Universitatea “ Dunărea de Jos”, Galați

Facultatea de Educație Fizică și Sport

APARIŢI
Nume student: Nedelcu (Sburlan) Gabriela
Profesor Coordonator : Prof. Univ. Dr. Nanu Liliana
Anul I CONVERSIE
 Apariția și evoluția gimnasticii în România

Gimnastica e – deci – sublimul sport

Al corpurilor noastre zburătoare
Eliberate din terestra stare ...
(Tudor George)

În țările aflate sub regimul comunist, potențialul simbolic al corpului uman era
multiplicat în fenomenul demonstrațiilor gimnasticii de masă, cu scopul de a prezenta societatea
ca fiind disciplinată, puternică, fericită și frumoasă și de a-și legitima, și în acest mod, puterea. În
România mișcarea sportivă pentru copii și tineret a cunoscut un avânt și o amploare fără
precedent, pe întreg parcursul celor patru decenii de regim opresiv, sportul fiind principalul
produs “de export.” Condițiile bune de antrenamente și competiții de care beneficiau sportivii, în
multe cazuri superioare celor de acasă, precum și baza largă de selecție au permis ascensiunea
sportului românesc de performanță începând cu deceniul al șaselea al secolului trecut până în
jurul anului 2000. Începând cu anul 1952 la Jocurile Olimpice de la Helsinki unde România a
început să câștige medalii, cu apogeul din anii ’70 și ’80, apoi curba descendentă finalizată de
J. O. de la Sidney din anul 2000, sportul românesc a făcut înconjurul lumii. Și participarea la
campionatele mondiale sau europene la multe sporturi a contribuit la creșterea brandului de țară.
Nu în ultimul rând, era și bucuria și mândria oamenilor obișnuiți de a-și admira campionii în
vremuri în care prea puține motive de bucurie mai erau …
Evoluția gimnasticii în România a parcurs mai multe etape, potrivit ''Enciclopediei
Educației Fizice și Sportului din România'' (volumul I, București 2002). În intervalul 1831-1861
sunt înregistrate câteva încercări izolate ale unor inițiați străini între-ale gimnasticii. Astfel, în
1831, pastorul luteran A. Sarai intenționează să deschidă o școală în București, în al cărei program
se prevedeau "exerciții gimnastice", dar proiectul n-a fost aprobat.
În bugetul școlilor din anul 1832, la Liceul "Sf. Sava" din București și la Craiova figurau
doi profesori de gimnastică, iar la Academia Mihăileană din Iași gimnastica era predată de
profesorul italian Luzzato. În 1860, trei francezi, Cyrille, Suyris și Pare, deschid la Iași și la
București școli de gimnastică și scrimă.
Etapa a doua este cea în care gimnastica, influențată de sistemele occidentale, pătrunde în
școli. La început, sistemul german (la aparate) al lui Jahn, apoi cel suedez, al lui Ling. O parte
dintre tinerii de origine săsească din Ardeal reîntorși de la studii din Germania introduc sistemul
german. Izvoarele îl menționează pe profesorul Stefan Ludwig Roth care, în 1832, înființează
prima societate de gimnastică (Turnverein), preluată apoi de Brașov, Sibiu, Sighișoara, Sebeș,
Bistrița.
O altă sursă de asimilare și de răspândire a gimnasticii o constituie apariția societăților
românești de gimnastică. Un rol important în orientarea acestei societăți îl are Gheorghe Moceanu,
primul profesor român de gimnastică, venit din Ardeal. El promovează sistemul german, mai ales
în ceea ce privește latura sa acrobatică, adaptându-l tradițiilor școlii românești, prin adăugarea lui
alături de exercițiile clasice, de jocul de oină și de dansurile populare. Moceanu a publicat o serie
de lucrări consacrate gimnasticii: "Carte de gimnastică cu figuri și texte explicative" (1869),
"Istoria, anatomia și igiena gimnasticii" (1879), "Carte de gimnastică pentru uzul școlilor primare și
secundare și superioare de fete" (1882), etc. În deceniul al optulea al sec. al XIX-lea, se afirmă
profesorul Nicolae Velescu, discipol și continuator a lui Gh. Moceanu.
Prima demonstrație de gimnastică este organizată în pădurea de la Pantelimon, în 1867, de
către Societatea "Tirul". În 1884, are loc primul concurs feminin, iar în 1882/1883, la București, se
înființează "Societatea olimpică română". Apare, de asemenea, "Clubul gimnastic" (1889). Ambele
au dispărut din lipsa resurselor financiare.

Gimnastă în timpul unui antrenament, în anul 1947

În 1906, se înființează Federația Societăților Române de Gimnastică, Arme și Dare la Semn

care, peste puțin timp, se va intitula Federația Societăților de Gimnastică din România (FSGR) și
care reunea 18 societăți de gimnastică. Inițiator este același D. Ionescu, care a reușit să atragă în
Comitetul de conducere și personalități ale epocii: Petru Năsturel (președinte) și Spiru Haret
(vicepreședinte). El reeditează revista "Gimnastul român".
Această federație se va afilia în 1907 la Federația Internațională de Gimnastică (FIG), fapt
care a determinat apariția unor societăți de gimnastică la Târgoviște, Buzău, Alexandria,
Câmpulung, Craiova, Tulcea, Bârlad, Piatra Neamț, Brașov etc.
 

Manifestări sportive pe stadionul Tineretului din București, în cadrul competiției "Cupa

Unității Tineretului" (1948)

După Primul Război Mondial, activitatea sportivă se reia cu dificultate. La Cluj, în 1936, se
desfășoară un concurs de acrobație pentru cei 18 gimnaști care participă la JO de la Berlin (1936),
unde, de altfel, obțin rezultate slabe. Din 1939, se organizează separat concursurile masculine și
cele feminine. În 1944, se reînființează Federația de Gimnastică și Jocuri Naționale.
După 1945, gimnastica din România intră într-o nouă etapă. Sub egida Organizației
Sportului Popular (OSP), federația organizează concursuri regionale și demonstrații. În 1946,
echipele masculine și feminine participă la Balcaniada de gimnastică de la Sofia, ocupând locul III.
Maria Pop se clasează pe locul I la individual compus, la bârnă și la sol, iar Melinda Kerekes, la
sărituri.
În 1947 are loc primul Campionat National. Gimnaștii noștri concurează, apoi, la Praga, în
cadrul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților și la Balcaniada de la Ljubljana: echipa
feminină ocupă locul III, iar cea masculină - locul IV. Pe lângă campionatele naționale începe să se
organizeze și "Cupa României", pe echipe. Au loc întâlniri internaționale cu echipele Ungariei,
Bulgariei și Cehoslovaciei. Gimnastica feminină este reprezentată cu succes de valoroasa Berta
Corobeanu, iar cea masculină, de Mihai Botez.
 
 Concurs de gimnastică artistică, desfășurat în sala Dinamo din București (1950)
Gimnastica românească își continuă, în 1954, ascensiunea. La CM de la Roma, echipa
feminină ocupă locul IV, iar Elena Leuștean locul V la individual compus. În 1956, la JO de la
Melbourne, echipa formată din Elena Leuștean, Sonia Iovan, Emilia Liță, Elena Dobrovolski,
Ileana Săcălici, Georgeta Hurmuzache și Uta Schlandt cucerește medalia de bronz. Elena Leuștean
se clasează pe locul IV la individual compus și cucerește încă o medalie de bronz la sol.
 

Campionatul național de gimnastică artistică al Republicii Populare Române, desfășurat la

sala Floreasca din București, în 1953

La JO de la Roma din 1960, echipa feminină își reafirmă valoarea prin cucerirea medaliei
de bronz și a unui loc V, prin Sonia Iovan la individual compus.
În 1962, la CM de la Praga, echipa de fete ocupă doar locul IX; băieții participă la
individual și se clasează modest. Urmează o perioadă marcată de un ușor declin al gimnasticii, fapt
evidențiat de locul VI ocupat de echipa feminină și locul XII, de către cea masculină la JO de la
Tokyo din 1964 și de absența noastră la JO de la Mexico City, din 1968.
A urmat o perioadă de măsuri și de căutări pentru redresarea activității în gimnastică. Între
acestea se numără și înființarea liceului cu program de gimnastică de la Onești (actualmente Liceul
"Nadia Comăneci") în anul 1969.
La CM de la Ljubljana, din 1970, și la JO de la München, din 1972, se remarcă o
îmbunătățire: fetele ocupă locul V și băieții locul VIII, respectiv locurile VI și VII la JO. În 1973,
la CE, se cuceresc medalii de bronz la feminin prin Alina Goreac și Anca Grigoraș, iar la masculin,
o medalie de argint prin Dănuț Grecu. La CM de la Varna, din 1974, echipa feminină ocupă locul
IV, iar băieții, locul VI.
Dănuț Grecu cucerește la inele prima medalie de aur a gimnasticii românești. Urmează o
etapă de succese, mai ales în gimnastica feminină, drum deschis de apariția Nadiei Comăneci, care,
în mai 1975 la CE de la Skien (Norvegia), uimește lumea sportivă internațională prin cucerirea, la
14 ani, a patru medalii de aur și a uneia de argint.
JO de la Montreal (1976) au însemnat un moment istoric și de referință pentru gimnastica
românească. Rezultatele memorabile obținute de Nadia Comăneci, prin cele 7 note de 10, premieră
olimpică, au făcut ca această Olimpiadă să fie denumită semnificativ "Olimpiada Nadiei". Echipa
de fete, formată din Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraș, Gabriela Truşcă,
Mariana Constantin și Georgeta Gabor, cucerește medalia de argint. La masculin, echipa ocupă
locul VI și Dănuț Grecu obține o prețioasă medalie de bronz la inele.
A urmat o perioadă de dominație a Nadiei Comăneci, care a avut un aport hotărâtor la
succesele ce au urmat la CE din 1977, de la Praga și din 1979, de la Copenhaga, la CM de la
Strasbourg, din 1978, unde se reeditează medalia de argint pe echipe. În 1979, la CM de la Fort
Worth (SUA), echipa de fete câștigă pentru prima oară titlul de campioană mondială și încă două
titluri pe aparate, la sărituri, cu Dumitrița Turner și la sol, cu Emilia Eberle. La aceste rezultate și la
cele care au urmat, un rol deosebit l-a avut crearea noului centru de pregătire a lotului feminin la
Deva, în vara anului 1978.
 

Antrenorul Bella Karoly, gimnasta Nadia Comăneci şi gimnastul Dan Grecu, în 1976

La JO de la Moscova, din 1980, Nadia Comăneci și echipa feminină obțin locul doi și
titlurile olimpice la bârnă și la sol. Băieții ocupă locul IV, iar Dănuț Grecu ratează medalia de
argint și își încheie cariera ca urmare a unei rupturi musculare în timpul finalei la inele.
În anul 1981 se desfășoară la București "Universiada", care a reprezentat un succes deplin
din punct de vedere al organizării și al rezultatelor. Echipele noastre, având-o în frunte pe Nadia
Comăneci, iar la masculin pe Kurt Szilier, au cucerit cele mai multe medalii.
 
 Universiada București (1981); Nadia Comăneci evoluând la bârnă
După retragerea Nadiei Comăneci, intră în scenă alte generații valoroase de gimnaști.
Astfel, Ecaterina Szabo este lidera echipei în perioada 1982-1986. Alături de ea s-au remarcat
Lavinia Agache, Cristina Grigoraș, Laura Cutina, Simona Păucă, prin obținerea în 1983 și 1985 a
locului II cu echipa, la CM de la Budapesta și de la Montreal, precum și a numeroase medalii (9) la
CE de la Madrid din 1981 și de la Göteborg din 1983.
Pentru Ecaterina Szabo, cea mai importantă realizare a fost cucerirea, la JO de la Los
Angeles (1984), a titlului olimpic cu echipa și a trei medalii de aur la aparate. Din anul 1985, a
început cariera unei alte mari campioane care va domina alți câțiva ani gimnastica mondială:
Daniela Silivaș, "produs" al liceului din Deva, cu un palmares remarcabil, mai ales la CE de la
Moscova din 1987, unde egalează performanta Nadiei de la Skien. Se obțin medalii la CM din
1985, de la Montreal, din 1987, de la Rotterdam, unde echipa devine pentru a doua oară campioană
a lumii și obține locul II la CM de la Stuttgart, în 1989.
La JO de la Seul din 1988, Daniela Silivaş cucerește trei medalii de aur la aparate, iar cu
echipa, pe cea de argint. Colegele ei de generație au fost Eugenia Golea, Camelia Voinea și Aurelia
Dobre, aceasta din urmă fiind prima gimnastă care a avut șansa de a deveni campioană mondială
absolută în 1987. În această perioadă, la masculin se evidențiază gimnaștii Kurt Szilier, Valentin
Pântea, Marian Rizan, Levente Molnar, care cuceresc medalii la CE din 1981, 1983, 1985 și 1987.
 

Daniela Silivaș, componentă a echipei de gimnastică a României la întoarcerea de la Campionatul

Mondial de la Rotterdam (1987)

Un gimnast cu un palmares valoros și cu longevitate sportivă a fost Marius Gherman, care a

participat la două CE (la Oslo, în 1985 și la Stockholm, în 1989) cucerind două medalii de bronz.
Gherman a fost prezent și la CM din 1992, de la Paris, din 1993, de la Birmingham (unde a obținut
medalia de argint la bară fixă) și de la Brisbane, din 1994. Cel mai bun rezultat al său a fost însă la
JO din 1988, de la Seul, unde a ocupat locul VII cu echipa, locul V la individual compus și medalia
de bronz la bară fixă.
În 1987, federația de gimnastică se afiliază la Uniunea Europeană de Gimnastică (UEG),
care luase ființă în 1982. În toată această perioadă, școala românească s-a consacrat pe plan
internațional. La aceasta au contribuit o serie de profesori și antrenori, dintre care: Adina Stroescu,
Iosif Maier, Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu, Petre Dungaciu, Maria Simionescu, Caius Jianu,
Nicolae Covaci, soții Bela și Martha Karoly, Adrian Goreac, Maria Cosma, Francisc Kocsis,
Costache Gheorghiu, Mircea Bădulescu, Gheorghe Condovici.
După 1989, gimnastica s-a reorganizat pe baze democratice la nivelul federației și al
cluburilor, iar la nivelul loturilor naționale s-a conservat tot ce a fost pozitiv în sistemul și
conceptul de pregătire. Centrele de antrenament de la Deva, Onești și Reșița au primit un suport
nou, prin infuzie de tineri gimnaști și antrenori.
Rezultatele din perioada 1990-2000 se situează la un nivel excepțional. Astfel, echipa
feminină a României cucerește de patru ori consecutiv titlul mondial: în 1994 la Dortmund, în 1995
la Sabae, în 1997 la Lausanne și în 1999 la Tianjin. La JO, echipa dobândește medalia de argint la
Barcelona în 1992, pe cea de bronz, în condiții grele, la Atlanta în 1996 și medalia de aur la Sydney
în 2000. Tot echipa feminină cucerește de trei ori consecutiv și medalia de aur a CE (în 1994 la
Oslo, în 1996, la Birmingham și în 1998 la Sankt Petersburg). La toate CM - pe echipe, din 1991 de
la Indianapolis, și individuale, din 1992 de la Paris, din 1993 de la Birmingham, din 1994 de la
Brisbane și din 1996 de la Porto Rico, atât fetele, cât și băieții obțin medalii strălucitoare.
O serie de gimnaste de excepție își înscriu numele în istoria sportului național și mondial.
Dintre acestea: Cristina Bontaş, campioană mondială la sol (1991), Mirela Pasca, Maria Neculiţă și,
mai ales, Lavinia Miloşovici, multiplă campioană olimpică, campioană mondială și europeană.
Gina Gogean, de asemenea, devine de mai multe ori campioană mondială, europeană și
vicecampioană olimpică absolută la Atlanta. Sunt de menționat, totodată, Alexandra Marinescu,
Mirela Ţugurlan, Claudia Presăcan și Corina Ungureanu, componente ale echipei olimpice și
mondiale în intervalul 1995-1999, medaliate la CE.
O altă stea care își confirmă strălucirea este Simona Amânar: campioană olimpică la
sărituri în 1996 la Atlanta; campioană mondială în 1995 la Sabae și în 1997 la Lausanne;
campioană europeană în 1996 la sărituri; multe medalii la alte aparate la CM, CE și câștigătoarea
Cupei Mondiale în 1998 la sol și la sărituri; campioană olimpică absolută la JO de la Sydney din
2000.
Noi talente și-au adus contribuția la zestrea gimnasticii feminine: Maria Olaru, campioană
mondială absolută la Tianjin 1999 și vicecampioană olimpică la JO de la Sydney; Andreea
Răducan, campioană mondială la sol, la Tianjin în 1999, vicecampioană mondială la bârnă și
medalie de argint la sărituri, la JO de la Sydney din 2000.
În 2004, la JO de la Atena, echipa feminină formată din Oana Ban, Alexandra Eremia,
Cătălina Ponor, Monica Roșu, Nicoleta Daniela Şofronie și Silvia Stroescu, a obținut aurul olimpic
pe echipe, iar în 2008 la Beijing (Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra
Izbaşa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan) și 2012 la Londra (Cătălina Ponor, Larisa Iordache,
Diana Bulimar, Sandra Izbaşa, Diana Chelaru) a luat medaliile de bronz. Au mai obținut medalii de
aur la JO Cătălina Ponor (bârnă și sol - Atena 2004), Sandra Izbaşa (sol - Beijing 2008 şi sărituri -
Londra 2012), Monica Roșu (sărituri - Atena 2004).

Gimnasta Cătălina Ponor, alături de antrenorii Mariana Bitang și Octavian Belu, după
evoluția la sol, la Jocurile Olimpice de la Londra (2012)

Băieții au realizat și ei rezultate unice: titlurile mondiale și europene la cal cu mânere

dobândite în 1994 de Marius Urzică, medalie de bronz pe echipe la CM de la Sabae din 1995, titlul
olimpic la cal cu mânere, obținut de Marius Urzică la JO de la Sydney din anul 2000, precum și
cele două medalii de argint la JO de la Atlanta, realizate de Marius Urzică la cal cu mânere şi de
Dan Burincă la inele, medalii la sărituri la CE din 1994 și la CM din 1997 și cinci medalii la CE de
juniori din 1998, medalie de aur la cal cu mânere, obținută de Marius Urzică la Cupa Mondială din
1998.
 

Gimnastul Marius Urzică la sosirea pe aeroportul Otopeni, de la Campionatele Mondiale de

la Brisbane, Australia (1994), unde a ocupat locul I, la cal cu mânere
 Și gimnastul Marian Drăgulescu a obținut o serie de medalii. Astfel, la JO el a câștigat o
medalie de argint și două de bronz, la Campionatul Mondial opt de aur și două de argint, iar la
Campionatul European - zece de aur, șase argint și două de bronz. Marian Drăgulescu se numără
printre gimnaștii din istoria acestui sport care a dat numele său unui exercițiu, respectiv unei
sărituri, probă de concurs, de complexitate sporită.

Ceremonia de decorare a gimnastului Marian Drăgulescu de către președintele Klaus

Iohannis, desfășurată la Palatul Cotroceni.

De menționat, contribuția deosebită la rezultatele excepționale ale gimnasticii de după

1989, în special, a antrenorilor Octavian Belu și Maria Bitang, precum și a lui Nicu Forminte,
Toma Ponoran, Benone Pereţeanu, la feminin și Dănuț Grecu, Ștefan Hărgălaş, Iosif Ferencz,
Aurelian Georgescu, la masculin.

Octavian Belu și Mariana Bitang

 BIBLIOGRAFIE:

 Bibire, M., Dumitru, R., Gimnastica artistică, Editura Universității,

Bacău, 2001.
 Cârstea, G., Orientări și tendinței în educația fizică și sportivă,
ANEFS, București, 1991.
 Fântâneanu,E. “Inscripții pe columna gimnasticii românești”,
București, 2017, p. 1172
 Grigore, V., Gimnastica de performanță, Editura Inedit, București,
1998.
 Nanu, L., Curs de gimnastică, Editura Fundației Universitare,
„Dunărea de Jos” Galați, 2003.
 https://www.agerpres.ro/documentare/istoria-sportului-romanesc-
gimnastica-artistica-sportiva
 http://old.romgym.ro/media/istoria-gimnasticii/ - Federația Română
de Gimnastică