Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dacă în urma unei cercetări sunt strânse o serie întreagă de date calitative aceasta nu
implică în mod automat o analiză calitativă şi aceasta întrucât datele calitative nu duc în mod
necesar la analiza calitativă. Trebuie distins cu foarte mare acurateţe între analiza datelor
calitative şi analiza calitativă a datelor întrucât analiza datelor calitative poate fi la fel de bine
statistică intrând astfel în câmpul metodelor cantitative. De altfel, analiza datelor calitative
subsumează analiza calitativă (analiza fenomenologică, analiza calitativă de teoretizare, analiza
tematică) şi analiza cantitativă a datelor calitative, la intersecţia lor situându-se analiza cvasi-
calitativă (analiza de conţinut, analiza propoziţională a discursului, analiza de protocol) al cărei
statut nu este nici calitativ, nici cantitativ operaţiile calitative fiind urmate de altele cantitative
(A.Mucchielli, op.cit., pp. 32-33).
Cursul II
Tradiţia şi epistemologia cercetării calitative
1. prima etapă (1890-1930 ) – este perioada în care, virtual, toate cercetările au fost
de natură calitativă, simultan dezvoltându-se primele departamente universitare de
cercetare a socialului, lucrările clasice din sociologie, aparţinând unor nume ca
Emile Durkheim, Max Weber, George Mead sau Georg Simmel etc, dovedind din
plin acest lucru. G.Simmel se pronunţă chiar împotriva maniei de a căuta legi
sociologice, (aluzie la Durkheim) preconizând înlocuirea treptată a „vânătorii de
legi” cu „istorismul” care descrie evoluţia socială şi grupează fenomenele
omogene, înscriindu-se aşadar pe linia unei sociologii contextualiste şi
comprehensive. Explicaţia pentru primordialitatea cercetării calitative este simplă,
sociologia fiind în aceea perioadă într-o legătură naturală şi deosebit de strânsă cu
filosofia, şi celelalte discipline umaniste, de la care a împrumutat maniera de
abordare a realităţii (speculativă) (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului,
1997, p.42-44; Sandra Dungaciu, Georg Simmel şi sociologia modernităţii, 2003,
pp.81-82). Unul dintre numele mari ale cercetărilor calitative este cel al lui
Bronislaw Malinowski, inventatorul principalei metode calitative, observaţia
participativă, şi primul care o pune în practică, el înţelegând că singura posibilitate
de a-i cunoaşte pe ceilalţi aşa cum sunt ei este aceea de a participa la existenţa lor.
Malinowski este tipul antropologului prin excelenţă, care ne-a arătat cum trebuie să
fie o cercetare de teren, demonstrând că aceasta nu are nimic de-a face cu
activitatea „anchetatorului” care chestionează „informatorii” (subiecţii) (Francois
Laplantine, Descrierea etnografică, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.97-98; Jean
Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999,
pp.62-63). O altă cercetare emblematică a acestei perioade, şi de orientare
calitativistă (analiza documentelor), este cea a lui Thomas şi Znaniecki: Ţăranul
polonez în Europa şi America. Contribuţia acestei cercetări a fost una excepţională,
ea consacrând sociologul ca cercetător de teren, iar din punct de vedere teoretic, în
favoarea evoluţiei sociologiei moderne, a depăşit tentaţia reducţiei biologizante sau
naturalizante a faptelor sociale. Studiul este în întregime ghidat de efortul
observării faptelor sociale, sesizând factorii obiectivi şi subiectivi ai acţiunilor
umane, Thomas lansând în urma studiului său trei personalităţi ideal tipice:
filistinul sau conformistul, boemul sau caracterul deschis la orice influenţă şi
creativul, adept al schimbării şi al implicării în activităţile de producţie. (T.Vedinaş,
Introducere în sociologia rurală, 2001, pp.17-18).
2. a doua etapă (1931-1960) – se face remarcată pătrunderea cercetărilor cantitative
(experimentul şi ancheta) atât în viaţa universitară cât şi în cea publică, mai ales
sub forma sondajului de opinie. Există încă preocupări pentru cercetările calitative
dar metodelor ei (observaţiei, interviului intensiv şi analizei documentelor) li s-au
dat tratări cantitative. Oricum este certă dominaţia practicilor de cercetare pozitivist
– cantitativistă, determinată de declanşarea interesului pentru cercetările
sociologice la nivel macro-social, comparativ cu cele de tip calitativ axate pe
microsocial.
3. ultima etapă, în care ne aflăm şi astăzi, a debutat după 1960, şi caracteristica ei
fundamentală o constituie critica la adresa funcţionalismului (între 1950-1960 a
fost perspectiva dominantă în sociologie prin lucrările lui R.Merton şi T.Parsons,
fondatorii ei fiind A.Comte, Herbert Speccer şi E.Durkheim; funcţionaliştii văd
societatea ca pe un sistem alcătuit din mai multe subsisteme, iar funcţionarea lui
depinde de realizarea funcţiilor care le revin. Funcţionarea sistemului social este
asigurată de controlul social; a se vedea I.Mihăilescu, Sociologie generală, 2000,
p.22 ) şi cantitativismului, precum şi o reîntoarcere la studiile de tip calitativ şi
consolidarea modelului interpretativist - calitativist. În cadrul acestui model intră ca
elemente componente următoarele :
a) interacţionalismul simbolic (P.Iluţ, op.cit., pp.44 – 45) - are la bază
considerentul după care indivizii umani sunt capabili să producă şi să utilizeze
simboluri (sunete, grafice, gesturi etc), atrăgând atenţia asupra rolului individului în
viaţa socială (I.Mihăilescu, op.cit., pp.24-25);
b) etnometodologia – nu trebuie înţeleasă ca metodologie specifică etnologiei, nici
ca o abordare metodologică a sociologiei. Originalitatea ei constă în concepţia
teoretică asupra fenomenelor sociale. Termenul a fost inventat de fondatorul
curentului, Harold Garfinkel, şi are în vedere analiza „modurilor de a face”
obişnuite pe care actorii sociali le mobilizează pentru a realiza acţiuni cotidiene.
Etnometodologii au privit lumea ca pe un obiect al percepţiilor şi al acţiunilor
simţului comun, sociologia însemnând studiul activităţilor cotidiene, ea însăşi fiind
o activitate cotidiană obişnuită. Foloseşte observaţia participativă şi convorbirile
libere, fiind într-o relaţie specială cu fenomenologia şi interacţionalismul simbolic
(A.Mucchieli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.111; p.138).
c) etnografia - studiază comunităţile de scală mică şi mijlocie, observaţia
participativă de lungă durată, interviurile intensive, analiza documentelor materiale
şi simbolice fiind metodele care îi sunt caracteristice. Aşa după cu afirmă Francoise
Laplantine în etnografie este mobilizată capacitatea de a privi adecvat şi de a privi
totul, de a distinge şi a discerne ceea ce vedem ( F.Laplantine, op,cit., p.44)
Din această trecere în revistă a etapelor care au caracterizat evoluţia
cercetării calitative rezultă cu certitudine că paradigma pozitivistă a dominat
paradigma comprehensivă vreme îndelungată, chiar dacă de-a lungul timpului au
existat încercări venite din partea unor mari gânditori sociali de a impune abordarea
calitativă. Astăzi, ştiinţa trebuie să facă faţă unui univers din ce în ce mai
fragmentat şi plin de incertitudini, unei situaţii în care ordinea este înlocuită de
dezordine iar stabilitatea de instabilitate. În acest nou context se pune problema
modificării metodologiilor şi a logicii, căci trebuie analizată schimbarea şi nu
stabilitatea, ca până acum. Pe acest fundal se încearcă o revenire la empirismul
idealist (empirism = experienta senzorială este considerată ca primă sursă a
cunoaşterii şi a cunoştinţelor) al Şcolii de la Chicago şi totodată o reajustare a lui, o
reactualizare, constituindu-se în fundamentul abordării calitative actuale. Ideea
centrală a empirismului idealist este aceea că fiinţele umane îşi construiesc propria
realitate socială, iar scopul cercetărilor este de a ajunge să cunoască, să înţeleagă
acest proces de construire a realităţii sociale. Pentru realizarea scopului propus
observaţia participativă şi povestirile vieţii par a asigura accesul la „materialul
sociologic perfect”, iar „adevăratele fapte” sunt manierele în care indivizii definesc
situaţiile. Iată deci o poziţie plasată la polul opus celei abordate de pozitivism şi
concepţiei lui despre „fapt” (faptele sociale sunt considerate ca lucruri). În această
viziune, realitatea socială se schimbă dacă se schimbă actorul social, sau dacă îşi
schimbă maniera de a o percepe, căci conştiinţa are o capacitate nelimitată de a
determina schimbarea. Empirismul sociologic a adus astfel o contribuţie deosebită
la epistemologia ştiinţelor umane: arată subiectul social în calitatea sa de creator şi
totodată de element component al realităţii sociale, subliniind importanţa
subiectivităţii în dobândirea cunoştinţelor (Alex Mucchieli, op.cit., pp.112-113).
Cursul III
Metodologia unei cercetări calitative
1.analiza problemei în general: sunt folosite tehnici precum discuţiile cu specialiştii, discuţii de
grup cu persoane competente, diverse lecturi etc;
2.formularea problematicii generale: se face apel la ansamblul competenţelor şi cunoştinţelor
cercetătorilor pentru a aprecia pertinenta problematicii propuse;
3.studiile pregătitoare cercetării: sunt utilizate o serie întreagă de tehnici pregătitoare, precum:
documentaţia preliminară (1. însuşirea unor studii anterioare; 2.analiza documentelor;
3.discuţii de grup cu privire la temele cercetării), interviurile „experţilor” (se discută la maniera
non-directivă cu oamenii care „cunosc” problema în cauză), exploatarea interviurilor cu
experţii (analiza de conţinut a acestor interviuri), pre-ancheta (se face o incursiune în mediul ce
urmează a fi cercetat evaluându-se dificultăţile ce vor fi întâmpinate), alegerea metodei;
4.reformularea problematicii: etapa pregătitoare permite cizelarea problematicii, în sensul
ajustării şi adaptării ei la interesele şi posibilităţile echipei de cercetare (A.Mucchielli, op.cit.,
pp.241-242).
Caracteristicile esenţiale ale metodelor cercetării calitative
Consideraţii generale
1.este fundamentată teoretic – adică vehiculează concepte, teorii, modele explicative cu privire la
cele investigate;
2. este sistematică, integrală şi metodică - studiază fenomenul observat în totalitatea sa, ca un
sistem, după reguli epistemologice şi metodologice bine stabilite;
3.este analitică – altfel nu ar putea fi sistematică şi integrală, descompunând fenomenul în
elementele lui componente;
4.este repetabilă şi verificabilă – acest lucru nu este realizabil în cazul fenomenelor sau
evenimentelor unice, dar întâlnit în cazul celor care cunosc o anumită ciclicitate, prin observaţii
repetate constituindu-se ştiinţa/cunoaşterea şi nu prin evenimente unice;
5.are finalitate teoretică sau practică (V.Miftode, op.cit., pp.133-134; G.Neamţu (coord.), Tratat
de asistenţă socială, 2003, p.290).
4.O altă clasificare se face după criteriul duratei observaţiei. În acest fel distingem între:
observaţia continuă şi observaţia eşantionată.
a) Observaţia continuă: se referă în fapt la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi, dar
centrate pe anumite comportamente ce urmează a fi observate. Comportamentele alese să
fie supuse observaţiei sunt atent selectate, principiul de bază fiind acela că este imposibil
să observi toate comportamentele unui individ.
b) Observaţia eşantionată: mai este numită şi instantanee, aplicarea ei fiind facilă şi
comodă, beneficiind şi de avantajul faptului că nu se perturbă viaţa sau activitatea celor
observaţi. Se aplică în cazul unor activităţi variate, fixându-se intervalele dintre
observaţiile instantanee în funcţie de timpul totalde studiu, de cel al activităţilor ce se
desfăşoară etc. la final se va completa o fişă de observaţie în care sunt trecute numărul
observaţiilor, ziua, ora, tipul de activitate şi anumite remarci care se impun (G.Neamţu
(coord.), op.cit., pp.291-293; S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică,
1998, pp.413-418).
Cursul VI
Observaţia participativă
Diferenţele majore care se impun în delimitarea observaţiei de tip calitativ de cea de tip
cantitativ consistă atât în faptul că prima nu are o modalitate concretă si prealabilă de consemnare
şi sistematizare a celor observate, cât şi în aceea că dă dovadă de o mare flexibilitate şi supleţe,
codificarea celor observate având loc pe parcursul cercetării, ţinându-se cont de ceea ce este
relevant pentru grupul sau colectivitatea ce se constituie în unitate de analiză (P.Iluţ, Abordarea
calitativă a socioumanului, 1997, pp.79-80)
În altă ordine de idei, observaţia participativă nu are un caracter „atomistic”, aşa cum se
întâmplă de regulă în cazul chestionarului şi interviului, când sunt vizaţi indivizi izolaţi, urmând
apoi agregarea părerilor lor prin prelucrarea datelor, ci vizează ansamblul grupurilor prin ceea ce
au ele mai definitoriu şi mai pronunţat. Principala problemă ridicată de observaţia participativă
este cea a acceptării prezenţei observatorului în cadrul grupului analizat (V.Miftode,
Metodologia sociologică, 1995, pp.136-137). De altfel, numeroşi sociologi şi etnologi
caracterizează observaţia participativă ca pe o rupere de viaţa obişnuită a observatorului şi
totodată ca o expunere a propriului corp şi a propriei personalităţi la toate evenimentele care au
loc în grup, aceasta făcând parte din angajamentul observatorului de a trăi în acelaşi ritm cu
membrii grupului observat (A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.272).
Sintetizând, putem spune că observaţia participativă surprinde existenţa cotidiană a unui
grup, fiind un studiu comprehensiv şi holistic asupra acestuia, de tip calitativ, derulat după un set
riguros de principii şi reguli metodologice şi deontologice (G.Neamţu (coord.), Tratat de
asistenţă socială, 2003, p.291)
Pătrunderea în cadrul unui grup ridică înainte de toate problema acceptării cercetătorului
ca membru al său, permiterea acestuia să fie martor la evenimentele sale, la activităţile şi celelalte
elemente care îl definesc ca grup de un anumit tip şi nu de altul. În acest sens au fost elaborate o
serie de reguli necesar să fie respectate în cadrul observaţiei participative de către sociologul
cercetător:
1. Caracteristici generale
Termenul de interviu este împrumutat din limba engleză şi semnifică în limba română una
dintre cele mai obişnuite şi normale activităţi umane: comunicarea, convorbirea, discuţia,
transmiterea verbală de informaţii etc. Dar interviul nu este doar o simplă discuţie ci şi o
metodă de investigaţie ştiinţifică aplicată în vederea cunoaşterii unui fenomen din domeniul
social, căpătând în acest fel valenţe noi şi deosebite de interviul jurnalistic, de exemplu, sau
de convorbirile care au loc între medic-pacient, procuror-martor, profesor–elev etc
(V.Miftode, Metodologia sociologică, 1995, p.232-233). Rezultă aşadar că interviul este
comparabil cu întrevederea, conversaţia, dialogul sau interogatoriul dar nu se confundă cu
nici unul dintre acestea, fiind suficient de multe argumente care să susţină aceasta afirmaţie:
- oamenii se întâlnesc nu doar din raţiunea de a schimba informaţii, ci şi pentru simpla plăcere
de a se vedea, de a fi împreună;
- nu orice conversaţie se constituie într-un interviu; într-o conversaţie rolurile de emiţător şi
receptor se schimbă frecvent, fără a exista un conducător al discuţiei, un sens spre care este
direcţionată informaţia;
- nu întotdeauna prin dialog se obţin informaţii (ex: Ce zi frumoasă este astăzi ! Într-adevăr);
- în interogatoriu informaţiile sunt obţinute prin presiune şi constrângere exterioară, pe când în
interviu intervine libertatea de expresie şi chiar plăcerea oamenilor de a-şi expune părerile şi
concepţiile (S.Chelcea, I.Mărginean, I.Cauc, Cercetarea sociologică, 1998, p.269).
2. Clasificarea interviurilor
Modalitatea de clasificare a interviurilor este una dintre cele mai vaste, având la dispoziţie
un mare număr de criterii de ordonare. Cele mai importante şi mai des întâlnite astfel de criterii în
literatura de specialitate sunt cele care au condus la câteva grupaje de clasificare a interviurilor
din care prezentăm câteva:
Este o metodă bazată pe discuţie, fondată pe empatia celui care face interviul în raport cu
subiectul intervievat (individ sau grup), care îşi propune culegerea de informaţii ce depind de
subiectivitatea proprie celui supus interviului ( sunt expuse de către subiect o serie de puncte de
vedere, descrieri ale unor situaţii aşa cum le vede şi le înţelege el, sentimente pe care le are în
legătură cu anumite persoane, obiecte, întâmplări etc) . Esenţa şi specificul interviului calitativ
rezidă în atitudinea non directivă ce domină de la un cap la altul acest tip de metodă, lăsând
subiectului intervievat libertatea de a răspunde aşa cum a înţeles el la întrebarea deschisă care i-a
fost adresată. Una dintre cerinţele fundamentale ce trebuie respectată în desfăşurarea unui
interviu calitativ este aceea de a fi evitate orice fel de intervenţii asupra subiectului, care să
modifice sau să introducă în câmpului lui de experienţă, înţelegând prin acesta valorile, ideile,
percepţiile pe care le are, scopurile propuse etc, noi valori, idei, concepţii sau scopuri care ar
modifica profund sensul original al răspunsurilor pe care le-am primi în cazul în care nu i-am fi
perturbat mentalitatea cu noi informaţii, multe dintre ele contrare celor iniţiale.
Atitudinea non directivă nu trebuie înţeleasă însă ca una de tip laisser faire, ea fiind un
ansamblu de tehnici de comunicare interpersonală şi de procedee nonverbale care scot în relief
munca susţinută depusă de cel care intervievează. Există o serie întreagă de tehnici de provocare
a exprimării: tăcerea atentă, încurajarea fără cuvinte, paralimbajul de înţelegere (mimica feţei,
tonul vocii, privirea etc) toate concretizându-se în empatie. De multe ori, în interviu, apar situaţii
în care se fac remarcate anumite neînţelegeri ale cuvintelor sau ale sensurilor anumitor fraze,
aceasta fiind una dintre dificultăţile sau limitele majore ale metodelor directe verbale: înţelesul
diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia şi aceluiaşi cuvânt. Aici se face simţit aportul pozitiv, şi
nemijlocit, al reformulărilor, ele permiţând înţelegerea autentică a celor transmise verbal către
interlocutor. Reformularea se găseşte sub mai multe forme: reformularea reflectare; reformularea
sinteză; reformularea prin inversiunea raporturilor figură fond; reformularea clarificare;
reformularea paralimbajului (A.Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative, 2002, pp.199-
200; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, p.184).
Interviul calitativ (nestructurat) presupune ca cercetătorul să aibă discuţii total libere cu
membrii comunităţii sau populaţiei vizate, pe una sau mai multe probleme de interes. De multe
ori se întâlneşte şi situaţia în care nici temele interviului nu sunt prestabilite, urmărindu-se găsirea
problemelor în urma discuţiilor purtate. De obicei, aceste discuţii, aceste interviuri libere,
nestructurate, de profunzime se desfăşoară pe mai multe ore şi în mai multe întâlniri, o singură
întâlnire putând să dureze câteva ore.
CURSUL VIII
Deşi interviul calitativ are un specific care nu poate fi înlăturat (atitudinea non directivă),
indiferent de situaţie, conţinutul şi forma lui pot să difere în funcţie de problemele analizate, de
caracteristicile celor intervievaţi (sex, vârstă, stare civilă, nivel de instruire etc), de locul în care
se desfăşoară (acasă, loc de muncă, şcoală, sindicat etc), de numărul de persoane ce participă la
interviu. Luându-se în calcul multitudinea de criterii anterior menţionate au rezultat mai multe
tipuri de interviu cu specific non directiv:
a) interviul calitativ de tip clasic – este utilizat în cercetările etnografice, antropologice şi
sociologice însoţind observaţia participativă, fiindu-i consubstanţial;
b) studiile de istorie orală – se bazează aproape în totalitate, metodologic vorbind, pe interviul
nestructurat doar că elementul de noutate care intervine consistă în reconstituirea, pe cale
verbală, a unor episoade de viaţă, întâmplări sau portrete ale unor oameni cu influenţă în
viata economică, politică, socială etc, pe baza relatărilor participanţilor la aceste evenimente.
În acelaşi timp, studiile de istorie orală ajută la surprinderea biografiilor celor care relatează
faptele centrale, precum şi la înţelegerea aspectelor din viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi
dar trăitori în contextul istoric la care se raportează intervievatul;
c) interviul creativ – are ca punct de plecare interviul nestructurat, dar se recomandă atât
intervievatorului cât şi intervievatului să renunţe la modalităţile de gândire şi conduită
formale. Interviul creativ se apropie de metoda istorisirii vieţii personale, sau de povestea
vieţii;
d) mişcarea postmodernistă, adeptă a prezentării cât mai crude, mai autentice a celor relatate de
subiecţi a susţinut şi promovat două astfel de tipuri de interviuri: interviul polifonic şi
interviul interpretativ. Interviul polifonic, care îşi propune înregistrarea cât mai fidelă a
spuselor fiecărui subiect, particularităţile fiecăruia, din perspectiva celor gândite şi vorbite,
trebuind să se regăsească în raportul final de cercetare. Interviul interpretativ se axează pe
momentele apreciate ca majore în existenţa lor, care au avut puterea să le modeleze
traiectoria de viaţă;
e) interviul de grup, care chiar şi în varianta lui structurată (focus grup) este o metodă calitativă.
Nici una dintre consideraţiile specialiştilor pe marginea interviului nestructurat nu au în
conţinutul lor nici măcar odată o referire cu privire la fazele şi regulile lui de desfăşurare, ci doar
enunţuri cu caracter general. Aceasta deoarece în viziunea calitativiştilor interviul nu trebuie să se
supună unor reguli şi principii fixe ci să dea dovadă de flexibilitate şi să fie bine condus, uşor
adaptabil la împrejurările si persoanele concrete cu care se intră în contact. Pare de la sine înţeles
că aplicarea unui astfel de interviu pe teren solicită din plin cunoştinţele, talentul şi experienţa
sociologului (P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea lui, 2001, pp.171-173).
Interviul de grup nestructurat implică de cele mai multe şi mai dificile probleme de
organizare, plasându-se, după R.Mucchielli, la intersecţia a patru condiţii:
- grupul să fie natural (indivizii să se cunoască între ei);
- să se discute liber (să nu existe întrebări prestabilite);
- discuţiile să graviteze în jurul unei probleme din viaţa grupului;
- să fie conduse de o persoană competentă (sociologic vorbind)
Acest tip de interviu se mai numeşte şi interviu clasic de grup şi este precedat de o serie de
conversaţii preparatorii particulare între cercetător şi viitorii participanţi, cu ocazia cărora li se
explică tema interviului, durata şi importanţa opiniilor lor. În acelaşi timp trebuie asigurate o
serie de condiţii:
- locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi;
- ora la care se realizează;
- caracteristicile participanţilor (este de dorit sa nu fie prezente persoane cu o înaltă poziţie
socială deoarece au un efect inhibant asupra celorlalţi) (P.Iluţ, Abordarea calitativă a
sociumanului, 1997, p.93)
Focus grupul este un tip special de grup, scopul lui fiind acela de a asculta şi aduna
informaţii despre o anumită problemă, faţă de un produs sau un serviciu, participanţii fiind aleşi
pe baza unor caracteristici comune, cum ar fi de exemplu afectarea lor de un anumit fenomen etc.
Una dintre regulile de bază a focus grupurilor este aceea că nu forţează pe nimeni să răspundă, ei
fiind doar încurajaţi să-şi expună părerile. De asemenea, discuţia de grup are loc de mai multe ori,
cu tipuri similare de participanţi pentru a se crea posibilitatea ca cercetătorul să surprindă anumite
reguli şi curente de idei în legătura cu problema ce face obiectul discuţiei. Un studiu bine realizat
prin aceasta metodă presupune ca discuţiile să fie planificate cu mare atenţie şi desfăşurate într-
un mediu primitor, neameninţător.
Focus grupurile cunosc diferite tipuri de abordări. O primă abordare s-a dezvoltat în
studiul pieţei şi comportamentul consumatorului. O a doua abordare s-a concretizat în mediul
universitar şi ştiinţific, iar cea de-a treia în mediul public nonprofit. Se poate spune că focus
grupurile au de obicei 5 caracteristici care prin enumerarea lor se pot transforma într-o definiţie
ale acestui tip de interviu: persoane care au anumite caracteristici şi care furnizează informaţii de
calitate într-o discuţie ghidată pentru a ajuta la înţelegerea temei de discuţie.
1.1.Detalierea caracteristicilor:
1.Focus grupurile presupun lucrul cu oamenii – numărul participanţilor trebuie să fie suficient de
mic pentru ca toată lumea să-şi poate expune ideile, dar suficient de mare pentru a se asigura
diversitatea punctelor de vedere. Atunci când sunt mai mulţi de 12 participanţi apare tendinţa de
fragmentare a grupului, ceea ce este un element negativ. Limita normală a focus grupurilor, din
punctul de vedere al numărului de participanţi, este de 5 până la 10 persoane.
2.Oamenii au anumite caracteristici – grupurile sunt alcătuite din persoane care se aseamănă între
ele din perspectiva unui factor important pentru cercetător (exemplu: să fie adulţi, sau locuitori ai
aceluiaşi cartier) dar pot să difere din punctul celorlalte caracteristici: ocupaţie, nivel de instruire,
sex etc. În mod tradiţional focus grupurile au fost alcătuite din persoane care nu se cunoşteau
între ele, fiind considerat drept ideal ca participanţii să nu se cunoască absolut deloc. În ultima
vreme cercetătorii au început să pună la îndoială această regulă, mai ales în studiul comunităţilor
unde este aproape imposibil să găseşti persoane care nu se cunosc între ele.
3.Focus grupurile furnizează informaţii – cercetătorul analizează asemănările şi deosebirile dintre
informaţiile adunate din cel puţin trei focus grupuri pe aceiaşi temă, pentru a determina maniera
în care diferă opiniile persoanelor aparţinând acestor grupuri.
4.Focus grupurile au o discuţie direcţionată – întrebările folosite într-un focus grup sunt stabilite
dinainte, formulate şi ordonate de o asemenea manieră încât să fie uşor de înţeles şi logice pentru
participanţi.
5.Utilizările focus grupurilor – ajută la înţelegerea punctelor de vedere, a sentimentelor şi părerii
oamenilor legat de anumite probleme, fenomene sau proces sociale, produse sau servicii etc
(R.A.Krueger, M.A.Casey, Metoda focus grup, 2005, pp.21-29)
Cursul IX
Planificarea focus grupului este o sarcină crucială, ce implică efortul tuturor membrilor
echipei, care trebuie să se pună de acord asupra scopului studiului, rezultatelor la care se aşteaptă
să se ajungă şi să echilibreze ceea ce ar trebui făcut prin ceea ce se poate face prin intermediul
resurselor financiare şi materiale pe care le avem la dispoziţie. De multe ori se face o greşeală în
acest tip de studii începându-se cu schiţarea întrebărilor. Experienţa cercetătorilor consacraţi în
utilizarea focus grupului arată că este mult mai logic şi mai eficient să se înceapă cu o întâlnire
între cercetători şi comanditarii studiului, lămurindu-se chestiuni, precum:
- care este problema principală tratată prin acest studiu ?
- care este scopul acestui studiu ?
- ce fel de informaţii se doreşte de către comanditar să se afle în primul rând ?
- în ce fel vor fi folosite informaţiile ?
Nu întotdeauna folosirea metodei focus grup este cea mai potrivită pentru studiul unei
anumite probleme, ea putând fi aplicată mai ales atunci când:
- se caută să se categorisească sentimentele şi părerile pe care oamenii le au legat de o anumită
chestiune;
- se încearcă înţelegerea de viziune şi de perspectivă dintre grupuri şi categorii diferite de
persoane;
- scopul este acela de a afla care sunt factorii ce influenţează opiniile, comportamentul sau
motivaţia;
- se doreşte testarea reacţiei la o anumită idee, un anumit material, plan, tactică etc;
- este nevoie de o informaţie vastă, eficientă şi subtilă în vederea proiectării unei cercetări
cantitative pe scara largă;
- apare nevoia de a înţelege mai bine informaţiile deja deţinute prin intermediul unui studiu
cantitativ anterior;
6.2.Categorii de întrebări
Se fac remarcate cinci categorii esenţiale de întrebări, fiecare având o funcţie distinctivă
în evoluţia unui interviu focus grup:
1.întrebările de deschidere – sunt întrebări uşoare dar în acelaşi timp nu sunt de identificare,
personale. Au rolul de a determina pe fiecare să intervină în discuţie încă de la început. Cel mai
adesea răspunsurile la întrebările de deschidere nu sunt analizate şi de aceea ele nu prezintă decât
un rol de angajare în discuţie al participanţilor;
2.întrebările introductive – sunt întrebări care îi introduc pe participanţi în lumea temei
încurajându-i să conversese unii cu alţii. Ex: „Care este primul lucru care vă vine în mine atunci
când auziţi sintagma … ?”. Începând cu acest moment, al primelor răspunsuri, moderatorul are
primele indicii cu privire la părerile participanţilor, la viziunea lor asupra temei;
3.întrebările de tranziţie –îndreaptă discuţia spre întrebările cheie după care se ghidează studiul,
fiind totodată elementul logic de legătură între întrebările introductive şi cele cheie. Esenţa
acestor întrebări se regăseşte în încercarea de a face apel cât mai mult la experienţa participanţilor
în folosirea unui anumit produs, sau serviciu, de exemplu;
4.întrebările cheie – sunt cele care conduc de fapt studiul, iar numărul lor variază între două şi
cinci întrebări. Este absolut necesar ca moderatorul să ştie care sunt întrebările cheie fiind posibil
să le aloce mai mult timp decât celorlalte. Dacă pentru alte tipuri de întrebări sunt suficiente
câteva minute de dezbateri, pentru cele cheie poate să apară nevoia unei dezbateri de zece sau
chiar douăzeci de minute;
5.întrebările de încheiere – se cunosc trei tipuri de întrebări de încheiere valoroase: întrebarea
care are în vedere toate aspectele discutate, întrebarea de sumar şi întrebarea finală (R.A.Krueger,
M.A.Casey, Metoda focus grup, 2005, pp. 38-43; pp.58-65).
Cursul X
Se cunosc mai multe astfel de strategii din care amintim: lista, focus grupurile parazite, în
locaţie, nominalizările, filtrarea telefonică aleatorie şi afişele sau anunţurile în ziare sau aviziere
7.1. Lista
Ideal ar fi să se găsească liste care deja există, cu persoane care se potrivesc celor căutate
de cercetător. Această metodă este una ieftină şi rapidă. Listele pot conţine numele şi alte
caracteristici socio-demografice ale unor persoane ce sunt clienţii unor companii, membrii sau
angajaţii unor firme etc. Trebuie neapărat să ne asigurăm că lista este actualizată, în caz contrar
ea conţinând grave erori şi fiind astfel inutilă. Fiecărei organizaţii care este dispusă să ne pună la
dispoziţie lista cu membrii trebuie să i se explice că participarea este voluntară şi că participanţii
vor fi remuneraţi pentru timpul petrecut în cadrul studiului.
Au loc cu ocazia unui alt eveniment. Deşi participanţii au fost convocaţi cu un alt scop (o
întâlnire profesională, un simpozion, o sesiune de comunicări etc) totuşi are loc o reunire a
participanţilor în timpul unei mese. Astfel de focus grupuri se utilizează mai ales atunci când
dorim o reprezentare naţională (exemplu: reunirea inspectorilor generali a tuturor inspectoratelor
judeţene)
7.3.În locaţie
Din ce în ce mai mult recrutările pentru focus grupuri au loc în locaţiile în care
participanţii vin pentru relaxare, cumpărături sau în alte scopuri. Iniţial persoanelor li se pun
anumite întrebări de filtrare. În cazul în care corespund scopului nostru sunt invitaţi să participe
la focus grup care se va întruni la puţin timp după aceasta într-un loc adecvat.
7.4. Nominalizările
Le putem întâlni sub două variante. Prima variantă este cea în care persoanele contactate
nu participă la focus grup dar pot nominaliza posibili participanţi, care să corespundă criteriilor
noastre de selecţie. Cea de-a două varianta este cea a tehnicii eşantionului „bulgărelui de zăpadă”.
Nominalizările sunt făcute de participanţi care au fost deja selectaţi de către noi prin procesul
filtrării, ei indicând alte şi alte persoane care li se aseamănă dintr-o anumită perspectivă.
Se aleg la întâmplare mai multe nume din cartea de telefon după care persoanele sunt
sunate şi selectate prin intermediul întrebărilor filtru. Impedimentul major îl constituie numărul
mare de refuzuri care se primesc. Pentru a se evita acest dezavantaj se recomandă folosirea unui
moderator profesionist care să vorbească telefonic cu aceste persoane.
7.6.Afişele sau anunţurile în ziare sau la aviziere
Exemplu: „Aţi cumpărat o maşină nouă în ultimul an ? Dacă da, sunaţi la numărul de telefon ….”
Sau,
Exemplu:
Subiectivitatea îşi poate face loc în mod subtil în cadrul selecţiei şi va marca negativ
calitatea studiului:
- trebuie să ne ferim să alegem persoanele din memorie; memoria este limitată şi selectivă
într-un mod diferit de ceea ce urmărim în studiu;
- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pentru că si-au manifestat interesul pentru
temă; ele trebuie să corespundă şi celorlalte criterii de selecţie;
- nu trebuie să includem în studiu persoane doar pe considerentul că gândesc ca noi; în
acest caz nu vom afla nimic altceva din ceea ce ştim deja, ci vom primi confirmări;
- nu trebuie aleşi participanţi atipici, care se deosebesc flagrant de majoritate
Data şi ora întâlnirii trebuie să fie unele care nu se suprapun peste alte activităţi ale
oamenilor sau peste anumite evenimente importante (sărbători religioase, sărbători legale precum
1 mai sau ziua naţională, zile de naştere, evenimente sportive foarte mediatizate, ziua alegerilor
locale sau generale etc). Locul de întâlnire trebuie bine ales şi necesită chiar cheltuieli
suplimentare atunci când cercetătorul decide să închirieze o sală special concepută pentru aşa
ceva. În orice caz, locul de întâlnire nu trebuie să fie zgomotos, şi să fie lipsit de orice alte
elemente care ar putea distrage atenţia participanţilor de la discuţie.
Un astfel de contact are loc de regulă cu două săptămâni înainte de realizarea focus
grupului, uneori chiar cu o lună (cazul unor persoane foarte ocupate). Este absolut obligatoriu să
subliniem importanţa studiului şi modul în care vor fi valorificate rezultatele. Se poate apela chiar
la serviciile unei persoane importante, cu prestigiu care să facă invitaţiile, în această situaţie
participanţii considerându-se onoraţi că sunt invitaţi de o persoană care le inspiră încrederea şi
care la rândul ei îşi face timp să discute personal cu ei (telefonic).
9.4.Telefonul
Analiza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetătorii care efectuează studii
de calitative, volumul mare de informaţii şi complexitatea lor ridicând mari probleme. În primul
rând nu trebuie uitat că analiza se ghidează după scop, şi de acesta depinde profunzimea şi
intensitatea ei. Scopul influenţează toate aspectele studiului, de la elaborarea întrebărilor şi până
la cantitatea de timp şi de resurse alocată. Uneori apare o nepotrivire între resursele pentru
analiză şi problema studiată. Acest aspect poate avea două consecinţe: fie o analiză elaborată a
unor informaţii nerelevante, fie o analiză inadecvată a unor probleme complexe şi de interes
major. De aceea se impune o echilibrare între resursele disponibile şi informaţiile care vor fi
analizate.
1.Analiza este sistematică şi secvenţială – cu alte cuvinte este intenţionată şi planificată, aceasta
însemnând că va reflecta tot ce s-a spus în cadrul grupurilor, fiecare membru al echipei de
cercetare putând să răspundă de ce s-a ajuns la anumite concluzii;
2.Analiza este verificabilă – şi alţi cercetători ar trebui să ajungă la aceleaşi concluzii dacă
folosesc documentele şi informaţiile pe care le punem la dispoziţie;
3.Analiza este un proces continuu – analiza focus grupurilor diferă mult de analiza cifrelor. Spre
deosebire de analiza cantitativă, care începe doar atunci cân am recoltat toate datele de pe teren,
sau o parte considerabilă dintre ele, analiza calitativă începe mai devreme, odată cu primul focus
grup, deci în acelaşi timp cu acumularea de informaţii. Este o procedură care favorizează,
transcrierea conversaţiei de pe casetă ajutând moderatorul să înţeleagă dacă are nevoie de mai
multă informaţie sau nu despre un anumit element/problemă ce survine în discuţie.
12.Baza de analiză
2.Casetele – se ascultă casetele pe care au fost înregistrate focus grupurile şi apoi se elaborează
varianta condensată a acestora. În acest fel vom avea o transcriere prescurtată, de la 15 până la 30
de pagini.
3.Notiţele – de obicei notiţele moderatorului sunt incomplete, schematice întrucât este atent la
discuţie. De aceea când se face analiza se apelează la notiţele asistentului moderator.
4.Memoria – analiza pe baza memoriei cere abilităţi deosebite şi de aceea trebuie lăsată pe seama
profesioniştilor, a celor care au o experienţă considerabilă în domeniu.
13.Strategii de analiză
1.1.Raportul narativ - de obicei are între 15-30 de pagini, dar pot fi şi mai lungi ajungând
chiar până la 100 de pagini. Pericolul extinderii excesive este că s-ar putea să plictisească
clientul, şi de aceea se recomandă o anumită moderaţie;
1.2.Raportul punctelor cheie – este de obicei unul provizoriu, sau preliminar,
concentrându-se pe elementele cheie ale studiului. De cele mai multe ori au doar câteva pagini.
Se folosesc cu precădere în studiile de piaţă, de multe ori beneficiarii studiului urmărind discuţiile
din spatele unor oglinzi unidirecţionale şi luând decizii pe bază de impresii.
Indiferent de tipul de raport ales trebuie ţinut seama de câteva cerinţe:
- redactarea trebuie să fie exigentă şi să treacă prin mai multe corecturi;
- e absolut obligatoriu să se folosească un limbaj clar, lipsit de cuvinte şi fraze întortocheate;
- raportul trebuie să fie atractiv din punct de vedere vizual, aparenţele contând foarte mult.
2.Rapoartele verbale – sunt dificil de realizat, pentru multe persoane ele constituindu-se într-o
experienţă înspăimântătoare. Cu toate acestea ele au succes dacă se iau în considerare câteva
strategii:
- trebuie să se ştie cu exactitate cât timp avem la dispoziţie, unde susţinem prezentarea şi cine
sunt cei cărora ne adresăm;
- se începe prin a se menţiona lucrurile cele mai importante, mai ales dacă în auditoriu sunt
persoane ce dispun de timp limitat;
- trebuie evitată cu orice preţ plictiseala publicului atrăgând atenţia asupra importanţei
deosebite a studiului şi asupra rezultatelor, care aplicate conduc la mari economii de timp,
resurse etc;
- argumentele folosite trebuie să se limiteze la 5, maxim 7, transpuse în sintagme scurte, nu în
propoziţii complete;
- utilizarea stimulentelor vizuale şi a citatelor sunt de un real folos; se folosesc diferite planşe
sau coli tip A4 care sunt împărţite publicului;
- alegerea unui raportor potrivit.
Metoda biografică este utilizată din plin în disciplinele socioumane şi de aceea dorim să
facem o prezentare a ei inclusiv din perspectiva etnobiografiei.
I. Etnobiografia
1.Etnobiografia singulară – este cea care se leagă de o singură autobiografie. Scopul său este de a
include biografia în contextul de care aparţine, şi se cristalizează în trei etape:
- interviul sau „ascultarea activă”;
- lectura critică: anchetatorul cere naratorului să facă o autoestimare şi o autocritică celor
povestite, mai întâi în mod spontan şi apoi ghidat de către cercetător;
- examenul critic exterior: cercetătorul intervievează şi alţi informatori, care au fost
martorii existenţei naratorului. Aceştia, nu doar că pot estima gradul de adevăr al
povestirii, dar o pot şi critica, depune mărturie şi completa cele spuse iniţial. În acest fel
povestirea singulară se lărgeşte, se aprofundează dar nu se constituie într-un demers
multiplu.
2.Etnobiografia multiplă – constă în încrucişarea unui anumit număr de povestiri ale vieţii.
Această încrucişare presupune fie un număr mic de biografii, dar intensive, fie un număr mare de
biografii, dar extensive. Sunt foarte puţine cazuri în care se poate spune că suntem în prezenţa
unei etnobiografii multiple, cele mai multe încercări eşuând în nişte povestiri juxtapuse. Acest
final nedorit se datorează faptului că încrucişarea povestirilor vieţii este o artă grea, puţine fiind
încrucişările care conduc la adevărate sinteze, la analogii, la creionarea unui context în care
traiectoriile individuale se întrepătrund ţesând imaginea unei entităţi în unitatea ei specifică.
Etapele metodei etnobiografice
1.Colectarea, sau culegerea materialului – se poate constitui într-o povestire unica sau într-un
grup de povestiri cumulate. Povestirea singulară are în centru evenimentele şi situaţiile trăite de
narator, colectarea având loc în urma unor discuţii repetate, sub forma conversaţiei, al cărei ritm
şi stil este impus de narator. Cercetătorul are patru activităţi simultane: să asculte cu atenţie, să
supravegheze înregistrarea, să pună întrebări pentru a aprofunda tema şi să orienteze interviul. În
cazul povestirilor cumulate colectarea presupune existenţa unui ghid de interviu stabilit în
prealabil, dar foarte lejer, pentru a nu se transforma discuţia într-una prea directivă.
2.Transcrierea – are loc în momentul în care povestirea este înregistrată pe bandă magnetică sau
audio-video.
3.Punerea poveştii sau povestirilor cumulate în situaţia socioculturală – fiecare povestire va fi
recitită de către narator împreună cu cercetătorul, în cursul unui dialog natural. În acest fel
povestirea este completată, corectată, verificată. În acest fel apare posibilă şi apariţia unor contra-
biografii, a persoanelor citate în povestirea iniţială.
4.Analiza de conţinut a povestirilor vieţii – este o analiză de tip deschis, descriptivă şi
clasificatoare (A.Mucchielli (coord.), op.cit, pp.122-126).
1.în cadrul biografiilor sunt strâns împletite între ele: viaţa personală, micromediul social şi
anumite dimensiuni ale macromediului;
2.interacţiunea individului cu mediul social este redată ca un proces temporal;
3.ne ajută să înţelegem din perspectivă interioară anumite procese şi fenomene sociale majore:
urbanizarea, migraţia, industrializarea etc.
4.sunt proiectate pe un anumit fundal socio-istoric;
5.sunt relevante în cadrul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, atunci când este
descris raportul personalitate – cultură, iar în societăţile complexe atunci când se reconstituie
identitatea personală şi socială a naratorului
1.după modul de expunere, avem: biografii provocate, atunci când se solicită persoanelor să-şi
povestească viaţa, cunoscând forma nedirijată/spontană, când subiectul povesteşte ce crede de
cuviinţă, şi cea dirijată, când există un ghid după care se desfăşoară relatarea şi neprovocate –
subiecţii descriu singuri, fără solicitarea cercetătorului, traseul vieţii lor;
2.după modul în care sunt înregistrate relatările subiecţilor, avem: biografii vorbite (înregistrate
audio-video) şi scrise.
1.biografia obiectivă: deşi practic imposibilă sunt autori care consideră că o interpretare minimă
din partea biografului asigură o obiectivitate sporită;
2.biografii de tip erudit-istoric: ce contează în acest tip de biografie este elementul factual care să
respecte cu stricteţe ordinea cronologică a evenimentelor, dar pe baza unui puternic fundal istoric
şi social. Este puternic resimţită în text prezenţa autorului;
3.biografii de tip erudit-artistic: deşi respectă cerinţele biografiilor erudit-istorice sunt redactate
într-o maniera literară, cu detalii cât mai interesante şi mai plastic prezentate;
4.biografiile narative: în cadrul acestora factualul şi iamginarul se combină, multe dintre
aspectele expuse fiind prezentate sub forma unor scene şi conversaţii;
5.biografia ficţională: se aseamănă unui roman istoric, importanţa acordată surselor concret
factuale fiind minimă. De domeniul realului ţin doar situaţiile şi personajele, dar plasate într-un
context fictiv (P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, pp.98-103; P.Iluţ, Sinele şi
cunoaşterea lui, 2001, pp.201-203
Deosebit de important este a fi reţinut faptul că deşi studiul de caz se constituie într-o metodă
calitativă, ea nu este totuşi o modalitate efectivă de culegere a datelor aşa cum este interviul
sau observaţia. Caracteristicile esenţiale ale studiului de caz rezidă în capacitatea lui
combinatorie, de integrare a unor modalităţi diferite de culegere a datelor cu scopul de a se
ajunge la o imagine holistică a unei entităţi sociale (indivizi, grupuri, comunităţi, organizaţii)
(P.Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, 1997, p.105; P.Iluţ, Sinele şi cunoaşterea
lui, 2001, p.199).
Definiţie: „Studiul de caz este o investigaţie empirică prin care se investighează un fenomen
contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele dintre fenomen
şi context nu sunt foarte bine delimitate” (R.K.Yin, Studiul de caz, 2005, p.30). Aşadar,
studiul de caz ne furnizează o situaţie în care putem observa jocul unui număr mare de factori
care interacţionează, permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiilor
sociale. Cu alte cuvinte studiul de caz ne permite explicarea legăturilor care sunt prea
complexe pentru strategii de anchetă sau pentru strategii experimentale ( A.Mucchielli
(coord.), Dicţionar al metodelor calitative, 2002, p.407).
Cel mai des folosite surse de dovezi în desfăşurarea studiilor de caz, sunt: documentele şi
datele de arhivă, interviurile, observaţia directă, observaţia participativă şi artefactele fizice.
Dar lista acestor surse poate continua adăugându-se filmele, fotografiile, casetele video, teste
psihologice, istorii de viaţă etc.
b) Datele de arhivă – se întâlnesc adeseori sub formă de fişiere sau baze de date electronice. Aici
întâlnim:
- diferite tipuri de registre pe o anumită perioadă de timp(exemplu: cel al cazărilor la un hotel,
al celor care şi-au reparat maşinile etc);
- documente organizaţionale (organigramele, bugetele etc);
- hărţi, grafice, desene etc ce se referă la geografia şi topografia unui anumit loc;
- date de sondaj, date provenite din recensăminte etc;
- diferite documente personale: jurnale, diferite însemnări, agende, lista cu numere de telefon
etc
2.Interviul – este una dintre cele mai însemnate surse de informare pentru studiul de caz.
Interviurile necesare studiului de caz au de obicei o natură deschisă, dar ele pot lua şi forma unor
interviuri direcţionate, datele cantitative fiind alăturate celorlalte dovezi. Totuşi, interviurile ar
trebuie să fie considerate întotdeauna doar rapoarte verbale.
3.Observaţia directă - vizitând locaţia studiului putem face observaţii directe, atât formale (pe
baza unor protocoale de observaţie) cât şi mai puţin formale (observăm starea clădirilor, dotările,
felul în care sunt mobilate birourile etc). Se poate lua în considerare chiar efectuarea de
fotografii ce ne vor ajuta mai târziu în relatările pe care le vom face. Benefică ar fi participarea
mai multor observatori, atât în maniera formală cât şi în cea informală, mărindu-se în acest fel
fidelitatea dovezilor observaţionale.
5.Artefactele fizice – au mai puţină relevantă în cadrul unor studii de caz tipice. Dacă ajungem
totuşi să le considerăm drept relevante, ele se pot constitui într-o componentă însemnată a
cazului.
1.Folosiţi surse multiple de dovezi – abordarea unei singure surse nu este recomandată pentru
realizarea studiilor de caz, dimpotrivă, trebuie ajuns la aşa numita triangulare a datelor, adică
datele trebuie culese dintr-o multitudine de surse dar care să conveargă spre confirmarea
aceloraşi fapte sau fenomene.
2.Crearea unei baze de date a studiului - lipsa unei baze de date formale în cercetarea
cazurilor este un neajuns semnificativ care trebuie remediat. Elementele componente ale
bazei de date sunt următoarele:
a) notele – se pot întâlni sub forma însemnărilor din timpul interviurilor, observaţiilor şi
analizei documentelor. Pot fi scrise de mână, la maşină, înregistrate pe bandă magnetică
sau sub forma unor fişiere electronice. Indiferent de forma sau conţinutul lor notele
trebuie astfel organizate încât şi alte persoane în afara cercetătorului să le poată folosi în
mod eficient;
b) documentele – vor ocupa mult spaţiu de depozitare, şi de aceea este necesar să stabilim un
lot primar şi unul secundar;
c) tabelele – pot fi colectate direct de la locaţia studiată sau create de echipa de cercetare. În
cazul tabelelor întâlnim date din sondaje sau alte date cantitative;
d) texte narative – răspunsul la întrebările deschise.
1.Studiul de caz intrinsec – se preocupă de o situaţie cu caracter unic sau foarte rar (o situaţie
istorică sau un eveniment deosebit care necesită o analiză profundă). Sunt situaţii care se cer
studiate fără a se face însă acest lucru în lumina unei teorii iniţiale, preexistente;
2.Studiul de caz instrumental – cuprinde un mare număr de trăsături tipice în raport cu un
obiect dat. Este cazul unor fenomene definite în prealabil printr-un model teoretic;
3.Studiul de caz multiplu (colectiv)– constă în identificarea fenomenelor recurente din
anumite situaţii. Ideea este de a studia intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau
contrastante pentru a vedea dacă au sau nu trăsături comune, şi în ce configuraţie
(A.Mucchielli (coord), op.cit., pp.408-409; P.Iluţ, op.cit., 1997, p.108; P.Iluţ, op.cit., 2001,
p.200).