UNIVERSITATEA ROMANO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

IMAGINARUL POLITIC ŞI
FORMAREA
IDENTITĂ ŢILOR
EUROPENE
ŞANSELE ŞI POSIBILITĂ ŢILE DE
ARTICULAREALE UNEI IDENTITĂ ŢI EUROPENE
TANASE GEORGIANA
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

IMAGINARUL POLITIC ŞI FORMAREA IDENTITĂŢILOR EUROPENE

ŞANSELE ŞI POSIBILITĂŢILE DE ARTICULARE

ALE UNEI IDENTITĂŢI EUROPENE

Cetăţenia europeană în postura de provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei, vizează o

cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul
apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Propunându-şi să
construiască o comunitate politică transteritorială precum şi să transforme Uniunea într-un spaţiu
public comunitar, conceptul de cetăţenie permite înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale
drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.
Paradigmă a ştiinţelor politice cetăţenia, permite interpretarea proceselor democratice din
perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi responsabilităţilor.

Identitatea Europeană
Cetăţenia rezultă dintr-o relaţie simbolică între indivizi şi o organizaţie socială şi politică.
Statul conferă drepturi şi pretinde în schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia este în acest
sens statutul juridic şi politic al cetăţenilor care beneficiază de drepturile recunoscute oficial. Prin
asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a comportamentelor specifice entităţii politice de
referinţă, cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente ale acestuia, fie
că este vorba de un „polity“ global (Europa, naţiunea, lumea, civilizaţia), sau de o organizaţie de
proximitate, eventual teritorializată (localitatea, regiunea, patria, statul naţional). În acest sens
psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi asumare a unor
particularisme culturale sau politice.
Fiecare individ are de fapt mai multe identităţi, astfel încât apartenenţa formală a
naţionalităţii (statutul oficial) poate coexista cu diverse identificări informale, proprii fiecărei
persoane; de exemplu, un cetăţean român se poate identifica cu o regiune cultural-istorică
(Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectivă) sau cu Lumea (poate fi „cetăţean al lumii“,
în sensul cosmopolit al lui Kant). Statutul de cetăţean este întărit prin identificarea cu organizaţia
politică (de exemplu, statul naţional este referinţa identitară a naţionalităţii). Cetăţenia nu devine
efectivă decât în momentul în care apartenenţa formală recunoscută prin acte de identitate este
asumată de cetăţeni ca parte componentă a personalităţii lor. În această formă ideală, participarea
la activitatea publică preconizată de statul naţional este deliberată şi explicită, pentru că se
bazează pe convingere, pe asumarea conştientă a rolului de cetăţean.
În ce priveşte identitatea europeană, este nevoie de unele clarificări prealabile.
Organizaţia de referinţă nu se reduce la stat (prin simplă analogie cu relaţia dintre
naţionalitate şi statul naţional). Cum Uniunea Europeană nu este reductibilă la un stat şi nici la
cele patru drepturi de importanţă secundară introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar
să redefinim spaţiul public de referinţă. Acest „Euro-polity“ este reprezentat de sistemul de
guvernanţă multiplă şi multi-centrică care implică instituţiile europene şi actorii naţionali prin
ceea ce vom numi „europenizarea“ statelor naţionale. Pe scurt, cetăţenia europeană este un
atribut al guvernanţei europene, nu a unui stat supranaţional, imposibil de obţinut în condiţiile
istorice actuale.
Identitatea politică a U.E. şi Identitatea culturală europeană sunt două aspecte diferite,
deşi interdependente. Prima se referă la cultura organizaţională a democraţiei europene, la o

2
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

identificare supranaţională cu instituţiile, normale şi procesele U.E. Această identitate politică

trebuie construită, prin reinventarea tradiţiilor, valorificarea conştiinţei europene, întărirea
simbolurilor unionale şi formarea noii mitologii colective. Cealaltă constă în valorile şi
patrimoniul cultural pe care popoarele europene şi le-au format în cadrul unui destin istoric
comun.
Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, instituţii, simboluri, conduite, norme,
stiluri de viaţă) faţă de care europenii se simt ataşaţi şi prin care se consideră diferiţi.
Identitatea politică a cetăţenilor europeni se construieşte în raport cu o comunitate
politică emergentă a cărei formă juridică este Uniunea Europeană. Această identificare politică
tinde să ocupe sau să se fondeze pe spaţiul identitar al culturii şi conştiinţei europene. În
condiţiile unei legitimităţi fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf şi al negocierilor
diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea culturală este un puternic mijloc de justificare
şi mobilizare politică. Apartenenţa comună la cultura europeană, în pofida dificultăţilor de a
defini conceptul antropologic şi cultural de Europa, devine un puternic suport identitar al
cetăţeniei unionale. Această nouă identitate politică se raportează la un „Euro-polity“ în curs de
afirmare şi se prezintă drept continuatorul istoric al „ideii europene“. Această tentativă de
confiscare a istoriei europene în beneficiul unei identităţi colective care nu dispune încă de o
comunitate politică proprie este considerată de unii autori ca artificială (Smith, 1992) sau chiar
imorală (Pieterse, 1991). Astfel de evaluări sunt însă prea severe pentru că, în realitate, toate
construcţiile identitare au valorificat anumite elemente culturale pe care le-au impus prin decizie
politică.
Aşa a fost cazul, de exemplu, cu cetăţenia romană sau cu formarea statelor naţionale care
au consacrat, prin măsuri legislative, prin educaţie sau birocraţia oficială, anumite limbi, norme
de conduită publică sau simboluri identitare (de exemplu, stemele, drapelele, imnul naţional).
Importanţa recursului la identitatea culturală este cu atât mai importantă în cazul
cetăţeniei europene, care nu are un statut juridic solid şi nu se raportează la o comunitate politică
capabilă să rivalizeze cu cea a statelor naţionale. Din acest motiv, analiza care urmează are ca
scop evidenţierea construcţiei culturale a Europei, evoluţia „ideii europene“ şi formarea
conştiinţei europene ca suport al cetăţeniei comunitare.
Formarea conştiinţei europene
Deşi amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută încă din sec. VII î.H.
(prin Herodot), noţiunea de continent european a apărut abia în sec. XVIII d.H. Datorită
împrejurărilor istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenenţe culturale globale,
compatibilă cu diversele proiecte politice şi militare de unificare continentală. Europa a fost o
referinţă identitară constantă (de multe ori implicită), în primul rând datorită „europenizării“
progresive a continentului şi chiar a întregii lumi.
„Ideea europeană“ (Adrian Marino) a traversat întreaga istorie şi a dus la formarea
conştiinţei apartenenţei comune, pe care Shore (2000, p. 21) o numeşte „Europeanness“. Este o
identitate colectivă cu vocaţie continentală care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi
politice cu care a fost identificată Europa. În funcţie de conţinutul şi criteriile de constituire a
acestor comunităţi, se pot observa şase mituri identitare ale unităţii europene.

Mitul unităţii teritoriale

Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea teritorială în care
funcţionează. Această idee simplă şi influentă (sloganurile „Casa mare a Europei“ a lui
Gorbaciov sau „Europa de la Atlantic la Urali“ a lui De Gaulle) maschează însă o situaţie

3
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

geografică mai degrabă contradictorie. Deşi este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul
european are un statut imprecis. Aşa cum constată Morin (2002, p. 39-40), Europa este delimitată
pe trei sferturi de coaste maritime, ceea ce a favorizat deschiderea şi apetitul spre expansiune.
Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate“ şi ele. Spre Est, în lipsa unei
frontiere geografice, Asia a fost sursa permanentă de migraţii şi invazii, astfel încât nu a existat
niciodată o demarcaţie clară între cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-asiatică, la
fel şi Turcia, ceea ce creează dificultăţi în a defini o comunitate politică pe criterii teritoriale. Mai
mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare şi destabilizare, decât unul de unificare
şi coeziune politică. Monarhii medievali reuşeau, pe durata deţinerii puterii, să asigure ordinea
publică pentru că inoculau ideea transcendenţei statului: această putere era de origine divină şi
trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referinţă. Era însă suficientă dispariţia fizică a
monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie contestate de urmaşi sau vecini. Aşa a fost cazul, de
exemplu, cu Imperiul Carolingian, unde moştenitorii lui Carol cel Mare şi-au împărţit
pământurile (acţiune legitimată de dreptul germanic al jus sanguis), anulând astfel titlul imperial.
Pe scurt, unitatea teritorială a generat comunităţi politice efemere şi personalizate după profilul
psihologic, spiritual sau moral al conducătorilor.

Mitul destinului istoric

Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-şi
justifică supremaţia. Ceea ce a contat a fost însă modul în care europenii au ştiut să folosească
resursele umane şi să se impună asupra altor continente. Intrarea în istorie a Europei s-a făcut
destul de târziu, după ce alte civilizaţii se afirmaseră în special pe continentul asiatic. Ideea de
Europa a fost fabricată de greci pentru a desemna un spaţiu plasat între nordul Greciei, Dunăre
(Istros) şi Don (Tanais). Această identitate confuză, corespunzătoare Balcanilor de astăzi, era
însă subordonată celei greceşti care domina spaţiul constituit la intersecţia a trei continente
(Europa, Africa şi Asia). Tot grecii au fost şi cei care au inventat primul mit identitar al Europei.
Cunoscut prin intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în
care grecii îşi proiectau misiunea istorică în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era
fiica unui rege fenician, răpită de Zeus şi transferată în spaţiul grecesc, unde a dat naştere mai
multor copii, între care şi întemeietorului primei civilizaţii europene (Minos). Este proiectul unei
lumi noi, născute într-o mică peninsulă asiatică (continentul european), dar cu un destin istoric cu
totul special.
Europa şi misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeţii curţii lui Carol cel Mare,
proclamat drept „noul suveran al Europei“. Ulterior, chiar dacă termenul de Europa a dispărut
din istorie pentru multe secole, „ideea europeană“ a fost încorporată în diverse proiecte
unificatoare. Sensul iniţial al Europei născute ca să-şi sfideze propriile rădăcini asiatice s-a
menţinut, chiar dacă mitul destinului istoric a suferit reciclări şi adaptări conjuncturale. Valurile
succesive de cuceritori, colonizatori, cruciaţi, descoperitori, misionari religioşi sau negustori au
fost convinse că au un drept legitim şi o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preţ.
Cert este că, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat „europenizată“. Până la
al doilea război mondial, supremaţia Europei a fost covârşitoare.
Conştiinţa europeană s-a format, pe de o parte, prin diferenţiere de „ceilalţi“ („barbari“,
„păgâni“, „sălbatici“), care trebuiau să fie cuceriţi, asimilaţi şi convertiţi, pe de alta, printr-o
sinteză a gândirii greceşti, a ordinii romane, a credinţei creştine şi a libertăţii germanice.
Convinşi de superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus o
civilizaţie pragmatică, novatoare şi raţională.

4
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

Mitul imperiului universal

Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numeşte „Carol cel Mare“. Nu
întâmplător, cetăţenia europeană este deseori comparată cu cea romană, ca să nu mai vorbim de
diversele utopii unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect
European“ al regelui Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea
paneuropeană a lui Bonaparte), care plasează Europa în perimetrul unor imperii cu vocaţie
universală. Analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitată. Recursul
la istorie are ca scop să creeze un mit identitar care să justifice acţiunile prezente şi să susţină
ideea că a existat un liant organizaţional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de şapte
secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) şi moartea împăratului habsburg
Maximilian (1519), Europa continentală a fost dominată de diverse imperii: carolingian,
germanic („Hohenstaufen“), habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm şi imperiile coloniale din
sec. XV-XX, constatăm că imperiul a fost organizaţia politică cea mai durabilă din istoria
Europei. Această constatare necesită însă unele explicaţii suplimentare.
Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recunoscută astăzi ca
denominator comun al tuturor naţiunilor europene. Indiferent dacă teritoriul lor a făcut sau nu
parte din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influenţate de civilizaţia romană.
Latinitatea s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat
(Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar conţine unele
elemente similare cu guvernanţa multiplă şi policentrică pe care mulţi o revendică astăzi pentru
Uniunea Europeană. Iată câteva exemple: Statul era descentralizat, lăsând comunităţilor locale
administrarea problemelor curente. Ca să nu încarce administraţia imperială, foarte costisitoare,
romanii au cedat populaţiei autohtone gestiunea problemelor curente, cu excepţia fiscalităţii şi a
menţinerii ordinii publice. Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor oraşe, state, cetăţi sau
comunităţi sacerdotale care şi-au păstrat o autonomie relativă. Dreptul roman se aplica doar în
situaţii excepţionale, cea mai mare parte a populaţiei fiind supusă în egală măsură dreptului şi
cutumelor locale: dreptul cetăţilor greceşti, dreptul iudaic (Torah), regulile tradiţionale ale
triburilor germanice etc. Această juxtapunere de forme de organizare şi apartenenţe juridice a
creat o mare diversitate umană, unică în istorie. Este greu de spus dacă Imperiul Roman a
asimilat helenismul sau a fost el însuşi dominat de patrimoniul grecesc.
Deşi nu cuprindea decât statele de limbă germană şi nordul Italiei, Sfântul Imperiu
Roman era un fel de confederaţie princiară şi urbană care încorpora diverse constituente formate
pe criterii etnice şi familiale. Aceste formaţiuni politice eterogene erau reprezentate într-o Dietă
supranaţională cu sediul la Aachen, care alegea împăratul. Această organizaţie descentralizată şi
multi-centrică constituia un spaţiu de dispute politice şi diversitate multiculturală a cărei unitate
era asigurată de religia catolică şi şcoala palatinală, organizată în cadrul mănăstirilor (prima
şcoală din lume a fost înfiinţată de Alcuin, consilierul lui Carol cel Mare, la începutul anilor
800). Două evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:
- apariţia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv „guelfii“ (ataşaţi Papei)
şi „gibelinii“ (favorabili autonomiei cetăţilor);
- angajarea unei adevărate dezbateri publice, animate de universităţile din Bologna (prima
universitate din lume, înfiinţată în 1088) şi Padova, în legătură cu „disputa investiturii“: fiecare
parte se străduia să influenţeze opinia populară ca un element de presiune politică în favoarea
numirii prelaţilor de către Papă sau de către Împărat. Mitul imperiului universal a animat şi alte
tentative de unificare continentală, în primul rând Imperiul Habsburgic (care se considera

5
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul Universal al lui Carol al V-lea şi
Imperiul lui Napoleon.

Mitul unităţii intelectuale

Ceea ce n-au reuşit imperiile, au obţinut reţelele transfrontaliere şi organizaţiile de
cooperare culturală. După epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spaţiu uman
extrem de dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără
precedent spre celelalte continente şi civilizaţii. După Nolte (1992), acest dublu proces de
„europenizare“ (a propriului continent şi a întregii lumi) a trecut prin următoarele etape:
Epoca negustorilor şi a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o expansiune
mai întâi internă, apoi spre Orient:
– Într-o primă fază, a avut loc o „europenizare“ internă, prin cucerirea propriului teritoriu
şi consolidarea unităţilor politico-administrative nou create: prin căsătorii (Polonia-Lituania),
prin alianţe (Ungaria-Austria), prin cucerirea militară a paienilor (Livonia) şi musulmanilor
(Spania). În interiorul acestui nou spaţiu administrativ, sa dezvoltat un sistem clientelar, de
interdependenţă între centru şi periferie: suveranii recunoşteau unele drepturi limitate de
proprietate, în schimbul loialităţii. În acest fel, spre deosebire de ierarhia birocratică din Imperiul
Bizantin, în Occident au apărut germenii competiţiei şi descentralizării. Această autonomie
relativă a componentelor periferice este la originea subsidiarităţii.
– În această perioadă, au loc primele tentative de expansiune spre Est, îndeosebi sub
formă militară (cruciadele şi campaniile de creştinare a populaţiilor slave, maghiare şi bulgare).
În faţa unor inamici comuni (epidemiile de ciumă şi ameninţarea otomană), europenii nu reuşesc
însă să se mobilizeze ca o entitate unită.
Epoca aventurierilor şi a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată printr-o
puternică expansiune extracontinentală. America este descoperită de Columb (1492) iar
navigatorii portughezi (Magellan, Vasco da Gama) inaugurează epoca descoperirilor geografice
(India, Africa). În noile teritorii, europenii impun acelaşi sistem de organizare feudală, bazat pe
loialitate şi protecţie. Apar organizaţii transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de
exemplu, Compania Olandeză a Indiilor Orientale) şi Liga hanseatică. Se dezvoltă relaţia centru-
periferie (metropolă-colonii), sub forma unui nou tip de interdependenţă globală: comerţul cu
sclavi „exportă“ o mână de lucru ieftină dinspre colonii spre alte teritorii periferice, în
expansiune economică (America de Nord, Brazilia, Australia), unde se produc resurse
indispensabile pentru metropole, care se specializează în activităţi de manufacturare şi creaţie
tehnologică, foarte rentabile.
Epoca generalilor şi a industriaşilor (sec. XIX) se remarcă prin apariţia de noi actori
sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori teritoriali
iar industriaşii se mondializează: ei gestionează imperii economice care trancend spaţiul
european şi localizarea întreprinderilor de producţie. În interior, Europa a fost puternic
globalizată. Chiar dacă puterea politică şi militară era repartizată în diverse centre antagonice, în
plan cultural şi comercial s-a produs o integrare transfrontalieră de facto. Unitatea intelectuală a
precedat astfel unitatea politică şi integrarea economică. Mai mult, se poate spune că acestea din
urmă nu ar fi fost posibile fără apropierile şi cooperarea din domeniul cultural. Piaţa comună,
moneda unică şi politicile comunitare nu s-ar fi realizat în zilele noastre dacă nu ar fi existat deja
o cultură a unităţii, ai cărei pilieri sunt conştiinţa şi identitatea europeană, patrimoniul comun şi
un mod de viaţă care să apropie şi să unească, în pofida diferenţelor. Această cultură a unităţii şi
interdependenţei a fost estompată de conflicte, războaie şi relaţii de dominaţie care, din motive

6
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

de legitimitate şi mobilizare politică, au fost foarte vizibile în retorica şi istoriografia oficială. Cu

toate acestea, deşi proiectele de integrare politică şi militară au eşuat unul după altul, Europa s-a
constituit ca un spaţiu cultural în care s-au dezvoltat reţele transfrontaliere şi focare de
convergenţă. Reţelele transeuropene au fost globalizate, multiculturale, pluraliste şi
transfrontaliere înainte ca elitele politice să încerce să instituţionalizeze cooperarea şi unitatea
europeană, câteva secole mai târziu.

Mitul unităţii pacificatoare

Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violenţa a fost o realitate cotidiană, astfel
încât nu este de mirare că pacea şi securitatea colectivă au constituit tema favorită a numeroase
proiecte utopice. Neputincioşi în faţa conflictelor militare şi a violenţei cotidiene, oamenii au
început să viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleşea.
Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe
rând, „Noua Cynee“ (Emeric Cruce, 1623), „Renaşterea universală“ (Jan Amos Comenius,
1645), „Proiectul de pace eternă“ (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eternă“ (Immanuel Kant,
1795), „Concertul european“ (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei“ (Victor
Hugo, 1841), „Federaţia Europeană“ (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat trei idei
care se pare că au inspirat pe fondatorii U.E.:
• uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii şi securităţii
continentale, aşa cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alianţă (1815) şi Liga
Naţiunilor (1929);
• unificarea trebuie să se facă pe cale paşnică, prin înţelegeri la vârf ale şefilor de state;
• elitele intelectuale şi conducătorii luminaţi au un rol major în realizarea efectivă a
unificării pan-europene.
Fiecare din cele şase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcţia identităţii politice
a U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicaţii parţiale, limitate la anumite simboluri,
instituţii sau actori istorici, cărora le conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă
indispensabile pentru că ele conţin o naraţiune plauzibilă asupra originilor şi se constituie într-un
important factor de legitimare simbolică de care orice identitate colectivă are nevoie. Conştiinţa
europeană, atât cât există ea în prezent, ar fi lipsită de conţinut fără trama istorică, reperele
normative şi eroii exemplari ai miturilor „pro-europene“.

Repere ale identităţii culturale europene – Spiritul Europei

Conştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face parte din
inconştientul colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar foarte greu de descris şi
conceptualizat. Două împrejurări pot explica această situaţie:
Pe de o parte, aşa cum am văzut, „ideea europeană“ a fost conştientizată destul de târziu
(aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a apărut în discursul politic şi naraţiunea identitară,
Europa nu a fost decât o referinţă secundară, alternativă şi ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi“, în
momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.
Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale ale Europei s-au
răspândit în toată lumea, este foarte greu să se circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar
locuitorilor „bătrânului continent“. Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel
încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative. Aceste dificultăţi incontestabile au generat
o atitudine mai degrabă rezervată, chiar neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă
cu Europa istorică şi culturală.

7
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

Ceea ce numim noi astăzi spirit european este de fapt, o atitudine precumpănitor anglo-
saxonă care nu izbuteşte a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri
spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel, această
structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ci însemnează, pur şi simplu, o
preponderenţă istorică pe o anumită perioadă, cea care începe cu Renaşterea. Dacă mâine prin
spirit european se va înţelege acelaşi lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul european se
defineşte prin structura anglo-saxonă cam în acelaşi fel în care acum două mii cinci sute de ani el
se definea prin cea greacă, acum două mii prin cea romană şi aşa mai departe“.
Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate unitară este
imposibilitatea de a da contururi precise unei realităţi eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee
directoare, un proiect utopic şi un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise,
reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „conştiinţa europeană“ sau „ideea
europeană“, prin încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe identitare suficient de
atrăgătoare ca să mobilizeze imaginaţia elitelor şi entuziasmul popular. Aşa cum afirmă Morin
(2002, p. 27-28), Europa are o valoare simbolică tocmai prin imprecizia şi complexitatea sa:
„Europa se dizolvă atunci când vrei să o vezi clar şi distinct, se desface în bucăţi dacă vrei să-i
surprinzi unitatea. Dacă încercăm să-i găsim o origine fondatoare sau o originalitate
intransmisibilă, descoperim că la început nu avea nimic propriu şi că astăzi nu posedă nimic în
exclusivitate... Aşadar, trebuie să abandonăm conceptul de Europă unică, clară, distinctă,
armonioasă, să respingem ideea unei esenţe sau substanţe europene primare, să alungăm gândul
unei realităţi europene care ar precede diviziunea şi antagonismul“.
Cu toate aceste dificultăţi de circumscriere, Europa rămâne un puternic pol de atracţie
identitară. Chiar dacă invocarea trecutului şi recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca
spaţiu de diversitate, policentrism şi „anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna convingătoare,
este cert că Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocraţii contemporani se străduiesc să-l
valorifice. Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris şi s-a vorbit despre Europa comună ca
în zilele noastre, când elitele politice caută motive de legitimitate istorică şi culturală pentru un
proiect economic şi politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei
comune, expresia unei evoluţii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibilă şi
desăvârşită a „visului european“. Rămâne chestiunea controversată a conţinutului propriu-zis a
ceea ce numim în continuare „spiritul european“. Cercetările pe această temă sunt încă la început
şi, în contextul actual al integrării europene, este de aşteptat ca eforturile de definire a Europei
identitare să se intensifice. Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci şi o sumă de
caracteristici şi elemente culturale cu care cetăţenii săi se identifică. Morin (2002, p. 63-64)
sintetizează foarte bine trăsăturile acestui spaţiu identitar: „Ce mai rămâne din Europa? ce mai
rămâne din acest complex polinuclear, policentric, geo-istoric, de civilizaţie şi cultură, care nu a
putut exista decât în cadrul conflictelor şi comunicaţiilor, prin rezistenţa faţă de hegemoniile
politică şi culturală? Rămâne marea diversitate a culturilor transnaţionale (germanice, latine,
slave) şi a culturilor naţionale, marcate fiecare de o limbă originală. Mai rămâne şi o
extraordinară varietate de micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei după
ultimele invazii, acele bogăţii salvate prin nedesăvârşirea unităţii naţionale, inclusiv în naţiunile
foarte vechi, precum Franţa şi Anglia.
Nu există oare şi un fundament, o unitate, un principiu ordonator şi organizator care să
răspundă necesităţilor noastre de astăzi? Sau poate că fundamentul Europei este pierderea
fundamentelor (Imperiul, Mediterana, Creştinismul).

8
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

Unitatea politică valorifică „ideea“, „spiritul“ şi conştiinţa europeană pentru legitimarea

propriului proiect, chiar dacă elementele acestei relaţii nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu
toate controversele sale, este însă şi o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată,
preconizează o organizaţie transversală („Euro-polity“) şi o cetăţenie supranaţională, ceea ce va
întări sentimentul apartenenţei comune şi participarea la o societate europeană. Aceste demersuri
politice şi civice, fondate pe ideea comunalităţii culturale şi a originilor comune, vor fi în măsură
să stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoză identitară de care vorbea Morin. Comunitatea
politică europeană se construieşte pe tiparul identitar al comunităţii culturale şi istorice, pe care o
va dezvolta însă prin întărirea ideii de unitate în diversitate.
Ce uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii retorice, răspunsurile au
fost neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează că nu există încă un consens asupra criteriilor
care definesc identitatea culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte
o listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi analişti. Este vorba
de: • memoria istorică a celor două „războaie civile europene“;
• experienţa imperiilor coloniale;
• emergenţa unei culturi politice transnaţionale;
• apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;
• omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub numele de
„globalizare“.
Dintre cele câteva din studii deseori citate, semnate de autori consacraţi precum Braudel,
Morin, Huntington sau Duroselle, rezultă o mare diversitate a criteriilor de definire a identităţii
culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dacă avem în vedere extensia posibilităţilor de
interpretare. Unii autori (Huntington şi Duroselle), au pus accentul pe componentele culturii
europene, într-o perspectivă evoluţionistă. Alţii, precum Wright, scot în evidenţă paradigmele
specifice culturii europene, devenite între timp referinţe universale, îndeosebi pentru societăţile
moderne.
În altă viziune, exemplificată prin contribuţia lui Braudel, cel mai mult contează
arhetipurile şi ideile perene care au traversat istoria civilizaţiilor europene, indiferent de
exprimarea lor concretă prin diverse culturi şi stiluri de viaţă. În sfârşit, Carta Identităţii
Europene, propusă de Preşedintele Vaclav Havel într-un discurs la Parlamentul European (1994),
defineşte comunitatea culturală a europenilor ca o comunitate a destinului istoric, o comunitate
de valori, a modului de viaţă, a condiţiilor socio -economice şi a responsabilităţii comune.
Alţi autori adaugă unele elemente culturale absente în inventarul din anexa IV. Câteva
exemple (monografia coordonată de Compagnon şi Seebacher, 2002):
• omniprezenţa raţiunii şi căutarea unei metode ştiinţifice universale (de exemplu, „Mathesis
universalis“ a lui Leibniz), ceea ce a dus la pozitivarea tuturor ştiinţelor, inclusiv a ştiinţelor
umane;
• introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza limbajului artificial;
• înclinaţia spre acţiune, descoperire şi productivitate (spiritul faustian), deosebită de predilecţia
pentru contemplaţie a civilizaţiilor orientale;
• munca şi producţia materială ca valori centrale ale modernităţii („ora et labora“), îndeosebi
începând cu sec. XVIII;
• arta de a reinventa produsul, de a obţine o mare plusvaloare a materiei prime, îndeosebi a celei
furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au inventat porţelanul, hârtia şi praful de puşcă, dar
europenii le-au exploatat pe cale industrială;

9
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

• iniţierea şi valorificarea revoluţiei industriale: mai întâi, prin exploatarea cărbunelui şi

inventarea maşinii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin folosirea electricităţii (sec. XIX –
începutul sec. XX);
• recursul la standarde comune de măsură cum ar fi sistemul metric, numărătoarea decimală,
calendarul iulian, cronologia creştină şi moneda-etalon;
• reglementarea relaţiilor dintre individ şi comunitate: prin sistemul de vasalitate, prin legile şi
cutumele tradiţionale, prin statutul de cetăţean şi persoană liberă;
• iluzia comună a libertăţii: de exprimare, de gândire, acţiune şi organizare; „istoria Europei este
căutarea permanentă a libertăţii“, spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?“ (1946); chiar
dacă nu toate persoanele, comunităţile sau naţiunile au beneficiat de libertate, nevoia şi aspiraţia
către libertate au fost motivaţii puternice în acţiunea europenilor;
• viziunea lineară asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres, creştere, evoluţie,
metamorfoză, periodicitate, succesiune;
• spiritul critic, îndoiala şi neîncrederea în certitudinile aparente furnizate de ordinea instituită
(socială, politică, spirituală);
• promovarea identităţii indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o comunitate lingvistică mai
mult virtuală pentru că limbile europene rămân extrem de diverse;
• permanenţa războiului ca realitate socială, ca instituţie geopolitică (utilizată pentru constituirea
comunităţilor politice) şi mijloc predilect de rezolvare a conflictelor;
• identificarea unor duşmani comuni, pe criterii religioase, culturale sau militare; identitatea
europeană s-a constituit la început prin diferenţiere şi detaşare de „ceilalţi“, nu prin conştiinţa
unităţii sau a originii comune;
• promovarea unui complex de superioritate faţă de alte civilizaţii, în baza unei misiuni istorice,
legitimate prin credinţă, moravuri superioare şi progres tehnic;
• diversificarea alimentaţiei (mai ales după aclimatizarea noilor alimente de bază precum
cartoful, porumbul şi orezul) şi a vestimentaţiei (îndeosebi prin valorificarea bumbacului şi a
lânei furnizate de colonii). Cea mai interesantă contribuţie este se pare, cea a lui Morin (2002, p.
106-107), după care, identitatea culturală europeană nu este produsul unui program preconceput,
al unui demers raţional, ci efectul unei multitudini de programe concurenţiale care au
interacţionat întâmplător şi spontan, conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii
europene nu constă doar în a fi fost fiica iudeo-creştinismului, moştenitoare a gândirii greceşti,
producătoare a Ştiinţei şi Raţiunii moderne. Specificul culturii europene rezidă în primul rând în
continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instanţele constitutive nu
striveşte sau extermină pe celelalte, şi nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie
apăsătoare.
Spre deosebire de alţi autori, a căror metodă era analitică şi descriptivă (inventarul
trăsăturilor, juxtapunerea etapelor construcţiei europene, evoluţia „ideii europene“ etc.), Morin
concepe unitatea europeană cu ajutorul a două noi metode:
• principiul dialogic, care leagă într-o unitate două sau mai multe „logici“ diferite, fără să se
piardă dualitatea primară: „Astfel, ceea ce dă unitate culturii europene nu este sinteza iudeo-
creştino-greco-romană, ci jocul complementar, dar în acelaşi timp concurent şi antagonist între
aceste instanţe care au, fiecare în parte, o logică proprie: dialogica“ (Morin, 2002, p. 28).
• principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea lineară (evoluţia de la părţi la întreg şi
invers), presupune că „trebuie să concepem procesele generatoare sau regeneratoare ca nişte
bucle productive neîntrerupte, unde fiecare moment, componentă sau instanţă a procesului este
deopotrivă produs şi producător al celorlalte momente, componente sau instanţe“ (Morin, 2002,

10
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

p. 28). Acest principiu este de fapt o aplicaţie a formulei „unitas multiplex“ a lui Pascal: „Toate
lucrurile fiind cauzate şi cauzatoare, ajutate şi ajutătoare, indirecte şi directe, şi toate hrănindu-se
printr-o legătură naturală şi imperceptibilă ce leagă pe cele mai îndepărtate şi diferite, consider
că este imposibil să cunoşti părţile fără a cunoaşte întregul ori să cunoşti întregul fără a cunoaşte
în particular părţile“.
Înţelegerea identităţii europene nu este deci posibilă prin recursul la logica dicotomică,
unde unitatea anulează ideea de multiplicitate şi metamorfoză, iar referinţa la diversitate
presupune doar inventarul elementelor juxtapuse.
Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale construcţiei identităţii politice
a U.E. prin recuperarea simbolică a comunităţii culturale:
• pe de o parte, evocarea istoriei şi a patrimoniului cultural comun nu explică în întregime datele
actuale şi nu permite elaborarea unei organizaţii politice, ci cel mult legitimarea demersului de
constituire a acestei organizaţii;
• pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizaţie supranaţională nu coincide cu comunitatea
culturală europeană, difuză şi mondializată; identitatea politică a cetăţenilor U.E. se construieşte
printr-un proces similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având propriile
referinţe dialogice (naţional/supranaţional; drept comunitar/drept internaţional; subsidiaritate/
proporţionalitate; suveranitate/integrare; guvernanţă/guvernare; uniune/federaţie; europeni/non-
europeni; extindere/aprofundare a integrării etc.) şi propriile „bucle“ decizionale (ratificarea
Tratatelor, primirea de noi membri, orientările politice ale Consiliului European, negocierea
„acquis“-urilor, reforma instituţiilor, hotărârile Curţii Europene de Justiţie, implementarea
fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii unionale etc.).
Rămâne de văzut, în continuare, în ce măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt
pregătite să se reformeze însele, astfel încât să susţină eforturile de constituire a spaţiului public
comun.

11
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4
UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANA – MASTER RELATII ECONOMICE EUROPENE

BIBLIOGRAFIE
– BÎRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.
– COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 3 vol.
– GELLNER, E. (1994) Naţiuni şi naţionalism, Bucureşti, Antet/CEU.
– MARGA, A. (1995) Europa şi specificul european. Filosofia unificării europene, Cluj,
Biblioteca Apostrof.
– MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iaşi, Polirom.
– NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean, Bucureşti, Humanitas.
– SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom;
– SCOTT, R.W. (2004) Instituţii şi organizaţii, Iaşi, Polirom.
– THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XX, Iaşi,
Polirom.

12
TĂNASE GEORGIANA – GRUPA 4