificat ca membru al comunităţii căreia i se adresează şi care a suferit
în urma unei astfel de cure.
Discursul persuasiv urmăreşte să convingă sau să întărească convingerile auditoriului.
În general, discursurile persuasive apelează la argumente bazate pe fapte, pe judecăţi de
valoare sau pe decizii personale. Deciziile personale se bazează, la rândul lor pe anumite
elemente: nevoi, soluţii şi aplicabilitate.
Pentru a susţine luarea unei decizii, vorbitorul trebuie să vadă dacă există nevoia pentru
schimbarea respectivă şi, deci, pentru luarea unei decizii? Dacă răspunsul e favorabil, trebuie
văzut dacă discursul poate propune o rezolvare. Iar dacă rezolvarea propusă există, trebuie
verificat dacă aceasta este aplicabilă sau va genera alte probleme.
Profesorul Alan Monroe a propus organizarea discursului persuasiv în 1930 după schema:

8
1. Atenţie-captarea atenţiei publicului;
2. Nevoie-enunţarea problemei ce necesită rezolvare;
3. Satisfacerea nevoii-enunţarea soluţiei la problema respectivă,
4. Vizualizarea beneficiilor soluţiei;
5. Acţiune-solicitarea audienţei să acţioneze-i se va cere o acţiune specifică şi concretă.
Discursul prezintă câteva legi generale ce se impun a fi respectate dacă dorim o comunicare
optimă. Când o persoană primeşte un mesaj, fie el oral sau scris, va încerca decodarea acestuia.
Oswald Ducrot (1996) stabileşte astfel de legi:
1. Legea sincerităţii, cu trei cerinţe-a spune numai ceea ce este adevărat, a preveni auditoriul în
caz contrar şi a nu vorbi în absenţa competenţei în acel domeniu;
2. Legea interesului-cu cerinţa de a nu vorbi celuilalt decât despre ceea ce îl interesează;
3. Legea informaţiei-care presupune a nu da cuiva informaţii pe care le are;
4. Legea exhaustivităţii-cu cerinţa de a indica extensia exactă a faptelor prezentate, nici mai
mult, nici mai puţin;
5. Legea litotei-a spune mai puţin decât ştii din modestie, artificiu sau consideraţie, fără intenţia
de a înşela interlocutorul.
Ca observaţie la aceste legi putem să precizăm că ele nu trebuie respectate simultan. Pentru
profesori, legile sincerităţii, informaţiei şi exhaustivităţii ar trebui să fie inviolabile. Legea
interesului este mai greu de menţinut, programele şcolare obligând uneori educatorul să-şi
plictisească audienţa cu informaţii care nu o interesează. Acest neajuns poate fi eliminat prin
prezentarea materialului într-o formă atractivă. Legea litotei poate funcţiona ca un artificiu, care
concură la elaborarea unui discurs mai interesant.

Prezentarea discursului. După ce a fost alcătuit discursul, vorbitorul trebuie să decidă asupra
modului de prezentare.
Tipuri de prezentare. Metodele de prezentare a discursului sunt: citirea, recitarea din
memorie, prezentarea după note-în care vorbitorul, deşi a pregătit discursul înainte, se foloseşte
doar de nişte note care cuprind elementele principale ale prezentării şi prezentarea improvizată-
adică fără o pregătire prealabilă. Anumite discursuri trebuie citite, din considerente ce ţin de
necesitatea unei prezentări corecte, sau din nevoia de a se încadra în timpul acordat.
Dezavantajele acestei metode sunt legate de faptul că discursul poate suna nenatural iar
vorbitorul nu poate avea contactul vizual necesar cu audienţa sa.
De asemenea, ritmul prezentării poate avea de suferit, precum şi lipsa pauzelor sau
plasarea lor fără a ţine seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel de neajunsuri,
vorbitorul trebuie să exerseze îndelung tehnica citirii discursului şi să pregătească din timp toate
pauzele necesare, adaptându-şi modul de prezentare la informaţiile comunicate.
Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul că impresionează prin naturaleţe,
dar poate afecta prezentarea coerentă, în cazul în care vorbitorul uită elemente din materialul
pregătit. În zilele noastre această metodă este folosită doar în cazul unor scurte discursuri
Prezentarea după note este o prezentare a unui discurs îndelung elaborat, ale cărui
elemente esenţiale sunt scrise pe un set de cartonaşe, cu ajutorul cărora vorbitorul îşi aminteşte
cursul demonstraţiei şi elementele pe care vrea să le sublinieze. Acest gen de prrezentare are
avantajul că permite o mai mare spontaneitate şi naturaleţe. Vorbitorul îşi păstrează în cea mai
mare parte a timpului privirea asupra publicului şi le poate simţi reacţiile, având posibilitatea de
a-şi ajusta discursul în funcţie de reacţia auditoriului.
Prezentarea improvizată este o metodă care presupune o pregătire foarte redusă a
discursului. Puţini vorbitori aleg să vorbească astfel, dar de multe ori acest lucru nu poate fi
evitat. Vorbitorul trebuie să încerce să îşi organizeze intervenţia cât mai bine în astfel de condiţii
şi să îşi schiţeze un mic plan, eventual câteva elemente cheie pe care vrea să le acopere.
Cuvântările în public se susţin de obicei stând în picioare (postura), pentru a ne manifesta
respectul faţă de public. Această poziţie permite vorbitorului o mai bună vedere asupra
auditorului şi receptarea feedback-ului. Ţinuta corpului şi a capului trebuie să fie dreaptă, pentru

9
a permite o bună respiraţie, dar şi pentru a transmite siguranţa de sine.
Gesturile pe care le va face vorbitorul trebuie să apară ca naturale şi spontane. Trebuie
evitate jocul cu inelele sau alte bijuterii personale, mişcările prea ample, frecarea mâinilor sau
„frângerea” lor şi în general orice gest care ar putea trăda o stare de nervozitate ce se va
transmite, în final, şi audienţei. Este de dorit ca mişcările să fie sigure şi puţine; nu este
recomandată plimbarea, pentru că deplasarea continuă a sursei distrage atenţia receptorului de la
conţinutul de idei (el va fi preocupat să audă mai bine de fiecare dată când poziţia emiţătorului se
schimbă). Mâinile lăsate în jos creează o imagine depresivă, împreunate la spate dau impresia de
recitare "pe de rost", manipularea diverselor obiecte trădează nervozitate şi se transmite
auditorului. Totuşi mâinile trebuie "lăsate să vorbească singure" cu măsură, pentru că gesturile
ilustratoare (care se produc cu câteva fracţiuni de secundă înaintea cuvintelor) pregătesc recepţia
mesajului verbal: receptorul încearcă să descifreze semnificaţia gestului şi confirmarea "ghicirii",
prin cuvintele care urmează, îi produce satisfacţie ("Aha, e palpitant ce aud!").
Privirea prietenoasă (mimica), deschisă, a vorbitorului crază un efect favorabil asupra recepţiei
verbale. Contactul vizual, privirea directă în ochii interlocutorului/publicului comunică siguranţă
de sine. Zâmbetul are rolul de a transmite intenţiile prietenoase şi de a detensiona, de a relaxa
interacţiunea. Expresia feţei şi a ochilor constituie elemente cruciale în receptarea discursului
de către public. Argumentele prezentate cu toată convingerea de vorbitor pot fi anulate de o
privire necontrolată sau o mimică neadecvată. E important ca vorbitorul să păstreze contactul
vizual cu membrii audienţei. Contactul vizual îi dă informaţii directe vorbitorului despre starea
audienţei, despre modul în care asimilează discursul, despre forţa argumentelor prezentate şi
despre alte elemente ce impun ajustarea discursului în sensul obţinerii rezultatelor urmărite.
Respiraţia. Fără să ne dăm seama, respiraţia trădează implicarea noastră în problemă: o
respiraţie ritmică, de tip abdominal, indică relaxare şi siguranţă de sine; o respiraţie gâfâită, de tip
toracal (de efort), indică o stare emoţională intensă, specifică situaţiilor în care ne simţim
nesiguri pe noi înşine. Respiraţia toracală trebuie evitată din cauza dezavantajelor: poate fi
menţinută un timp scurt pentru că produce oboseală şi nu permite o bună emisie vocală.
Structura acustică a mesajului. Pentru ca ideile pe care le transmitem să fie corect recepţionate
este important ca fiecare ascultător să audă distinct fiecare cuvânt. Vorbitorul trebuie să fie atent
la modul în care pronunţă cuvintele: o articulare rapidă crază dificultăţi de înţelegere, receptorul
având impresia că vorbitorul îşi "înghite cuvintele"; vocea caldă, cursivă este mai uşor de
urmărit decât cea inegală şi poticnită; intonaţia contribuie la menţinerea atenţiei, ritmul monoton
adoarme auditorul.
Structura lingvistică. Frazele lungi sunt greu de urmărit, fiind de preferat cele scurte

Răspunsul la întrebările audienţei. La fel de important ca şi discursul propriu-zis este

modul în care vorbitorul va răspunde la întrebările publicului. Răspunsurile directe ale
vorbitorului au darul de a sublinia impresia bună făcută şi măresc impactul prezentării asupra
audienţei, în timp ce evitarea răspunsurilor şi afişarea unei stări de nervozitate vor avea efectul
contrar, putând distruge tot ceea ce a construit vorbitorul într-un discurs meşteşugit. De aceea
trebuie exersate şi întrebările potenţiale ce urmează discursul. Acest mod de lucru presupune ca
vorbitorul să prevadă toate întrebările ce ar putea veni din public şi să le găsească răspunsurile
potrivite, în concordanţă cu cele prezentate în discurs. Pentru a face cât mai uşoară sarcina
vorbitorului trebuie urmaţi câţiva paşi:
1. Se clarifică de la începutul intervenţiei momentul când se vor putea pune întrebările;
2. Se va adopta o atitudine pozitivă faţă de cei care pun întrebări şi de problemele
ridicate;
3. Se vor asculta atent întrebările, se vor lua notiţe, se vor cere clarificări dacă este cazul;
4. Deşi întrebarea a fost pusă de o singură persoană, răspunsul trebuie adresat întregii
audienţe;
5. Răspunsurile trebuie să fie sincere;
6. Nu sunt permise divagaţiile.

10
 O prezentare de succes trebuie însoţită şi de câteva materiale ajutătoare, care să susţină
ideile discursului şi să ajute la clarificarea subiectului şi memorarea ideilor sale de către
audienţă. În acest scop pot fi folosite planşe, grafice, fotografii, slideuri, şi chiar filme şi
prezentări multimedia. Vorbitorul trebui însă să fie foarte atent pentru ca aceste materiale
ajutătoare să nu distragă atenţia audienţei de la elementele prezentării. De aceea, trebuie
respectate câteva reguli simple:
- Nu se va folosi tabla sau flip-chart-ul în timpul prezentării. Alți autori sunt de părere că această
regulă nu este obligatorie dacă vorbitorul este când scrie cu corpul poziționat către sală.
- E de preferat ca vorbitorul să îşi scrie pe tablă sau pe planşele flip-chart-ului ceea ce are de
scris şi să le dezvălui publicului pe măsura prezentării.
Materialele trebuie plasate în locuri vizibile pentru toţi participanţii la prezentare.
Materialele ajutătoare nu trebuie să fie date din mână în mână şi nu vor fi arătate decât atunci
când se vorbeşte despre ele, pentru că în felul acesta atenţia celor din public va fi distrasă de la
prezentare. De asemenea, vorbitorul trebuie să aibă grijă să explice audienţei ce vede-clar,
concis-şi să aibă grijă să îşi concentreze prezentarea asupra audienţei, nu a materialului ajutător.
(20)
Competențele subiectului vorbitor.
1. Competența lingvistică.Conceptul de competență desemnează cunoașterea tacită și
intuitivă a unei limbi de către vorbitorii ei nativi. Capacitatea subiectului vorbitor de a recunoaște
infinitatea frazelor corecte din punct de vedere gramatical. La Chomsky prin competență se
înțelege competență gramaticală și eventual lexicală. Este vorba de o facultate mentală de baza
pe care o avem toți și care este o parte a sistemului genetic.
2. Competența de comunicare. Este obiectul major al predării limbilor, iar comunicarea
este percepută ca instrument, metodă și scop a învățării. Competența este cea care ne permite să
transmitem, să interpretăm mesajele și să negociem sensurile interpersonale în contexte
specifice. Din perspectiva lui La Dell Hymes, competența de comunicare este împărțită în patru
componente:
 Competența gramaticală-constituie cunoașterea unităților lexicale, morfologice
semantice, și fonologice.
 Competența socio-culturală, constituie cunoastrea și înțelegerea contextului social și
cultural.
 Competența strategică. Stretegiile comunivative cele mai folosite sunt: evitarea, toleranță,
suspensia și acomodarea.
 Competența contextuală constituie contextul lingvistic și se manifestă în două variante
complementare: context situațional și context sociocultural.
Stabilirea corectă și flexibilă a contextelor lingvistice presupune mecanisme de funcționare reale,
relevante și clar definite.
3. Competența enciclopedică. Enciclopedia rămâne un postulat semiotic, deoarece în
operațiile de decodare se află mobilizată doar de o mică parte a acestui univers cognitive. Vor fi
încorporate în competența enciclopedică toate informațiile pertinente furnizate de semnificanții
de natură nonlingvistică (kinezica, proxemica, etc.). Enciclopediile proprii fiecărui subiect
vorbitor sunt spații evolutive, ceea ce înseamnă că acestea variază de la un subiect la altul în
proporții mai importante decât competență lingvistică. Umberto Eco afirmă că dicționarele sunt
teoretic imposibile și că toate sunt în fapt enciclopedii deghizate.
4. Competență logică. Desemnează ansambul mecanismelor care caracterizează
raționamentele și argumentările efectuate în limbile naturale. Edificarea raționamentelor joacă un
rol fundamental în comunicarea lingvistică. Lingvistă Catherine Kerbert Orecchioni se axează în
special pe geneza interferintelor, aceasta descrie trei categori de operații: raționamente de tip
silogistic ale logicii formale; operații specifice logicii formale și interferențele praxiologice.
5. Competența retorico-pragmatică. Cunoștințele pe care un subiect le posedă asupra
funcționarii principiilor discursive au fost numite maxime conversaționale (Grice); legi ale
discursului (Ducrot); postulate conversaționale (Gordon și Lakoff); competență pragmatică

11
(Maingueneau); competenata retorico-pragmatică (Kerbert Orecchioni). Termenul de retorică
transgresează termenul de pragmatică și face trimitere când la mecanisme argumentative când la
funcționare ilocutorie și perlocutionară.

6.3 Tehnici de formare şi menţinere a comunicării în grup.

De-a lungul timpului creativitatea s-a impus ca un principal mod de rezolvare a problemelor,
nerezolvabile individual într-un interval de timp convenabil. Nu de puține ori, gravitatea
problemelor depășesc posibilitățile de confruntare ale unui singur individ, iar în acest caz, lucrul
în echipă facilitează găsirea unei soluții originale, rapide și eficiente.
Brainstorming-ul şi Brainwriting-ul reprezintă principalele astfel de strategii folosite pe plan
mondial, în cadrul tuturor organizațiilor, indiferent de statutul acestora .
Tehnica brainstorming-ului [14, p. 107] sau metoda „asaltului de idei”, concepută de
cadrul didactic american Alex Osborn de la Buffalo University, presupune principiul amânării
evaluării critice a ideilor noi, asigurarea şi menţinerea unei atmosfere propice producerii „în
asalt” a cât mai multor idei originale, neobişnuite. “Ideea de la care a plecat în proiectarea
metodei a fost aceea că de cele mai multe ori potenţialităţile creative ale grupurilor de muncă nu
pot fi puse în valoare, chiar sunt inhibate, de teama oamenilor de a nu părea ridicoli în ochii
celorlalţi, de a fi judecaţi greşit de aceştia.”
Preluat de către iniţatorul ei din budismul Zen (desemnând concentrarea sp iritului în
calm), brainstorming-ul presupune amânarea evaluării ideilor emise pentru o etapă ulterioară (de
aceea, brainstorming-ul se mai numeşte şi "metoda evaluării amânate"), nici o afirtnaţie nefiind
supusă unui demers critic în prima etapă. În acest fe l se dezvoltă o atmosferă constructivă,
fiecare idee primind maximum de atenţie, deoarece de la o explicaţie a fe nomenului aparent
greşită, prin contagiune, se pot propune soluţii originale. Edward de Bono (1990) consideră chiar
că oamenii nu pot gândi creativ decât în grupuri; în această perspectivă, părerile celorlalţi pot
juca un rol stimulativ şi motivant pentru propriile idei, pe care le pot include astfel într-un fel de
lanţ de reacţii ale ideilor. Brainstormingul presupune 3 mari etape: pregătirea, derularea şi
valorificarea producţiei de idei .
În acest sens, se fac următoarele recomandări privind activitatea grupului de
brainstorming, reguli care stabilesc că:
-toate ideile, exceptând glumele evidente, au caracter de cunoştinţe şi vor fi privite ca atare de
către membrii grupului;
-exprimarea ideilor mai neobişnuite de către participanţi va fi încurajată de moderatorul
discuţiilor, se va construi un grad ridicat de umor colectiv (se râde cu..., şi nu de... în ideea
emisă);
-nu se va critica nici o sugestie; -membrii grupului trebuie să fie încurajaţi să construiască pe
ideea altuia; la sfârşit, nici o idee nu aparţine nimănui, se încurajează combinaţiile de idei;
-regulile activităţii de brainstorming vor fi afişate într-un loc de unde să poată fi văzute de către
toţi participanţii;
-momentele de tăcere (inevitabile) vor fi depăşite de moderator prin refocalizarea pe o idee
emisă anterior, cerând participanţilor la exerciţiu extinderea, modificarea/remodelarea acesteia
- se va avea în atentie inhibiţieţ pe care pot să o aibă persoanele atunci când, după un moment
prelungit de linişte, au impresia că "sparg" tăcerea; -se solicită idei membrilor "tăcuţi" ai
grupului, ceea ce-i învesteşte pe aceştia cu structură de rol şi de putere; -se pot fo losi pauze cu
rolul de a remotiva discuţia (astfel, li se poate cere participanţilor ca la întoarcerea în sala de
discuţii să-şi schimbe locurile şi să-şi cunoască noii vecini înainte de reînceperea discuţiilor);
-calitatea este mai puțin importantă decât cantitatea -dar aceasta nu trebuie să-i oprească pe
membrii grupului de a încerca să gândească creativ şi inteligent;
-la încheierea discuţiilor, moderatorul va explica participanţilor că, dacă mai găsesc idei în
aceeaşi zi sau în alt interval de timp stabilit de comun acord, pot să i le comunice (manieră de
lucru care, pe de o parte, valorizează contribuţia fiecăruia, cu rol motivator, iar pe de altă parte,

12
ţine cont de o tendinţă firească de prelungire în timp a excitaţiei nervoase obţinute în urma
metodei)
Aceste reguli stabilesc cadrul de referinţă pentru grupul de brainstorming, pentru ca,
măcar într-o primă etapă (până ce participanţii se obişnuiesc cu necesităţile acestui tip de
activitate), să fie evitate atât tendinţele de închidere (ale membrilor care, fiind mai puţin
implicativi, se vor adapta relativ mai greu la o activitate atât de nedirijată), cât şi tendinţele de
superficialitate (ale membrilor care se vor integra rapid, dar la suprafaţă).
În practică, distingem mai multe tipuri de brainstorming. Astfel, după gradul de noutate a
mijloacelor tehnice implicate, putem deosebi între brainstorming-ul tradiţional şi brainstoming-ul
electronic; după modalitatea de apariţie a ideilor, vom deosebi trei tipuri de brainstorming,
fiecare corespunzător unei căi/modalităţi de apariţie: (1) calea progresiv-liniară presupune
evoluţia unei idei prin completarea ei până la emiterea ideii-soluţie de rezolvare a problemei; (2)
calea catalitică -ideile sunt produse prin analogie sau prin apariţia unei idei noi, opusă celei care
a generat-o; şi (3) calea mixtă, când o idee poate dezvolta simultan soluţii complementare şi
soluţii opuse ei. După criteriul modului de expunere a ideilor, vom avea în practică patru tipuri
de brainstormin:
- metoda expunerii libere presupune a lăsa membrilor libertatea de a-şi expune ideile în mod
spontan; secretarul de discuţii va nota aceste idei, păstrând atât forma, cât şi ordinea în care
acestea au fo st expuse; această tehnică, desemnând în fo nd modalităţile iniţiale de
brainstorming, prezintă avantajul sporirii gradului de libertate a elevului/ studentului în raport cu
grupul, dar trimite şi spre un important dezavantaj , acela de incoerenţă a fluxului producerii de
idei dacă doi sau mai mulţi participanţi vor să se exprime simultan;
-metoda exprimării pe rând presupune că secretarul de discuţie sau liderul le va cere membrilor
grupului să emită ideile într-o ordonare circulară a luărilor de poziţie, fiecare fiind întrebat
despre tema aleasă pentru discuţie; membrii au libertatea de a nu răspunde acestei solicitări,
aşteptând următoarea circul ari tate pentru a alege să facă acest lucru, iar sesiunea de
brainstorming se va încheia atunci când toţi participanţii optează să nu mai răspundă; acest tip de
brainstorming presupune avantajul major al participării echitabile a membrilor la sesiunile de
dezbatere, dar poate îngreuna activitatea (în sensul că elevii/studenţii trebuie să aştepte pentru a
putea să-şi spună părerea, timp în care ei sunt "închişi" spre alte idei proprii sau spre ideile
celorlalţi) ;
-metoda bileletelor presupune exprimarea ideilor nu prin dezbatere liberă, ci prin dezvoltarea lor
pc caiete sau pe foi de hârtie; liderul va strâr..ge aceste idei la fiIlalul exerciţiului şi apoi le va
organiza şi prezenta grupului ; acest tip de brainstorming elimină inhibiţia rezultată din
exprimarea liberă (în timpul căreia, spre exemplu, cineva care posedă o creativitate şi o putere de
verbalizare sporite îi poate demotiva pe membrii mai lenţi sau mai timizi ai grupului), dar,
concomitent, se pierde chiar fenomenul de contagiune a ideilor în grup, fenomen care este unul
dintre avantajele importante ale metodei;
-de aceea, propunem o metodă mixtă, care să se bazeze pe cele trei de mai sus, însumându-le
avantajele; astfel, putem cere participanţilor la sesiunea de brainstorming să se exprime pe rând,
pentru a ne asigura de o participare mai numeroasă şi echitabilă din partea membrilor grupului,
dar secretarul de discuţii trebuie să noteze ideile emise pe jlip-chart sau pe tablă, astfel încât cei
care au idei, simultan cu cel care emite în acel moment, să se poată ridica de la locul lor şi să-şi
noteze singuri ideea; în acest mod, ceilalţi au posibilitatea să vizualizeze această contribuţie în
acelaşi timp cu ideea pe care o aud de la cel care vorbeşte, iar fluxul de idei şi creativitatea vor fi
optime. (14. p. 328-329)
În continuarea sesiunii de brainstorming urmează o "perioadă de incubare ", de reflecţie,
evaluarea şi selecţia ideilor sau soluţiilor propuse realizându-se într-o a doua etapă. Evaluarea se
poate face acordând scoruri ideilor în funcţie de câteva criterii identificate tot în activitatea de
grup; o tehnică utilă este să cerem grupului de brainstorming să facă astfel încât cea mai
"proastă" idee de pe listă să funcţioneze (în orice fel); surprinzător, în aproape o cincime din
timp se vor găsi idei bune, iar în restul activităţii se va obţine o stare de bună dispoziţie şi umor

13
 Reguli generale pentru „brainstorming”
• pe parcursul sesiunii de brainstorming, toate părerile exprimate au valori egale. Nici o părere
nu este criticată în nici un fel, chiar şi ideile neconstructive sunt acceptate;
• este bine să fie continuată sau desăvârşită o idee care a fost începută de către altcineva
înainte;
• toate ideile sunt notate exact aşa cum au fost ele formulate;
• formularea de idei continuă până când nu mai apar idei noi;
• întrebări sau clarificări nu sunt permise decât după ce formularea ideilor s-a încheiat;
• numai acela care avansează o idee are dreptul să o clarifice, până când toată lumea din grup a
înţeles-o. Oricine are dreptul să adreseze întrebări de-a lungul acestei etape;
• liderul grupului (moderatorul) poate angaja orice alt proces de identificare a celor mai
promiţătoare idei şi a le aduce spre argumentare grupului;
• în final, grupul trebuie să înţeleagă rezultatele finale şi cum vor fi folosite.

care va contribui la dezvoltarea pozitivă a moralului echipei. Grupul care evaluează ideile poate
fi compus din aceleaşi persoane care au emis ideile sau dimpotrivă; la fo losirea brainstorming-
ului în interes educaţional este util ca grupul care a emis ideile să fie acelaşi care le şi evaluează
la finalul sesiunii; acest lucru este necesar deoarece învestirea unor elevi/studenţi cu titlul de
evaluatori ai ideilor emise de colegii lor poate induce o atmosferă inhibitorie şi conflictuală în
cadrul grupului. Pentru a avea conținut și finalitate instructivă, se recomandă folosirea metodei
pe scheletul unui joc de rol, fiecare participant implicat abordând și promovând o idee din
perspectiva unui rol prestabilit. Astfel scade subiectivismul, argumentele logice fiind cele care
dau contur alternativei prezentate de un cursant.
Folosirea tehnicii Brainstorming (literal: „furtună în creier”) este o tehnică colectivă de căutare a
unor idei noi, prin care elevii expun, într-un mod cât mai rapid şi cât mai puţin critic posibil,
toate ideile inspirate de o problemă.
Numărul de participanţi: grupul optim este de 6-12 persoane (eventual şi mai mulţi).
Durata: 40-80 de minute.
Obiectivele:
– analiza problemei avansate, sub o infinitate de aspecte;
– producerea cât mai multor idei;
– preluarea ideilor în starea lor incipientă, aşa cum se formează, înainte de a fi analizate de
gândirea logică;
– explorarea potenţialului intuitiv, asociativ şi conceptual al unui grup de persoane;
– reperarea obstacolelor din calea creativităţii, a elementelor apriorice, a constrângerilor, a
închiderilor.
Subiectul pentru discuţie..
Obiectivele specifice subiectului:
- analiza cuvintelor şi expresiilor lexicale noi;
- utilizarea formulelor comerciale curente;
- comentarea solicitărilor de ofertă;
- redactarea actelor necesare comerţului internaţional.
Descrierea tehnicii.
Prima fază: analiza problemei. Participanții analizează problema, divizând-o în mai multe părţi.
Coordonatorul participă la această analiză, adresează întrebări şi iniţiază în discuţie mai multe
subiecte simultan.
A doua fază: căutarea de idei.
Prima instrucţiune: toate ideile sugerate de problemă sunt exprimate prin fraze simple sau prin
cuvinte scurte şi exacte. Elevii spun tot ce le trece prin cap despre documentele şi operaţiile
comerţului internaţional.

14
A două instrucţiune: este exclusă orice atitudine critică conduce la formularea unei judecăţi sau
la o selectare a ideilor: „Nu judecaţi, nu alegeţi.”
A treia instrucţiune: nu ezitaţi să vă inspiraţi din ideile celorlalţi, pentru a le dezvolta, a le
transforma sau a ajunge la nişte idei noi; producţia grupului este mai importantă decât cea a
indivizilor: „Utilizaţi şi transformaţi ideile celorlalţi.”
A patra instrucţiune. Nu se caută idei de calitate, ci se păstrează, înainte de toate, obiectivul
cantităţii, cu acumularea tuturor ideilor, inclusiv a celor mai ciudate: „Daţi maximum de idei
posibile, chiar şi pe cele ciudate.”
A treia fază: colectarea şi exploatarea ideilor
1. Clasificarea ideilor. Participanții clasifică ideile pe ansambluri tematice.
2. Selectarea ideilor. Ideile sunt selectate în felul următor: mai întâi ideile bune, apoi cele foarte
bune. Alegerea ideilor bune se efectuează conform înscrierii în cadru de referinţă; selectarea
ideilor foarte bune se realizează prin comparare de către elevi.
Semnificaţia ansamblului produs şi meditaţia asupra acestuia. La sfârşitul discuţiei, profesorul
ajută elevii să degajeze semnificaţiile, supoziţiile cuprinse în ansamblul ideilor exprimate.

Brainwriting-ul este o metodă simplă în comparaţie cu brainstorming-ul, dar oferă un

număr mai mic de idei, mai bine aprofundate. În esenţă, brainwriting-ul presupune o consemnare
individuală a ideilor la nivel individual; aceste idei sunt transmise apoi următoarei persoane din
grup, care le fo loseşte drept declanşator pentru propriile idei. În literatura de specialitate sunt
descrise mai multe variante ale acestei metode. Această metodă mai este cunoscută şi sub
denumirea 635, ceea ce semnifică faptul că, iniţial, metoda presupunea participarea a 6 persoane,
care trebuiau să scrie câte 3 idei în 5 minute. O variantă simplă presupune că fiecare persoană
din echipă (folosind mici carduri de hârtie) notează ideile şi le plasează în centrul mesei de
discuţie, fiind încurajate combinaţiile, revenirile, constructiile pe ideile deja emise etc.
Elaborarea ideilor în scris determină oamenii să se exprime mai clar, încurajează profunzimea şi
atenţia. De asemenea, metoda elimină presiunea creată de ierarhia grupului sau acapararea
şedinţei de către unu-doi membri ai grupului. (14 p. 332-333)
Jocul de tip brainwriting este gândit în direcţia unei activități cu impact competitiv
asupra dinamicii învăţării. Acest lucru este interesant deoarece, de obicei, metodele de.
Îmbunătăţire a creativităţii evită competitia în virtutea faptului că tinde să inhibe şi să producă
uneori o atmosferă nepotrivită. Totuşi, se menţionează că acest caracter de joc determină o
atmosferă mai degrabă distractivă decât strict competiţională. În esenţă, trebuie făcuti câţiva
paşi:
-problema este tăcută cunoscută participanţilor şi li se aduce la cunoştinţă că jocul va fi câştigat
de către cel care va produce cea mai nepotrivită soluție;
- mediatorul va "vinde" fiecărui grup un număr convenit de carduri numerotate care au, fiecare,
un număr de puncte (ele vor fo rma premiul);
-membrii încearcă să se gândească la solupile cele mai neplauzibile, scriind câte una pe fiecare
card; acestea sunt apoi puse pe o tablă;
-membrii au acum la dispoziţie o scurtă perioadă de timp pentru a citi în linişte solupile şi a
ataşa la ele (pe nişte fo i separate) modalităp de soluţionare practică a problemei (făcându-le mai
plauzibile şi, astfel, reducându-le şansele de a câştiga);
-fiecare membru va vota ceea ce consideră că este ideea cel mai improbabil de a funcţiona de pe
cardurile numerotate, ideea ce va atrage cele mai multe voturi câştigând punctele puse în joc;
-se vor forma două subgrupuri şi li se vor distribui acestora un număr egal de carduri; fiecare
grup va avea la dispoziţie un sfert de oră pentru a dezvolta solUţii viabile dintre solutiile aflate
pe cardurile lor;
-fiecare subgrup încearcă să-şi "vândă" ideile celuilalt subgrup;
-se reunesc grupurile şi se va încerca identificarea ideilor celor mai bune.
Brainsketching este o tehnică de tip brainwriting ce presupune un grup de patru până la
opt persoane dispuse înjurul unei mese (ori în cerc de scaune). Cursanții trebuie să se afle

15
suficient de departe unii de ceilalţi pentru a avea o anumită intimitate. Problema este stabilită şi
discutată până când este înţeleasă. Fiecare participant (în mod privat/separat) construieşte una
sau mai multe schiţe (pe fo i separate), după cum vede el rezolvarea problemei, "pasând" schiţa
persoanei din dreapta sa în momentul în care a definitivat-o. Mediatorul trebuie să stabilească o
limită de cinci minute pentru efectuarea acestor schiţe. Participanţii primesc schiţele de la colegi
şi le fo losesc în vederea obţinerii unor noi idei pentru propriile schiţe ori le pot adnota sau
dezvolta. După această operapune, se va trece la o nouă rotire a schiţelor iniţiale. În momentul în
care mediatorul observă că a trecut un timp suficient (uneori până la o rotaţie completă, dar, de
obicei, se aşteaptă să aibă loc o astfel de rotaţie) şi că energia investită în proces tinde să scadă,
adună schiţele şi le afişează pe un panou/flip-chart pentru o discuţie generalizată.
Tehnica blazonului. În funcție de anumite caracteristici, persoane sau un grup de
persoane se definesc prin această tehnică cu suport metaforic: blazonul. Sunt puse la dispoziție
scheme, unde, prin desen, elemente figurative, cuvinte/fraze, în urmă unui efort de gândire
valorizantă asupra ei înșiși, fiecarepersoana va face referire la elemente relevante prezentării
sale. Instrucțiunile vor viza concepții, aspirații, caracterizări, dificultăți, lipsuri, valori,
constrângeri, reflecții asupra unor proiecte existențiale, individuale sau colective, asupra unor
profesii. În cadrul grupului sau al subgrupului, indivizii își prezintă stemele, explică, pot spune
sau răspunde la întrebări, pot coopera la elaborarea unuiblazon al grupului/subgrupului.
Tehnica se sprijină pe un suport metaforic : blazonul, a cărui conotaţie trimite către nobleţea
persoanelor sau a grupurilor. Participanţii au de completat compartimentele unor steme cu
desene, simboluri sau cuvinte care să semnifice elemente importante ale reprezentării unui
personaj literar. Scopul este prezentarea cât mai densă şi mai concisă. Exerciţiul presupune şi un
efort de gândire valorizantă Metoda propune completarea compartimentelor unei scheme cu
desene, jetoane, cuvinte sau propoziţii care prezintă sinteza unui aspect real. Tehnica blazonului
presupune completarea compartimentelor unei scheme cu desene, jetoane, cuvinte sau propoziţii
care reprezintă sinteza unui aspect real. Blazoanele se pot realiza cu grupuri mari de copii
(întreaga clasă) sau grupuri de 4-5 copii. Timpul de lucru variază în funcţie de dificultate
asarcinii, de numărul membrilor grupului. Tehnica blazonului se poate aplica în activităţi de
educare a limbajului, cunoaşterea mediului, educaţie pentru societate, în convorbiri, jocuri
didactice, poveşti, observări.
Etapele de realizare a blazonului
- Comunicarea sarcinii de lucru;
- Realizarea blazonului în grup;
- Expunerea şi evaluarea frontală a blazonului.
Se poate realiza blazonul personajelor pozitive din mai multe poveşti, blazonul figurilor
geometrice, blazonul produselor ding râu, blazonul localităţii. Pentru toate acestea se vor folosi
suporturi metaforice care să sugereze conţinutul blazonului şi pentru a fi mai atractive (floare,
fluture, forma unui animal, forme geometrice clădire, munte, castel, jucărie, spic, etc).
Etape:
 Comunicarea sarcinii de lucru şi realizarea echipelor (fiecare echipă va realiza câte un
blazon)
 Realizarea blazonului în grup
 Expunerea şi evaluarea frontală a blazonului (fiecare grup îşi prezintă blazonul; se face o
miniexpoziţie cu blazoanele fiecărei echipe; copiii fac comentarii).

Broasca țestoasă. Originalitatea acestei tehnici rezidă în tipul de dispozitiv, axat pe

rapoarte și pe discuție, în cadrul ședinței generale, în care fiecare subgrup ramâne, compact, în
preajma unuia sau a doi purtători de cuvânt. Purtătorul de cuvânt sau unul dintre ei (dacă sunt
doi) este determinat să-și cedeze locul altei persoane a subgrupului respectiv, care să exprime o
opinie personală. Se reunește grupul mare, iar purtătorii de cuvânt fac un scurt raport și se
implică în discuții. Discuția este urmărită și dirijată de coordonator. "Negocierile"sunt reluate de
către purtătorii de cuvânt și grupuri. De asemenea, el poate intra în comunicare cu membrii

16
subgrupului sau, în anumite momente dificile (asemenea broaștei-țestoase, care, în caz de pericol
sau de dificultate, își retrage capul în carapace) (4. p. 107-109)
Numărul de participanți: de la două la șase subgrupuri, de la șase la douăsprezece persoane,
aproximativ (cu câte doi raportori pentru fiecare subgrup).
Durata este variabilă dar, în general, considerabilă, toate cele trei faze ocupă cel puțin o jumătate
de zi.
Obiective:
Faza discuției în cadrul subgrupurilor
Timpul: între o jumătate de ora și două-trei ore.
Participanții sunt împărțiti în două sau mai multe (de la trei pâna la șase) subgrupuri de discuție.
Aceste subgrupuri efectuează un studiu separat privind o tema comună, definindu-și poziții de
ansamblu. Ele desemnează, din rândurile lor, unul sau doi purtători de cuvânt, cu puncte de
vedere complementare.
Faza de aplicare a procedurii de tip "broască-țestoasă"
După această faza de discuție, subgrupurile se reunesc, pentru a formă dispozitivul gen "broască-
țestoasă" (a se vedea schemă de mai jos).
Purtătorii de cuvânt se plasează unul câte unul sau doi câte doi, în așa fel încât să poată participa
toți la discuție, dar să se poată adresa și subgrupurilor aferente, care se instalează în spatele lor,
în imediată apropiere.
Dacă există doi purtători de cuvânt, cel care nu este momentan ocupat primește sugestiile și
observățiile pe care subgrupul le elaborează, discret, pe parcursul schimburilor sau al dărilor de
seamă. În caz de incertitudine sau ambiguitate privind o anumită poziție minoritară, purtătorul
(purtătorii) de cuvânt desemnat (desemnați) poate (pot) face să intervină, în locul lui (lor) un alt
membru al subgrupului. Atât formatorul, cât și analistul observă procesul de derulare a
schimburilor, regularizând intervențiile.
E posibil să se înceapă cu unele elemente de raportări scurte, din partea fiecărui subgrup, în
sensul circular al mesei, dar esențială ramâne discuția care se inițiază ulterior între purtătorii de
cuvânt, sub conducerea formatorului.
Tot atunci, fiecare subgrup îl poate chema pe unul dintre purtătorii lui de cuvânt și îl poate
înlocui, dacă este cazul
Comunicarea rotativa oferă șansă unei bune comunicări și inițiază o formă dinamică
desubgrupare, asigura coeziunea grupului și coerentă unui studiu. Se formează mai multe
subgrupuri între care se urmărește stabilirea unei comunicări regulate în cadrul activității de
reflectare sau elaborare. Exercițiul presupune mai multe etape, de durate egale, la sfârșitul
fiecăreia o persoană din fiecare subgrup se îndreaptă spre alt subgrup, fiecare își v-a schimba
grupul o singură dată. Pentru a păstra o oarecare stabilitate a subgrupului, un "secretar - pivot"
nu-și schimbă grupul. Exercițiul se desfășoară după un plan precis, punând în discutieo anumită
tema. Prin el se evita închiderea în grupulețe "bisericuțe".
Comunicarea rotativă are ca obiectiv stabilirea unei comunicări regulate între mai mulţi
elevi sau mai multe subgrupuri, care funcţionează în paralel, pe parcursul unei activităţi de
reflectare sau de elaborare. (Oprea C. L. Strategii didactice interactive. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 2006. p.47.) Exerciţiul se derulează în mai multe faze, de durate egale.
La sfârşitul fiecărei faze, câte un elev din fiecare subgrup se îndreaptă spre un alt subgrup,
urmând un plan precis, în aşa fel încât fiecare elev să-şi schimbe o singură dată subgrupul. În
acest timp însă un elev nu se mişcă, pentru a asigura o oarecare permanenţă în interiorul fiecărui
subgrup.
Numărul de participanţi: 16 elevi formează 4 subgrupuri a câte 4 elevi.
Durata: 20-40 de minute.
Obiectivele tehnicii comunicarea rotativă:
– asigurarea coeziunii unui grup şi a coerenţei unui studiu;
– favorizarea comunicării dintre persoane în interiorul grupului;
– iniţierea unei forme dinamice de subgrupare, prin conjugarea stabilităţii cu reînnoirea grupului;

17
– obţinerea unor şanse de mai bună comunicare, prin reînnoirea aleatorie a unui subgrup (un elev
incomoda pe un altul, dar a plecat; un alt elev este perceput pozitiv de altcineva şi acesta din
urmă tocmai a venit);
– dezvoltarea capacităţii de întâmpinare şi a celei de adaptare.
Exerciţiul: Elaborarea unei scrisori de reclamaţie.
Obiectivele specifice exerciţiului:
– explicarea noţiunii de scrisoare de reclamaţie;
– identificarea elementelor specifice unei scrisori de reclamaţie;
– utilizarea formulelor comerciale curente specifice acestui tip de scrisoare;
– comentarea unei scrisori de reclamaţie;
– redactarea unui model de scrisoare de reclamaţie;
– propunerea unor soluţii pentru repararea prejudiciilor aduse de o persoană / firmă.
Faza de organizare
Profesorul indică obiectul discuţiei: Elaborarea unei scrisori de reclamaţie. Elevii formează
patru subgrupuri A, B, C, D a câte patru elevi. Fiecare subgrup are câte un elev-secretar, căruia îi
revine un rol stabil şi rămâne acelaşi pe tot parcursul exerciţiului. Se stabileşte, de asemenea,
lista elevilor-mesageri, care părăsesc subgrupul.
Prima fază de studiu (10-15 minute). Cele patru subgrupuri discută pe marginea subiectului
propus.
A doua fază (10-15 minute). Conform indicaţiilor profesorului, din fiecare subgrup iese câte un
elev, pentru a trece în alt subgrup. Deplasarea de la un subgrup la altul se face în sensul acelor de
ceasornic sau în sens invers, ori subgrupul A trimite un elev-mesager subgrupului B, subgrupul
B trimite un elev subgrupului C, subgrupul C trimite un elev subgrupului D, subgrupul D trimite
un elev subgrupului A. În fiecare subgrup, elevul-secretar îl primeşte pe elevul nou sosit,
informându-l în legătură cu ceea ce s-a realizat în subgrupul dat şi cerându-i informaţii despre
activitatea subgrupului din care vine.
A treia fază. Un al doilea membru al fiecărui subgrup contactează un subgrup diferit de cel în
care a fost primit primul elev-mesager.
A patra fază. Un al treilea membru al fiecărui subgrup contactează un subgrup diferit de cele
care i-au primit pe primii doi elevi-mesageri. Mişcările se produc până la capăt, fiecare subgrup
îşi trimite câte un elev-membru în fiecare dintre celelalte subgrupuri şi în momente diferite
primeşte de la fiecare dintre acestea câte un elev-participant. În fiecare subgrup, elevul-secretar
asigură permanenţa, ceilalţi elevi-participanţi reprezintă temporarul.
6.4. Organizarea unui seminar, conferinţe. Cuvântul seminar este de origine latină-
seminarium - răzor de seminţe, este una din metodele activităţii practice, care constă în
discutarea de către cei ce învaţă a comunicatelor, referatelor scrise de ei ca rezultat al
cercetărilor, sub conducerea profesorilor. Seminare în instituţiile superioare de învăţămînt sunt o
formă a procesului de studiu. Trebuie să facem distincţie între un seminar, ca activitate de grup şi
seminar teologic care este un institut de învăţământ superior, de multe ori cu regim de internat,
care asigură instruirea studenţilor (seminariştilor) în specialităţi precum: teologia, filozofia sau
asistenţă socială, de obicei pentru a-i pregăti să devină membri ai clerului. În lumea creştină,
termenul se referă de obicei la instituţiile de învăţământ religios care pregătesc viitorii preoţi,
Seminar-activitate de grup, pentru o pregătire profesională specială, pentru ridicarea gradului
de calificare. În acestă temă ne vom referi anume la acest tip de seminar.
Cum să organizăm un seminar? Organizarea necesită planificare şi pregătire minuţioasă în
decursul a cîteva luni pînă la această dată.
1. Determinarea temei seminarului. Fiecare seminar are o temă anumită cu scopuri bine
determinate, în jurul cărora se va desfăşura întreaga activitate, auditoriul de bază, invitaţii, şi
participanţii. Tema seminarului de asemenea influenţează şi alegerea canalelor prin care se
va face publicitatea.

18
2. Alegerea locului pentru seminar. Alegerea locului depinde de numărul participanţilor.
Seminarele cu 100-200 participanţi de obicei, au loc în sălile de conferinţă a hotelurilor.
Nivelul localului de asemenea contează, mai ales cînd participanţii sunt persoane importante.
3. Marketingul seminarului este cea mai importantă şi cea mai complicată sarcină în
organizarea activităţii. Deseori marketingul este factorul cel mai de vază în succesul
seminarului. Organizatorii seminarului, care dispun de un buget bun, folosesc publicitatea în
ziare, jurnale, la televiziunea, radio, panouri publicitare, pentru a informa şi a atrage
persoanele interesate. Dacă bugetul nu permite o astfel de publicitate costisitoare, atunci pot
fi folosite instrumente de marketing mai accesibile. Dacă seminarul are o tematică specifică,
pot fi transmise faxuri tuturor companiilor din sfera dată. Invitaţiile prin poşta electonică, de
asemenea sunt practicate.
4. Colaborarea cu sponsorii. Participare la seminar a sponsorilor renumiţi, va contribui la o
încredere mai mare asupra seminarului şi va micşora cheltuielile. Sponsorii, de asemenea, pot
ajuta în marketingului seminarului, prin comunicarea clienţilor săi a informaţiei despre
seminar. Unii sponsori pot lua o parte din cheltuieli asupra sa, ca de exemplu plata pentru
arenda încăperii, în schimb organizatorii vor pomeni despre ei pe parcursul seminarului, sau
le vor permite să distribuie informaţii şi monster a producţiei la începutul seminarului.
5. Conducerea oamenilor şi lucrul cu oratorii. Seminarul nu poate avea success fără persoanele
şi oratorii, care se împărtăşesc cu cunoştinţele sale cu publicul. Invitaţi oratori, care au o
calificare înaltă şi o bună reputaţie şi care vor asigura participanţii cu informaţii necesare
pentru lucrul lor. Pregătiţi oratorii din timp şi lucraţi cu ei asupra textului. Informaţii din timp
despre limitele de timp şi rezultatul pe care doriţi să-l obţineţi de la auditoriu. Aflaţi ce
cerinţe: proiector, microfoane etc. Echipa de lucru trebuie să-şi cunoască bine rolurile,
coordonatorul proiectului trebuie să verifice îndeplinirea corespunzătoare a planului.
6. Pregătirea, înregistrarea şi comentariile. Planificarea şi pregătirea ocupă 80% din tot lucrul ce
ţine de seminar. Însăşi seminarul poate dura cîteva ore sau zile. Cu o zi înainte trebuie
verificate dispozitivele, locul, decoraţiile etc. în ziua seminarului personalul trebuie să vină
cu jumate de oră mai devreme. Înregistrarea se face la intrare, pentru a evita intrarea
străinilor. Bucletele, cadourile, broşurile se distribuie în timpul înregistrării. Pot fi distribuite
şi anchete pentru a avea un feedback cu privire la seminar. Recomandările şi comentariile din
anchete vor ajuta la planificarea unor altor seminare.
Conferinţa presupune o adunare, întîlnire a reprezentanţilor unor organizaţii, grupuri, ţări
sau a unor anumite persoane, oameni de ştiinţă pentru discutarea unor întrebări aparte. Termenul
de conferinţă (provine din lat. conferre - bilanţ, compara) în general prin acest cuvânt se înţelege
bilanţul, materialului adunat şi aprecierea lui.
Organizarea conferinţelor necesită de asemenea o bună pregătire şi planificare. Mai întîi
trebuie să ne determinăm cu tematica şi grupul ţintă.
În sens larg conferinţă reprezintă un mix din patru componente:
1. informaţii despre domeniul respectiv (analiză, prognoze, legislaţie);
2. posibilitatea de a cunoaşte reprezentanţi din domeniu, experţi, clienţi potenţiali, parteneri,
colegi;
3. împărtăşirea experienţei;
4. materialele conferinţei (communicate, dări de seamă, publicaţii tematice etc.)
Pregătirea unei conferinţe mari durează de la 4 luni la un an. Structural pot fi evidenţiate
cîteva etape:
1. determinarea temei şi auditoriului ţintă.
2. elaborarea detaliată a programei şi invitarea spikerilor.
3. publicitatea cu privire la conferinţă.
4. organizarea nemijlocită.
5. după conferinţă-publicaţii despre conferinţă.
Lista conferinţelor este lungă printre acestea se pot aminti:

19
 Conferinţe ştiinţifice de cercetare pe plan naţional sau internaţional, unde se fac expuneri în
public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei, politicii etc., cu intenţia de a informa, de a
instrui, de a omagia etc.
Conferinţe politice, ţinute de diferite organizaţii. Acestea sunt forruri superioare
organizaţiilor respective, unde se întrunesc delegaţii pentru a dezbate probleme ale activităţii
organizaţiei, a alege organele sale de conducere etc.
Reuniune a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii politice, ştiinţifice etc., cu scopul
de a dezbate şi de a hotărî asupra unor probleme curente şi de perspectivă ale activităţii lor.
Exemple:
Conferinţe de pace.
Conferinţe culturale.
Conferinţe navale.
Conferinţa pentru Studiul Răpirilor OZN
Conferinţe de presă, unde o personalitate a vieţii politice, sociale, culturale etc. face o
expunere sau declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentanţilor presei. [21]
Organizarea unui seminar, conferinţe de presă. Comunicatul de presă. Reprezintă o
metodă activă de difuzare a informaţiei, în format scris, simplă şi eficace, cu ajutorul căreia se
transmite oficial presei o informaţie despre instituţie, cu scopul diseminării unui mesaj către
publicul ţintă. Comunicatul de presă:
 aduce la cunoştinţa mass-media producerea unui eveniment;
 înştiinţează că se va produce un eveniment în viitor;
 aduce informaţii suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă.
În ceea ce priveşte comunicarea cu presa, aceasta poate lua următoarele forme:
a). Briefingul se referă la un singur subiect, în scopul prezentării pe scurt a unor informaţii sau
de informare la zi privind activităţi, proiecte în desfăşurare, programe sau proceduri. Ca format,
briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu. Un
briefing se organizează de obicei în cazul unor evenimente negative din evoluţia instituţiei, când
există riscul ca acestea să fie greşit prezentate şi interpretate în presă.
b). Discursul reprezintă o modalitate de informare a publicului asupra rolului, misiunii şi
specificului instituţiei. Este susţinut de către conducătorul instituţiei sau o persoană desemnată de
acesta.
c). Interviul este o formă pasivă de difuzare a informaţiilor, în care se răspunde întrebărilor
jurnalistului. El poate avea ca destinaţii: presa scrisă; radio-ul; televiziunea.
Interviurile se solicită cu scopul aprofundării de către presă a unor informaţii primite cu ocazia
unor comunicate de presă sau ştiri.
d). Conferinţa de presă are ca scop:
 popularizarea sau aducerea la cunoştinţa publicului larg a unui eveniment care suscită
interes;
 economisirea timpului, prin oferirea posibilităţii jurnaliştilor de a adresa întrebări conducerii
instituţiei;
 furnizarea informaţiilor despre un anumit proiect de mare anvergură mai multor mijloace de
comunicare în masă, simultan.

Bibliografie:
1. Abric J. A. Psihologia comunicării, Bucureşti, Editura Polirom, 2002
2. Atgeld, John P. Oratory: Its Requirements and Rewards. Chicago: Charles H. Kerr and Co., 1901.
3. Buehler, E.C, and Richard L. Johannesen. Building the Contest Oration. New York: The H.W. Wilson Co.,
1965.
4. De Peretti, A., Legrand, J.A., J. Boniface. Tehnici de comunicare. Iaşi: Editura Polirom. 2001
5. Denis McQuail, Comunicarea Editura: INSTITUTUL EUROPEAN, Iași, 2010.
6. Denny R. Communicate to win, Kogan Page Limited, 2002
7. DEX. ediția aII a București, 1998.
8. Gheorghe Ilie Fârte Comunicarea, o abordare praxiologică, Editura: CASA EDITORIALA DEMIURG
PLUS, Iași, 2004.

20
9. Hardwicke, Henry. History of Oratory and Orators. New York: G.P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker
Press, 1896.
10. Irina Radu Managementul grupului, Economia. Seria Management vol. 10, nr. 2 / 2007.
11. Ioan Mihuț Autoconducere și creativitate, Editura Dacia, Cluj, 1989.
12. Michael A. West, Lucrul în echipă, Polirom, București, 2008.
13. Pierre de Visscher, Dinamica grupurilor, Polirom Iași, 2001.
14. Pânişoară I. O. Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura Polirom, 2006.
15. Oprea C. L. Strategii didactice interactive. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2006.
16. Osborn A. F. Puterea ta creativă, Motorola University Press, 1991.
17. Osborn A. F. Cum să devenim mai creativi, Buffalo University, 1964
18. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicționar Enciclopedic al Științelor Limbajului Editura Babel,
1996
19. Sfez Lucien Comunicarea, Editura: Institutul European, 2002.
20. http://www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/campanii2005/admin_publica/anexe/public_speaking_Gabr
iel_Ferugean.pdf
21. http://ro.wikipedia.org/wiki/Conferinţă

21