Dr.

Richard Constantinescu

VICTOR BABEȘ

… viața mea reprezintă o muncă mare spre o țintă măreață:

adevărul, progresul științei, alinarea suferințelor,
ridicarea națiunii române și prosperitatea umanității.
Victor Babeș, 1915 (1)

Sunt decenii bune de când vorbim, scriem și ne raportăm la geniul

savantului Victor Babeș. Academia Română îl cinstește, o universitate
de medicină, un institut și numeroase alte instituții îi poartă numele,
studenți și doctoranzi îl citează în prezentările și lucrările lor, însă,
locul în care a fost depus trupul său zace cuprins de mărăcini. A fost
nedreptățit în viață, dar și postum. Respectul pe care îl arătăm operei
sale se diminuează dacă nu intervenim reparator asupra statuilor sale
distruse și a erorilor strecurate în diverse scrieri.
Zeci de mii de pagini. Victor Babeș a publicat 1300 de lucări
în numeroase limbi. Reviste din întreaga lume i-au găzduit și recenzat
studiile. Rafturile bibliotecilor adună laolaltă tratate, manuale,
monografii, rapoarte, eseuri, prelegeri și polemici.

Repere biografice

Victor Babeș s-a născut la 28 iulie 1854 la Viena, din părinții Vincențiu și Sofia (născută
Goldscheider). Soții Babeș au avut nouă copii. Vincenţiu Babeş (1821-1907), „doctor in
jure” la Budapesta, a fost o figură importantă a vieții politice și culturale a Banatului, un
patriot, „o figură politică marcantă a românilor” (2). S-a aflat printre membri ASTREI, ai
Societății pentru crearea unui fond de teatru român, ai Societăţii Academice Române și a
Academiei Române. A fost un cărturar atent la toate mișcările politice, științifice și sociale
din spațiul european. Era mai mult „un om cu vaste cunoștințe, cu spirit de pătrundere și
discernământ, cu idei și opinii utile, mijlocind de multe ori influența Academiei, ajutorul
ei spiritual și material pentru românii din Austro-Ungaria și nevoile lor culturale. A
contribuit la propășirea culturii mai mult cu o știință orală, cu verbul, cu o judecată
cumpănită, rostită judicious în problemele prioritare dezbătute, sprijinind inițiative care
veneau din afară spre Academie sau impulsuri pornite din ea”, nota cel care i-a alcătuit
biografia (3).

De la meditația filosofică înspre studiul medicinei

Studios și precoce, tânărul Victor finalizează în doi ani șoala primară la Viena; tatăl îl
trimite la Lugoj, ca să deprindă mai bine limba și cultură română. Urmează liceul
minorităților din Budapesta, în timp ce medita elevii la științe naturale, fizică, chimie,
istorie și latină; traducea din limba latină pentru o revistă și scria versuri. În taină își nota
pe un caiet gânduri, poeme și cugeta la marile întrebări ale lumii. Beneficiar al unei burse
„Gojdu”, își începe studiile medicale în Budapesta, pentru ca după un an să se transfere la
Viena. Se forma în medicină într-o vreme când aceasta lua un nou avânt în Europa.
 Studentul medicinist Victor Babeș stăruia asupra anatomiei, disecând cadavre și
participând la autopsii, de unde recolta piese spre a le analiza microscopic. Îi plăceau
stagiile clinice, dar era atras de laborator și petrecea multe ore în morgă. Marcat de
pierderea surorii Alma, se adâncește în cercetare și devine autor publicat în reviste încă
din anul al patrulea de studii medicale. Din 1878 este doctor al Facultății de medicină din
Viena; ulterior s-a specializat în importante laboratoare din Germania și Franța, unde a
atras atenția multor figure importante ale lumii medicale de la acea vreme, grație
calităților sale. Între 1877 și 1882 a încredințat diverselor publicații peste 30 de studii, în
care aborda problematici diverse: sifilisul congenital, afecțiuni cerebro-spinale, leziuni ale
inimii, pneumonii, neoplasmulul renal ori chestiuni de parazitologie și bacteriologie. Emil
Crăciun, continuatorul tradiției lui Babeș, scria în „Aspecte din lucrările lui V. Babes în
morfopatologie”: „pe lângă publicații legate de variate probleme anatomo-clinice, inițiază,
fară a-l fi învățat nimeni direct, cercetări în domeniul inauguat de Pasteur al bacteriologiei;
nu omite parazitologia; nici micologia; inițiază, de asemenea, studiul experimental al
corelațiilor dintre sistemul nervos și bolile pielii; afirmă o poziție realist științifică față de
problemele anatomiei patologice, discutând critic, pe larg, părerile emise de o celebritate a
vremii, profesorul Stricker din Viena” (4).
Se menționează adesea că iluștri reprezentanți ai medicinei i-au fost modele: Karl
Langer (1819-1887), Karl von Rokitansky (1804-1878), Justus von Liebig (1803-1873),
Rudolf Virchow (1821-1902), Robert Kock (1843-1905) sau Louis Pasteur (1822-1895).
Dorit de universități europene de prestigiu, Victor Babeș primește, în anul 1887,
invitația de a fi cadru didactic la București, oferindu-i-se postul de profesor la catedra de
Anatomie Patologică și Bacteriologie a Facultății de Medicină, pe care a onorat-o peste
trei decenii. La un an de la numirea sa, Victor Babeș a creat Institutul de Patologie și
Bacteriologie, primul institut de cercetare științifică din spațiul românesc, care a și
publicat, începând din 1889 Analele Institutului; a fondat România medicală (1893) și
Archives des sciences médicales (1895) (5). Academia Română l-a avut ca membru titular
din anul 1893 și vicepreședinte în două rânduri: 1899-1900 și 1918-1919; între 1922 și
1925 a fost președinte al Secțiunii Științifice a Academiei Române.

Noi orizonturi în știință

Victor Babeș a creat luminișuri în știință. De numele său se leagă cercetări și descoperiri
în microbiologie și imunologie, histopatologie, epidemiologie, expertiză medico-legală,
igienă și organizare sanitară.
În 1885, Victor Babeș, împreună cu André Victor Cornil (1837-1908), au publicat
„Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies
infectieuses (Félix Alcan, Paris). Primul tratat de bacteriologie medicală îl are ca prim
autor pe Cornil, care nu era bacteriolog, însă asocierea sa în acest caz s-a dovedit a fi „o
tactică politică”, deoarece Babeș nu putea fi văzut ca român în anumite cercuri
internaționale. Este citat adesea un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Cornil amicului
său, Nicolae Kalinderu (1835-1902), în care scria: „Nu Babeș a învățat de la mine, ci eu
am avut de câștigat mult de la dânsul. Era foarte priceput și plin de erudiție, iar dacă eu
mi-am pus numele alături de al său pe cartea pe care am scos-o, nu am făcut-o numai
pentru că aș fi contribuit la ea cu știința mea, ci mai mult pentru că numele meu este mai
cunoscut” (6).
Toate cele trei ediții publicate s-au epuizat în mai puțin de cinci ani. Pasteur a
propus cartea spre a fi premiată, Academia de Științe din capitala Franței a distins-o cu
Premiul Montyon. Studiind concurența vitală a bacteriilor, Babeș a formulat conceptul de
bacterioterapie; antagonismul bacterian era descoperit de Pasteur, însă chimistul francez îl
înțelegea din perspectiva epuizării unor nutrienți, ipoteză ce nu conducea spre
bacterioterapie (7). Sir Howard Florey (1898-1968), colaureat al Premiului Nobel pentru
descoperirea penicilinei, afirma: „Primii autori care au cercetat interacțiunea dintre
microorganisme (principiul antibioticelor) au fost Pasteur și Babeș” (8). În anul 1886
Babeș a fost cel dintâi care a semnalat difteria cu invazie sistemică a bacilului în organe, a
explicat mai atent patogenia afecțiunii și a sugerat o terapie antidifterică mai oportună. A
preparat, în anul 1895, serul antidifteric vaccinând caii cu „toxine latente contrabalanțate
prin antitoxine sanguine”; metoda a fost preluată de multe laboratoare. La Paris a publicat,
în 1888, descoperirea agenților etiologici ai hemoglobinuriei boilor și cârceagul oilor –
maladii cu un puternic impact economic, prin pierderile suferite. Recunoscând meritele
savantului român, Raphaël Blanchard (1857-1919) a propus între protozoare, genul
Babesia, în prezent inclus familiei Babesiidae. Profesorul Dumitru Buiuc menționa într-un
articol: „Mari tratate actuale atribuie descoperirea babesiilor lui Theobald Smith în 1893,
cinci ani după descoperirea lui Babeș. Nici etimonul taxonului nu le-a spus nimic. E greu
să ai etica și documentarea unui Florey (chimist), chiar în epoca internetului” (9).
Când se discută despre Victor Babeș, se pomenește frecvent de „metoda
românească de tratament antirabic”, datorită căreia au fost salvate multe persoane după
mușcăturile produse de animale. Pasteur, ale cărui merite în știință sunt incontestabile, dar
în ce privește realizarea vaccinului antirabic îi sunt atribuite descoperiri care, de fapt,
aparțin altor cercetători și îl vom aminti aici pe Pierre Victor Galtier (1846-1908),
precursor al lui Pasteur; a preparat primul vaccin, care imuniza doar bovinele. Luis Pasteur
nu i-a oferit lui Babeș tulpina sa de virus rabic fix pentru a face vaccinări în Budapesta.
Babeș a obținut în anul 1887 un vaccin antirabic mai stabil și mai imunogen față de cel al
savantului francez. Chiar Institutul Pasteur l-a utilizat ulterior. Cităm, din nou, o
nedreptate: „În România îl confrunta frecvența și incubația scurtă a rabiei după mușcături
de lupi, cauza de eșec a unor vaccinări. A descoperit că serul sanguin a câinilor
hipervaccinați antirabic, injectat la câini normali, prelungea incubația rabiei experimantale
sau chiar o prevenea. Descoperise principiul seroterapiei, publicat în iulie 1889 în Annales
de l’Institut Pasteur. Emil von Behring publica, în Deutsche Medizinische Wochenschrift,
abia după un an și jumătate, obținerea antitoxinei difterice. În martie 1891 Babeș, asociind
vaccinării injectarea serului de la voluntari hipervaccinați antirabic, a salvat 24 din 27
mușcați de lup turbat la Sadagura și ajunși cu întârziere la București. Behring a făcut
prima seroterapie antidifterică în noaptea Crăciunului 1891. Dar istoria rămâne
neschimbată în a-l consemna pe Behring descoperitor al seroterapiei” (10).
Rabiologul român a descris în 1889 leziunile celulare patognomonice ale turbării
din citoplasma neuronilor din cornul lui Amon din hipocamp – corpusculii Babeș-Negri;
Aldelchi Negri (1876-1912) a confirmat descoperirea profesorului Babeș câțiva ani mai
târziu. Thomas E. Kienzle îl menționează în cartea sa „Rabies” doar pe patologul italian…
(11). Babeș a publicat în anul 1912, „Traité de la Rage” (Librairie J.-B. Baillière, Paris),
care a fost extrem de bine receptat în lumea științifică internațională; a primit Premiul
Bréant al Academiei de Științe din Paris, în urma propunerilor venite din partea lui Emile
Roux (1853-1933) și Jean-Baptiste Auguste Chauveau (1827-1917).
Cercetătorii interesați de bibliografia unor teme precum holera, tuberculoza, lepra
sau pelagra ajung și la importantele studii ale lui Babeș, care rămân referințe în domeniu.
Despre aceste serioase maladii a ținut numeroase conferințe și a scris mult în țară și în
străinătate. Ilustrul savant își începea cu amar una din conferințe despre lepră și pelagră:
„România are tristul privilegiu de a adăposti aceste două boale particulare, una presintând
o rămășiță a Evului Mediu, cealaltă documentând miseria și lipsa de îngrijire igienică a
țăranului român” (12).
 Medicina anatomo-clinică îl consideră pe Babeș un reprezentant de seamă, atât
prin realizările sale, cât și prin elevii pe care i-a format și care au creat școli acolo unde s-
au aflat (deși îi este contestat meritul de a fi format o „școală”, așa cum a făcut
Cantacuzino). Babeș a cercetat fagocitoza, celulele gigante, leziunile renale și ale
sistemului nervos; a arătat o atenție sporită față de tumori, oncogeneză, patologia
timusului, suprarenalelor și a tesculului; a depistat variații ale lipoizilor corticosuprarenali
asociate cu boala Addison și tuberculoza, cu funcția timusului în infecțiile severe în
condiții experimentale, ca administarea de adrenalină.
Epidemiologia îl numără printre membri ei de frunte. Victor Babeș a stăvilit cu
succes patru epidemii de holeră: Paris (1884), Budapesta (1886), Europa Centrală (1892),
Bulgaria (1893). A fost invitat, în calitate de expert, de guvernul bulgar „spre a studia
holera și spre a da avizul său asupra sistemului de apărare în contra epidemiei în Bulgaria”
pentru a se lua măsurile cele mai utile. Babeș propunea: „Cum holera, care va dispare fără
îndoială curând de pe teritoriul Bulgariei, va apărea probabil în timpul iernii sau în anul
viitor în țările vecine sau care sunt în raport comercial cu Bulgaria, ar fi util să se
organizeze un serviciu particular de poliție a Dunării. Acest oficiu va consta în mai multe
(4-5) stațiuni în josul orașelor unde se va face carantina și dezinfecțiunea vaselor. Acest
oficiu va avea la dispoziția sa mai multe mici vase de poliție. Fiecare vas care va trece prin
aceste stațiuni va fi oprit și examinat; în urmă i se va da un bilet, care trebuie arătat
stațiunilor vecine și pe care se notează starea vasului și numărul pasagerilor. Acest sistem
admis în Germania va înlocui cu folos carantina actuală a vaselor și mărfurilor, căreia i-am
arătat inconvenientele. Am cu mult mai multă încredre în apărarea eficace a Bulgariei prin
executarea mărfurilor recomandate, cu cât m-am convins, în scurtul timp de patru zile cât
am stat, de inteligența corpului medical, de energia administrațiunii și de disciplina
organelor executive” (13).
Victor Babeș era adesea chemat în diverse capitale europene pentru expertize
medico-legale. Documentele vremii dau mărturie de competența sa și oferă cercetorului
informații interesante privitoare la necropsiile la care asista, dar și polemicile referitoare la
diverse acte medico-legale.
În „România medicilor”, istoricul clujean Constantin Bărbulescu scria că „medicii
sunt personaje care nu tac” (14). Nici Victor Babeș nu a tăcut și a vorbit deschis despre
igiena țăranului și a românului, în general. A fost preocupat de potabilizarea apei, de hrana
românului, dar și de igiena muncii intelectuale.
Participând la Al XI-lea Congres Internațional de Medicină de la Roma, în anul
1894, Victor Babeș prezintă un raport care a fost extrem de apreciat, dovadă fiind
traducerea sa în numeroase limbi. Din acest raport, „Statul în fața noilor cercetări
bacteriologice”, cităm câteva capitole ilustrative: „II. Medicul în fața statului”, „IV.
Poziția științei sociale în fața cerințelor igienei publice”, „V. Situația cercetărilor moderne
de bacteriologie ținând seamă de activitatea statului” (15). Oficialii români care
gestionează ministere, instituții ce generează politici de sănătate pot găsi în scrierile lui
Victor Babeș numeroase idei de aplicat, chiar dacă textele au o vechime de aproape un
secol. Interesat de organizarea sanitară Babeș a scris despre „Direcția supremă a
Serviciului sanitar. Ce calități trebuie să aibă conducătorul Serviciului sanitar și medical”,
„Medicii politici și politica sanitară”, „Lupta pentru sănătatea publică în România”,
„Studii critice asupra actualei organizații sanitare” (în două părți) etc. (16). Într-un
memoriu publicat în România medicală, Babeș considera că „starea actuală deplorabilă a
sănătății publice este datorată în mare parte lipsei unei organizări absolute și independente,
lipsei de disciplină, influențării exercitate de interesele politice și lipsei unui buget
îndestulător și independent” (17).
Victor Babeș și Premiul Nobel

Numeroși universitari români i-au recunoscut meritele științifice și l-au propus – în anul
1924 – Comitetului Nobel pentru acordarea premiului pentru fiziologie și medicină.
Gheorghe Marinescu, Constantin Daniel, George Stoicescu, Ion G. Nanu-Muscel, Mina
Minovici, Nicolae I. Mețianu, Anibal Theohari, Dimitrie Gerota, Alexandru Obregia,
Ștefan Nicolau, Ernest Juvara, Mihai Manicatide, Dumitru Manolescu au trimis
propunerea lor pentru Victor Babeș - motivation: „Work on the pathological anatomy,
symptomatology, prophylaxis and treatment of pellagra” (18).
Fundația Nobel a decis ca distincția să fie atribuită, în anul 1924, lui Willem
Einthoven pentru descoperirea mecanismului electrocardiogramei (19). În anul 1945 se
decernează Premiul Nobel pentru descoperirea penicilinei și a acțiunii sale terapeutice în
bolile infecțioase diverse, onorații find Sir Alexander Fleming, Ernst Boris Chain și Sir
Howart Walter Florey. Victor Babeș este un precursor al luptei antiinfecțioase, așa cum
notează și Nathan Smith în articolul „History: The War Against Infection” publicat în
prestigioasa revistă BueSci a Universității Cambridge: „By 1885, Victor Babes had shown
that it was chemical substances produced by microorganisms that killed bacterial species”
(20).

Invidiat și atacat de compatrioți

Am crede că venirea în spațiul românesc a unui om de factura intelectuală și cu

notorietatea internațională a lui Babeș i-ar onora pe conaționali și i-ar determina să-i
acorde tot sprijinul în interesul științei și al țării. Din contra.
Babeș a refuzat implicarea politică și să facă jocul diferitelor tabere universitare și
a fost repede lovit. La propriu. Este cunoscut episodul în care Grigore Romniceanu (1845-
1915), „plastograf propulsat politic”, profesor și decan al Facultății de Medicină din
București l-a agresat verbal pe Babeș în Consiliul facultății, fiind la un pas de o agresiune
fizică, stăvilită de profesorii prezenți la ședință.
La comandă politică, ministrul Instrucțiunii, Spiru Haret (1851-1912) i-a diminuat
bugetul, i-a desființat staționarul antirabic, i-a tăiat finanțarea necesară publicării Analelor
Institutului, chiar i-a indicat să renunțe a mai preda bacteriologia, cât și la compatimentul
aferent al acesteia din Institut. Haret a mers până la a-l acuza pe nedrept în deverse
chestiuni.
Profesorul ieșean de micobiologie Dumitru Buiuc scria: „Politicienii montau o
falangă de tineri reveniți după studii la Paris. Vârf de lance a fost Ioan C. Athanasiu,
profesor de Fiziologie la Facultatea de Științe din București și senator de Tulcea. În 1913
făcea în Senat o interpelare malefică privind serul antidifteric preparat de Babeș. Atunci a
spus Babeș: «… niște tineri veniți din străinătate au căutat să formeze un curent de știință
străină și au căutat prin diferite mijloace să compromită tânăra știință română, a cărei
fortăreață cea mai tare a fost Institutul de Bacteriologie». În apărare, Marele Babeș a
apelat la raportul Curții de Conturi, care infirma acuzația însușirii de fonduri, a demascat
documentele contrafăcute ale Serviciului Sanitar, a prezentat dovezi că spre expertiză la
Copenhaga fuseseră trimise în secret probe alterate, lipsite de contraprobe, să demonstreze
malversarea datelor statistice și să facă publice aprecierile marilor institute europene
asupra serului antidifteric pe care îl prepara. Emil Roux, directorul Institutului Pasteur din
Paris îi scria: «Îmi pare că este cu totul de prisos să mai adaug că un bacteriolog atât de
competinte ca d-voastră, este anume indicat ca să prepare seruri terapeutice… Toți cei ce
sunt în curent cu dezvoltarea seroterapiei, cunosc partea ce a-ți luat d-voastră în această
dezvoltare și vă sunt recunoscători pentru aceasta». Paul Ehrlich, directorul Institutului de
Control al Serului din Germania, sublinia: «Serul antidifteric trimis de d-voastră posedă
calități absolut satisfăcătoare… Procedați într-un mod extraordinar de economic. Prețul în
comerț a acestor 30.000 doze de ser întrece de mai multe ori subvenția ce vi s-a dat»”. (21)
Babeș încolțit și dezamăgit se apăra și spunea: „Nu acuz pe nimeni…”. Își demonstra
superioritatea față de nimicnicia care-l înconjura.
Pentru că s-a pronunțat public împotriva neregulilor din învățământul superior
medical a fost considerat „impostor”. Susținea că valoarea unui om și certificarea
internațională trebuie să primeze în criteriile de promovare. „Pentru mine nu rămâne decât
un singur mod pentru recrutarea profesorilor. Trebuie să ne convingem dacă acel candidat
este în adevăr un om de știință. (…) numai la noi savanții cad din cer gata de a se face
profesori”, scria Babeș în presa medicală a timpului său (22).

A fost Babeș colaboraționist?

Există articole care-l acuză pe Babeș că nu s-a alătuat celor ce s-au retras în anul 1916 la
Iași. Savantul pregătise Institutul de Bacteriologie pentru evacuarea în Moldova, însă din
trei surse guvernamentale a primit ordin să rămână în București. Ocupanții puteau să-l
lichideze: fost cetățean austro-ungar, cu mamă austriacă, cu soție maghiară, inițiator al
boicotului medicilor români la un congres Internațional la Budapesta în 1909. A și fost
arestat în două rânduri… Era nevoie însă de ajutorul său pentru protecția antiepidemică a
armatelor de ocupație. „Cine s-a gândit la armata română decimată de tifos în 1917?
Răspunsul l-a luat în mormânt Ioan C. Brătianu”, notează universitarul ieșean menționat
mai sus (23).
Recent, în cadrul unui simpozion, istoricul bucureștean Dan Falcan, custode al
Muzeului „Victor Babeș”, a demonstrat, pe baza documentelor, că așa zisul
colaboraționism și germanofilia lui Victor Babeș sunt doar o legendă (24).
La revenirea în București, Ioan Athanasiu (1868-1926) îl va acuza pe Victor Babeș
că a trădat! În același an era primit cu fast la Cluj și invitat să fie decan al Facultății de
Medicină, poziție pe care o refuză, însă s-a implicat în sprijinirea universității transilvane
(25).
Vreme de șapte ani, între 1919 și 1926, anul morții sale, Babeș a fost supus unei
presiuni continue. Cel care adusese României beneficii financiare și prestigiu era
permanent amenințat cu pensionarea.
Dr. Nicolae Kretzulescu (1812-1900) i se adresa astfel lui Babeș în aula celei mai
de seamă instituții din România: „Domnia ta ai făcut să treacă luminile ce le ai asupra țării
întregi pentru ca știința ei să strălucească în lume la fel de puternic ca aceea ce ne vine din
țările cu mare tradiție” (26).

Bibliografie:

1. Sărbătorirea prof. Babeș de către Societatea Studenților în Medicină. Discursul

prof. Babeș, în vol. Victor Babeș, „Pagini alese”, sub redacția dr. Al. Eskenasy,
Editura de Stat pentru Literatură Științifică, București, 1954, p. 270;
2. Keith Hitchins, Afirmarea națiunii: mișcarea națională românească din
Transilvania (1860-1914), Editura Enciclopedică, București, p. 108;
3. George Cipăianu, Vincențiu Babeș, Editura Facla, Timișoara, 1980, p. 157;
4. Apud C. Popescu-Ulmu, Oameni de știință… Conexiuni... Gesturi frumoase,
Editura Albatros, București, 1981, p. 104;
5. Dr. V. Gomoiu, Istoria presei medicale în România, Tipografia „Furnica”,
București, 1936, pp. 233, 276, 364;
6. A.V. Cornil, Scrisoare către Nicolae Kalinderu, în „Spitalul”, an. V, august
1885, pp. 258-259;
7. V. Babeș, La concurence vitale des bactéries, în „Journal des connaisances
medicalés pratiques, 41, 1885, Paris, pp. 321-323;
8. Apud Dumitru Buiuc, Mesaje de la Victor Babeș, în „Revista Medico
Chirurgicală”, vol. 110, nr. 2, 2006, p. 469;
9. Dumitru Buiuc, op.cit., 470;
10. Idem;
11. Thomas E. Kienzle, Rabies, Chelsea House Publishers, New York, 2007, pp.
68-69;
12. Victor Babeș, Șeapte Conferințe Publice făcute la Institutul de Bacteriologie,
Tipografia „Gazetei Săteanului”, București, 1900, p. 129;
13. Pavel St. Doseff, Contribuția lui Victor Babeș la combaterea în 1893 a
epidemiei de holeră din Bulgaria, în vol „Din istoria luptei antiepidemice în
România. Studii și note”, sub redacția dr. G. Brătescu, Editura Medicală,
București, 1972, pp. 451, 455;
14. Constantin Bărbulescu, România medicilor, Humanitas, București, 2015, p. 27;
15. Victor Babeș, Pagini alese, op.cit., pp. 84, 92, 98;
16. Victor Babeș, Opere alese, vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1982;
17. V. Babeș, Expunere de motive pentru crearea unui minister al sănătății
publice, în „România medicală”, 1898, p. 130;
18. http://www.nobelprize.org/nomination/archive/show_people.php?id=590;
19. Valeriu Rusu, Nobel. Retrospective 1901-1995. Laureații premiului pentru
fiziologie și medicină, Editura Omnia, Iași, 1996, p. 62;
20. https://www.srcf.ucam.org/bluesci/2013/05/history-the-war-against-infection/;
21. Dumitru Buiuc, op.cit., pp. 473-474;
22. V. Babeș, Câteva observațiuni asupra facultăților noastre de medicină, în
„România medicală”, 1906, pp. 181, 394;
23. Dumitru Buiuc, op.cit., p. 474;
24. Dan Falcan, Victor Babeș: colaboraționist sau naționalist?, comunicare
susținută în cadrul Simpozionului „Istorie și patrimoniu cultural”, ediția a II-a,
București, 28 octombrie, Casa Filipescu-Cesianu;
25. Oliviu Pascu, Honorius Popescu, Cristian Bârsu, Școala clujeană de medicină
și Farmacie. Ctitorii faimei. 1919-1999, Editura Medicală Universitară „Iuliu
Hațieganu”, Cluj-Napoca, 1999, p. 17;
26. Nicolae Kretzulescu, Răspuns la discursul de recepție al lui Victor Babeș la
Academia Română, 14 martie 1895, în „Memoriile secțiunii științifice a Academiei
Române”, 1895, tom. II, p. 291.