TEORIA COMUNICARII

SUPORT DE CURS

2008-2009

Prof.univ.dr. Cristiana TEODORESCU

1
Curs 1: Dificultăţile unei definiţii

Comunicarea nu este nici pe departe o activitate tânără, ea este cu siguranţă la fel

de veche ca şi istoria umanităţii, chiar dacă nu a fost recunoscută drept ştiinţă decât de
puţină vreme. De aceea, pentru a ajunge să înţelegem teoria comunicării, trebuie să
vedem mai întâi ce este comunicarea? Aşa cum arată Armand şi Michèle Mattelart 1,
„noţiunea de comunicare are o mulţime de sensuri. Dacă lucrurile sunt aşa de multă
vreme, proliferarea tehnologiilor şi profesionalizarea practicilor n-au făcut decât să
adauge în această polifonie glasuri noi, la sfârşitul unui secol care face din comunicare o
figură emblematică a societăţilor celui de-al treilea mileniu”.
Literatura de specialitate ne oferă o gamă largă de definiţii şi, implicit, de
abordări. O scurtă trecere în revistă a câtorva poziţii teoretice ne va ajuta să înţelegem
complexitatea fenomenului comunicării:
Astfel, K.R.Scherrer2 abordează comunicarea interacţionă la om şi la animal (ceea
ce pentru unii analişti este comunicare socială) definind-o ca pe „un proces în care doi
sau mai mulţi actori co-orientaţi către un scop îşi transmit informaţia de o manieră mutual
contingentă, graţie unor configuraţii multicanale”.
Pentru S.Moscovici3, a comunica înseamnă a transmite şi a influenţa.
La Smith4 cele două poziţii se împletesc în conceperea comunicării plecând de la
ideea de partaj al informaţiei între indivizi în cadrul unui schimb social, acest partaj
activând, în foarte multe cazuri, o negociere pentru a asigura încadrarea situaţiei şi a
contextului şi pentru a reduce incertitudinea prin precizarea intenţiilor indivizilor care
comunică (termenii subliniaţi nu reprezintă altceva decât noţiuni importante în abordarea
fenomenului comunicaţional).
Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske 5 una dintre activităţile umane
pe care fiecare dintre individ o poate recunoaşte, dar pe care foarte puţini o pot defini în
mod satisfăcător. A comunica înseamnă a vorbi cu cineva, comunicare este şi
televiziunea, răspândirea de informaţii, coafura, critica literară, moda şi lista poate
continua la nesfârşit. Vedem, astfel, cum comunicarea umană este un domeniu extrem de
divers şi de multilateral.
Dar pentru a înţelege ce este comunicarea, să începem cu:
1. Definiţii de dicţionar:
1
Mattelart, Armand şi Michèle, Istoria teoriilor comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.5.
2
Cf. Scherrer, K.R., « Les fonctions des signes nonverbaux dans la conversation » in Cosnier J., Brossard
A., La communication nonverbale, Neufchâtel, Delachaux et Niestlé, 1984, p. 71-100.
3
Cf. Moscovici S., ‘The phenomenon of social representations” in Farr R.M., Social Representations,
Cambridge, Cambridge University Press, 1984, p. 3-69.
4
Smith W.J., “Cognitive implications of a information sharing model of animal communication” in Balda
R.P., Pepperberg I.M., Kamil A.C. (eds) in Animal Cognition in Nature, 1998, p. 227-243.
5
Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2003, p. 15.

2
 Le Petit Robert6 menţionează: Comunicare, cuvânt atestat din 1364 şi provenit
din latinescul communicare desemnează „ a fi în relaţie cu”. Din 1557 apare şi sensul „ a
face cunoscut ceva cuiva”. Din secolul al XIV-lea apare sensul „a fi, a se puune în relaţie”
Sau „a face cunoscut ceva cuiva […]. A împărţi ceva cu cineva. A face comun, a
transmite ceva”.
“Comunicare: acţiunea de a fi în raport cu altcineva, în general prin intermediul
limbajului; schimb verbal între un locutor şi un interlocutor, căruia primul îi solicită un
răspuns […]. Acţiunea de a pune în relaţie, în legătură, în contact, diferite lucruri”.
Le Petit Robert din 1974 defineşte comunicarea ca „acţiunea de a comunica ceva:
avez, mesaj, informaţie”.
A comunica: A transmite ceva, a împărtăşi cuiva un sentiment, o stare. […] A
intra în contact cu cineva, a-i împărtăşi gândurile, sentimentele”. (Larousse)
“Comunicare: Faptul de a-şi manifesta gândirea sau sentimentele prin
intermediul limbajului, al scrierii, al gesturilor, al mimicii, cu scopul de a se face înţeles.
Ştiinţific: Procesul prin care o sursă de informaţii A încearcă să acţioneze asupra unui
receptor de informaţii B astfel încât să provoace la acesta apariţia unor acte sau a unor
sentimente permiţând o reglementare a activităţilor lui B sau ale grupului căruia îi aparţin
A şi B (E. Henriquez, 1971). Ansamblu al dimensiunilor lumii noastre reale care rezultă
din faptul că entităţi - adică oameni - intră în relaţie unele cu altele şi încep să acţioneze
unele asupra celorlalte (P.Watzlawick, 1981)” (R.Legendre, Dictionnaire actuel de
l’éducation).
Dicţionarul Explicativ al limbii române defineşte comunicarea ca “a face
cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” şi despre oameni, comunităţi
sociale etc. “a se pune în legătură, în contact cu”, “ a vorbi cu”, după cum şi “a fi în
legătură cu, a se duce la”. Tot în DEX întâlnim definiţia “acţiunea de a comunica şi
rezultatul ei”.
Încercând o sinteză a definiţiilor de dicţionar, Jeanine Beaudichon 7 arată că
„prezentarea (dicţionarelor, n.n.) este făcută ca şi cum comunicarea ar fi o noţiune
omogenă. Ori, nu este cazul: printre numeroşii modulatori, dintre care unii au fost
enumeraţi mai sus, iată câţiva: obiectivul, raporturile de putere ori de influenţă pe care le
exercită în general sau unii faţă de alţii interlocutorii, numărul acestora, distanţa care îi
separă etc. A comunica atunci când interlocutorii pot să interacţioneze şi să coopereze din
punct de vedere social pentru a asigura transmisia nu este acelaşi lucru cu a acţiona
unidirecţional. Şi într+un caz şi în altul, locutorul este în raport cu auditorul sau cu
auditorii săi; dar dacă nici un răspuns nu este posibil, natura însăşi a activităţii care
trebuie desfăşurată pentru a transmite efectiv informaţia este diferită de cea care se

6
Le Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1972.
7
Beaudichon, Jeanine, La communication. Processus, formes et applications, Paris, Armand Colin, 1999, p.
24+25.

3
realizează atunci când returul şi interacţiunea sunt posibile. Există diferite circumstanţe,
diferite tipuri de motivaţii care modelează de o manieră caracteristică diferitele tipuri de
interacţiuni: comunicarea nu poate fi definită decât în raport cu ceea ce denumim în mod
generic context”.
Dacă definiţiile prezentate ridică foarte multe probleme de circumscriere a
fenomenului comunicaţional, apelul la etimologia cuvântului va încerva să limpezească
lucrurile:
2. Etimologia cuvântului:
Etimologic, cuvântul comunicare vine din latinescul COMMUNICARE, “a pune
sau a avea în comun”, cuvânt format din CUM (“împreună, cu”) şi adjectivul MUNIS, -E
(“care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”). Forma latină a verbului exprimă sensul
profund al comunicării, alăturând funcţiei de contact, de legătură şi pe aceea de ”a face
comun ceva, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca, a uni”. Acest cuvânt a dat naştere
unei familii lexicale bogate, din care reţinem adjectivele IMMUNIS “scutit de sarcini,
exceptat de la îndeplinirea unor datorii” (la Tit Liviu, immunis militia avea sensul de
“scutit de serviciul militar”), de unde şi sensul actual “exceptat de la contractarea unei
boli”; COMMUNIS “care îşi împarte sarcinile cu altcineva”, iar mai târziu, în epoca
clasică, ”ce aparţine mai multora sau tuturora” (accepţiune din sintagma trăsături
comune) şi probabil *MUNICUS, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit. Acest cuvânt
îl poate explica pe COMMUNICARE, termen însemnând la început punerea în comun a
unor lucruri de indiferent ce natură. Apoi, o dată cu răspândirea creştinismului, s-a
conturat sensul sacramental, euharistic, cuvântul desemnând împărtăşirea credincioşilor
în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu (francezul
communier8). Din această ultimă accepţiune s-a dezvoltat antonimul
EXCOMMUNICARE “interdicţie de a primi împărtăşania”, echivalentă cu excluderea
din comunitate şi punerea, practic, în afara legii. Românii nu au reţinut decât înţelesul
cultural, ecleziastic al latinescului COMMUNICARE, moştenit sub forma cuminecare.
Acestea sunt tocmai sensurile pe care le descoperă Constantin Noica 9 în cuvântul
cuminecare. “Cuvântul acesta cuminecare, purtător de atâtea afirmări, nu este numai al
limbii noastre. Vine din latinescul COMMUNICARE şi, prin latina ecleziastică, a căpătat
în toate limbile romanice acelaşi sens, de a se împărtăşi de la, a se împărtăşi întru ceva”.
Preluarea recentă, pe cale savantă, şi a sensului laic al cuvântului, reprezentat de
neologismul comunicare, a condus la apariţia unui dublet etimologic bogat în
semnificaţii. Cele două cuvinte surori dau seamă împreună de ambivalenţa procesului de
comunicare, evidenţiindu-i dubla dimensiune, comunitară şi sacră.
3. Diversitate de opinii şi abordări:
8
În franceză, communiquer şi communier au aceeiaşi rădăcină latină, communicare. Dacă communier duce
cu gândul la recepţie, communiquer este decodat din punctul de vedere al emisiei, al celui care comunică,
împărtăşeşte,
9
Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 17.

4
 Mihai Dinu10 insistă asupra dificultăţilor de definire exactă a termenului
comunicare, având în vedere “întreaga încărcătură de ambiguităţi şi conotaţii acumulate
de-a lungul vremii” de acest cuvânt. Tot el arată că acest concept “derutează prin
multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii
şi controverse”11.
Diversitate de unghiuri de abordare. Pentru a încerca să facă bilanţul procesului
de proliferare semantică care înconjură acest concept, cercetătorii americani Frak
E.X.Dance şi Carl E. Larson12 au adunat, limitându-se la cele mai semnificative, 126 de
definiţii ale comunicării propuse de diferiţi autori. Şi aceasta pentru că în foarte multe
domenii (biologie, sociologie, ştiinţele informaţiei, cibernetică, telecomunicaţii etc.)
termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată, nu de puţine ori, în
divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii.
Viziunea biologilor. Astfel, Mihai Dinu13 arată, în lucrarea amintită, că pentru un
biolog ca Edward O.Wilson “comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei
celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei
celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”.
Viziunea informaticienilor, a psihologilor şi a sociologilor. Dar această definiţie
nu îi poate mulţumi pe informaticieni, interesaţi de comunicarea dintre “organisme” sau
“celule” nevii, ori pe psihologi şi sociologi, care nu concep comunicarea în afara unui
subiect dotat cu conştiinţă. Toţi aceşti ar accepta mai degrabă definiţia propusă de Carl
I.Hovland, Irving I.Janis şi Harold H.Kelley după care “comunicarea este un proces prin
care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a
schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)14”.
Nonverbalul. Nici această definiţie nu pare a fi suficientă, pentru că ea ignoră
comunicarea non-verbală, persoanele aflate în interacţiune nemijlocită transmiţându-şi cu
precădere mesaje non-verbale. Acestea sunt estimate la circa 65% de Ray Birdwhistell,
care are în vedere numai limbajul gestual, şi la nu mai puţin de 93% de Albert
Mehrabian15 care include în această categorie şi parametri vocali de tipul intonaţiei,
ritmului, înălţimii, volumului sonor etc. care însoţesc expresia verbală, fără a aparţine
planului lingvistic propriu-zis. Nu trebuie să uităm că există foarte multe situaţii când
oamenii sunt obligaţi să comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca în cazul
mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri, în cazul alogloţiei (pierderea
capacităţii limbajului) interlocutorilor sau în contexte situaţionale deosebite, ca distanţa
excesivă, zgomot foarte puternic, interdicţii cu caracter magic sau religios, constrângeri
10
Dinu, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, p. 8.
11
Idem, ibidem.
12
Cf. The Foundations of Human Communication. A theoretical Approach, New York, Holt, Rinehart and
Winston, 1976.
13
Dinu, Mihai, op.cit., p. 8-9.
14
Idem, p. 9.
15
Cf. Non-Verbal Communication, Aldine, 1972.

5
de ordin ludic sau artistic, precum şi jocurile de societate bazate pe mimarea unor acţiuni
sau în spectacolele de pantomimă.
Comunicarea animală. Dar şi această abordare lasă ceva deoparte: e vorba de
vastul domeniu al comunicării animale, ce face obiectul etologiei şi care, cu excepţia
“verbalităţii” neconştientizate a păsărilor imitatoare (papagali, corbi, grauri, pasărea-liră),
nu cunoaşte ipostaza lingvistică.
Comunicarea intrapersonală. Mai există şi comunicarea intrapersonală (dialogul
interior), care nu se poate defini în termenii alterităţii (“a schimba comportarea altor
indivizi”).
Comunicarea umană, arată Laurenţiu Şoitu16, este esenţa legăturilor interumane
exprimată prin capacitatea de a descifra, permanent, sensul contractelor sociale rezultate
cu ajutorul simbolurilor şi al semnificaţiilor socialo-generale, în vederea obţinerii
stabilităţii ori modificării comportamentelor individuale sau la nivel de grup.
Comunicare în sensul cel mai larg posibil. Au existat şi încercări de lărgire a
cadrului definiţiei, pentru a acoperi exigenţele a cât mai multora dintre disciplinele
interesate de problemele comunicării, dar nici ele nu au avut mai mult succes. Astfel,
Charles Morris definea conceptul de comunicare ca “punerea în comun, împărtăşirea,
transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”, lărgindu-l până la a cuprinde tipuri
de acţiuni care nu mai au nimic de a face cu informaţia. Filosoful american îşi ilustrează
el însuşi definiţia cu exemplul surprinzător al unui calorifer care îşi “comunică” căldura
obiectelor din spaţiul ambiant, arătând că “orice mediu care serveşte acestui proces de
punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul17”.
O altă încercare de definire este reprezentată de ceea ce numim “ipoteza Sapir-
Whorf”18: imaginea pe care ne-o formăm asupra realităţii depinde esenţialmente de limba
pe care o vorbim. Or, după cum se ştie, engleza, ca şi franceza, nu posedă un cuplu de
cuvinte care să marcheze distincţia, existentă în română, între comunicare şi
comunicaţie. Pentru vorbitorii de limbă română, trenul sau metroul sunt mijloace de
comunicaţie, iar logosul şi melosul, mijloace de comunicare. Pentru un român, marfa se
poate transporta pe o cale de comunicaţie, în timp ce o ştire se transmite pe o cale de
comunicare şi nu invers. Aerul, menţionat de Morris, poate fi şi o cale de comunicaţie şi o
cale de comunicare, după cum serveşte transportului de mărfuri şi pasageri ori difuzării în
spaţiu a cuvintelor pe care le rostim.
Comunicare şi comunicaţie. Mihai Dinu are perfectă dreptate când insistă asupra
distincţiei dintre mijloace de comunicare şi mijloace de comunicaţie, pentru că a discuta
despre transmiterea mesajelor, adică despre comunicare, în termenii metaforei
transportului ar fi o mare greşeală. Pentru că nu cuvintele poartă înţelesuri, acestea nu

16
Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 5.
17
Apud Dinu, Mihai, op.cit., p. 10.
18
Sapir, Edward, The Status of Linguistics as a Science, în Language, 5, 1929, p. 207-214.

6
există decât în mintea celor care le utilizează. Cuvântul rostit nu e altceva decât un
semnal care, odată ajuns la un receptor, poate sau nu să işte în mintea acestuia un înţeles,
strict condiţionat însă de cunoaşterea codului, în absenţa căruia comunicarea nu este
posibilă. Cuvintele mal şi miel sunt înţelese şi de un francez, dar cu totul alte sensuri
decât cele pe care li le atribuie un român, tocmai din cauza non-identităţii codurilor
lingvistice. Vedem astfel cum definiţia lui Charles Morris, nefăcând distincţia dintre
comunicare şi comunicaţie, devine mult prea largă, ambiguă, generând confuzii privind
natura reală a proceselor de semnalizare şi de semnificare.
Asemenea definiţii deficitare au trezit ironia multor cercetători. Astfel, definiţia
profesorului britanic de telecomunicaţii Colin Cherry “Comunicarea este ceea ce leagă
organismele între ele” a prilejuit observaţia critic-glumeaţă a lui Louis Forsdale 19 care
remarca că şi lesa cu care ne scoatem câinele la plimbare poate fi considerată, în litera
acestei definiţii, o formă de comunicare. Dacă depăşim ironia cercetătorului, vom vedea
că lesa în sine nu este comunicare, dar că ea stabileşte o legătură comunicaţională între
om şi câine, în măsura în care anumite smucituri semnificative pot transmite informaţii
relative la intenţiile de deplasare, atenţionări şi avertismente etc.
Observăm, deci, dificultatea de a găsi o definiţie convenabilă acestui fenomen al
comunicării, definiţie care să satisfacă şi specialistul dintr-un domeniul strict circumscris,
dar care să aibă şi un caracter general.
Această dificultate s-ar reduce dacă ne-am limita la comunicarea interumană,
făcând abstracţie de cea animală.
Intenţia şi influenţa. Dar şi aşa rămâne un punct nevralgic, cel al intenţionalităţii.
Mai mult decât atât, nu orice comunicare urmăreşte să provoace modificări
comportamentale, aşa cum lasă să se înţeleagă una dintre definiţiile amintite mai sus.
Muzica sau artele plastice constituie importante mijloace de influenţare a conştiinţelor şi
de modelare a afectivităţii, fără ca în intenţiile artistului emiţător să stea impunerea ori
sugerarea unor schimbări în conduita receptorului.
Trebuie să răspundem la întrebarea dacă putem vorbi de comunicare şi atunci
când scurgerea de informaţii este involuntară, iar acest răspuns împarte teoriile
comunicării în două mari clase.
Prima clasă este reprezentată de semiologia comunicării, aşa cum a fost ea
dezvoltată de semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin şi Louis
Prieto. Aceştia fac distincţia clară între semnal şi indiciu, numai semnalul presupunând
existenţa unei intenţionalităţi din partea emiţătorului. Paloarea bruscă de pe chipul cuiva
este doar un indiciu al sentimentelor care îl încearcă, pe când o chemare în ajutor
reprezintă un semnal explicit, un act deliberat săvârşit cu un scop precis. Aceşti autori
consideră că putem vorbi despre comunicare numai în cazul semnalelor, studiul indiciilor
fiind rezervat unei discipline aparte: semiologia semnificării.
19
Cf. Perspectives on Communication, Addison Wesley Pull. House, 1976.

7
 A doua clasă este reprezentată de Şcoala de la Palo Alto, în cadrul căreia au fost
elaborate renumitele “axiome” ale comunicării. Prima dintre ele, aparţinând lui Paul
Watzlawick, Janet Beavin şi Don Jackson, postulează că “non-comunicarea este
imposibilă”, atâta vreme cât hainele, privirea, mersul, chiar tăcerile noastre “comunică”
celorlalţi multe despre condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile,
emoţiile noastre. Cercetătorii de la Palo Alto consideră că orice comportament are o
valoare comunicativă, distincţia dintre semnal / vs / indiciu fiind, deci irelevantă. Practic
vorbind, dacă gesturile interlocutorului furnizează informaţii care pot fi utile, nu e foarte
important dacă acesta a avut intenţia să ni le ofere (cazul actorului care îşi premeditează
jocul de scenă) sau dacă s-a ”demascat”, livrându-ne involuntar date pe care poate că ar fi
dorit să le ţină ascunse. De altfel, sociologia modernă pune un accent din ce în ce mai
mare pe conceptul de rol, condiţionat de contextul spaţial, temporal, social sau psihologic
al comunicării, distingerea semnalelor de indicii şi a spontaneităţii şi premeditării fiind
subtanţial revizuite.
Constatând dezacordul care domneşte în stabilirea naturii studiilor comunicării,
John Fiske20 încearcă şi el să dea coerenţă confuziei în ceea ce priveşte definirea
comunicării. Autorul îşi construieşte lucrarea plecând de la câteva supoziţii:
- presupunerea că se poate face din comunicare un obiect de studiu, dar că este
nevoie de o multitudine de abordări disciplinare pentru a fi capabili de a o studia
complet;
- presupunerea că orice comunicare implică semne şi coduri;
- presupunerea că aceste semne şi coduri sunt transmise sau făcute disponibile
pentru ceilalţi, iar transmiterea sau receptarea de semne/coduri/comunicare
reprezintă o practică a relaţiilor sociale;
- presupunerea că, pentru viaţa noastră culturală, comunicarea este esenţială; fără
ea, cultura de orice tip ar muri;
- la baza tuturor acestor supoziţii se află o definiţie generală a comunicării ca
“interacţiune socială prin intermediul mesajelor”.
4. Încercare de sintetizare a orientărilor:
Analizând multitudinea definiţiilor date până acum comunicării, John Fiske21
ajunge la concluzia că există două mari tipuri de definiţii ale comunicării.
Primul tip vede comunicarea ca fiind un proces prin care A transmite un mesaj
lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia.
Cel de-al doilea tip vede comunicarea drept negociere şi schimb de semnificaţie,
proces în care mesajele, persoanele determinate din punct de vedere cultural şi

20
Fiske, John, op.cit., p. 15-16.
21
Fiske, John, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Iaşi, Polirom
Collegium, 2001, p. 74-75.

8
“realitatea” interacţionează astfel încât să ajute înţelesul să fie produs şi înţelegerea să
apară.
Scopul primei definiţii este să identifice etapele prin care trece comunicarea, astfel
încât fiecare etapă să poată fi studiată cum se cuvine, iar rolul lor în procesul comunicării,
precum şi efectele asupra procesului de comunicare să fie identificate. Lasswell (1948)
fixează această perspectivă prin modelul său “Cine spune ce / pe ce canal / cui / şi cu ce
efect?”.
În interiorul acestei abordări există, bineînţeles, zone asupra cărora domneşte
dezacordul: una dintre acestea este legată de importanţa intenţiilor de comunicare. D.M.
MacKey22 arată că un geolog poate obţine multe informaţii examinând o rocă, dar că roca
nu poate comunica, pentru că nu are nici intenţia, nici puterea de alegere.
Alţi autori includ la capitolul comunicare toate mijloacele simbolice prin care o
persoană, sau orice alt organism influenţează o altă persoană23.
O a doua abordare este, după John Fiske, cea structuralistă, care accentuează
relaţia dintre elementele constitutive necesare pentru ca înţelesul să apară. Aceste
elemente se pot încadra în trei mari categorii:
1. textul, semnele şi codurile lui;
2. persoanele care “citesc” textul, experienţa socială şi culturală care i-a format
atât pe ei, cât şi semnele / codurile pe care le folosesc;
3. conştiinţa unei “realităţi externe” la care se referă atât textul, cât şi oamenii.
(Prin “realitate externă” înţelegem acel lucru la care se referă un text, altceva
decât textul în sine).
În acest vast desen al ştiinţelor comunicării, fiecare cercetător îşi stabileşte
propriile poziţii: astfel, Ferdinand de Saussure, părintele lingvisticii europene, pune în
prim plan gruparea elementelor care alcătuiesc un “text” (semne / coduri / limbaj),
Roland Barthes se concentrează pe interacţiunea text / cultură, iar Peirce, Ogden şi
Richards acordă mai multă atenţie “realităţii externe”, pe care o numesc obiect sau
referent. Modalitatea în care se produce sensul, prin interacţiunea acestor trei grupări,
este domeniul principal de studiu al semioticii.
Denis McQuail24 aduce în discuţie tipologia definiţiilor comunicării a lui
D.Dance, care identifică 15 tipuri, fiecare dintre ele punând accent pe un alt aspect sau pe
altă componentă:
1. Simboluri, vorbire, limbaj;
2. Înţelegere – receptarea, nu transmiterea mesajelor;
3. Interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea;
22
Cf. “Formal analysis of communicative process” in Hinde, R.A. (coord.), Non Verbal Communication,
Cambridge University Press, Cambridge, 1972.
23
Cf. Sereno, K.K., Mortensen, C.D., Foundations of Communications Theory, Harper &
Row, New York, 1970.
24
McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 15-16.

9
 4. Reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală care duce la căutarea
de informaţie în scopul adaptării;
5. Procesul – întreaga secvenţă a transmiterii;
6. Transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu sau timp;
7. Legătură, unire – comunicarea în ipostaza de conector, de articulator;
8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de
ambele părţi;
9. Canal, purtător, rută – o extensie a “transferului”, având ca referinţă principală
calea sau “vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie);
10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumulare de informaţie şi putem
“comunica cu” astfel de depozite informative;
11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenţie şi a
interpretării;
12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau
reacţiei;
13. Intenţie – accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
14. Momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ;
15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.
Observăm cu uşurinţă diversitatea actelor sau situaţiilor de comunicare, precum şi
numeroasele unghiuri de abordare a analizei fenomenului de comunicare.
Orientări diverse, unele chiar contradictorii, care ne pun în faţa unui domeniu
vast, cuprinzător, fascinant, ce nu aşteaptă decât să fie cunoscut.
Jean Lohisse25 face o excelentă sinteză a cercetărilor din domeniul ştiinţelor
comunicării şi ajunge la concluzia că se poate vorbi de două generaţii: o primă generaţie
se situează pe linia analitică şi propune modele lineare. În cadrul acestei prime generaţii
pot fi observate patru direcţii de cercetare:
- teoriile datelor. Teoria matematică a informaţiei, definită de Shannon şi de
Weaver în 1948, este caracterizată de o optică analitică.
- teoriile semnului. Acelaşi tip de abordare este întâlnit în teoriile lingvistice
saussuriene şi în semioticile aşa-zis structuraliste, care, centrate pe cod, dezvoltă abordări
specifice ale comunicării.
- teoriile comportamentului. Tot pe structura modelului analitic se construiesc şi
teoriile behavioriste, interesându-se mai ales de comunicarea la nivel interpersonal.
- teoriile difuzării. Sociologii empirişti, cercetători în domeniul comunicării de
masă, lucrează şi ei pe acelaşi model linear al abordării analitice.
A doua generaţie de cercetări în domeniul comunicării sociale a apărut din
dorinţa de a privilegia relaţiile în raport cu obiectele. Dar şi aici apar direcţii şi tendinţe
diferite, putând descoperi:
- curentul sistemicii în care vom găsi preocupările ciberneticii, ale organizării şi
constructivismului ;
25
Lohisse, Jean, La communication. De la transmission à la relation, Bruxelles, DeBoeck Université, 2001,
p. 18-19.

10
 - pragmaticile psihologice şi psiho-clinice ale Şcolii de la Palo Alto şi ale
teoreticianului său, Paul Watzlawick ;
- curentele antroposociologiei comunicării care pun accentul pe abordarea socială
a interacţiunii ;
- teoriile pragmatice lingvistice , diferite de teoriile semiotice structurale.
5. Definiţia comunicării a lui Louis Forsdale

Am văzut că definirea comunicării ridică probleme. Dar cea mai completă şi

flexibilă dintre definiţiile comunicării pare a fi cea a lui Louis Forsdale, care spunea :
“Comunicarea este procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin
intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli”.
Definiţia lui Forsdale are meritul de a preciza natura entităţilor care comunică şi
de a sublinia rolul integrator al comunicării. Vedem astfel că, aşa cum arată Mihai Dinu 26,
prin interconectarea unor agenţi, până atunci izolaţi, comunicarea generează configuraţii
superioare, înzestrate cu proprietăţi noi faţă de cele ale unităţilor alcătuitoare. Dacă un
grup uman reprezintă mai mult decât suma indivizilor care îl compun, faptul se datorează,
în primul rând, comunicării interpersonale dintre membrii săi, reţeaua de legături astfel
formată adăugând trăsături suplimentare, structurale, de ordin interacţional,
caracteristicilor individuale ale participanţilor. Atât conservarea, cât şi evoluţia grupului
depind în mod hotărâtor de direcţia în care se dezvoltă relaţiile din cadrul său, adică de
bunul mers al comunicării.
Definiţia lui Forsdale este interesantă şi pentru faptul că arată că raporturile dintre
componentele sistemului se bazează numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toţi
participanţii la proces, adică pe un consens privitor la codul în care are loc transmiterea
informaţiilor. Mai mult decât atât, definiţia lui Forsdale cuprinde toţi cei trei termeni
sintaxă-semantică-pragmatică, propuşi de Charles Morris încă din anii ’30, pentru că
autorul insistă asupra restricţiilor combinatorii care organizează şirurile de semnale (adică
sintaxa) şi asupra caracterului dinamic al legăturilor care funcţionează făcând astfel să
funcţioneze şi sistemul căruia i-au dat naştere (adică pragmatica). Şi astfel, această
definiţie a comunicării deschide perspectiva unei teorii a comunicării care trebuie să aibă
în vedere toate aceste trei dimensiuni ale procesului.
6. Teoria comunicării / teorii ale comunicării
Dacă există atâtea şi atâtea definiţii ale comunicării, ce se întâmplă cu teoria
comunicării? Literatura de specialitate oferă un spectacol destul de derutant, în ciuda
tinereţii domeniului nostru de interes. Sintagma apare uneori la plural, vorbindu-se fie de
teoria comunicării fie de teorii ale comunicării. Ambele denumiri sunt legitime, dar ele
desemnează realităţi diferite, în funcţie de accepţiunea termenului teorie.

26
Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, Ed. a II-a, 2000, p. 18.

11
 Putem sintetiza câmpurile de aplicare a teoriei comunicării preluând tabelul
propus de Laurenţiu Şoitu27:
Câmpurile Natura comunicării Disciplina Modelele Centrate
de studiu pe…
1. Limbajul Comunicare Lingvistica Bipolare Mesaj
interpersonală
Lingvistică
2. Limbajul silenţios Comunicare Psihologia Bipolare Parteneri
interpersonală
Nonverbală
3. Mijloace de Difuzarea operei literare Retorica Multipolare Mesaj şi cod
expresie şi artistice
4. Comunicare de Difuzarea culturii de masă Sociologia Multipolare Audienţa
masă
5. Telecomunicaţiile Comunicarea la distanţă Matematica Bipolare Canal şi cod
între indivizi sau instituţii (informatica)
6. Comunicare Comunicare globală Sociologia Multipolare Efecte
socială instituţionalizată
7. Comunicare Comunicare imposibilă Creativitatea Bipolare Canal şi cod
ipotetică

EXERCIŢII:
1. Comentaţi, din perspectiva diferitelor definiţii ale comunicării, textul Noi
comunicăm, fie că vrem, fie că nu vrem28:
Tu vorbeşti. Voi vorbiţi. Discuţii private, discuţii de grup, raporte expuse, sinteze,
discursuri publice… Certuri, confidenţe, declaraţii de dragoste sau de intenţie… Există
chiar şi unii care vorbesc singuri…
Îi vorbiţi şefului, le vorbiţi subordonaţilor ori colaboratorilor. Vorbiţi cu alter
ego-ul dumneavoastră. Le vorbiţi clienţilor, medicului, funcţionarului de la administraţie
care nu vă răspunde, copiilor, îi răspundeţi soţiei dumneavoastră ori portarului pe lângă
care treceţi zilnic…
Comunicaţi !
Vorbiţi tare, vorbiţi încetişor, ţipaţi, urlaţi de furie, şoptiţi un secret, suspinaţi a
lehamite, vă bâlbâiţi de timiditate, tuşiţi când aveţi o bronşită ,vă « cântă » stomacul
când vă e o foame de lup …
Comunicaţi !
Întindeţi braţul pentru a face autostop ; pentru a spune « foarfecă » vă
îndepărtaţi şi vă apropiaţi degetele ; pentru a indica drumul întindeţi braţul şi mânaş
pentru a ameninţa, agitaţi puternic indexul ca pe un băţş când nu ştiţi ceva, rămâneţi cu
27
Şoitu, Laurenţiu, op.cit., p. 69.
28
Extras din Martin, Jean-Claude, Communiquer. Mode d’emploi. Savoir dire, savoir convaincre : la
communication au quotidien, Marabout, 2002, p. 9 (traducerea noastră).

12
braţele atârnând pe lângă corp şi cu palmele deschiseş scoateţi limba pentru că e dificil
şi sunteţi foarte concentraţi, iar când ajungeţi ca învingător la linia de sosire, ridicaţi
braţele către cer în semn de victorie …
Comunicaţi !
Şi apoi, nu spuneţi nimic !Tăceţi, rămâneţi mut ca un peşte. Nu scoateţi nici un
cuvânt. Refuzaţi să comunicaţi? Dar chiar şi refuzul de a comunica este o comunicare,
pentru că el comunică refuzul dumneavoastră de a comunica. E limpede?
Voi tot comunicaţi!

2. Comentaţi afirmaţia lui Nadel29 care sintetizează toate aspectele prezentate mai sus:
„În legătură cu definiţia comunicării umane, părerile sunt împărtăşite. Unii
autori admit o definiţie extensivă, asimilând comunicarea cu orice formă de interacţiune
între organisme vii, oricare ar fi nivelele şi formele: mesaje chimice, senzoriale, codate.
Alţi autori, dimpotrivă, restrâng definiţia comunicării la cazurile în care schimbul este
bazat pe o intenţie comunicativă: ca dovadă pragmatica comunicării care pune accentul
pe actul de vorbire ca acţiune efectuată cu ajutorul limbajului şi capabilă de a produce
efecte, intenţionate sau nu, asupra interlocutorului. Încă şi mai strictă (dar
complementară) este analiza care pleacă de la premisa ca producţiile ce intră în actul de
schimb să fie produce cu scopul obţinerii unui efect anticipat asupra emiţătorului. Este
vorba aici de o acţiune pilotată de o meta-reprezentare şi care implică o planificare a
modului de a schimba / modifica starea mentală a celuilalt.
Avantajul unei definiţii prin intenţionalitate reciprocă este claritatea sa.
Inconvenientul este reprezentat de dificultatea de a stabili un criteriu de intenţionalitate
valabil fără echivoc pentru schimburile nonverbale ...
În aceste condiţii, este mai adecvată utilizarea mai multor nivele de definiţie a
comunicării. Am putea distinge, la un prim nivel, o comunicare expresivă, în care
efectele sunt aşteptate, fără să existe o planificare mentală a acestor efecte. Al doilea
nivel ar privi comunicarea instrumentală, în care efectele precise ale emisiei sunt
căutate, plecând de la o planificare ce vizează evenimentele tangibile: de exemplu, a
arăta cu degetul pentru a obţine ceva (proto-imperativ). Al treilea nivel ar fi cel al
comunicării pragmatice, unde efectele emisiei sunt căutate şi organizate pe baza unei
planificări a evenimentelor mentale: de exemplu, a arăta cu degetul la un obiect nu
pentru a-l obţine, ci pentru a-l atenţiona pe celălalt”.

3. Ponderea activităţilor de comunicare în totalul activităţilor desfăşurate de un

individ într-o zi – studiu de caz30
29
Nadel J., “Communication” in Houde O., Kayser D., Koenig O., Proust J., Rastier F., (eds). Vocabulaire
des sciences cognitives, Paris, PUF, 1998, p. 86-88 (traducerea noastră).
30
Exemplu dat in cursul SNSPA Teoria cominicarii,
http://facultate.regielive.ro/cursuri/comunicare_stiintele_comunicarii/teoria_comunicarii-271.html

13
 În prezent, comunicarea, informaţiile reprezintă principala dimensiune a existenţei
fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca
activitate distinctă.
Haideţi să ne imaginăm urmatoarea situaţie:
“Este dimineaţa. X se trezeşte şi ia micul dejun. În acest timp radioul este deschis
şi ascultă o emisiune de ştiri. Terminând micul dejun, X se îndreaptă spre serviciu. În
drum se întâlneşte cu un vecin, pe care îl salută. În autobuzul care-l duce la serviciu, X
ascultă o nouă emisiune de radio care comunică ştirile zilei, ora exactă şi informaţii
meteo. Ajuns la serviciu, intră în comunicare cu colegii de lucru cu privire la proiectul în
care este implicată firma în care lucrează. Şeful său îl cheamă şi îi comunică noile
instrucţiuni pe care el, în calitatea sa de şef de proiect, trebuie să le discute cu echipa pe
care o conduce. Întreaga zi şi-o desfăşoară astfel, cu excepţia pauzei de prânz când citeşte
ziarul şi schimbă câteva cuvinte cu chelnerul care îi aduce mâncarea. Odată încheiat
programul de lucru, X se întoarce acasă şi pe drum meditează asupra reuşitei proiectului
la care lucrează şi a consecinţelor acestuia asupra carierei sale. Ajuns acasă, urmăreşte
ştirile şi un film documentar despre clima tropicală, încheindu-şi astfel ziua.”
Făcând o analiză a cazului prezentat, observăm că personajul nostru, cu care
probabil mulţi dintre noi se identifică, desfăşoară o multitudine de activităţi cu specific de
comunicare, fără a-şi fi propus în mod intenţionat acest lucru.
Sesizăm, în acelaşi timp, că există o multitudine de situaţii de comunicare, extrem
de diferite şi de variate, precum şi faptul că activitatea de comunicare deţine ponderea cea
mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ.
Situaţiile descrise mai sus pun în evidenţă în acelaşi timp şi caracterul polisemantic
al cuvântului comunicare.

14
 Curs 2: Modele ale proceselor de comunicare

1. Definiţia “modelului”.
Prin “model” înţelegem “o reprezentare fizică, logică sau matematică a structurii
unui obiect, fenomen sau proces31”. Modelul caută să prezinte principalele elemente ale
oricărei structuri sau ale oricărui proces, precum şi relaţiile dintre ele32.
Plecând de la realitate, orice model poate fi construit pe două căi:
- Izomorfism, atunci când fiecare component al obiectului real are un corespondent
identificabil, strict similar cu un component al modelului;
- Homomorfism, atunci când modelul este o reprezentare simplificată a obiectului real.
După scopul lor, modelele sunt33:
- Normative – modelele care stabilesc praguri sau valori a priori pentru parametrii
obiectului şi care sunt folosite apoi pentru măsurarea situaţiei empirice;
- Descriptiv – explicative - modelele care se construiesc prin generalizarea unei situaţii
empirice.
Astfel fiecare model caută să prezinte principalele elemente ale oricărei structuri
sau proces, precum şi relaţia dintre elemente.
2. Modelul în ştiinţele comunicării.
Din această perspectivă, modelul este definit drept o descriere unei bucăţi din
realitate, simplificată în mod conştient într-o formă grafică 34. Astfel, modelele, aceste
grupări de teorii, principii şi practici, au o serie de avantaje extrem de importante:
- organizează sistemele prin ordonare şi legare reciprocă, furnizând astfel o imagine
asupra totalităţii;
- au o funcţie euristică, facilitând înţelegerea, prin oferirea unei informaţii simplificate;
- au o funcţie predictivă, putând prevedea cursul ulterior al evenimentelor.
„Un model – arată Alex Mucchielli 35 - acţionează, deci, ca un mecanism perceptiv şi
cognitiv, el transformă o realitate în reprezentare. Această lunetă permite de a vedea
anumite lucruri şi lasă, în mod obligatoriu, altele în umbră”.
Tipologia propusă de R.Dimbley şi G. Burton36
Aceşti autori clasifică modelele comunicării în trei mari clase:

31
Cf. Zamfir, C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 366.
32
Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p. 110.
33
Cf. Zamfir, C., Vlăsceanu L. , op.cit.
34
Cf. McQuail şi Windhal, apud Marinescu, Valentina, op. cit., p. 112-113.
35
Alex Mucchielli, « Les modèles de la communication » în Philippe Cabin (coord), La communication.
Etat des savoirs, Editions Sciences Humaines, 2003, p. 66.
36
Apud Valentina Marinescu, op. cit., p. 111-112.

15
 B1. clasa modelelor lineare. Procesul de comunicare este linear, o transmitere de
mesaje de la o sursă emiţătoare către un receptor: S → R
B2. clasa modelelor schimbului. Comunicarea este văzută ca un proces bidirecţional
de tipul S → R, R → S
B3. clasa modelelor contextualizate: în acest caz, contextul este foarte important,
influenţând actul de comunicare, iar feed-back-ul joacă un rol fundamental.
C. Modelele comunicării de masă
Dintre modele la care se opreşte Denis McQuail şi Sven Windahl 37 analizând
comunicarea de masă, amintim:
- modele fundamentale: Lasswell, Shanon, Weaver, Osgood, Schramm, Dance;
Modelul multifuncţional al comunicării al lui Gerbner;
Modelul ABX al lui Newcomb
Modelul conceptual al lui Westley şi MacLean
Modelul lui Maletzke
Modelul ritual al comunicării
- teoriile influenţei personale, ale difuzării si ale efectelor comunicarii de masă asupra
indivizilor:
Modelul stimul-răspuns;
Modelul Two steps flow al lui Katz şi Lazarsfeld
Modelul psihologic al lui Constock centrat pe efectele
televiziunii asupra comportamentelor individuale
Modelul lui Rogers şi Shoemaker centrat pe difuzarea inovaţiei;
- teorii legate de efectele mass media asupra culturii şi societăţii:
Agenda setting
Modelul lui Rogers şi Dearing referitor la diferenţierea
agendelor
Modelul dependenţei care analizează efectele mass media
- modele centrate pe audienţă:
Teoria „utilizări şi recompense”
Modelul general al lui Rosengren
Modele ale recompenselor culturale vs. Modele ale
recompenselor informaţionale
Modelul acţiunii sociale al lui Renckstorf
3. Modelele comunicării.
Dintre toate aceste modele, ne vom opri asupra:
3.1. Modelul matematic al comunicării al lui Shannon şi Weaver, 1949.

37
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti,
Editura SNSPA comunicare.ro, Facultatea de comunicare şi relaţii publice, 2001.

16
 Teoria comunicării, adică încercarea de explicare unitară a unui ansamblu mai
bogat de fapte, în perspectiva unei ipoteze, s-a născut o dată cu apariţia, în 1949, a
lucrării The Mathematical Theory of Communication a americanilor Claude Shannon38,
matematician, inginer la Bell Telephone Company, şi Warren Weaver, filosof, fondatorii
ciberneticii. Modelul matematic al comunicării propus de Shannon şi de Weaver, model
ce trimite la metafora telegrafului, reprezintă una dintre principalele surse de la care s-au
dezvoltate studiile comunicării.
Yves Winkin39 arată că modelul matematic şi teoria informaţiei elaborată de
Shannon şi Weaver se caracterizează prin două elemente esenţiale: informaţia conţinută
în mesaj este asimilată cu cantitatea de semne emise de către emiţător şi primite de
receptor, independent de semnificaţia lor; atunci când informaţia circulă pe canalul de
transmisie, ea este în mod ineluctabil ameninţată de zgomot, perturbare aleatorie care o
poate denatura ori bruia. Este nevoie, deci, prin diverse procedee, printre care redundanţa
semnelor, să menţinem această cantitate de zgomot la un nivel acceptabil.
Schema 2
Astfel, preocuparea esenţială a lui Shannon şi Weaver era de a pune la punct
probleme transmisiei telegrafice: semnalul trebuia să ajungă la nivelul ţintei în starea cea
mai apropiată de ceea ce era la nivelul sursei. Acest semnal poate fi afectat sau bruiat,
chiar deformat de un zgomot. Ei au propus un prim model al comunicării care se inspira
de la transmisia mesajelor prin telegraf.
SURSA TRANSMITATOR CANAL RECEPTOR DESTINATIE

SURSA DE
ZGOMOT

În concepţia lor, comunicarea este redusă la transmiterea unei informaţii. Există o

primă distincţie importantă: cea între sursă şi transmiţător. Sursa produce mesajul, dar
ea nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. Apare aici,
aşa cum arată şi Mihai Dinu40 adevăratul paradox al comunicării: ea este un proces a cărui
38
Claude Shannon (1916-2001), matematician, este considerat a fi părintele transmisiei numerice a
informaţiei. În lucrarea Teoria matematică a comunicării, publicată în 1948 şi scrisă împreună cu Warren
Weaver, el defineşte bit-ul ca unitate fundamentală a tratamentului informaţiei. Shannon este unul dintre
cercetătorii care au contribuit cel mai mult la dezvoltarea teoriei informaţiei.
39
Winkin, Yves, “Approche systémique et constructiviste de la communication”, conférence, 10-12 ianuarie
2005, Séminaire National de Paris : Le baccalauréat STG : une voie vers la poursuite d’études.
40
Dinu, Mihai, op.cit., p. 24.

17
raţiune este aceea de a comunica înţelesuri, care, prin însăşi natura lor, nu pot fi
vehiculate.
Termenul mesaj acoperă o mare varietate de realităţi: cuvinte, gânduri,
sentimente, trăiri, idei, emoţii etc. Dar toate acestea nu pot fi transmise pe calea unui
canal senzorial. De aceea, sursa emiţătoare se vede obligată să procedeze la tot felul de
substituţii: ea încredinţează unor semnale materiale, perceptibile din punct de vedere
senzorial, misiunea de a reprezenta indirect produsele palpabile ale conştiinţei şi ale
afectivităţii. Dar înlocuirea nu înseamnă transport şi, astfel, acestea din urmă rămân, în
principiu, netransmisibile.
Codificarea este aşadar o activitate indispensabilă. Transmiţătorul efectuează
codificarea mesajului său într-un anumit sistem de semne, el fiind un participant de
neînlăturat în procesul comunicării.
Termenul de sursă are nevoie de tot felul de clarificări. Există cazuri când
emiţătorul nu face decât să repete cuvintele unei alte persoane (recitatorii, elevii care
învaţă pe dinafară, plagiatul, păsările imitatoare etc.). În aceste condiţii, emiţătorul nu
este şi enunţătorul mesajului pe care îl difuzează. Aparţin totuşi emiţătorului semnalele
vocale non-verbale din sfera mijloacelor paralingvistice (timbrul vocii, pauzele, intonaţia,
tonul etc.) care sunt şi ele purtătoare de semnificaţii şi, deci, informaţii. Cazul
purtătorului de cuvânt este diferit, pentru că el nu repede ad litteram fraze prefabricate, ci
le formulează el însuşi, fără a înceta să transmită totuşi gândirea altcuiva. Deci :
Emiţător = persoană care emite un mesaj, fără ca acesta să îi aparţină
Enunţător = persoană care emite propriul său mesaj original
Dar, există de fapt foarte puţine cazuri în care sursa comunicării este cu adevărat
un enunţător, pentru că prin gura sa “vorbesc” de fapt părinţii, educatorii, vecinii, grupul
de apartenenţă socială şi profesională, opinia generală, înţelepciunea populară, spiritul
epocii etc. Vedem că, de fapt, aşa cum arată Oswald Ducrot41 comunicarea este
polifonică, emisă de o pluralitate de voci, iar distincţia emiţător / vs / enunţător este una
operaţională şi metodologică.
Transmiţătorul poate fi şi el multiplu, dar în alt sens decât sursa. Pentru ca
semnalele să ajungă la receptor, ele trebuie să fie compatibile cu natura canalului de
transmisie.
Comunicarea verbală este posibilă numai dacă mediul fizic în care se găsesc
participanţii la actul comunicării permite propagarea undelor din spectrul audibil. În vidul
cosmic, doi cosmonauţi vor renunţa la comunicarea verbală, pentru a folosi comunicarea
gestuală. Dar în cazul întunericului, acest tip de comunicare prin gest va fi şi el blocat.
Modelul lui Shannon şi Weaver a devenit baza pe care teoreticienii urmau să
construiască ştiinţa comunicării. În schema comunicării lingvistice, sursa de informaţie
este înlocuită de locutor, iar destinaţia de interlocutor. Ulterior au apărut termenii
41
Ducrot, Oswald, Les mots du discours, Paris, Ed. de Minuit, 1980, p. 44.

18
emiţător şi receptor, care continuă să evite antropomorfismul (credinţă mistică potrivit
căreia se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii forme şi sentimente omeneşti;
reprezentare a zeilor şi a divinităţii sub înfăţişare omenească) .
Noţiunile mecanice de transmiţător şi receptor au fost înlocuite de noţiunea de
cod, adică sistemul utilizat pentru a da formă mesajului. Trimiterea şi receptarea
mesajului se fa prin intermediul operaţiilor de codare şi decodare, care, la început, erau
considerate ca două realizări ale aceluiaşi proces.
Modelul lui Shannon şi Weaver pune în lumină factorii care pot perturba
transmiterea informaţiei, dar rămâne o schemă simplistă care nu se poate aplica în toate
situaţiile de comunicare.
3.1.1. Completarea schemei lui Shannon şi Weaver.
Schema comunicării a fost apoi completată cu noţiunea de canal, adică mijlocul
prin care se efectuează transmisia mesajului, şi cu cea de mediu, adică ansamblul
circumstanţelor care înconjură actul comunicativ.
Principalul defect al schemei lui Shannon şi Weaver rezidă în caracterul său
unilateral, datorat concepţiei eronate conform căreia receptorul este pasiv. În plus, se
ignoră pluralitatea receptorilor, iar modelul lasă deoparte elementele sociologice şi
psihologice care intervin în comunicare. Schema trebuia completată prin introducerea
retroacţiunii (feedback-ului) dintre receptor şi emiţător.

EMITATOR CODARE MESA DECODARE RECEPTOR

CANAL

ZGOMOT

MESAJ

MEDIU

3.2. Modelul lui Harold D. Lasswell. În 1948, Lasswell42, cercetător american în

DECODARE
domeniul ştiinţelor politice, a fost printre primii care s-au interesat de comunicarea
CODARE în
masă. După el, se poate descrie o acţiune de comunicare răspunzând la întrebările
următoare:

42
Harold D. Laswell (1902-1987) este unanim considerat fondatorul analizei de conţinut şi al domeniului
psihologiei politice. În timpul celui de-al doilea război mondial, Laswell este interesat de analiza mesajelor
propaganistice ale adversarilor, cu ajutorul metodelor analizei de conţinut.

19
CINE? SPUNE CE? PE CE CANAL? CUI? CU CE EFECT?
CINE?: corespunde studiului sociologic al organismelor emiţătoare (motivaţia de a
comunica).
SPUNE CE? : se raportează la mesaj, la analiza conţinutului său.
PE CE CANAL? : desemnează ansamblul tehnicilor care, la un moment dat şi pentru o
societate determinată, difuzează în acelaşi timp informaţii şi cultură,
CUI?: vizează audienţa, publicul, prin analize în funcţie de diferite variabile (vârstă, sex
etc.).
CU CE EFECT?: presupune analiza problemelor influenţei mesajului asupra
auditoriului.

Cine ? Ce Prin ce
Emiţător spune ? canal? Cui? Cu ce
Mesaj Mijloc de Receptor efect?
comunicare Efect

Emitator
Modelul lui Lasswell concepe comunicarea ca pe un proces de influenţă şi de
persuasiune. Interesul esenţial al acestui model este că el depăşeşte simpla problematică a
transmisiei mesajului şi vede comunicarea ca pe un proces dinamic cu o suită de etape
având fiecare importanţa sa, specificitatea sa şi problematica sa. De asemenea, el pune
accentul pe finalitatea şi pe efectele comunicării.
Totuşi, acest model are şi el limitele sale. Este un model destul de simplist,
procesul de comunicare fiind limitat la dimensiunea sa persuasivă. Comunicarea este
percepută ca o relaţie autoritară, neexistând nici o formă de retroacţiune, iar contextul
sociologic şi psihologic nu este luat în considerare. De aceea, R. Braddock 43 adaugă două
noi ipostaze la actul comunicaţional imaginat de Laswell: contextul în care este transmis
mesajul şi scopul pentru care emiţătorul transmite ceva. Schematic, această extensie ar
arăta astfel44:

Cine? Ce Prin Cui?

spune? intermediul
c[rui canal?

In ce context?
Cu ce scop?
43
Braddock, R., “An Extension of the “Laswell formula”, în Journal of Communication, 8:88-93, apud
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti,
communicare.ro, 2001, p.20.
44
Schema aparţine lui McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării
de masă, Bucureşti, communicare.ro, 2001, p.20.

20
3.2.1. Concluzie parţială asupra acestor două modele
Aceste două modele interpretează comunicarea ca pe un proces linear centrat
asupra schimbului de informaţii, prezentând situaţiile de comunicare ca fiind rupte de
orice context. Ambele modele prezintă rolul emiţătorului şi al receptorului ca fiind
totalmente diferenţiate. Receptorul este considerat pasiv, ceea ce nu este adevărat, pentru
că există o inter-influenţă între cei doi poli ai comunicării.
4. Concluzie parţială asupra modelelor comunicării
Rezumând cele de până, putem spune că există trei mari modele ale comunicării :
- modelul emiţător – receptor: foarte clasic, vede schimbul linear de mesaje între o
sursă şi un receptor, ale căror roluri se pot schimba.
- modelul telegrafistului: încearcă să dea socoteală de coerenţa circulaţiei mesajelor
între sursă şi destinatar. Această circulaţie implică o succesiune a mesajelor, unul
după altul.
- modelul orchestrei: comunicarea se dezvoltă în mod paralel şi succesiv. Locutorul şi
destinatarul construiesc simultan dialogul. Şi unul şi altul influenţează calitatea şi
caracteristicile schimbului. Se iese, astfel, din dimensiunea codare-decodare a
mesajelor, pentru a intra în dimensiunea producerii-interpretării mesajelor dintre
interlocutori.

21
Curs 3: Funcţiile şi axiomele comunicării

O dată stabiliţi parametrii comunicării, cercetătorii s-au aplecat asupra motivelor

pentru care comunicăm. A rezultat din această analiză aproape o jumătate de duzină de
taxinomii care repertoriază şi mai ales clasifică funcţiile comunicării.
Taxinomia lui Roman Jakobson
Lingviştii au depăşit concepţia mecanistă a comunicării, arătând că ea implică
numeroşi factori cu funcţii diverse care concură toate la semnificaţia mesajului. Cea mai
cunoscută este cea propusă în 1963 de lingvistul Roman Jakobson45 care concepe
funcţiile comunicării după focalizarea asupra unuia dintre elementele schemei
comunicării :
- funcţia expresivă: focalizare asupra emiţătorului, locutorului care îşi exprimă
emoţiile;
- funcţia conativă focalizare asupra receptorului, interlocutorului, asupra căruia vrem
să provocăm un efect oarecare (întrebare, flatare, ordin, ameninţare etc.);
- funcţia fatică: focalizare asupra menţinerii contactului între emiţător şi receptor (Ex.
“Alo”, recunoaştere, curtoazie);
- funcţia metalingvistică: focalizare asupra codului folosit (ex. a vorbi despre limbajul
pe care îl folosim pentru a comunica ; ”«Pe» este o prepoziţie din limba română”);
- funcţia poetică: focalizare asupra mesajului însuşi (ex. căutarea nuanţelor, a efectelor
de stil);
- funcţia referenţială: focalizare asupra referentului, a informaţiei transmise.

45
Cf. Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Paris, Ed. de Minuit, 1963, cap. IX.

22
 CONTEX

EMITATOR
MESAJ DESTINATAR

CONTACT

COD

FUNCTIA REFERENTIALA
FUNCTIA
EMOTIVA
FUNCTIA FUNCTIA
POETICA CONATIVA,
INCITATIV
FUNCTIA
FATICA

FUNCTIA METALINGVISTICA

FUNCTIA
METALINGVISTICA

23
 Această taxinomie este axată pe comunicarea lingvistică, limbajul fiind pentru
Jakobson codul prin excelenţă, cel în care toate celelalte coduri posibile pot fi traduse
(reciproca nu este valabilă). Am putea uşor generaliza acest clasament astfel:
- funcţia expresivă: actul comunicativ reflectă mai ales caracteristicile, dorinţele,
nevoile emiţătorului, fără ca ceilalţi parametri să exercite o influenţă determinantă.
Informează emiţătorul asupra personalităţii celui care transmite mesajul: voinţa de a-
şi exprima gândirea, diverse critici (comunicarea de criză);
- funcţia conativă: actul comunicativ vizează să-l efectueze pe receptor, adesea de
manieră fizică, de a-l face să facă ceva. Atunci când computerul îi trimite imprimantei
ordinul de a imprima, putem vorbi de comunicare conativă;
- funcţia fatică: acoperă tot ceea ce poate fi făcut pentru a asigura menţinerea
contactului dintre emiţător şi receptor, fără a acorda o atenţie deosebită nici formei
nici conţinutului mesajului. A spune “Bună dimineaţa” vecinului de etaj nu implică
dorinţa profundă şi sinceră ca dimineaţa acestuia să fie excelentă. Este vorba de un
mijloc prin care îi dăm de ştire că îl recunoaştem ca vecin, că suntem în raporturi
bune cu el.
- funcţia metalingvistică: este dificil de conceput o comunicare asupra codului folosit
cu excepţia limbajului.
- funcţia poetică: această funcţie pare valabilă, ca şi cea anterioară, numai pentru
limbaj, dar, dacă ne gândim bine, căutarea nuanţelor şi a efectelor de stil există în
diverse forme de comunicare, mai ales dacă ţinem cont de dihotomia expresie /
substanţă proprie oricărui semn şi, deci, oricărui mesaj. Funcţia poetică ar consta
astfel în a privilegia expresia pentru a-i da acesteia valoare de substanţă. De ex.
purtarea unei anumite haine (tip, culoare, croială etc) poate servi la a semnala
apartenenţa la un anumit grup social, cultural ori profesional (funcţie referenţială şi
chiar conativă), mai rar la a exprima o estetică foarte personală (funcţia expresivă),
dar, dincolo de aceste finalităţi, ea reprezintă un efort de a juca asupra tuturor
posibilităţilor oferite de o haină, fără a aştepta alt rezultat decât plăcerea oferită de
varietate sau de satisfacţia de a fi inventat o nouă formă. Moda, stilismul ar avea,
astfel, o funcţie poetică, pe care ar trebui să o numim mai bine estetică sau ludică.
- funcţia referenţială: este inversul precedentei, pentru că ea se focalizează asupra
conţinutului mesajului, asupra informaţiei transmise.
Analizând aceste şase funcţii, despre care Jakobson spune că nu se exclud una pe
alta, ci că adesea ele se suprapun, remarcăm faptul că trei dintre ele (funcţiile expresivă,
conativă, fatică) sunt de domeniul limbajului analogic, adică de domeniul relaţiei, iar
celelalte trei (funcţiile referenţială, metalingvistică, poetică) sunt de domeniul limbajului
digital, adică al conţinutului.
Alte taxinomii

24
 Cea mai mare parte a taxinomiilor de după Jakobson exprimă funcţiile
comunicării cu ajutorul unor verbe la infinitiv, răspunzând întrebării ”De ce
comunicăm?”.
Guy Spielmann de la Georgetown University
(http://www.georgetown.edu/spielmann/courses/comm/commfonctions.htm) propune un
clasament în zece categorii:
A angaja contactul, a saluta, a face cunoştinţă, a
A forma / a menţine legătura sparge gheaţa, a se prezenta, a glumi …
A acţiona împreună / asupra A coopera, a propune o acţiune, a solicita, a
receptorului negocia, a dirija, a ordona, a ameninţa, a încuraja,
a da instrucţiuni …
A informa A înregistra, a raporta, a implica, a explica, a
recapitula, a povesti, a descrie …
A evalua A ghici, a prezice, a proiecta, a formula ipoteze, a
imagina, a inventa, a se pune în locul cuiva, a
calcula, a aprecia, a judeca, a critica, a-şi bate joc
de cineva …
A se exprima A formula opinii, atitudini, valori, sentimente,
emoţii, a-şi dirija acţiunea, a practica introspecţia
…
A căuta A chestiona, a ancheta, a se informa, a considera, a
examina, a delibera …
A stabili raporturi A compara prin analogie sau metaforă, a clasifica,
a defini, a identifica, a ordona în secvenţe, a
formula ipoteze, a dovedi, a deduce, a induce, a
justifica …
A teoretiza A analiza, a generaliza …
A elucida A elucida, a traduce, a descifra, a adnota …
A se juca A manipula exprimarea în scopuri pur estetice. A
face rime, jocuri de cuvinte, a deforma în mod
voluntar limbajul, a compune anagrame, rebusuri,
şarade …

Axiomele comunicării
Reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto pornesc de la ideea că pentru a cunoaşte în
adâncime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie studiate situaţiile în care
acestea suferă dereglări sau blocaje.

Axioma
Această 1: Comunicarea
axiomă este dacă
are sens numai inevitabilă sau în
integrăm Non-comunicarea esteşiimposibilă.
sfera comunicării transmiterea
neintenţionată de informaţie, ce se realizează prin intermediul indiciilor. Reprezentanţii
Şcolii de la Palo Alto considerau că orice comportament are o anumită valoare
comunicativă, că nu doar mimica şi gesturile, ci şi absenţa lor este elocventă. Mihai

25
Axioma 2: Comunicarea se desfăşoară la două nivele: informaţional şi relaţional,
cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi”
Dinu46 citează caazul omului care tace şi care prin poziţia lui de non-comunicare, “spune”
şi el ceva: poziţia corpului, culoarea obrajilor, orientarea privirii, expresia ochilor etc.
oferă numeroase indicii metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia
reală a tăcerii lui. Putem întâlni tăceri admirative, tăceri plictisite, tăceri meditative, tăceri
mânioase, sfidătoare, stingherite etc. “Cel care îţi ţine buzele lipite, vorbeşte cu vârful
degetelor” spunea pe bună dreptate Freud47, mult înaintea cercetătorilor de la Palo Alto.
Aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe un ton amabil sau răstit, dar e greu de
crezut că interacţiunea dintre Emiţător şi Receptor va continua în acelaşi fel în ambele
situaţii. Se ştie de la George Enescu încoace că “tonul face muzica”, vorbitorii acordând
planului relaţional o importanţă decisivă, relaţia de interacţiune generând adesea conflicte
ireconciliabile. Cercetătorii de la Palo Alto arătau că atenţia acordată comunicării distruge
comunicarea însăşi. Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează
reciproc toate indiciile non-verbale de natură să demonstreze c celălalt e de vină. Mihai
Dinu48 concluzionează că “mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact
atunci când nu le percepem”.
Axioma 3: Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-
efect sau stimul-răspuns.

Exemplul dat de Watzlawick este concludent: un patron îşi supraveghează

exagerat angajaţii, argumentând că aceştia comit greşeli, în timp ce ei se plâng că greşesc
tocmai pentru că sunt prea insistent supravegheaţi. Vedem, astfel, că nu putem interpreta
lanţul comunicării ca pe element segmentabil în acte bine delimitate, interpretate arbitrar
drept cauze sau efecte, conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii consideră drept
cauze, sunt pentru alţii efecte. Procesul comunicării urmează principiul spiralei,
comunicarea e continuă, mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă.

Axioma 4: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică.

După cum am văzut, termenii provin din cibernetică, unde un sistem este
considerat digital atunci când operează cu o logică binară (Da sau Nu) şi analogic când
utilizează o logică cu o infinitate continuă de valori. Întrebarea dacă o statuie e ecvestră
sau pedestră poate avea doar două răspunsuri logice, replica intermediară “aşa şi aşa”
fiind absurdă. În schimb, o întrebare despre frumuseţea vreme sau despre prospeţimea
pâinii nu poate primi numai două răspunsuri logice, confruntându-ne cu o infinitate de
posibilităţi. Intonaţia cu care pronunţăm cuvintele poate fi şi ea variabilă şi, astfel,
ajungem la concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală, în vreme
ce comunicarea paralingvistică are caracter analogic, la fel ca şi comunicarea gestuală.

46
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Ed. a II-a, f.a., Bucureşti, Editura Algos, p.99+100.
47
Apud Mihai Dinu, op.cit., p. 100.
48
Idem, p. 101.

26
 Axioma 5: Comunicarea este ireversibilă.

Orice comunicare produce, o dată receptată, un anumit efect asupra receptorului.

Efectul poate fi extrem de variabil: imediat sau manifestat cu întârziere, perceptibil sau
nu pentru un observator din afară, efemer sau de lungă durată. Orice comunicare are
capacitatea de a ne modifica, căci noi suntem rezultatul interacţiunilor cu ceilalţi, care,
voit sau nu, modifică ceva în percepţia şi concepţia noastră despre lume şi despre noi
înşine. Comunicarea este ireversibilă, pentru că, o dată produsă, ea declanşează un
mecanism care nu mai poate fi dat înapoi ca acele unui ceasaornic. Zadarnic te scuzi sau
“îţi retragi cuvintele” după ce l-ai jugnit pe interlocutor, efectele spuselor noastre s-a
produs. Revenirea asupra mesajelor transmise nu le poate anihila efectele. De aceea,
trebuie să ne controlăm manifestările comunicative.
Axioma 6: Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau
complementare.
Egalitatea participanţilor la actul de comunicare trebuie să existe pentru o
comunicare eficientă. Afişarea superiorităţii, neacordarea dreptului la replică, snobismul
comunicaţional, toate acestea minează procesul de comunicare şi îi diminuează valoarea
socială şi umană. Există două tipuri principale de interacţiuni:
- interacţiuni tranzacţionale
- interacţiuni personale
La cele dintâi, rolul participanţilor rămâne neschimbat de-a lungul comunicării
(profesor-student, medic-pacient, vânzător – cumpărător), aceste raporturi fixe eliminând
din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunile personale (dintre
prieteni, soţi, colegi) presupun nu dispariţia rolurilor, ci fluidizarea lor, participanţii la
comunicare ajungând pe rând în poziţie dominantă. Mihai Dinu49 arată că simetrice sunt
actele de comunicare în care răspunsurile sunt de acelaşi tip cu stimulii: la un ton răstit
răspunzi cu un ton răstit, geloziei îi răspunzi cu gelozie, batjocurii cu batjocură, tăcerii cu
tăcere etc. Dacă stimulii şi răspunsurile sunt opuse, comunicarea are din nou de suferit:
dacă un participant vorbeşte cu însufleţire şi celălalt e apatic. Comunicarea poate fi
influenţată pozitiv, atunci când iritării i se răspunde cu calm şi răbdare.
Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.

Pentru ca înţelegerea să se realizeze este necesară o negociere a sensurilor, al cărei

studiu face obiectul praxematicii, disiplină lingvistică iniţiată de Robert Lafont50. Dacă
analizăm cu atenţie tratativele româno-ungare, vedem că reconcilierea a întârziat din

49
Mihai Dinu, op.cit., p. 106.
50
Praxématique et psychomécanique du langage, în “Cahiers de praxématique”, 7, Montpellier, Université
Paul Valéry, 1986.

27
cauza accepţiunilor diferite acordate conceptului de “autonomie pe criterii etnice”. Limba
franceza cunoaşte expresia “accordons nos violons” folosită atunci când participanţii la
comunicare vorbesc fiecare pe “limba” sa. Această acordare, ajustare este indispensabilă
oricărei comunicări adevărate.

28
 Curs 4: Noţiuni fundamentale

Dacă vom porni, precum McQuail51 de la perspectiva simplă asupra comunicării

umane ca transfer ordonat de semnificaţii, va trebui să trecem în revistă principalele
elemente implicate în această perspectivă:
1. Noţiunea de emiţător/receptor
Punctele-cheie de la începutul şi sfârşitul modelului linear al procesului de
comunicare sunt emiţător / receptor. Sunt termeni generali şi uşor de înţeles52.
Există, pe lângă aceşti termeni, încă alţii câţiva, a căror analiză ne va ajuta să
înţelegem mai bine întreaga structură a procesului de comunicare.
Cel care codifică / cel care decodifică. Aceşti termeni presupun înţelegerea mesajului
ca având o existenţă abstractă, căruia cel care codifică îi dă forma concretă în care acesta
poate fi transmis. În această concepţie, decodarea va putea să redea conţinutul sau
înţelesul original al mesajului. Acestea sunt implicaţii ale folosirii acestor termeni de
către cercetătorii care consideră comunicarea drept un proces.
Termenii de codificare / decodificare sunt folosiţi şi de lingvişti şi de semioticieni.
Aceştia se referă la faptul că textul este compus dintr-un număr de coduri care sunt
derivate din alte texte şi produse culturale. Codificatori şi decodificatori, care folosesc, în
mare, coduri similare (ca rezultat al unei experienţe culturale relativ similare) vor genera
înţelesuri similare în textele lor. Dar cei cu experienţă culturală diferită, deci cu coduri
diferite, pot găsi în aceste texte înţelesuri care diferă în mod semnificativ.
Destinatar / expeditor. Aceşti termeni sunt folosiţi de lingvistul Roman Jakobson
pentru a se referi la relaţia dintre cele două părţi, în care numai anumite moduri de
adresare sunt adecvate. Expeditorul are o anumită orientare faţă de destinatar, orientare
care va afecta atât forma, cât şi conţinutul mesajului.
Emiţător / receptor. Aceştia termeni trimit la instrumentele tehnologice folosite pentru
a extinde puterile umane de transmitere şi, implicit, pentru a extinde amploarea
comunicării. Termenii sunt folosiţi şi de cercetătorii care consideră comunicarea drept
proces pentru a se referi la fiinţele umane.
Autor / cititor. În teoriile semiotice, aceşti termini desemnează pe cei implicaţi în actul
semiotic de codificare şi de decodificare. Cititorul este la fel de creativ ca şi autorul, de
vreme ce ambii aduc spre text propria lor experienţă culturală, prin intermediul codurilor
pe care le folosesc. Autorul poate, cu ajutorul instrumentelor textuale, să încerce să-şi
impună “autoritatea” asupra cititorului, adică să încerce să îl ghideze spre o lectură
preferată. Oricât de autoritar ar fi, autorul ni poate face acest lucru la modul absolut.

51
McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 29.
52
Cf. Tim O’Sullivan ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilor culturale, Iaşi,
Polirom Collegium, 2001, p. 122-123.

29
Cititorul se află în punctul în care sistemul de semnificaţii al textului se intersectează cu
sistemul de valori al culturii. Lectura este astfel generarea de înţelesuri care rezultă din
acest proces.
2. Noţiunea de canal.
Prin canal înţelegem mijloacele fizice de transmitere a unui semnal. În Tim
O’Sullivan53 se arată că “undele luminoase poartă semnalele vizuale, undele sonore
poartă semnale auditive. Canalul se află în principal în atenţia fizicienilor şi a inginerilor
şi are prea puţin de-a face cu înţelesul mesajelor, cu toate că unele caracteristici fizice ale
canalului limitează conţinutul şi codurile pe care el le transportă. Într-adevăr, anumite
coduri, cum ar fi codul Morse sau semaforul, s-au dezvoltat pentru a se potrivi
caracteristicilor fizice ale canalului disponibil. Teoria comunicării a cuprins preocupări
privind modalităţile de măsurare şi maximizare a capacităţii unui canal de a transporta
informaţie. Este nevoie de o mare atenţie pentru a distinge canalul de media şi de cod
[…]”.
3. Noţiunea de cod
Prin cod înţelegem “un sistem de semne guvernat de regului explicite sau implicite)
împărtăşite de membrii unei culturi. Aceasta este o definiţie a codului de semnificaţii […]
dar mai există şi coduri de comportament, cum ar fi codul juridic sau cele două coduri din
rugby (Union şi Ligue). Codul rutier este atât unul al semnificaţiilor, cât şi unul
comportamental. Codurile de semnificaţii au deci următoarele trăsături:
- prezintă un număr de elemente grupate în paradigme, din care trebuie ales un
element;
- unităţile alese sunt combinate sintagmatic într-un mesaj sau text;
- aceste unităţi poartă un înţeles, care derivă din acordul utilizatorilor lui, precum şi din
experienţa culturală împărtăşită;
- ele sunt transmisibile prin intermediul mass media sau al altor canale de comunicare;
- ele pot constitui un mod de clasificare, organizare şi înţelegere a materialului, precum
şi un mod de transmitere şi comunicare a acestuia54.
Există mai multe tipuri de coduri:
- coduri binare
- coduri analogice
- coduri digitale
- coduri logice
- coduri estetice
- coduri prezentaţionale
- etc.

53
Cf. Tim O’Sullivan ş.a., op.cit., p. 58-59.
54
Cf. Tim O’Sullivan ş.a., op-cit., p. 67-68.

30
 Aşa cum se arată în Tim O’Sullivan55 codul cu cea mai simplă formă este codul binar,
unde paradigma se rezumă la două unităţi (DA/NU, DESCHIS/ÎNCHIS, +/- sau 1/0.
Aceste două unităţi permit totuşi formarea unor sintagme complexe. Chiar şi
computerele cel mai performante lucrează prin intermediul unui cod binar.
Codurile analogice se compun din unităţi care nu sunt distincte în sine, ci doar prin
interpretare (ex. scala continuă a formei buzelor, de la zâmbet uşor până la râs, trecând
prin surâs).
Codurile digitale presupun unităţi care pot fi distinse unele de altele (ex. limbajul
verbal, matematica, notele muzicale, care au impus diferenţe digitale asupra unei scale
continue de sunete). Codurile digitale sunt mai uşor de înţeles şi de discutat. De aceea,
ele sunt folosite în ştiinţe, pe când codurile estetice sau emotive sunt adesea analogice.
Codurile logice presupun existenţa unei paradigme de înţelesuri precis definite şi
împărtăşite. Ele operează doar la primul nivel de semnificare, cel al denotaţiei, încercând,
pe cât posibil, să excludă al doilea nivel, cel al conotaţiei şi al mitului. Limbajul
matematicii şi cel al formulelor chimice reprezintă coduri logice pure. Scrierile ştiinţifice
şi reportajele obiective aspiră la acest cod logic al limbajului.
Codurile estetice, dintre care unele nu au deloc înţeles denotativ, operează mai
mult la al doilea nivel al semnificaţiei, cel al conotaţiei. Ele nu au înţelesuri definite
precis, ci tind mai degrabă să fie subiective sau intersubiective. Aceste coduri se bazează,
parţial, pe convenţii consacrate, dar şi pe capacitatea lor de a include chei pentru propria
lor decodare, astfel încât textele estetice folosesc coduri care, într-o anumită măsură, sunt
unice şi care, prin urmare, pot fi decodate doar printr-o atenţie sporită asupra textului în
sine.
Codurile prezentaţionale folosesc corpus ca pe un transmiţător. Ele sunt legate de
contextul de comunicare (aici şi acum) şi tind să fie indiciale prin aceea că indică aspecte
ale stării interne sau sociale a transmiţătorului. Principalele coduri prezentaţionale,
numite şi coduri de comunicare nonverbală, sunt:
- contactul fizic
- apropierea de celălalt
- orientarea fizică
- apariţia
- mişcarea capului
- expresia facială
- gesturi
- posturi
- mişcări ale ochilor şi contactul vizual
- aspecte nonverbale ale discursului (intonaţie, ton, volum).

55
Idem, p. 68-69.

31
 Codurile reprezentaţionale produc texte de sine stătătoare, care pot fi izolate de
emiţătorul lor. Ele pot trata abstracţiuni, absenţe sau generalizări. În general, sunt
iconice sau simbolice. Ele produc cărţi, picturi, filme etc.
Există o serie de coduri tehnice pentru fiecare media, care sunt utilizate frecvent
pentru a purta o semnificaţie de gradul al doilea, în special conotaţia. În fotografie,
putem folosi codul focalizării, al luminării, al cadrării, al unghiului camerei pentru a
produce înţeles conotativ. În televiziune şi cinematografie codurile editării şi
montajului pot avea aceeaşi funcţie. În muzică, indicaţiile în limba italiană precum
« allegro, lente, staccato » sunt coduri tehnice, care sugerează conotaţii ce depind de
modul în care este cântată, interpretată piesa.
Tot la cel de-al doilea nivel de semnificare se află codurile culturale cu ajutorul
cărora operează miturile. Acestea sunt evidente în texte ale unui culturi date, dar ele se
pot regăsi şi în felul în care ne conceptualizăm şi ne înţelegem propria noastră lume
socială.
4. Noţiunea de feedback
Introducerea noţiunii de feedback în cadrul modelelor proceselor de comunicare
corectează defectele modelelor lui Shannon&Weaver şi al lui Lasswell. Termenul provine
din domeniul ciberneticii, fiind în prezent asociat îndeaproape cu modelele şi teoria
comunicării56 . Feedback-ul reprezintă procesul prin care reacţia decodificatorului unui
mesaj este transmisă înapoi către cel care codifică. Feedback-ul este, în acelaşi timp, şi
instrumentul prin care emiţătorul cunoaşte modul în care a fost recepţionat mesajul său.
Acest lucru permite schimbarea transmisiei, a codificării sau a mediului folosit, pentru a
se ajunge la o anumită reacţie, dorită de emiţător, din partea celui care decodifică
mesajul.
Modelele comunicării ca proces clasifică adesea mediul în funcţie de posibilităţile de
feedback, legând astfel feedbach-ul de eficienţă. Astfel, mass-media, afişele, panourile
publicitare care permit un feedback redus sau întârziat sunt privite ca mijloace mai puţin
eficiente de transmitere a informaţiei, în raport cu comunicarea faţă în faţă sau prin
telefon. Pe aceeaşi linie, unii pretind că un seminar este mai eficient decât un curs
magistral.
Se disting două forme de feedback: un feedback pozitiv şi unul negativ. Cel pozitiv
este cel care conduce la accentuarea unui fenomen de tip “bulgăre de zăpadă” (ex.
enervarea dintre două persoane). Feedback-ul negativ poate fi considerat ca un fenomen
de reglare care tinde să menţină relaţia de comunicare într-o stare de stabilitate şi de
echilibru.

56
Tim O’Sullivan ş.a., op.cit., p. 141.

32
 Adăugarea acestei bucle a feedback-ului în modelul procesului linear nu transformă
acest model într-unul circular sau dinamic. Această buclă nu face altceva decât să
mărească eficienţa procesului linear.
5. Noţiunea de mesaj
Prin mesaj înţelegem ceea ce este transmis în procesul comunicării. Prin mesaj se
pot înţelege şi mijloacele prin care emiţătorul influenţează receptorul. Mesajul este definit
în Tim O’Sullivan57 ca un nucleu informaţional care există şi înainte de codificare şi după
codificare. Codificarea pune acest mesaj într-o formă în care el poate fi transmis, în
vreme ce decodarea îl traduce înapoi, în starea lui originală, dar aceasta numai în cazul în
care codificarea, decodificarea şi transmisia au eficienţă maximă.
6. Noţiunea de zgomot
“Zgomot” este un concept din teoria comunicării şi din cea a informaţiei. Prin
zgomot înţelegem orice interferenţă care se adaugă semnalului între emiţător şi receptor
şi care face dificilă decodarea corectă a mesajului. Zgomotul reprezintă astfel o sursă
majoră de erori. În Tim O’Sullivan 58 se menţionează faptul că există două mari tipuri de
zgomote:
- zgomote mecanice, adică zgomotele de pe canal (ex. microfonia la radio, “puricii” la
televizor, distorsiuni ale anunţurilor din gări, bâlbâieli în prezentarea crainicilor de
radio / tv);
- zgomote semantice, adică interferenţe cu mesajul, cauzate de disonanţa semnificaţiei.
Această disonanţă a semnificaţiei este provocată de diferenţele sociale şi culturale
dintre emiţătorul mesajului şi receptor (ex. jargonul folosit atunci când nu trebuie, un
ton neadecvat al vocii care se poate transforma în zgomot).
Există două posibilităţi de combatere a zgomotului:
- redundanţa
- feedback-ul.

57
Idem, p. 202.
58
Idem, p. 358.

33
Curs 5: Tipuri de comunicare

Laurenţiu Şoitu59 arată că teoria comunicării presupune punerea în evidenţă a

diferitelor domenii în care conceptele sale pot fi aplicate. Între acestea reţinem limbajul
verbal, limbajul non-verbal, mass-media, cultura, telecomunicaţiile, informatica şi altele.
Diversitatea şi multitudinea domeniilor în care pot fi aplicate conceptele teoriei
comunicării nu fac decât să îmbogăţească şi mai mult conceptul de comunicare.
Vom trece în revistă diferitele domenii ale comunicării, pentru ca apoi să le tratăm
pe fiecare în parte în mod amănunţit.
1. Limbajul şi sistemele de semnificare
Comunicarea cu ajutorul cuvintelor este comunicarea verbală. Ea poate fi orală sau
scrisă. În ambele cazuri, instrumentul este acelaşi: cuvântul, combinare a unui
semnificant (forma sa) şi a unui semnificat (sensul său). Fie el oral sau scris, mesajul se
numeşte enunţ. Codul utilizat este sistemul lingvistic produs de un emiţător sau locutor
către un interlocutor sau destinatar.
1.1. Comunicarea orală
În comunicarea orală, emiţătorul sau locutorul şi receptorul sau interlocutorul sunt în
principiu prezenţi unul în faţa celuilalt. Alte elemente sunt şi ele importante: expresia
feţei, mimica, gesturile, intonaţia, etc.
Janine Beaudichon60 consideră comunicarea orală ca apărând ”la fiinţele umane
atunci când cel puţin unul dintre parteneri este suficient dezvoltat şi activ pe plan socio-
cognitiv pentru a fi:
- motivat de intenţii şi, în consecinţă, de mize:
- capabil să transmită celuilalt, socialmente situat, informaţii în context, cu ajutorul
diferitelor canale sau vectori, şi capabil să mânuiască ipoteticul şi nesigurul:
- capabil să exercite un control deliberat asupra propriilor conduite şi asupra
conduitelor celorlalţi indivizi angajaţi în relaţie cu el – control a posteriori
(retroactiv) şi/sau control previzional (proactiv);
- suficient de independent faţă de ceilalţi şi sau de situaţie pentru a se preface, a
refuza ori falsifica”.
Beaudichon elimină din cadrul comunicării orale comunicarea între organisme
(comunicarea intracelulară dintr-o entitate biologică, de exemplu), comunicarea animală,
comunicarea om - maşină, iar comunicarea nu este luată în considerare decât în măsura în
care este asociată comunicării orale.
Gramatica este adesea puţin elaborată. Se utilizează fraze juxtapuse, chiar dislocate
sau neterminate. Vocabularul este adesea familiar. Ceea ce marchează înainte de toate

59
Laurenţiu Şoitu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 51.
60
Beaudichon, Janine, op.cit., p. 19.

34
comunicarea orală este spontaneitatea. Cuvântul este viu, înscris în timp, fără vreo
modificare posibilă în momentul în care este emis.
1.2. Comunicarea scrisă
În comunicarea scrisă, destinatarul nu este prezent. Mesajul trebuie, deci, să fie
complet, lizibil. Gramatica trebuie să corespundă unei utilizări corecte, la fel şi punctuaţia
şi ortografia. Vocabularul este în general mai elaborat decât în cazul comunicării orale.
Ceea ce marchează comunicarea scrisă este înainte de toate dorinţa emiţătorului de a
fi înţeles de către destinatar, căruia nu-i va putea explica mesajul care i s-a transmis.
1.3. “Comunicarea” literară
Printre textele scrise, anumite texte prezintă calităţi literare care le disting de alte
producţii scrise. Textul literar nu are drept funcţie esenţială aceea de a fi util, aşa cum
sunt de pildă manualele şcolare ori modurile de folosire ale aparatelor. Finalitatea sa
practică nu este deci primordială.
Textul literar este înainte de toate apreciat pentru calitatea scrierii sale. Forma este
deci cea care marchează diferenţa. Funcţia expresivă (expresia sentimentelor, a emoţiilor)
şi funcţia poetică (estetică a limbajului) sunt indisociabile de funcţia sa narativă (atunci
când textul povesteşte o istorie) ori argumentativă (atunci când el caută să ne convingă).
1.4. Lingvistica se apleacă asupra studierii sistemelor de comunicare şi a
limbajului. Din anii ’50, lingvistica devine chiar ştiinţa-pilot a secolului al XX-lea,
“model de referinţă, nod central al culturii”61. Antropologia structurală a lui Claude
Lévy-Strauss, apărută în 1958, identifică, la diferite niveluri ale vieţii sociale, fapte de
comunicare a căror funcţionalitate avea modelul limbajului. Astfel, lingvistica dobândeşte
valoare de exemplu, constituindu-se ca o primă formalizare în domeniul ştiinţelor sociale
şi devenind “cea mai exactă dintre ştiinţele umane şi cea mai umană dintre ştiinţele
exacte62”
Fonologia lui Jakobson şi a lui Trubeţkoi, glosematica lui Hjelmslev, şcoala
americană a lui Bloomfield, gramatica generativ-transformaţională a lui Noam Chomsky
îmbogăţesc, toate, câmpul de analiză al lingvisticii. Limbajul, mijloc de comunicare prin
excelenţă, este studiat din toate punctele de vedere, iar lingvistica apare drept fundament
al teoriei comunicării.
Lingvistica este o ştiinţă care regrupează mai multe discipline. Într-adevăr,
lingvistica studiază limbajul, o activitate umană care poate fi observată şi analizată din
mai multe unghiuri. Mai întâi, din punct de vedere filosofic, ne-ar putea interesa
raporturile limbajului cu dezvoltarea gândirii conceptuale. Din punct de vedere
antropologic, am putea considera limbajul ca pe un sistem de schimb şi de evoluţie. Din
punct de vedere etnologic, putem vedea limbajul în raporturile sale cu transmiterea unei
61
Laurenţiu Şoitu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 51.
62
Claude Lévy-Strauss, Anthropologie structurale, Paris, 1958, apud Laurenţiu Şoitu, op.cit., p. 51.

35
culturi. Psihologia studiază aspectele tratării limbajului, utilizarea sa, reprezentarea sa,
înţelegerea sa.
Astfel, găsim diverse subdiscipline ale psiholingvisticii care se ocupă de diferite
nivele ale limbajului. Limbajul este mai întâi vorbit. El presupune o serie de sunete la
nivel acustic. Fonetica va descompune deci această primă marcă fizică sonoră. Apoi,
fonologia se va ocupa de organizarea acestor sunete, descriind unităţile de bază de la
acest nivel, în timp ce morfologia se va ocupa cu definirea unităţilor de bază gramaticale.
Apoi, sintaxa se va interesa de regulile gramaticale, în timp ce pragmatica va putea
descrie capacităţile de producere a limbajului.
Modelul lui Roman Jakobson oferă un bun rezumat al problematicii nivelurilor
comunicării prin limbajul verbal. Contextul este referenţialul, el defineşte terenul comun
pe care cei doi interlocutori pot să facă să evolueze schimbul. Mesajul are o structură pe
care o numim poetică. În cadrul contactului, găsim faticul care poate fi reprezentat prin
toate interacţiunile nonverbale, paralingvistice sau kinezice. Codul este metalingvistic şi,
la fel ca şi contextul şi contactul, el este o parte integrantă a mesajului, în valoarea şi în
transmiterea sa. Pentru emiţător, vom vorbi de expresia emoţiei sale, aşa cum poate fi ea
observată în prozodia mesajului verbal, de exemplu, în timp ce pentru destinatar vom
vorbi de efectul conativ al mesajului asupra lui.
Alţi autori se centrează mai mult asupra valorii intenţionale şi a voinţei de a
comunica. Actul comunicării este izvorât dintr-o nevoie, dintr-o dorinţă, în toate cazurile
el este o producţie putând implica consecinţe pe care le putem observa la diferite nivele.
Pe Internet, actul de comunicare se face prin noi canale, cu noi mijloace. Limbajul verbal
nu mai are aceeaşi utilizare, limbajul scris este transmis prin noi mijloace de comunicare
şi de aceea trebuie să distingem clar nivelul de interpretare la care ne situăm. După Austin
(1976) vom putea diferenţia actele locutorii de actele ilocutorii. Primele desemnează
producerile de sens, ceea ce vrea să spună mesajul. Actele ilocutorii indică modul de
transmitere a mesajului, mijloacele utilizate. În sfârşit, actele perlocutorii pun în evidenţă
efectul produs, interesându-se de destinatarul mesajului.
1.5. Locul limbajului în societate
Limbajul ocupă astfel un loc important în societate, în întreaga viaţă umană. Analizele
specialiştilor63 arată că un francez petrece zilnic mai mult de patru ore vorbind. Peste 20%
din populaţie se întreţine vorbind între orele 9-21, iar între orele 12-18 procentul este de
37%. Dar conversaţia nu se reduce numai la limbajul oral. Mai există şi scrierea, citirea
unui ziar, ascultarea radioului, vizionarea de emisiuni TV ori de filme, în care limbajul
oral se împleteşte cu cel scris. Apoi, concepţiile, gândurile, ideile, sentimentele noastre
sunt structurate prin limbaj, iar dacă acceptăm ideea că şi visele noastre trec tot prin
limbaj, atunci vedem că nu există aproape nici un moment lipsit de comunicare.
63
Etude sur l’emploi du temps et les activités des personnes - Centre d’Etude des Supports de Publicité,
CESP, 1979, apud Laurenţiu Şoitu, op.cit., p. 52.

36
 1.6. Lingvistică / vs/ semiologie.
Limbajul este modul de comunicare prin excelenţă, dar nu singurul. El coexistă
alături de toate celelalte moduri de comunicare. Saussure a observat pe bună dreptate
posibilitatea utilizării metodelor lingvisticii şi pentru alte modele de comunicare, lansând
proiectul unei teorii generale a sistemelor de semnificare, pe care o va numi semiologie.
Foarte mulţi analişti au aderat la această pistă de cercetare, continuându-se cu apariţia
altor semiologii precum cea a publicităţii, a presei, a vestimentaţiei, a imaginii, a
obiectelor, a gesturilor, a timpului, etc.
Concurenţa dintre lingvistică şi semiologie, dintre limbaj şi alte sisteme de
comunicare continuă să divizeze lumea cercetătorilor.
Unii, precum Ferdinand de Saussure, arată că limba este cel mai important sistem
de semnificare, dar nu este decât unul dintre aceste sisteme, aşa încât lingvistica nu este
decât o ramură a semiologiei. Nici un sistem nu are prioritate asupra celorlalte, toate fiind
dependente de legile generale ale semiologiei, utilizând aceleaşi structuri fundamentale.
Alţii consideră că limba ar păstra primordialitatea asupra celorlalte sisteme de
comunicare, pentru că ea posedă trăsăturile specifice - dubla articulare a limbajului - şi
pentru că de ea este nevoie pentru a descrie celelalte sisteme de semnificare.
Comunicarea mesajelor nonverbale presupune existenţa limbajului verbal, ele fiind fie
însoţite de mesaje verbale, fie “traduse” în mesaje verbale. Dar nu toate formele de
comunicare solicită traducerea în limbaj verbal. Ne gândim la mesajul muzical, ori la cel
pictural.
Există un anume imperialism lingvistic. Dar trebuie să acceptăm ideea că, dacă
lingvistica are un rol considerabil în sfera comunicării, ea nu o poate acoperi în întregime.
Lingvistica rămâne în general la problemele de cod ale mesajului, iar semiologia, care se
vrea model principal de comunicare, se reduce la semnificaţia comunicării. E nevoie de
alte componente, de triada semiotică sintaxă, semantică, pragmatică, pentru a completa
acest model.
2. Comunicarea nonverbală
Afirmaţia conform căreia comunicarea este un fenomen multicanal sau plurimodal
este deja de domeniul banalităţii.
Între două persoane, comunicarea nu se reduce la schimburi de natură verbală.
Mai precis, „în timpul unei acţiuni faţă în faţă, de exemplu, fiecare interlocutor emite (şi
primeşte) un enunţ total, eterogen, rezultat al combinării, în general sinergice, a mai
multor elemente”64. Pe aceeaşi linie se înscrie şi Barlund, care afirma că „Numeroase din
semnificaţiile umane - chiar majoritatea lor - sunt conturate prin atingere, expresie,
gesturi, expresie facială, cu sau fără ajutorul cuvintelor. Indivizii se observă reciproc,

64
Cosnier J., Brossard, A., « La communication nonverbale : cotexte ou contexte ? » în Cosnier J., Brossard
A. (eds), La communication nonverbale, Neufchâtel, Délachaux et Niestlé, 1984, p. 5.

37
ascultând pauzele şi intonaţia, observând vestimentaţia, privirile sau tensiunea facială, tot
aşa cum iau în consideraţie cuvintele”65.
Vedem astfel cum „comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepţia
celor verbali) prezenţi în contextul unei situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care
conţin un mesaj potenţial”66.
Intervin aici elemente de natură paralingvistică, precum intonaţia, mimica,
gestica, proxemica, kinezica, care pot modifica ori influenţa mesajul şi interacţiunea.
Oamenii nu vorbesc numai prin cuvinte, ci şi prin corpul lor, prin organizarea spaţiului, a
timpului, a obiectelor înconjurătoare, elemente pe care E.Hall le-a numit limbajul
silenţios. Un asemenea limbaj silenţios prezintă şi anumite trăsături ale limbajului verbal,
având calitatea de a fi un cod arbitrar, dar este şi expresie a unei culturi, specificitatea
acesteia. Prezenţa limbajului nonverbal a condus la axioma paloaltistă că este imposibil
să nu comunici67.
Similitudini şi diferenţe Comunicarea Comunicarea
verbală nonverbală
Se bazează pe un set de simboluri acceptate cultural + +
Sunt mesaje personale, subiective + +
Semnificaţia indicilor este, în general, similară + +
Este guvernată de factori biologici, dificil de controlat - +
Este continuă - +
Este prima învăţată - +
Are un impact emoţional mai puternic - +
Are reguli fixe + -
Corespunde unui cod analogic - +
Corespunde unui cod digital + -

Jeanine Beanichon afirmă că „ea asigură derularea fluidă a interacţiunii în jocul

subtil al poziţionărilor mutuale”68. Atunci când comunicarea nonverbală vehiculează
informaţii referenţiale, referitoare la tema tratată, este vorba de cotext. Când vehiculează
informaţii despre interlocutorii care interacţionează şi despre situaţia de enunţare este
vorba de context.
Este dificil de definit comunicarea nonverbală, ea fiind pluricanală şi plurimodală.
Dacă ar fi să definim comunicarea nonverbală, ea ar fi reprezentată de orice element ce
intră în componenţa unui fenomen comunicativ şi care nu ţine în mod direct de
comunicarea orală ori scrisă69.

65
Barlund, C., “A Transactional Model of Communication” în Sereno şi Mortenson (eds), Foundations of
Communication Theory, London, Harper & Row, 1970, p. 67.
66
Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p. 32.
67
Vezi şi lucrarea lui Septimiu Chelcea (coord.), Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Bucureşti,
Editura Tritonic, 2004.
68
Beaunichon, Janine, op.cit., p. 41.
69
Jean-Claude Martin, Communiquer. Mode d'emploi, Marabout, 2002, p. 26.

38
 Comunicarea nonverbală este mai bogată şi mai complexă decât cea verbală,
pentru că, alături de gesturi, această comunicare tăcută înglobează şi spaţiul în care ne
desfăşuram activitatea, codurile de recunoaştere specifice comunităţii căreia îi aparţinem,
jocul distanţelor interpersonale, postura globală ori parţială, precum şi o serie de elemente
artificiale create de om, precum parfumurile, veşmintele, accesoriile: Toate acestea vor
influenţa comunicarea noastră, fără ca noi să fim pe deplin conştienţi de puterea
comunicaţională a acestor elemente.
2.1. Structura comunicării nonverbale. Dacă limbajul verbal foloseşte un
număr limitat de sunete şi de reguli care îl fac comprehensibil, comportamentul
nonverbal nu are reguli fixe, ceea ce face ca expresia celuilalt să fie rareori interpretată de
o manieră sigură. Limbile nonverbale, ca de pildă limbajul surdo-muţilor, fac excepţie.
2.2. Axiomele comunicării nonverbale
Septimiu Chelcea, Loredana Ivan şi Adina Chelcea70 consideră, pe bună dreptate,
că „limbajul nonverbal şi limbajul verbal operează împreună”, sprijinindu-se reciproc în
procesul comunicării umane şi avansează axiomele comunicării nonverbale în strânsă
corelaţie cu axiomele comunicării verbale, stabilite de reprezentanţii Şcolii de la Palo
Alto. Acestea sunt:
1. Comunicarea nonverbală este filogenetic şi ontogenetic primordială.
2. În comunicarea interpersonală directă nu este posibil să nu comunicăm
nonverbal.
3. Comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane
şi nu trebuie analizată independent de comunicarea verbală.
4. Comunicarea nonverbală este multicanală şi se realizează printr-un sistem de
semne şi semnale (discrete şi analogice), de coduri şi canale, fiind necesară analiza sa
globală.
5. În comunicarea nonverbală, semnificaţia semnelor transmise multicanal trebuie
contextualizată şi stabilită în termenii probabilităţilor.
2.3. Structura comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbală este una de tip multicanal, folosind combinaţii de semne
şi de coduri.
J.Ruesch şi W.Kees 71 propun una dintre cele mai vechi clasificări ale comunicării
nonverbale în trei categorii: 1. limbajul semnelor, incluzând gesturile; 2. limbajul
acţiunilor, incluzând mişcările corpului din cadrul diferitelor activităţi umane (de tipul
alergării, hrănirii, etc.) şi 3. limbajul obiectelor, care vizează dispunerea intenţionată ori
nu a obiectelor în spaţiu cu scopul utilizării lor.
70
Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, Bucureşti,
comunicare.ro, cursuri universitare, 2005, p. 32-33.
71
Ruesch, Jurgen, Kees, Weldon, Nonverbal Communication: Notes on the Visual Perception of Human
Relations, Berkelz: Universitz of California Press, 1956, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit.,
p.35.

39
 De la această primă încercare de clasificare a comunicării nonverbale, uşor
nediferenţiată, amalgamând tipuri de comunicare diferite şi ignorând altele, s-a ajuns, în
literatura de specialitate, la clasificări mult mai nuanţate, exemplu clasificarea
comportamentelor nonverbale propusă de P.Ekman şi W.V.Friesen72:
Tipuri de comportamente nonverbale Caracteristici ale comportamentelor
nonverbale
1. Embleme: mişcări care substituie cuvintele
2. Ilustratori: mişcări care acompaniază
vorbirea şi o accentuează, o modifică, o
punctează, etc.
3. Reglatori: mişcări ce menţin sau semnalează
o schimbare a rolurilor de ascultător-vorbitor.
4. Expresii faciale.
5. Adaptori: automanipulări sau manipulări ale
obiectelor legate de nevoile individuale sau de
starea emoţională a persoanelor.
1.Utilizarea
Condiţii externe
Relaţia cu comportamentul verbal
Conştient Intenţionalitate
Feedback extern
Tipul de informaţie transmisă
codificată idiosincretic;
sens;
informativă;
comunicativă;
interactivă.
2. Originea
Răspuns înnăscut
Învăţat în mod special
Învăţat social şi cultural
3. Codificarea
Acte codificare extrinsec
Acte codificate arbitrar
Acte codificate iconic
Acte codificare intrinsec

2.4. Conţinutul comunicării nonverbale. Comunicarea nonverbală facilitează

transmiterea de informaţii asupra sentimentelor noastre şi asupra relaţiilor noastre cu
ceilalţi. Ea transmite informaţii afective.
2.5. Durata comunicării nonverbale. Dacă comunicarea verbală are o durată pe
care o putem estima exact, pentru că începutul şi sfârşitul sunt clar definite (fie grafic prin

72
Druckman, Daniel, Rozelle, R. M. şi Baxter, J. E., Nonverbal Communication. Survey. Theory and
Research, Beverly Hills: Sage Publications Inc., apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.36.

40
punct, fie prin intonaţie specifică), comunicarea nonverbală durează atâta timp cât
participanţii la actul de comunicare sunt conştienţi unii de alţii. Protagoniştii emit fără
încetare semnale nonverbale şi de aceea este imposibil să nu comunici.
2.6. Controlul comunicării nonverbale. Comunicarea verbală este secvenţială.
Emiţătorul poate, în mod conştient, să determine mesajul pe care îl transmite.
Comunicarea nonverbală utilizează mai multe canale în mod simultan şi astfel este
paralelă. De aceea este dificil să controlezi în acelaşi timp mai multe mesaje nonverbale
(de ex. mimica, calitatea vocii, gesturile, ţinuta corporală etc.).
2.7. Funcţiile comunicării nonverbale
O trecere în revistă a literaturii de specialitate scoate în evidenţă următoarele
funcţii, aşa cum apar ele în concepţia diverşilor cercetători:
Paul Ekman73 stabileşte cinci funcţii ale comunicării nonverbale:
- repetarea (dublarea comunicării verbale),
- substituirea (înlocuirea mesajelor verbale),
- completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, spre o mai bună
decodificare a lor),
- accentuarea / moderarea (evidenţierea mesajului verbal prin amplificarea ori
diminuarea sensului celor spuse),
- contrazicerea (transmiterea de semnale opuse mesajului verbal).
Michael Argyle74 găseşte patru funcţii ale comunicării nonverbal:
- exprimarea emoţiilor:
- transmiterea atitudinilor interpersonale (dominaţie, supunere, plăcere,
neplăcere, etc.)
- prezentarea personalităţii:
- acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru atenţionare.
Sintetizând cele prezentate anterior, putem concluziona ca funcţiile comunicării
nonverbale sunt în număr de şase: redundanţă, complementaritate, accentuare,
coordonare, substituţie, contradicţie.
2.7.1. Redundanţa apare pentru că fiinţa umană încearcă să reducă orice stare,
sentiment de insecuritate. Acest lucru se poate face trimiţând mai multe semnale
conţinând acelaşi mesaj, pentru a fi sigur că unul dintre ele va ajunge la destinatar şi va fi
decodat corect. Redundanţa arată că trimitem mai multă informaţie decât e necesar.
Exemplu: tatăl îi spune copilului său “vreau ca tu să mă asculţi!”, îl priveşte foarte sever
şi ridică un deget ameninţător.

73
Cf. Ekman, Paul, „Communication through nonverbal behavior: A source of information about an
interpersonal relationship” în S.S.Tomkins şi C.E.Izard (eds) Affect, Cognition and Personalitz, New York:
Springer, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.38.
74
Argyle, Michael, Bodily Communication, London, Methuen, 1975, apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea
A. , op.cit., p.38.

41
 2.7.2. Complementaritate apare în momentul în care mesajul nonverbal îl
completează pe cel verbal, informaţia nefiind completă decât prin asamblarea celor două
componente. Indicaţiile de mărime prin utilizarea mâinilor sunt un exemplu.
2.7.3. Accentuarea este semnalul nonverbal utilizat pentru a sublinia anumite
puncte, idei din mesajul verbal. Contrar complementarităţii, mesajul poate fi înţeles şi
atunci când semnalul nonverbal lipseşte (din punctul de vedere al conţinutului, el estre,
deci, redundant). Semnalul nonverbal poate accentua (de ex. o articulare accentuată în
mod special) sau relativiza (de ex. vorbind într-un mod ezitant). Exemplu: “te sfătuiesc să
consulţi un psihiatru” cu accentuare pe cuvântul “psihiatru”. Se accentuează adesea ceea
ce este foarte important sau demn de reţinut.
2.7.4. Coordonarea. Există două tipuri de coordonare a mesajelor prin semnale
nonverbale.
Nonverbalul pentru verbal: printr-un anumit semn cu capul pot să încurajez pe
cineva să vorbească, prin alt semn pot să îi arăt plictiseala mea şi să îl determin să se
oprească.
Nonverbalul pentru nonverbal: un semnal nonverbal al persoanei A induce un
semnal nonverbal la persoana B. Pot să semnalez, de exemplu, printr-un surâs intenţia
mea de a mă împăca cu cineva şi să încerc să obţin de la interlocutorul meu un surâs ca
răspuns şi ca semnal de reconciliere.
2.7.5. Substituţia. Semnalul verbal este înlocuit printr-un semnal nonverbal.
Exemplu: tatăl lansează o privire severă, dar fără a spune nimic. În afara situaţiilor în care
cuvintele lipsesc sau sunt inutilizabile (de exemplu zgomotul), substituţia mesajelor
verbale cu semnale nonverbale poate fi efectuată atunci când normele şi convenţiile le-ar
interzice pe primele (de exemplu ridicarea ochilor către cer atunci când nu suntem de
acord cu cuvintele unei a treia persoane sau când nu am dori să spunem în mod direct
ceva unui superior).
2.7.6. Contradicţia. Poate să existe contradicţie între semnele verbale şi
semnalele nonverbale sau între diferitele semnale nonverbale atunci când:
- emiţătorul doreşte să mascheze un anumit sentiment, dar nu reuşeşte;
- emiţătorul vrea în mod conştient să relativizeze o declaraţie (de exemplu fraza
“este o performanţă remarcabilă” spusă pe un ton acid).
2.8. Semnalele nonverbale. Există mai multe semnale nonverbale dintre care
cităm:
- expresia paralingvistică
- mimica
- privirea
- surâsul
- râsul
- utilizarea spaţiului

42
 - gesturile.
2.8.1. Expresia paralingvistică. Există două grupuri de expresii paralingvistice:
- expresii paralingvistice caracteristice vocii (înălţime, forţă, tempo, ritm,
rezonanţă)
- expresii paralingvistice de tipul sunetelor (fluierat - cu o utilizare codificată în
sport şi în domeniul militar, fluieratul s-a putut dezvolta ca un limbaj
alternativ, menit să se substituie total vorbirii atunci când distanţa dintre
interlocutori e prea mare -, râs, suspin, plâns, geamăt, căscat, şuşotit,
exclamaţii ca “ah”, “oh”, “mmm”, “îhî”, etc.
2.8.2. Kinezica
Antropologul american Ray Birdwhistell 75, profesor la universităţile din
Philadelphia, Washington şi Toronto, este cel care propune termenul kinezică pentru a
desemna „studiul mişcărilor corpului în corelaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării
interpersonale”76. Kinezica este astfel studiul semnelor comportamentale emise natural
sau cultural. Ch.Baylon şi X.Mignot77 arată că această disciplină „a aplicat metodele
lingvisticii structurale la sistemul de semne, fără a le disocia de interacţiunea verbală”.
2.8.2.1. Mimica
În cadrul acestor mişcări, mimica ocupă un loc predominant.
Mimica are un loc privilegiat printre mijloacele de comunicare între două
persoane. Prin mimică înţelegem formele de expresie ale feţei servind la comunicarea
emoţiilor şi a intenţiilor în context social. O întrebare importantă este aceea de a şti dacă
expresia emoţiilor prin mimică este înnăscută şi universală sau este dobândită şi specifică
diverselor culturi. Charles Darwin s-a întrebat dacă expresia emoţiilor s-a dezvoltat de-a
lungul istoriei evoluţiei speciilor. Asta ar însemna că dezvoltarea emoţiilor este
determinată în mod genetic şi că emoţiile sunt exprimate peste tot în acelaşi fel, sunt
universale (exemplu masca comică şi masca tragică din teatrul antic). Darwin a enumerat
şase metode, care în mare parte sunt încă actuale, cu care putem studia dacă expresia
sentimentelor este universală:
- analiza expresiilor emoţiilor într-o altă cultură;
- compararea interculturală a expresiilor emoţiilor;
- observarea expresiilor emoţiilor la copii (Darwin credea că această metodă
este foarte promiţătoare, căci copiii nu pot să îşi controleze emoţiile (mai ales

75
Ray Birdwhistell, apropiat al lui Margaret Mead şi Gregory Bateson, interesat de analiza ţinutei corpului
şi a gesticii, integrat echipei de la Palo Alto, devine celebru datorită unui studiu extrem de minuţios şi
interesant al unei secvenţe de nouă secunde de film, „ţigara lui Doris”, analiză exemplară care ilustrează
axioma comunicaţională conform căreia gesturile, limbajul vorbit, atingerile, mirosul, spaţiul şi timpul
reprezintă, toate, moduri de manifestare ale unui sistem de comunicare integrator.
76
Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.41.
77
Christian Baylon, Xavier, Mignot, La communication, Paris, Nathan Université, 2003, p, 145.

43
 să ţi le reprime ori să le atenueze). Astfel, expresia emoţiilor nu ar fi
influenţată de experienţe specifice unei anumite culturi).
- observarea expresiei emoţiilor la orbii şi la surzii din naştere, care nu pot imita
emoţiile pe care le-au văzut la alte persoane;
- observarea expresiei emoţiilor la bolnavii mintali. Darwin arată că, precum
copiii, bolnavii mintali resimt puternic emoţiile şi nu pot să şi le reprime.
Pe de o parte, există cu adevărat indici puternici care arată că anumite emoţii
fundamentale, ca de exemplu bucuria, furia, tristeţea, sunt universale şi transmise în mod
genetic. Totuşi, emoţiile nu sunt exprimate fără control, aşa cum arată şi Darwin.
Expresia emoţiilor este supusă unor “reguli de prezentare” şi este controlată în mod
conştient. Există de asemenea în anumite culturi regula prezentării conform căreia nu este
permisă exprimarea furiei sau a tristeţii în public.
Anumiţi autori arată că exprimarea emoţiilor are o funcţie de comunicare socială.
A surâde, de pildă, arată că ”sunt într-o dispoziţie amicală” sau poate reprezenta un semn
de reconciliere. Astfel, emoţia nu se exprimă decât când sunt prezente alte persoane, căci,
fără prezenţa lor, această expresie nu ar avea sens.
2.8.2.2. Oculezica (contactul vizual)
Există două forme principale de comportament în ceea ce priveşte direcţionarea
privirii: a privi, a fixa cu ochii şi a întoarce privirea. S-a constatat recent că, copiii învaţă
numele obiectelor urmărind privirea părinţilor în direcţia obiectului numit şi nu privindu-i
direct pe părinţi. Privirea este primul gest de întâlnire şi de intrare în comunicare cu
celălalt. Privirea este un gest în strânsă corelaţie cu distanţa. În zona socială apropiată
(1,50 m -1,80 m) în interacţiunea cu un necunoscut, petrecem 60% din timp privindu-l pe
celălalt. Dar privirile reciproce (a se privi unul pe altul în acelaşi timp) nu ocupă decât
30% din timp. Atunci când cineva vorbeşte, îşi priveşte mai puţin interlocutorul (41% din
timp) decât atunci când ascultă (75% din timp)78.
Şi privirea este conotată cultural: în cultura europeană, atunci când vorbim sau
când ascultăm, privim interlocutorul. Deturnarea privirii poate semnifica, în acest caz,
timiditate, evitare, instabilitate ori, poate, reflecţie profundă. Privirea directă poate indica
atenţia, dar poate fi, în anumite situaţii, extrem de agresivă.
Vedem, astfel, cum privirea facilitează comunicarea în situaţii clare, dar o poate
bloca în situaţii ambigue.

2.8.2.2.1. Funcţiile privirii

78
Cf. Jean-Claude Martin, op.cit., p. 44.

44
 Analizând privirea, Michael Argyle şi Janet Dean79 ajung la concluzia că aceasta
are mai multe funcţii:
- căutarea informaţiei: indivizii caută un răspuns al acţiunilor lor în ochii
celorlalţi cu scopul adaptării strategiilor lor comunicaţionale;
- semnalarea deschiderii canalului de comunicare, contactul la nivelul privirii
incluzând obligaţia de a interacţiona;
- ascunderea şi exhibiţionismul; persoanele retrase care evită contactul vizual, dar
şi reversul acestora, cei care vor cu tot dinadinsul să atragă privirile;
- stabilirea, confirmarea relaţiilor sociale (atracţie, supunere, dominaţie,
admiraţiei, etc).
Pornind de aici, Dale C. Leathers80 stabileşte şase funcţii ale modalităţilor de a
privi:
- funcţia atenţiei, interlocutorii acordându-şi reciproc sau unilateral atenţie;
- funcţia reglatoare, prin care se marchează începutul şi sfârşitul comunicării;
- funcţia de putere, prin care se manifestă emoţiile pozitive sau negative;
- funcţia de formare a impresiei, ce comunică modul în care individul doreşte să
fie văzut, perceput;
- funcţia persuasivă, de sporire a credibilităţii prin menţinerea contactului vizual.

2.8.2.2.3. Surâsul
Surâsul este manifestarea principală a salutului social. El semnalează faptul că
suntem gata pentru un schimb social. El reprezintă un fel de “amortizor de agresiune”.
Surâsul poate, totuşi, în funcţie de situaţie şi de regulile de prezentare, să însemne multe
lucruri, ca bucurie, stânjeneală, insecuritate sau prietenie. El poate traduce o dispoziţie
pozitivă, dar şi una negativă. Se vorbeşte astăzi de surâsul social, profesional ca semn de
deschidere şi încurajare a comunicării (surâsul vânzătoarei, al funcţionarului de bancă,
etc.). Deseori, acest surâs profesional este decodat ca nesincer şi fals.
În literatura de specialitate se mai vorbeşte şi de surâsul asimetric sau crispat,
considerat un fel de rictus. El apare în situaţii dificile, marcând timiditatea ori o stare
încurcată, jenată.
În clasificarea stilurilor de surâs, Edward Philips, BA, DDS81 aminteşte:
- surâsul comisural, cel mai frecvent, observat la 67% din populaţie. Este vorba
de surâsul clasic, asociat, din punctul de vedere al formei, cu arcul lui Cupidon şi
remarcat la celebrităţi ca Jerry Seinfeld, Dennis Quaid, Jennifer Aniston, Frank Sinatra,
Jamie Lee Curtis ori Audrey Hepburn.

79
Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 66.
80
Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 69.
81
www.cda-adc.ca/jadc/vol-65/issue-5/252.html

45
 - surâsul terminat în ghimpe, prezent la 31% din populaţie, forma buzelor fiind
vizualizată ca un diamant. Printre celebrităţile cu surâs terminat în ghimpe îi amintim pe
Elvis, Tom Cruise, Drew Barrymore, Sharon Stone, Linda Evangelista et Tiger Woods.
- surâsul complex este mai rar, caracterizând doar 2% din populaţie. Dintre
celebrităţile cu surâs complex amintim pe Julia Roberts, Marilyn Monroe, Will Smith ori
Oprah Winfrey.
Dacă acesta este punctul de vedere al stomatologilor, specialiştii în comunicare
sunt infinit mai nuanţaţi, Ekman decodând aproape 50 de surâsuri diferite 82. Horst H.
Rückle83 analizează şi descrie opt tipuri de zâmbete:
- zâmbetul voit, fabricat, chinuit
- zâmbetul dulceag
- zâmbetul „pe sub mustaţă”
- zâmbetul relaxat
- zâmbetul strâmb (denumit şi zâmbetul subalternului)
- zâmbetul care exprimă frica
- zâmbetul condescendent, resemnat

Surâsul îmblânzeşte
„Surâsul este un important mod de comunicare nonverbală. El are
drept efect principal pe acela de a aduce la cunoştinţa interlocutorului
starea internă a unei persoane (dispoziţiile sale psihice). În toate
culturile unde el a fost studiat, surâsul este interpretat mai întâi ca
exprimând bucuria, veselia. Dar nu numai. Psihologul Paul Ekman a
recenzat 19 sensuri diferite ale surâsului! Putem într-adevăr surâde sub
imperiul fricii, sau din dispreţ ori ironie. În acest ultim caz, surâsul este
sensibil diferit: o parte a gurii este mai deformată decât cealaltă…
O a doua funcţie a surâsului este de a suscita la celălalt atitudini
pozitive. Cercetătorii au constatat astfel că în timpul unui proces, dacă
delictul este minor, acuzatul care surâde este acuzat cu mai multă
îngăduinţă. Înţelegem astfel caracterul paradoxal al rezultatelor unui alt
studiu, realizat în laborator. Subiecţii au avut tendinţa de a surâde mai
frecvent unui partener de experiment, şi când au fost preveniţi că acesta
era prietenos, şi când li s-a spus că era mai degrabă dezagreabil,
comparativ cu subiecţii cărora nu li s-au făcut nici un fel de precizări. O
interpretare posibilă este că, în faţa unei persoane amicale, subiecţii au
surâs în mod spontan, în timp ce, în faţa unei persoane ostile, ei au surâs

82
Cf. Jean-Claude Martin, op.cit., p. 46.
83
Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 63.

46
 în mod voit, cu scopul de a convinge această persoană de bunăvoinţa şi
de spiritul lor deschis.
Surâsul este contagios. Un studiu făcut asupra oamenilor politici
americani arată că atunci când aceştia zâmbesc induc, în general, un
comportament identic în rândul telespectatorilor, indiferent de orientările
lor politice. De altfel, un surâs urmat de reciprocitate persistă mult mai
mult timp.
Last but not least, studiile asupra surâsului arată că femeile surâd mai
mult decât bărbaţii. Ceea ce poate fi constatat chiar şi în publicitate!”84

2.8.2.2.4. Râsul. Râsul exprimă bucuria. Numai oamenii pot râde. Este un
mecanism fundamental înnăscut. Oamenii râd de foarte tineri, chiar dacă sunt surzi ori
muţi. Râsul poate exprima o dispoziţie pozitivă (a râde cu cineva, a râde de o glumă) sau
o dispoziţie negativă (a râde de cineva).
Plecând de la sugestia diverselor tipuri de râs, aşa cum sunt ele prezentate în site-
ul cnetter1@swarthmore.edu, propunem următoarea tipologie, fără pretenţia că ar fi
exhaustivă:
Tip Caracteristici
Hohot de râs Explozie de râs
Râs aprobator
Râs comunicativ sau
contagios
Râs de atitudine Râs încurcat sau timid
Râs defensiv
Râs dement Râs nebun şi dureros
Râs deplasat Râs prost contextualizat, neadaptat situaţiei de comunicare
Râs dispreţuitor Care dovedeşte dispreţ faţă de persoana de care se râde
Râs forţat Râs din obligaţie
Râs hăhăit vulgar
Râs scrâşnit Râs amar
Râs idiot Considerat stupid
Râs ironic Râs foarte dezagreabil pentru cel care îi cade victimă
Râs înăbuşit Râs discret.
Râs înţepat, rece, sec Râs din vârful buzelor, marchează timiditatea ori lipsa
dorinţei de a râde.
Râs nebun Râs necontrolat, nestăpânit
Râs nervos Râs convulsiv
Râs răutăcios Râs neplăcut

84
Bella M. DePaulo, „Nonverbal Behavior and Self-presentation” în Psychological Bulletin, Vol. 11, Nr. 2,
martie 1992, apud Philippe Cabin (coord.), La communication. Etats des savoirs, Paris, PUF, Editions
Sciences Humaines, 1998, p. 108.

47
Râs senzual
Râs strident, ascuţit Râs sonor şi vesel
Râs triumfător
Râs vesel Râs provocat de joc, plăcere ori bucurie
Râs zeflemitor, Râs dezagreabil
batjocoritor
Râs zgomotos Remarcat uşor, trece drept vesel şi convivial

Pe lângă acestea, cei trei autori ai lucrării Comunicarea nonverbală. Gesturile şi

postura85 arată că prin râs se poate accentua o anumită vocală, accentuare plină de
semnificaţii, aproape general valabile în cultura europeană. Astfel,
- râsul în „a” (haha) exprimă bucuria, lipsa stresului şi este contagios;
- râsul în „e” (hehe) (râs behăit) necontagios, exprimă dispreţul, batjocura,
ameninţarea;
- râsul în „i” (hihi) (râs de gâsculiţă) deseori involuntar, exprimă o bucurie
răutăcioasă, reţinută;
- râsul în „o” /hoho) este asociat cu uimirea şi cu dispreţul, putând exprima o
doză de neîncredere;
- râsul în „u” (huhu) exprimă teamă, spaimă.
„Prin cultură cele două componente (surâsul şi râsul, n.n.) s-au nuanţat foarte
mult. Limba română are circa 360 de epitete pentru a califica estetic zâmbetul şi
aproximativ 325 de epitete pentru a reda caracteristicile şi particularităţile psihice ale
persoanei care râde”86.
2.8.6. Proxemica sau percepţie şi utilizarea spaţiului
Şi spaţiul este un mijloc important de comunicare. Termenul de proxemică a fost
propus de Edward T.Hall, având ca bază de reflecţie studiile lui Whorf şi Sapir.
2.8.6.1. Distanţele sociale
Distanţa dintre persoane este purtătoare de semnificaţii culturale. Se vorbeşte de
culturi de contact (cultura arabă ori culturile mediteraneene) şi de culturi de noncontact
(cultura nord-americană ori cea nord-europeană). În culturile de contact, atingerile
corporale sunt permise atât în spaţiul public, cât şi în cel privat. Culturile de noncontact
sunt extrem de rigide şi nepermisive din punctul de vedere al contactului ori apropierii
prea mari între persoane.
Distingem următoarele distanţe sociale:
- distanţă intimă (contact corporal, zona antebraţului) până la 45 cm. Aşa cum
arată Jean-Claude Martin87, în această zonă, relaţiile sunt apropiate, intime. Distanţa
permite îmbrăţişarea celuilalt. Este rezervată persoanelor care sunt în relaţii de

85
Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 85.
86
Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 61.
87
Cf. Jean-Claude Martin, Communiquer. Mode d'emploi, Marabout, 2002, p. 33.

48
familiaritate, fiind o zonă foarte bine apărată. Este zona secretelor, a şuşotelilor. Din
punct de vedere cultural această zonă este cel mai adesea utilizată de sudici, care nu
resping atingerile. În general, dacă un străin pătrunde în această zonă, este considerat ca
un intrus, atitudinea sa fiind decodată ca agresivă ori dominatoare.
- distanţă personală de la 45cm. până la 120 cm. Este distanţa pritenilor care îşi
vorbesc, este o zonă de convivialitate, în cadrul căreia interlocutorii nu au de ce să se
teamă unul de celălalt. Dacă această zonă relaţională este deschisă, ea permite intrarea
unei a treia persoane şi integrarea sa în comunicare. În schimb, dacă este închisă
(interlocutorii sunt în poziţie de faţă în faţă), bariera va fi greu de trecut. Limita
imaginară, care limitează acest teritoriu, poartă numele de perispaţiu, iar pătrunderea în
acest perispaţiu este echivalentă cu acceptarea atingerii celuilalt.
- distanţă în societate de la 120 până la 350 cm. (ex. vizite la muzee, ferme
etc.). Este zona relaţionărilor obişnuite, curente. Este distanţa standard a schimbului, a
interviului.
- distanţa oficială mai mare de 350 cm. (de ex. politicieni şi electori, patroni şi
angajaţi etc.). Rar utilizată în schimburile dintre două persoane, această zonă este cea a
discursurilor, a luărilor de cuvânt în public. Comunicarea directă devină dificilă într-un
asemenea teritoriu, schimburile fiind puţin personalizate.
În interiorul teritoriilor, distanţele dintre participanţii la actul de comunicare
sunt cele care influenţează relaţiile, schimbarea zonei conducând la modificarea tipului de
relaţie comunicaţională. Distanţele sunt conotate cultural.
Edward Hall consideră că există trei tipuri de spaţii: fixe, semifixe şi dinamice
88
(variabile) . Teritoriul locuit de un popor este un spaţiu fix. Casa ori apartamentul
reprezintă, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, un spaţiu fix. Palatul tradiţional,
sălile moderne de aşteptare, anumite spaţii sociofuge, ca sălile de aşteptare din gări,
spitalele sunt spaţii cu organizare semifixă, şi au ca efect menţinerea izolării indivizilor.
Alte spaţii, de data asta sociopete, precum terasele cafenelelor, provoacă contactul dintre
indivizi. Spaţiile cu organizare variabilă sunt specifice Extremulului-Orient. În Japonia
pereţii caselor sunt mobili, se deschid şi se închid în funcţie de diversele activităţi
domestice.
Modul în care aranjăm spaţiul din jurul nostru este semnificativ din punct de
vedere cultural şi psihologic89.
2.8.6.2. Teritoriile
Ca şi animalele, omul îşi marchează teritoriul, şi-l apropriază. Teritoriile noastre,
arată Jean-Claude Martin90 sunt definite prin legi, uzaje sau necesităţi funcţionale, care ne
apără de intruziuni. Este cunoscut faptul că schimbarea biroului la locul de muncă are ca
88
Edward Hall, 1968
89
Vezi minunata lucrare a lui Edward Hall, Au-delà de la culture, Paris, Seuil, 1976.
90
Cf. Jean-Claude Martin, op.cit., p. 30.

49
urmare directă pierderea reperelor, a tabieturilor şi implicit diminuarea eficacităţii şi a
productivităţii. „Teritorialitatea” noastră, după expresia lui Marshall McLuhan, este o
extensie a fiinţei noastre. Vorbim despre maşina „noastră”, biroul „nostru”, camera „mea”
etc., eul întinzându-se astfel asupra obiectelor din jurul nostru.
Literatura de specialitate menţionează existenţa a trei tipuri de teritorii:
- teritoriul tribal: Apartenenţa la „trib”, adică la comunitatea de referinţă, trece
prin semne de recunoaştere foarte specifice. Comunitatea românilor îşi are drapelul său,
limba, imnul, mâncărurile tradiţionale, obiceiurile, etc. Cluburile, asociaţiile au propriile
reglementări, practicând tot felul de ritualuri (întruniri, comemorări, etc.). Membrii lor
trebuie să îşi respecte obligaţiile, asigurându-şi astfel apartenenţa la colectivitatea
respectivă. Întreprinderea ilustrează şi ea acest tip de teritoriu, pătrunderea în spaţiul ei
fiind marcată pentru cei din exterior prin însemne speciale (badge-ul „vizitator” de
exemplu). Teritoriul tribal al timpurilor moderne, arată Ch. Baylon şi X. Mignot, este
partea stadionului ocupată de suporterii echipei locale. La fiecare meci asistăm la
înfruntarea, deseori foarte violentă, a suporterilor echipelor adverse, care „luptă” pentru
a-şi apăra imaginea de grup: la fiecare gol, strigăte, cântece, dansuri primitive, gesturi
războinice.
- teritoriul familial: Apartamentul, casa sunt teritoriile naturale ale familiei,
recunoscute şi protejate de lege. Numele familiei, afişat pe uşa de la intrare sau pe cutia
de scrisori, este un mod de marcare a teritoriului familial. În cadrul acestui teritoriu
familial, există sub-teritorii: teritorii comune tuturor membrilor familiei (sufrageria),
teritorii individualizate (camera copiilor, camera părinţilor).
- teritoriul personal: În interiorul teritoriului familial, fiecare membru al familiei
îşi are locul recunoscut şi acceptat de restul membrilor (scaunul tatei la masă, fotoliul
bunicii, etc.).
Există proximităţi pozitive şi proximităţi negative: ne place să locuim lângă un
parc şi nicidecum lângă un cimitir. Ansamblul proximităţilor pozitive determină teritoriul
ales constituit din proximităţile alese de individ. Teritoriul suportat este constituit din
proximităţile nedorite de individ şi pe care le are de îndurat.
2.8.6.3. Cei trei C în jurul unui birou
În comunicarea socială de tip organizaţional, instituţional, partenerii la actul de
comunicare îşi stabilesc clar teritoriile prin poziţionarea spaţială. Astfel, vom avea trei
poziţionări posibile, pline de semnificaţii comunicaţionale:
Teritorii de Confruntare: interlocutorii sunt de o parte şi de alta a mesei (părţi
opuse). Cele două teritorii sunt bune delimitate. Fiecare interlocutor îşi păzeşte bine

50
avutul (documente, dosare, notiţe, ilizibile pentru interlocutor). Cel care face o mişcare de
aplecare în faţă, impietează asupra teritoriului celuilalt.
Teritorii de Cooperare: cei doi interlocutori sunt în unghi drept (margine lângă
margine a mesei, biroului). Ei nu impietează frontal asupra teritoriului celuilalt.
Documentele nu sunt apărate strict, se poate face schimb de documente.
Teritorii de Colaborare: interlocutorii sunt de aceeaşi parte a mesei, umăr lângă
umăr. Teritoriul este comun. Ei îşi împart documentele, uitându-se la aceleaşi dosare,
hârtii...
2.8.7. Gesturi91. Gesturile conţin mişcările, ţinuta capului, a braţelor, a mâinilor, a
corpului, a picioarelor. Distingem cinci categorii de gesturi:
- simboluri – gesturi direct traductibile în limbaj;
- ilustratori – gesturi ce completează limbajul;
- indicatori ai sentimentelor – expresia emoţiilor prin gesturi;
- adaptatori – gesturi fără funcţie comunicativă (de ex. a se scărpina)
- regulatori – gesturi ce servesc la coordonarea comunicării.
Bernard Rimé, cercetător la Universitatea Catolică de la Louvain-la-Neuve,
Belgia, insistă asupra relaţiei evidente dintre mişcările corpului şi aspectul cognitiv al
limbajului92. Toate experimentele făcute de acest cercetător dovedesc faptul că omul
gândeşte mai bine atunci când se mişcă, decât în stare de imobilitate. Şi, lucru
surprinzător, cu cât are un vocabular mai bogat şi mai nuanţat, cu atât face mai multe
gesturi atunci când vorbeşte ori gândeşte intens. Vedem astfel cum expresia kinezică are
un rol primordial în elaborarea mesajului93.
„Gesturile care ne trădează
Imaginaţi-vă că staţi de vorbă cu un vechi coleg de şcoală
despre zilele de şcoală petrecute împreună. Îl întrebaţi dacă nu îi e
dor de vremurile acelea. „Ah, nu” răspunde el. Nu am nici un fel de
regrete. Mă bucur că s-a terminat”. În timp ce vorbeşte, îşi trece
uşor degetul arătător pe sub ochiul drept. Nu există nici un motiv
ca acest gest minuscul să vă atragă atenţia şi dacă totuşi îl
observaţi probabil vă imaginaţi că îndepărta un fir de praf de pe
faţă. Gestul era de fapt un indicator comportamental şi aruncă o
lumină cu totul diferită asupra adevăratelor sentimente ale
prietenului dumneavoastră. Deşi acesta afirmă cu nu regretă zilele

91
Vezi excelentele lucrări ale lui Peter Collett, Cartea gesturilor europene, Bucureşti, Editura Trei, 2006,
trad. Andreea Răsuceanu şi Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor,
Bucureşti, Editura Trei, 2005, trad. Alexandra Borş.
92
Cf. S.Moscovici, Psychologie sociale, Pris, PUF, 1984.
93
Cf. Jean-Claude Martin, Communiquer. Mode d'emploi, Marabout, 2002, p. 27.

51
 de şcoală, o parte a creierului său este de altă părere şi comandă
degetului să şteargă de pe obraz o lacrimă imaginară. Astfel, în
timp ce partea conştientă a creierului său spune „Nu regret nimic”,
o altă parte creează un indicator comportamental care spune „De
fapt, am regrete!”. Momentan este posibil ca prietenul
dumneavoastră să realizeze care sunt sentimentele sale adevărate,
dar este foarte puţin probabil ca el să observe şi ce face degetul său
rebel sau ce spune acest gest despre sentimentele sale.
Prietenul care şterge o lacrimă imaginară creează un
indicator comportamental autonom, un gest care nu are alt scop
decât să indice adevăratele sale sentimente. Deoarece aceşti
indicatori comportamentali autonomi nu sunt intenţionaţi sunt
rareori observaţi de persoanele care îi produc sau de cele care îi
văd. Lucrurile nu stau chiar la fel şi cu indicatorii comportamentali
conecşi, care sunt legaţi de o anumită activitate. De exemplu, când
două persoane sunt prezentate, faptul că dau mâna nu spune la fel
de mult ca felul în care o fac. Cât de strâns apucă mâna celuilalt,
cum îşi orientează palma, cât entuziasm arată, cât de mult încearcă
să domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a se saluta , toate
acestea sunt indicatori comportamentali conecşi. În cadrul
ritualului de salut ei arată cum este fiecare persoană şi ce încearcă
să obţină de la celălalt”94.

2.8.8. Postura
Poziţia corpului este un fel de gest încremenit şi reprezintă un mod de relaţionare,
oferind extrem de multe informaţii legate de dorinţa de comunicare, de atitudini, emoţii,
educaţie, afectivitate, ierarhie socială, etc.95.
2.8.8.1. Tipuri de posturi
Distingem patru tipuri de posturi globale: de supunere, de dominare, de
respingere şi de partaj. Aceste posturi globale se compun dintr-o serie de posturi
parţiale, care întăresc sau destructurează impresia de ansamblu. Se poate întâmpla ca
două posturi parţiale să fie purtătoare de elemente contradictorii, ori ca o singură postură
parţială să fie revelatorie pentru un adevăr disimulat, ea nefiind în acord cu postura
globală aleasă în mod voit. Spiegle şi Machotka numesc o asemenea postură „grimasa
corpului”96.

94
Peter Collett, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor,
Bucureşti, Editura Trei, 2005, p. 11-12.
95
Vezi excelenta prezentare a posturii în Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 150-155.

52
 Postura de abordare sau primire este expresia corporală tipică a două persoane
care se întâlnesc. Fiecare merge către celălalt, cu bustul uşor înclinat, gâtul puţin întins,
mâna întinsă către celălalt, deschisa în semn de partaj. Această postură este mai marcată
în cazul anumitor funcţii (papa are o poziţie specifică, poziţia a două persoane care
împărtăşesc un secret, poziţia îndrăgostiţilor care se întâlnesc, etc.).
Poziţia de respingere sau de evitare este cea a individului care se apără (poziţia
specifică a boxerului care vrea să evite loviturile, a jucătorului de scrimă, etc.) cu bustul
aplecat către spate, cu mâinile ridicate a apărare.
Postura evidenţiază o anumită atitudine. Astfel:
- postura în contracţie semnifică o atitudine supusă, timidă, introvertă: capul între
umeri, uşor înclinat, umerii căzuţi, bustul curbat, coatele pe lângă corp, picioarele
adunate. Perispaţiul este redus, ocupând puţin loc.
- postura în extensie semnifică o atitudine dominatoare: bărbia şi capul ridicate,
umerii largi, braţe deschise, picioare îndepărtate, palmele către sol, impresie de
supradimensionare.
- postura în abordare demonstrează o atitudine participativă: capul înainte, gâtul
uşor lungit, bustul aplecat în afară, postura dovedeşte interesul faţă de interlocutor,
dorinţa de comunicare.
- postura de respingere dovedeşte o atitudine de refuz: capul întors, braţele în
barieră, bustul în profil, privire oblică.
Orice schimbare de postură globală este purtătoare de semnificaţii şi permite
decodarea rapidă a atitudinii interlocutorului. Ruptura de postură este şi ea importantă
pentru că informează asupra stării interlocutorului, intenţiilor ori dispoziţiei sale.
Există posturi incluzive şi nonincluzive. În interacţiunea dintre două persoane,
există sau nu o anumită complementaritate a orientării corpurilor. Dacă cei doi vor să îşi
spună un secret, îşi vor orienta corpul unul faţă de altul, deschizând unghiul către spaţiul
gol şi plasându-se cu spatele la ceilalţi.
Există posturi de tip vizavi şi posturi de tip umăr la umăr. În posturile de tip
vizavi, cele două corpuri stau faţă în faţă. In posturile frontale poate exista un raport de
agresivitate, dar şi de sinceritate maximă atunci când se privesc ochi în ochi. Uneori
această postură apare în situaţii profesionale, marcând cuplurile profesor-elev, medic-
pacient, vânzător-cumpărător. Posturile de tip umăr la umăr se deschid către o a treia
persoană sau către un spaţiu comun.
Se mai vorbeşte de posturi congruente, în care posturile celor doi interlocutori
sunt similare, şi posturi incongruente marcate de o anumită nerelaţionare (lipsa privirii

96
Cf. Jean-Claude Martin, op.cit., p. 35. Ne bazăm prezentarea posturilor pe descrierea făcută de autor
(op.cit., p. 35-41).

53
interlocutorului de exemplu). Posturile incongruente semnifică în cel mai bun caz
diferenţele de statut, dar şi dezacordul, divergenţa97.
2.8.8.2. Secvenţele posturale
Literatura de specialitate menţionează faptul curios conform căruia „corpul nostru
pare să comunice singur după o schemă preferenţială răspunzând mereu aceloraşi
„trasee” kinezice într-o situaţie determinată”98. Astfel, secvenţele individuale ar putea fi
structurate în jurul a trei nivele diferite:
Punctul: este o postură determinată, care, într-un anumit context, poate dura un
timp oarecare înainte de a fi schimbată brusc cu o alta. În anumite situaţii de interacţiune,
corpul nostru revine sistematic la maxim cinci puncte, mereu aceleaşi. Pentru a trece de la
un punct la altul, e nevoie de o mişcare tranzitorie, şi ea aceeaşi, servind drept punte între
două puncte.
Poziţia: este vorba de o succesiune de puncte, un ansamblu de posturi repetitive
inserate într-o secvenţă.
Prezentarea: mai multe poziţii se succed timp de mai multe minute sau ore pentru
a alcătui un ansamblu de mişcări, numit prezentare. Prezentarea ia sfârşit prin deplasarea
corpului într-un alt context situaţional (socio-afectiv), extrem de important pentru că el
programează într-un anumit fel posturile umane.
Posturile picioarelor (posturi parţiale) arată şi ele multe despre noi: vârfurile
apropiate şi călcâiele depărtate semnifică un caracter introvertit (exemplu Olive, soţia lui
Popeye marinarul, Obélix atunci când este îndrăgostit şi intimidat), picioarele larg
deschise, cu vârfurile depărtate trădează un caracter extravertit (Charlot ca exemplu
major!).
Posturile sunt extrem de importante şi pline de semnificaţii foarte codificate în
cadrul serviciului religios (poziţia preotului în timpul slujbei, în momentul miruirii, în
timpul împărtăşaniei, etc.), dar şi în sport (fotbal, tenis, rugby).
2.8.8.3. Jocul palmelor
Dintre posturile parţiale, jocul mâinilor este poate cel mai interesant şi plin de
semnificaţii. Palmele sunt cele mai bogate în semnificaţii de tot felul. Astfel:
- palmele întoarse către cer, postura favorită a preoţilor, semnifică bunăvoinţă,
partaj, sinceritate;
- palmele întoarse în jos exprimă dominaţie, putere, poziţie socială superioară;
- palmele paralele, perpendiculare cu solul exprimă ataşamentul faţă de un
argument, hotărârea, deseori încăpăţânarea;

97
Cf. Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p. 38.
98
Jean-Claude Martin, op.cit., p. 39.

54
 - palmele deschise înainte, braţele pe lângă corp exprimă neputinţă, incapacitate,
imposibilitatea de a face ceva;
- palmele deschise către sol, plasate înainte, către celălalt, ridicate la nivelul
bustului exprimă refuzul, un fel de poziţie barieră care apare în situaţiile de teamă,
spaimă, refuz;
- palmele închise (pumn) exprimă ameninţare, tensiune, mânie, dar şi energie,
voinţă, hotărâre99.
3. Comunicarea cromatică este prezentă într-o formă rudimentară şi, în general,
necontrolată conştient, prin fenomene ca schimbarea culorii obrajilor în cazul unor
emoţii puternice ca de pildă spaima, mândria, ruşinea (de unde şi expresia “să-ţi fie ruşine
obrazului”) ori a unor boli precum hepatita (gălbinarea).
Domeniul semnificării prin culoare s-a extins mult prin introducerea unor coduri
explicite, ca de pildă în:
- heraldică,
- semnalizarea navală cu fanioane,
- semaforizare
- asocierea dintre sentimentul naţional şi culorile drapelului de stat
sau a unor coduri implicite ca în domeniul vestimentaţiei, al artelor decorative ori al
machiajului.
Întâlnim codificări cromatice stricte în domeniul vestimentar: culoarea hainelor
permite identificarea apartenenţei la o categorie socio-profesională sau la un grup anume
(soldaţi, medici, judecători, preoţi, suporteri ai unor echipe sportive, mirese, persoane în
doliu, etc.).
Culoarea este extrem de conotată, fiind purtătoare de semnificaţii pozitive ori
negative.
Analizând culoarea în publicitate, Michèle Jouve100 sintetizează câteva din
simbolurile pozitive şi negative ale culorilor:
Culoare Efecte Simboluri pozitive Simboluri negative
ROŞU acţiune, Foc, sânge, inimă, violenţă,
vivacitate, acţiune, dragoste, agresivitate, război,
dinamism, agresivitate, dorinţă, forţă, semnal, alarmă,
emoţie, putere, dinamism, interdicţie, crimă,
simpatie pasiune, dorinţă, mânie, păcat,
erotism, bucurie, prostituţie, pericol,
sărbătoare satanism,

99
Vezi şi Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Bucureşti, Editura All, 2004, p. 244-245.
100
Michèle Jouve, La communication publicitaire. Approche stratégique. Exercices d’application,
Montreuil, Bréal, 1991, p. 190 şi Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Iaşi, Polirom,
2005, p. 159-163.

55
PORTOCALIU creativitate, emotivitate, glorie, splendoare, vanitate,
bucurie, căldură, stare de progres, echilibru violenţă (oranj cu
bine între spirit / libido, dominantă roşu),
între conştient / desfrâu, înşelăciune
inconştient, fizic /
mental
GALBEN stimulează ochiul şi soare, căldură, înşelătorie (galben
intelectul, lumină, aur, închis), perfidie
bună dispoziţie divinitate, căldură, (galben lămâie),
emotivitate repaus, energie, minciună, trădare,
bogăţie (galben nebunie (asociat cu
auriu), fecunditate, verdele), satanism
veselie, (suferinţă)
prosperitate, lux,
puritate, bucurie,
vivacitate,
VERDE odihneşte, calmează, speranţă, încredere, răceală, indiferenţă,
acidulează, nelinişteşte toleranţă, lumea piază-rea,
uneori (verdele sumbru) vegetală, apă, sinucidere,
originea vieţii, libertinaj, dragoste
burghezie, infidelă, nebunie
primăvară, tinereţe, (asociat
expansiune, galbenului), invidie,
speranţă, regenerare mânie, satanism
spirituală, înviere,
victorie, toleranţă,
permisiune,
libertate
ALBASTRU101 împrospătează, linişteşte, Cer, aer, vânt, mare, Melancolie, blues,
incită la meditaţie, creează aventură, libertate, „inimă albastră”
magia noapte calmă,
imaterialitate,
puritate, pace,
odihnă terestră,
ideal, vis,
înţelepciune divină
infinită, habitate al
zeilor, perfecţiune
morală, loialitate,
fidelitate,

101
Culoarea preferată de 50% din respondenţii unui studiu realizat în Europa Occidentală şi SUA (Cf.
Michèle Jouve, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Iaşi, Polirom, 2005, p. 159)

56
 romantism,
introspecţie,
idealizare,
magie, feminitate
(asociată mării),
dulceaţă (asociată
femeii),
VIOLET teamă, jenă, stare ceremonial, melancolie, teamă,
dezagreabilă demnitate, semidoliu, trecerea
seriozitate, de la viaţă la
cunoaştere, erudiţie, moarte, supunere
religie, ocultă
spiritualitate,
reincarnare, magie,
profunzime
spirituală
seriozitate
MARO culoare ambiguă, pământ, gravitate, severitate,
amestecând sistematic soliditate, tradiţie, constrângere,
pozitivul cu negativul, materialism, mocirlă,
odihneşte privirea conservatorism, excremente,
(combinat cu alte culori), materialism,
deprimă (singur) conservatorism
NEGRU deprimă (singur), conferă solemnitate (în moarte, tenebre,
clasă combinaţie cu alb), doliu, bătrâneţe,
clasă, distincţie, austeritate, frică,
caracter oficial, nefericire, păcat,
seriozitate, mister, singurătate
ALB calmează, împrospătează, puritate, lapte, lipsă a sufletului,
poate da senzaţia de gol, zăpadă, gol, impersonalitate,
de tăcere, răceală (singur) inocenţă, puritate, spital
virginitate,
perfecţiune,
pace, aristocraţie,
simplitate, discreţie,
igienă, curăţenie,
GRI deprimă, întristează seriozitate, cuviinţă, austeritate,
sărăcie (nuanţa
deschisă),
disperare (nuanţa

57
 închisă)

4. Olfactica sau comunicarea chimică este limitată, cu toate că foarte

importantă. Mesajele olfactive joacă un rol important în atracţia sexuală şi, în general, în
simpatia sau antipatia pe care le resimţim faţă de o anumită persoană. Dar omul ajută
natura prin tot felul de feromoni atractanţi de tipul parfumurilor şi cosmeticelor102.
5. Haptica sau comunicarea tactilă. Chiar dacă societăţile occidentale avansate
nu sunt “societăţi tactile”, atingerea dintre indivizi continuă să reprezinte un însemnat
liant social. Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au încercat să clasifice funcţiile
comunicării tactile103, delimitând cinci clase principale:
- atingeri care transmit emoţii pozitive, calde, afectuoase: mama care alăptează,
adultul care mângâie un copil, şeful care te bate pe umăr a încurajare,
strângerea călduroasă de mână, sărutul, etc.
- atingeri în joacă, sunt înzestrate cu un potenţial metacomunicativ important şi
uşurează interacţiunea fără a angaja totuşi răspunderea celui ce face gestul: ex.
dezmierdarea, pălmuirea în glumă, gesturi camaradereşti, etc.
- atingeri “de control” ce vizează dirijarea comportamentului, a atitudinilor şi
chiar a sentimentelor persoanei atinse: ex. un mic semn tactil poate atrage
atenţia interlocutorului să ne privească, să se dea la o parte, să fie atent la
ceva, să se grăbească, să stea locului, etc. Atingerile de control implică, în
general, o relaţie de dominare şi de aceea ele sunt efectuate unidirecţional (să
ne gândim numai la cuplurile patron-angajat, profesor-elev, director-secretară,
etc. ori la relaţiile tactile dintre sexe).
- atingerea rituală ca de pildă strângerea mâinii la venire ori la plecare. Acest
gest are foarte multe implicaţii şi îmbracă numeroase forme (atitudini de
dominare, egalitate sau supunere comunicate prin intermediul poziţiei mâinii
celui care iniţiază gestul de salut, forţa cu care se strânge mâna, implicarea
emoţională prin alăturarea celeilalte mâini, sărutul mâinii ca semn de
consideraţie şi supunere, sărutarea pe obraz).
- atingerea în alt scop decât comunicarea propriu-zisă: susţinerea unei persoane
care urcă sau coboară, atingerea frunţii pentru a lua temperatura, atingerea
încheieturii mâinii pentru a lua pulsul. Chiar dacă scopul nu este comunicativ,
gesturile sunt totdeauna încărcate de informaţii afective, putând trăda prezenţa
unor sentimente pozitive (grijă, solicitudine, respect) ori negative (ostilitate
ascunsă sau făţişă)104.
6. Cronemica sau percepţia şi semnificaţia timpului

102
Cf. Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, p. 209.
103
Cf. Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, p. 211-212.
104
Cf. Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Bucureşti, Editura Algos, p.208-215.

58
 Edward Hall este cel care propune termenul de cronemică pentru a desemna
studiul funcţiei de comunicare a timpului – perceperea, structurarea şi utilizarea lui - .
Hall consideră că „Timpul constituie una dintre bazele pe care se sprijină orice cultură şi
în jurul căruia se structurează toate activităţile. Înţelegerea diferenţei dintre timpul
monocronic şi timpul policronic este esenţială”105.
Timpul monocronic este timpul linear, tangibil, divizibil în părţi din ce în ce mai
mici şi mai precise, spre deosebire de timpul policronic caracterizat prin efectuarea de
mai multe activităţi deodată şi printr-o implicare mult mai puternică a oamenilor în aceste
activităţi.
În Le langage silenciux, Hall arată că orice cultură cunoaşte trei sisteme temporale
distincte: timpul tehnic, timpul formal şi timpul informal. Timpul tehnic, măsurat cu o
precizie extraordinară, ilustrează gradul de evoluţie tehnică şi ştiinţifică la un moment dat
al istoriei. Timpul formal reprezintă modul tradiţional în care oamenii privesc timpul în
mod conştient, iar timpul informal este reprezentat de percepţia şi utilizarea timpului aşa
cum au fost ele învăţate în timpul socializării indivizilor şi care nu sunt întotdeauna
conştientizate. Punctualitatea este unul dintre cele mai importante aspecte ale timpului
informal.
Abordarea sociologică a utilizării timpului scoate la iveală aspecte extrem de
interesante. Astfel, E.P.Thompson106 a descris două tipuri de timp: timpul măsurat după
activităţi şi timpul măsurat după ceas. Primul este specific epocii preindustriale, fiind
mai apropiat de om ca înţeles. Autorii lucrării Comunicarea nonverbală. Gesturile şi
postura menţionează faptul că la noi, în zonele rurale, încă se mai vorbeşte de „lucru cu
ziua”, „a lucra cu ziua”, „zi-muncă”, fără a se preciza numărul de ore despre care este
vorba. Timpul măsurat cu ceasul implică o dihotomie clară între timpul afectat muncii şi
cel rezervat timpului liber107.
O altă distincţie este pertinentă în analiza bugetelor de timp: timpul ştiinţific /vs/
timpul social, primul fiind perfect măsurat matematic, cel de-al doilea implicând trăiri
emoţionale, pozitive ori negative.
BIBLIOGRAFIE
Beaudichon, Jeanine, La communication. Processus, formes et applications, Paris,
Armand Colin, 1999,
Dinu, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.
Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2003.
Fiske, John, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Iaşi,
Polirom Collegium, 2001
McQuail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999

105
Edward Hall, 1988
106
Apud Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p.94.
107
Cf. Chelcea, S., Ivan L., Chelcea A., op.cit., p. 94.

59
Moscovici S., ‘The phenomenon of social representations” in Farr R.M., Social
Representations, Cambridge, Cambridge University Press, 1984
Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
O’Sullivan, Tim ş.a., Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiilor
culturale, Iaşi, Polirom Collegium, 2001,
Scherrer, K.R., « Les fonctions des signes nonverbaux dans la conversation » in Cosnier
J., Brossard A., La communication nonverbale, Neufchâtel, Delachaux et Niestlé,
1984,
Smith W.J., “Cognitive implications of a information sharing model of animal
communication” in Balda R.P., Pepperberg I.M., Kamil A.C. (eds) in Animal
Cognition in Nature, 1998
Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Institutul European, 1997
Lectura obligatorie si folositoare!

MiniCURS PRACTIC de comunicare108

Puterea limbajului trupului

Cuvintele sunt considerate suportul de baza al mesajelor noastre catre ceilalti dar
de fapt nu comunicam numai prin vorbe. Tot ceea ce facem si tot ceea ce nu facem
exprima ceva si se adreseaza celor din jur. Comunicam si atunci cand tacem brusc, si
atunci cand trantim usa in urma noastra. Semnificatia unui mesaj este determinata, in
proportie de 90% de componentele neverbale si nu de continutul de idei exprimat.
Gandeste-te la ceea ce vezi ca "tradeaza", uneori, privirea cuiva, mimica, tonul
sau timbrul vocii. Aminteste-ti de ocaziile cand ai inteles, dintr-o strangere de mana, o
imbratisare, un zambet, sau un simplu gest al capului mai mai mult decat ar fi putut spune
cuvintele. Toate aceste semnale alcatuiesc un limbaj de baza deosebit de puternic care
apare mult inaintea vorbirii, reprezentand mai ales trairi afective si atitudini. E posibil sa
domini pe cineva sau sa fii la randul tau intimidata numai prin comportamente cum sunt
privitul "de sus", cu insistenta, pozitia corpului - cu mainile pe solduri, de exemplu, sau
pur si simplu ridicarea in picioare atunci cand celalalt sta jos, in timpul unei discutii.

Prima impresie: contactul prin privire

Primul contact intre doua persoane este, de obicei fara cuvinte. Privim si suntem
priviti, si asta e suficient ca sa stim ca cel din fata noastra este binevoitor, interesat,
dornic sa ne asculte sau grabit si neatent. Afli, uneori "dintr-o privire" ca ai trezit simpatia
sau nu, si iti faci, la randul tau o opinie despre interlocutor. Nu este nevoie decat de 1
minut si jumatate pentru ca sa-ti formezi "prima impresie", atunci cand faci cunostinta cu
cineva, in functie de informatiile pe care le primesti pe cale neverbala.
108
Dalaban Nelu, http://facultate.regielive.ro/cursuri/comunicare/mini_curs_de_comunicare-18892.html

60
 Trebuie sa stii ca buna comunicare cu o alta persoana se poate realiza numai daca
va priviti ochi in ochi. Prin contactul vizual, esential in formarea unei relatii stranse,
exprimam atentia, acceptarea, increderea reciproca. In timpul unei conversatii, timizii,
oamenii nervosi sau cei care mint, au tendinta sa-ti evite mai mult privirea, ceea ce
creeaza un sentiment de nesiguranta sau neliniste. S-a constatat ca starnesc simpatia
persoanele care mentin un bun contact vizual cu interlocutorul lor pentru cel putin 60%
din timpul in care vorbesc. Daca procentul de intalnire a privirii depaseste 75%, este
semn ca persoana este fie atrasa de tine, iar atunci ochii au pupilele dilatate, fie are o
atitudine ostila, caz in care pupilele sale se contracta. Atunci cand ambele persoane
pastreaza privirea la acelasi nivel, intre ele se stabileste o relatie de egalitate.
Trebuie doar sa fii atenta si le vei observa. Pupilele isi modifica dimensiunea,
apare clipitul mai des, fruntea transpira, muschii fetei tresar sau se incordeaza.
Un indiciu important al onestitatii il ofera pozitia deschisa a palmelor, orientate in
sus. Ascunderea mainilor la spate sau in buzunare, strangerea pumnilor, incrucisarea
mainilor cu palmele inchise sunt semnale negative, asociate cu o atitudine retinuta sau
incercari de inducere in eroare. Gesturile cu palma orientata in jos exprima autoritate,
dominare.
Atunci cand exista o discrepanta intre ceea ce ne comunica cineva verbal si
semnalele transmise de corpul sau simtim ca ceva nu este in ordine. Mai ales femeile,
care isi folosesc mai bine intuitia, inteleg ce se ascunde dincolo de cuvinte, pentru ca stiu
ca in aceste situatii mesajul neverbal este cel care conteaza. In acest fel vor reactiona cu
siguranta mai adecvat in relatiile cu ceilalti

Bariere neverbale in comunicare

Se intampla uneori sa nu stii de ce nu te simti bine in preajma unei anumite
persoane, ai sentimente neplacute, cum ar fi nelinistea, enervarea, stanjeneala sau sa ai
impresia ca "ceva" blocheaza comunicarea. Poate ca celalalt ti-a incalcat zona personala ,
apropiindu-se prea mult de tine, si te simti amenintata, caci fiecare dintre noi este
inconjurat de o "bula" de aer pe care o considera teritoriul sau propriu. In intalnirile
oficiale ne simtim bine daca apropierea dintre noi si celalalt este de cel mult 40-45 cm.
Numai in relatiile cu persoanele familiare si de care suntem legati emotional, permitem
celuilalt sa patrunda in zona personala, la o distanta de 15-45 cm de noi. Incalcarea
acestor limite creeaza stres si tensiuni.
Exista gesturi care sunt adevarate bariere in calea comunicarii. Incrucisarea
bratelor strans pe piept exprima o atitudine de nervozitate, respingere, defensiva sau
dezacord. Aceeasi semnificatie legata de o stare de nemultumire o are si gestul de
incrucisare a picioarelor. Daca o persoana zambeste si pare destinsa, dar pastreaza bratele
si picioarele in acesta pozitie este fie neincrezatoare in fortele proprii, fie incordata.

61
Postura si relationare
Orientarea trupului spre partenerul de discutie este un semnal important de interes
si acceptare, atat in pozitia sezand, cat si in picioare.
Observa ca atunci cand o relatie intre doi parteneri de discutie devine mai
apropiata, ei au tendinta de a-si imita unul altuia gesturile. Daca la inceputfaceau parte
dintr-un grup, ei pot genera o formatiune inchisa, de cuplu, prin intoarcerea trupurilor
unul catre celalalt, ceea ce ii izoleaza de restul participantilor.
Cand persoana cu care vorbesti are capul indreptat spre tine, iti zambeste si are o
mimica binevoitoare, dar, in acelasi timp, trupul si picioarele (sau unul din picioare) sunt
orientate in alta directie, inseamna ca de fapt ar dori sa incheie conversatia si sa plece.

Cum interpretam limajul trupului ?

Majoritatea oamenilor folosesc in mod inconstient aceasta forma de comunicare.
Exista semnale neverbale aproape universal valabile. De aceea neconcordanta intre ceea
ce spune o persoana si comportamentul sau arata, de obicei, o intentie de a induce in
eroare. Barbatii, de exemplu, cand privesc in jos si se freaca la ochi in timp ce vorbesc,
este aproape sigur ca spun o minciuna !
Daca cineva duce mainile la fata - nas, ochi, gura, urechi - exprima nesiguranta,
teama sau minciuna. Chiar si cei care fac un efort pentru a-si stapani miscarile corpului
pentru a parea sinceri, prezinta modificari subtile, de scurta durata, ale mimicii, care ne
ajuta sa detectam neconcordanta mesajului verbal si a celui neverbal.

In ceea ce te priveste...
Incepe prin a observa mai atent si a constientiza mimica si gestica celor din jurul
tau, in momentele cand te afli in locuri publice, cum ar fi mijloacele de transport,
restaurantele, salile de spectacol, magazinele. Ocazii similare ofera petrecerile, sedintele
de la birou, intalnirile de afaceri, conferintele profesionale.
Amuza-te urmarindu-ti propriile gesturi in timpul dialogului cu colegii, cu seful,
cu sotul sau prietenul, cu prietena cea mai buna, cu copiii. Ce efect crezi ca are
comportamentul tau neverbal asupra lor? Vei descoperi in fiecare zi din ce in ce mai
multe dovezi ca mesajele tale neverbale au o influenta mai puternica decat vorbirea in
sine. Le poti folosi pentru o mai buna comunicare si formarea de relatii mai eficiente cu
toti cei din jur. Incearca!

Trimite semnale potrivite

In viata profesionala, limbajul nonverbal si paraverbal conteaza cel putin in

aceeasi masura ca si cel verbal. Gesturi, mimica, intonatie, tonul vocii, ticuri carora

62
aparent nu le dai importanta iti pot influenta imaginea, dar si afacerile, mai mult decat
crezi.
Un zambet deschis, o strangere de mana ferma, pastrarea contactului vizual si
succesul iti este in mare parte asigurat. Aplica tehnicile de comunicare nonverbala in
avantajul tau, pentru a-ti consolida relatiile cu colegii si partenerii de afaceri.
Studiaza-te in oglinda in timp ce vorbesti la telefon, pentru a-ti observa mimica si
gesturile. Vei observa cu siguranta unele elemente care nu te entuziasmeaza deloc- te
incrunti prea mult, ai o mina plictisita/posomorata/preocupata, ai anumite ticuri etc. In
mare parte, aceasta este imaginea pe care o oferi celorlalti si atunci cand le vorbesti fata
in fata. Incearca sa iti controlezi unele dintre gesturile pe care le faci in mod inconstient
(cum ar fi scarpinatul dupa ureche/ jocul cu suvitele de par) sau reactiile fetei (cand simti
ca te incrunti, destinde-ti trasaturile). In acest fel, cei din jur te vor percepe ca pe o
persoana increzatoare, relaxata si echilibrata.
Cand dai mana, intinde-o ferm, cu palma dreapta, ca de la egal la egal. Palma
orientata in jos, arata ca vrei sa-ti domini interlocutorul, iar daca podul palmei este
indreptat in sus arata deschidere, dar si supunere. Iar o mana moale si umeda (de multe
ori cele doua sunt asociate) indica timiditate, neincredere. Daca de obicei iti transpira
mainile, sterge-te cu un servetel sau odihneste-ti mana de-a lungul corpului, atingand
foarte discret poalele sacoului sau fusta, inainte de a intra in incapere sau de a da mana cu
cineva.
Pastreaza contactul vizual in timpul conversatiei. Daca privirea persoanei
respective te intimideaza, fixeaza un punct aflat in mijlocul fruntii. Vei da impresia ca o
privesti in ochi, iar tu te vei simti confortabil.
Nu subestima niciodata puterea unui zambet. Dar tine cont ca zambetul sincer, din
inima, inseamna sa zambesti si cu ochii, sa iti destinzi toate trasaturile fetei, nu doar sa-ti
dezvelesti dantura.
Indreapta-ti corpul spre partenerul de discutie pentru a confirma interesul pe care
il acorzi, fie ca stai jos sau in picioare. Daca te afli la o masa, stai dreapta pe scaun,
rezemata sau nu de spatar, dar fara sa te tolanesti ca intr-un sezlong.
Intareste-ti cuvintele prin gesturi ale mainilor, fara a exagera cu miscarile. Tine
mainile cu palmele in sus, pozitia deschisa exprima sinceritatea si deschiderea. In schimb,
gesturile de autoritate, forta si dominare se fac cu palmele orientate in jos.
Controleaza-ti gesturile si ticurile nervoase. Nu te juca cu pixul, nu bate darabana
pe marginea mesei, nu iti trece mana prin par, nu-ti pune mainile la gura (decat cand
casti) sau pe fata etc. Daca esti prea surescitata, tine-ti mainile strans impreunate (nu
incrucisate), fara sa ti le freci insa, sau ia notite pe un carnetel.
Nu tine bratele si/sau picioarele incrucisate. Interlocutorul poate interpreta aceasta
atitudine ca pe o dezaprobare, nesiguranta, respingere, defensiva, nervozitate sau
incordare.

63
 Imbraca-te potrivit cu imaginea pe care doresti sa o impui despre tine, dar simte-te
bine in hainele tale. Daca te simti stinghera in ele, chiar si un costum Armani nu iti va
oferi titlul de "cea mai bine imbracata femeie de afaceri". Si tine cont de detaliile care
alcatuiesc un look profesional.
Inregistreaza-ti vocea in timp ce citesti cu voce tare sau vorbesti cu cineva si
asculta apoi caseta. Daca nu esti multumita de ce auzi - cuvinte sacadate, balbaieli, pauze
mari, sunete ascutite etc, fa exercitii de dictie si respiratie ca sa iti imbunatatesti tonul si
intonatia vocii.
Controleaza-ti tonul vocii in timpul discutiilor, mai ales cand sunt in
contradictoriu. Cand simti ca te enervezi, respira adanc si coboara incet vocea. Unui ton
ridicat i se raspunde cu unul si mai ridicat si tot asa pana la cearta. Daca insa vorbesti cu
voce joasa, interlocutorul va fi obligat sa iti raspunda in acelasi mod.
Chiar daca poate parea neobisnuit, fii atenta si la felul in care razi. Afacerile nu
inseamna nici pe departe sa te lipsesti de simtul umorului, ba chiar trebuie sa iti amintesti
de el. Dar un ras prea zgomotos sau care seamana cu un chitait nu face deloc o buna
impresie.

Vorbeste pe muteste!
Iata cateva mici secrete care te ajuta sa citesti gandurile celor din jur si sa le
comunici ceea ce simti, fara multe vorbe...
Limbajul trupului - il folosim cu totii si, cateodata, spune despre noi mai mult
decat insesi cuvintele. Este modul nostru subconstient de a-i lasa pe ceilalti sa ne afle
gandurile, folosind numai cateva miscari sau o anume atitudine. Orice gest marunt, cum
ar fi netezirea parului sau incrucisarea picioarelor, poate spune despre noi mai mult decat
un discurs intreg.
Strategii la locul de munca. In timpul unui interviu pentru obtinerea unui post,
mesajele transmise cu trupul pot face uneori o impresie mai puternica decat ceea ce spui.
Specialistii considera ca limbajul trupului este cel care ofera o idee generala asupra
increderii in sine. Cei care nu-si privesc interlocutorul in ochi trimit, de la inceput,
semnale negative. Pare de necrezut, dar unii oameni uita pur si simplu sa-si arate interesul
fata de conversatie; daca sunt cu adevarat interesati, dau din cap, pastreaza contactul
vizual si, mai ales, nu… casca. O privire intensa poate fi interpretata ca agresiva sau prea
intima si, deci, stanjenitoare. Nici persoanele intepenite in fotoliile lor, cu fete impasibile,
nu sunt cea mai agreata priveliste. Incearca sa adopti o atitudine suficient de relaxata, cat
sa te simti confortabil si sa ai un comportament firesc. Cateva miscari ale mainii sunt
binevenite, intrucat ele denota deschidere si entuziasm. Ai grija sa nu exagerezi, deoarece
miscarile prea ample sfarsesc prin a abate atentia de la subiectul discutiei. O strangere de
mana puternica face intotdeauna o buna impresie, in timp ce o mana moale, fara vlaga,
sugereaza timiditate.

64
Jocul de-a puterea Fa-mi loc, te rog!
Ai colegi care striga la tine, te In jurul fiecaruia dintre noi, exista o zona pe care
intrerup in timp ce vorbesti la o numim "spatiu personal", in care nu lasam pe
telefon, se asaza sau se intind pe oricine sa patrunda. La locul de munca, oamenii
biroul tau? Acestea sunt tactici tind sa-si "apere" spatiul personal o data cu
folosite pentru a te intimida. statutul profesional. Invadarea barierei invizibile
este un incident care poate pune in pericol o
Ticuri demascatoare relatie de serviciu. Persoanele extravertite tind sa
Exista o gama larga de gesturi care si-i apropie pe ceilalti, in timp ce introvertitii
demasca nervozitatea: clipitul des, prefera sa-i tina la o distanta de cel putin o
jocul cu accesoriile (colier, margele, lungime de brat. Barbatii sunt mai putin sensibili
cercei, inele, bratari), rosul unghiilor, cand este vorba de invadarea "spatiului personal",
etc. Aceste obiceiuri te ajuta sa faci mai ales cel al femeilor, si, adesea, par sa nu isi
fata situatiei, dar distrag atentia dea seama de disconfortul pe care il creeaza
auditoriului de la ceea ce spui. colegelor, printr-o apropiere exagerata.
Psihologii englezi, experti in tehnici de conversatie si flirt, spun ca privitul drept
in ochii celuilalt, zambetul si atingerile sunt cheile atractivitatii.
Barbatii privesc adesea femeile in ochi, dar uita sa zambeasca, lucru care ii face sa
para agresivi, iar pe cea cu care vorbesc, sa se simta ca un obiect de studiu la microscop.
Atingerile sunt si ele o arma foarte puternica in spargerea barierelor, dar numai
daca indeplinesc regula numarul unu: sa fie o atingere usoara, ca un gest, pe crestet sau
pe brat, cu urmarirea obligatorie a reactiei celuilalt. Interesul fata de interlocutor poate fi
interpretat si prin gesturi: femeile isi mangaie parul, barbatii isi indreapta cravata,
pantalonii sau sosetele. Pentru a afla cat de mult te place o persoana, apropie-te cativa
centimetri, printr-o miscare imperceptibila. Nu isi va da seama de ceea ce se intampla, dar
daca este interesata de tine, va sta pe loc.
Cele mai bune metode de a descuraja orice incercare de abordare nedorita sunt
acelea de a privi intr-o alta directie, de a te incrunta sau si mai bine, de a citi ceva sau de
a-ti pastra castile unui walkman pe urechi!
Cu ochii pe colegi
Privitul in ochii colegilor denota faptul ca esti prietenoasa si increzatoare, in timp
ce evitarea privirii celorlalti sau fixarea unui punct din podea le poate sugera ca ai prefera
sa eviti discutia.
Mesaje negative
Gesturile care nu fac o buna impresie includ: pozitia incrucisata a bratelor sau a
picioarelor, batutul nervos al "darabanei" in masa, pacanitul pixului in timpul intalnirilor.
Acestea indica nervozitate sau plictiseala.

65
Semnale incurajatoare
Arata-ti interesul mentinand contactul vizual cu interlocutorul, aplecand usor
capul intr-o parte, spre inainte, pentru a-i arata ca asculti cu atentie si ca abia astepti sa
auzi ceea ce ti se spune. Atentie insa la mesajele mixte: picioarele incrucisate numai in
zona gleznei, genunchii lipiti, inclinati in directia opusa talpilor, si mainile framantate in
poala indica o atitudine de nervozitate sau teama si, uneori, pot sugera ca nu esti de acord
cu ceea ce spune celalalt.

Vrei sa raman? Sau vrei sa plec?

Poti incuraja oamenii sa se apropie de tine sau dimpotriva, sa le spui: "Nu ma
interesezi, stai cat mai departe", fara ca macar sa deschizi gura. Pentru aceasta, nu uita ca
mentinerea contactului cu privirea celorlalti le semnalizeaza faptul ca esti prietenoasa si
de incredere, in timp ce evitarea privirii lor, ca vrei sa te lase in pace. Fata indreptata catre
vorbitor si palmele orientate in sus inseamna "unda verde", in timp ce bratele incrucisate
pe piept sugereaza o reactie defensiva - "Stop, ma pregatesc pentru aparare."

"D-ale gurii" Oglinda, oglinjoara...

Gura poate si ea sa arate cate
ceva din dispozitia in care te afli. Un
zambet fals este unul dintre cele mai
semnificative exemple. Un zambet usor
stramb sau o grimasa de entuziasm poate
indica nesinceritate. Buzele se deschid
usor atunci cand te simti bine, lucru care
poate fi interpretat ca un semn de
atractie. Atingerile de mana sunt cele
mai obisnuite semnale schimbate intre
doi oameni. Acestea pot fi strangeri de
Atitudinea "in oglinda" - aceleasi gesturi si
cam aceeasi mimica - inseamna, de obicei:
"As vrea sa ne cunoastem mai bine." Daca,
de exemplu, esti intr-un bar, ai un cot pe
masa si o mana pe pahar, iar "el" se asaza
alaturi, cu fata spre tine, in aceeasi pozitie,
este clar interesat de persoana ta.
Ochi in ochi
Pupilele dilatate sunt semnul atractiei. La fel,
privirile intretaiate si o spranceana ridicata
fugar.

66
mana la locul de munca sau plimbari mana in mana, intr-un cadru romantic. Palmele
deschise sunt un semn de prietenie si de relaxare, iar expunerea incheieturii mainii este
un gest feminin si usor seducator.
Pe masura ce un cuplu devine intim, partenerii avanseaza catre atingerea umerilor,
a incheieturii mainii si a fetei celuilalt.
Jocul de picioare
Putem transmite semnale cu genunchii, gleznele, degetele si cu talpile picioarelor.
De exemplu, un gest de seductie adesea folosit de femei atunci cand sunt interesate de un
barbat este acela al scoaterii piciorului din pantof si al balansarii talpii goale.

Tactici de "dur"
Picior peste picior, cu o glezna odihnindu-se pe genunchiul celuilalt picior - gest
ce denota o fire competitiva si o atitudine inflexibila, incapatanata. Glezna este adesea
prinsa cu mainile.

Plasa de siguranta
Pozitia asezat pe scaun, cu fata catre spatarul folosit ca o "pavaza" impotriva
celorlalti - o personalitate dominatoare, dar si dorinta de a se proteja de atacuri nedorite.

Eu sunt seful!

67
 Un gest tipic masculin - intins pe speteaza, cu mainile sub ceafa, intr-o atitudine
de superioritate

Asculta si tu: vocea te tradeaza!

Pe ce ton vorbesti? Ascutit, arogant, emotionat? E greu sa-ti controlezi vocea,

pentru ca, de obicei, nu te auzi pe tine insati. Si daca pentru ochi, "oglinda
sufletului", exista ochelari de soare negri, nici un artificiu nu-ti ascunde vocea.
Pana acum…
de Ruxandra Rusan
"Alo?" Inutil sa continui! E suficient sa-i auzi vocea si stii: nu a dormit bine, e
nervos, e fericit, e plictisit… Vocea este un timbru al personalitatii, dar mai ales al starilor
prin care treci. Ca un soi de muzica a sufletului, vocea reflecta ceea simti si nu e mare
lucru pentru cei care te asculta sa descifreze semnalele ascunse ale tonului folosit. Vocea
"alba", monotona, tradeaza tristete. Vocea joasa arata oboseala. Vocea "plina" e glasul
bucuriei si al asteptarii pozitive.
Dar mai exista si vocea puternica a femeii autoritare, sunetul metalic al celei pe
care e mai precaut sa n-o contrazici, murmurul lipsit de inflexiuni al depresivei, vocea
plangacioasa care nu mai tace si te stoarce de energie, taraitul mieros al celei obisnuite sa
flateze cu sau fara temei. Vorbim asa cum suntem. La fel ca scrisul sau amprentele, vocea
noastra e unica si rareori confundabila.

Amprenta vocala
La radio, e imposibil sa confunzi vocea masculina, vibranta si flegmatica a lui
Andrei Gheorghe cu vocea carcotasului de Serban Huidu. Oricat ai incerca sa-ti schimbi
glasul la telefon, e imposibil sa pretinzi ca esti altcineva. Cuvintele pot minti. Vocea,
aproape niciodata.
Felul in care vorbim e mai concludent decat un CV. Trei cuvinte si iti poti da
seama daca interlocutorul tau e oltean, ardelean, daca are cinci clase sau doctoratul in
filozofie. Vocea noastra e determinata de mediul in care ne-am format si in care traim, de
educatia primita, de contextul in care o folosim. Ai observat, vrand, nevrand, ca tot mai
multi pusti "de cartier" renunta la vocale in favoarea unor sunete guturale (cu rezonanta
arabo-turca): "ftita" in loc de "fetita" sau "frite", in loc de "frate". Americanii vorbesc pe
nas. Asiaticii au un timbru sonor, francezii mai melodios si grav.

Afacere de familie?
Copiii isi formeaza stilul de vorbire imitandu-i pe cei mari. Asa se naste accentul,
asa apar asemanarile de stil si matricea lingvistica. De multe ori, vocea mamei este
confundata la telefon cu vocea fiicei. Dar oricat de apropiate ar fi doua timbre vocale, ele

68
nu sunt niciodata identice. Vocea depinde si de rolul pe care il avem in familie.
Constientizeaza "pozitia" sociala pe care o detii si verifica-ti vocea, pentru a o imbunatati,
in caz de nevoie. Fetele prea ocrotite sau intimidate de parinti au tendinta sa vorbeasca
subtire, pisicos, chiar si la maturitate. O astfel de voce nu impune respect si nu ofera
credibilitate. Inregistreaza-te pe un reportofon (atentie, daca bateriile sunt pe terminate
sau daca aparatul nu e de calitate, va modifica timbrul vocal) si asculta-te cu atentie. Ideal
este sa vorbesti calm, nu foarte grav, dar nici pitigaiat, cu vocea "din piept", nu cu vocea
"din gat".

Exista voci la moda

Multa vreme, femeile au preferat sa vorbeasca "din gat", adica sa foloseasca un
glas subtirel, dulce, ascutit si alintat, de tip Marilyn Monroe. Acesta era prototipul femeii-
copil, care viza instinctul protector al barbatului. In teatru sau cinematograf, vocile
feminine grave erau rezervate exclusiv divelor fatale (Marlene Dietrich, Lauren Bacall),
care tulburau mintile barbatilor printr-o senzualitate androgina inedita.
Un timbru grav seduce, fascineaza, dar te face sa pari mai matura. Inainte de cel
de-al doilea razboi mondial, femeile nu isi permiteau sa aiba voci groase pana pe la 50 de
ani, chinuindu-se din rasputeri sa obtina un timbru de papusica. Azi, o voce firava si
subtirica nu iti va aduce nici un avantaj. Femeile de succes trebuie sa aiba voci moderate,
grave, fara a deveni prea masculine. Nu incerca sa imiti. Gaseste propriul echilibru intre
feminitate si "duritate", este o marca pe care ti-o asumi pe termen lung, atat pe teren
social, profesional, cat si pe teren intim.

Cauta-ti cuvintele si… vocea!

Australienii au scos capul din marsupiu si au pus la cale un studiu despre vocea
feminina. Pe scurt, au comparat doua fraze, una citita in 1945, alta in 1993. Tonalitatea
scazuse cu 23 de hertzi. Daca detii o functie de conducere (sau aspiri la asa ceva), e mult
mai potrivita o voce grava. Trebuie sa fii capabila sa ridici vocea fara sa tipi sau sa devii
isterica. Daca vrei ca mesajul de autoritate sa ajunga la destinatar, te va ajuta un ton
puternic si calm. Vocea ascutita tradeaza o femeie panicata de propria-i responsabilitate,
fara calitati de lider. Fa un minisondaj in cercul tau de prieteni si afla cine are vocea cea
mai stridenta. Analizeaz-o si… invata din greselile altora.

Barbatii… alto
Cu barbatii, lucrurile stau un pic altfel. In timpul pubertatii, apare productia de
testosteron, care face cartilajul de pe "marul lui Adam" sa devina mai dur si laringele
coboara. In cazul nostru, nu au loc aceste modificari. Exista si barbati care pastreaza toata
viata vocea de copil. E jenant sa fii barbat in toata firea si sa ti se spuna la telefon "sarut
mana", dar si voi, dragii nostri, puteti face un efort pentru a va imbunatati "vocalizele".

69
Fii ascultatoare!
Putini oameni sunt mandri de vocea cu care au fost inzestrati. Si de multe ori te
resemnezi cu ceea ce ti-a dat Dumnezeu, de parca ar fi vorba de genunchi prea ososi sau
par rar.
In primul rand, sa stii ca nu te auzi asa cum te aud ceilalti vorbind. Tu nu percepi
corect vocea "normala", care ajunge la urechile ascultatorilor. Aminteste-ti ce soc ai avut
cand ti-ai auzit pentru prima data vocea inregistrata. Poate ca nici nu te-ai recunoscut. Ei
bine, ascultandu-te mai des, vei sesiza greselile pe care le faci, momentele cand ti-e jena
sa recunosti ca e vorba de vocea ta. Corectura nu se face nici cu bisturiul, nici cu
implanturi de silicon. Nu poti schimba in mod radical vocea cu care te-ai nascut. Dar poti
sa faci imbunatatiri radicale, controlandu-ti respiratia. Am lucrat 2 ani in radio si am
invatat trucuri care mascheaza emotia, te ajuta sa comunici mai bine sensul unei afirmatii.
In primul rand, daca esti cu aerul pe terminate, nu esti credibila. Apoi, nu uita sa ar-ti-cu-
lezi cuvintele. Si sa te joci cu intonatia lor. A urca si a cobori vocea, a sugera tristete, a
zambi (stiai ca zambetul "se aude"?) sunt artificii care te ajuta sa transmiti nuante.
Intonatia functioneaza in vorbire ca semnele de punctuatie in scris. Este o
adevarata arta sa gasesti cantitatile corecte, pentru a nu fi nici plata, nici teatrala. Inspira o
cantitate mare de aer, va da putere frazei. Pentru o respiratie toraco-abdominala corecta,
relaxeaza-te. Nu sta cu bratele incrucisate, tine spatele drept si umerii relaxati. Nu vorbi
niciodata tinand telefonul intre ureche si umar, vocea va suna sugrumata si distorsionata.
Evita un scaun prea jos si un birou prea inalt. Daca stai intr-o incapere cu aer conditionat,
bea apa, pentru a evita sa ti se usuce gura. Emotia este responsabila si ea de acest
fenomen. De aceea, atunci cand ai de facut o prezentare sau cand ai de purtat o discutie
cu cineva care te intimideaza, asigura-te ca ai la indemana un pahar cu apa plata, care te
va scoate din incurcatura.

Daca te-ai asculta vorbind, te-ai auzi

Vocea este ceea ce "aude" urechea. Daca ai auz ascutit, cresc sansele sa ai parte de
o voce "buna". Educa-ti urechea sa auda mai bine! Incepe prin a asculta sunetele care te
inconjoara la birou, in drum spre casa, noaptea… Nu te feri sa canti sub dus, asculta-te
sau inregistreaza-te. Si daca simti ca iti piere rabdarea, aminteste-ti canoanele oratoriei,
care spun ca intr-o prelegere publica, puterea ta de persuasiune depinde 20% de cuvintele
folosite, 30% de gestica, 10% de haine si 40% de voce. Dar daca vrei ca vocea ta sa dea
roade bune, caut-o si o vei gasi. Convingatoare, puternica, unica.

Cum stam, cum ne miscam la un interviu

Limbajul corpului este la fel de complex ca si cel verbal, fiind structurat pe zone
anatomice si avându-si propria gramatica, fiind un mijloc de comunicare bogat în

70
informatii, nuantat si sensibil. Cel mai important lucru de retinut înca din start, este acela
ca dialogul dintre doua persoane nu se poarta numai în plan verbal ci în egala masura si
în plan nonverbal. Cunoasterea acestuia e o arta si se deprinde în timp, necesitând o
observatie sistematica a celorlalti si consecutiv un efort constant de interpretare a celor
observate. Tot ceea ce facem se constituie în fapt într-un mijloc de comunicare. Practic
comunicarea nonverbala nu poate fi blocata si desigur nici nu este de dorit. Limbajul
nonverbal ne poate trada la un interviu, dar solutia nu este în nici un caz suprimarea
acestuia prin supracontrol, ci deprinderea regulilor de baza, deprinderea “gramaticii” si
“vocabularului” specific acestui mijloc de comunicare. Limbajul corporal este un limbaj
universal si natural, propriu tuturor oamenilor, care dincolo de mici diferente culturale,
poate fi regasit identic pe întreaga planeta. Poate tocmai din motivul primordialitatii sale
în raport cu cel verbal, studiile au aratat ca într-o discutie interlocutorul este impresionat
de mesajul verbal în proportie de 10%, de intonatie si timbru vocal în proportie de 20% si
de limbajul corporal în proportie de 70%. Chiar întelepciunea populara confirma cumva
aceste date, deoarece din batrâni se spune ca „un gest face cât o mie de cuvinte”.
Desigur nu oricine are timpul necesar parcurgerii complete a acestui demers, dar
cunoasterea fie si sumara a unor indicatori corporali, poate fi un avantaj. Iata de ce în
continuare, vor fi prezentate sumar câteva exemple privind “vocabularul” nonverbal si
semificatiile aferente, astfel încât la un interviu, acestea sa poata fi corect decriptate.
Inspiratia-exprima nevoia de aer si apare ca urmare a unui efort ori ca urmare a unei
solicitari intense traducând tensiune, neliniste ori pregatirea pentru o confruntare.
Expiratia indica în general relaxare, detensionare dar nu numai. Daca este prelungita
poate indica epuizare sau chiar un oftat, daca este scurta si rapida asemanatoare unui
pufnit, indica desconsiderare, îngânfare, superioritate.
Foarte importante sunt zonele purtatoare de informatie de la nivelul fetei: fruntea,
sprâncenele, ochii, nasul, gura si buzele, maxilarul si barbia. Cutele verticale(frunte)
exprima concentrare si interes, ori un efort de vointa; cutele orizontale exprima mirare,
ori confruntare de idei, nevoie de informatie deoarece cutele orizontale apar ca urmare a
ridicarii sprâncenelor si deschiderii ochilor.
Pozitia capului, principalul ordonator al privirii, este si ea importanta. Acesta poate
fi îndreptat spre interlocutor si exprima interes si tratare egala a celuilalt. În schimb capul
plecat indica întreruperea contactului cu lumea, teama, nesiguranta, orientare spre sine.
Privirea directa, ”ochi în ochi” exprima interes pentru comunicare profunda, dar si nevoia
de confirmare si autenticitate, deoarece este greu sa minti pe cineva privindu-l drept în
ochi. Privirea fixa exprima retragere în sine, desprindere de lume, scrutare a viitorului.
Privirea mobila “matura” spatiul si dezvaluie efortul activ de cautare a informatiilor. În
schimb privirea de sus în jos, ori pe sub ploape, arata superioritate, desconsiderare sau
neîncredere. Înaltarea capului indica siguranta, demnitate sau deschidere. Daca este prea
rigida exprima mândrie.

71
 Mâinile sunt si ele purtatoare de informatii, fie direct si explicit, fie prin combinatii
de gesturi si miscari. Foarte importanta de exemplu este strângerea de mâna. O strângere
puternica exprima forta si dorinta de dominare, dar si autenticitate. O strângere slaba
arata fie supunere, fie dezinteres. Un contact mai îndelungat este un semn pozitiv,
exprimând nevoie de contact direct, eliberarea rapida a mâinii interlocutorului exprima
dorinta de desprindere ori nerabdare. De aceea interesanta poate fi compararea celor doua
gesturi la începutul respectiv sfârsitul unei întrevederi. Mâinile împreunate închid un cerc
si practic constituie o bariera între sine si lume. Mâna dusa la gât semnifica trairea unei
amenintari si autoprotectie, mâna dusa la gura exprima nevoia de autocontrol(parca se
încearca blocarea unui mesaj nepotrivit, persoana având grija sa nu spuna ce nu trebuie),
daca este îndreptata spre frunte arata dorinta de sprijinire a capului ceea ce se traduce fie
în oboseala, fie în nevoia de alungare a anumitor gânduri sau amintiri.
În general miscarile îndreptate spre sine(încheierea si descheierea nasturilor, jocul cu
cravata...) exprima nevoia de evidentiere (mesajul este de tipul : “sunt aici, trebuie sa ma
observi”) dar pot trada si o stare de nervozitate si agitatie.
Aceste exemple sunt doar cu titlu introductiv, neacoperind nici pe departe lista
gesturilor semnificative. Candidatii trebuie sa fie în primul rând atenti la sine si la
mesajele pe care le transmit, dar într-un mod relaxat. Comportamentul trebuie sa fie
dezinvolt si natural, caci scopul interviului este tocmai de a percepe comportamentul
interlocutorului. “Citirea” intervievatorului permite însa adaptarea în timp real la
perceptia acestuia. Pot exista si semnale false însa, menite sa induca în eroare. De aceea
comportamentul celuilalt trebuie decriptat cu atentie. “Secretul” unui interviu curat, din
punct de vedere non verbal, este însa autenticitatea si abordarea încrezatoare în fortele
proprii.

Tehnici de captare a atentiei

Pentru a se asigura ca publicul urmareste discursul, vorbitorii de succes se folosesc de
tehnici de captare a atentiei. Acestea au rolul de a ajuta la castigarea publicului la
inceputul unei cuvantari, dar si de a-i pastra atentia intregul parcurs. Strategiile de captare
a atentiei folosesc atat limbajul verbal cat si limbajul nonverbal.

Folosirea limbajului verbal

Tehnicile care folosesc limbajul verbal sunt destul de limitate, cu toate ca la prima
vedere pare mai facil sa se atraga atentia prin ceea ce se spune. Ele pot fi utilizate cu
precadere in partea introductiva.
Glumele sunt o solutie usor de folosit in introducere, intrucat ele induc o stare de
relaxare in randul audientei, atragand dupa sine si bunavointa acesteia. De asemenea, se
castiga atentia, intrucat a incepe sa vorbesti despre ceva serios intr-un registru hazliu nu

72
este ceva uzual. In cazul in care vorbitorul isi incepe discursul cu o gluma, este de dorit
ca aceasta sa aiba legatura cu subiectul, fara insa a fi deplasata, agresiva sau sa intre in
contradictie cu ce va spune.
Prezentarea atipica este o alta modalitate de castigare a atentiei si bunavointei.
Intr-o lume obisnuita cu formula clasica "Buna ziua! Ma numesc..." orice alta modalitate
de prezentare iese in evidenta, atragand interesul celor care asculta. Chiar si modificarea
formulei de salut cu arhaicul "Ziua buna!" starneste senzatia de nou, fara a deranja. La fel
ca si in cazul glumelor, nu este indicat ca prezentarea sa fie ostentativa, pentru ca atrage
antipatie.
Parasirea subiectului este o tehnica folosita de vorbitorii care au experienta. Daca
in timpul cuvantarii cel care vorbeste "uita" pentru un moment ce are de gand sa spuna,
trecand la cu totul altceva, interesul publicului va fi recastigat. Este suficient ca un
membru al auditoriului sa fie luat ca martor ("Sunt convins ca si domnisoara blonda din
randul al treilea este de acord ca...") pentru castigarea interesului. Experienta este
necesara deoarece cea mai mica depasire a limitei, poate provoca un efect invers celui
dorit.

Folosirea limbajului nonverbal

Avand in vedere ca are mai multe elemente care il compun, limbajul nonverbal
ofera mai multe posibilitati de captare a atentiei. Orice gest socant, orice inflexiune a
vocii sau rupere de ritm atrag atentia.
Gestica ofera nenumarate cai de captare a atentiei. O simpla bataie din palme sau
pocnirea din degete sunt gesturi care nu sunt intalnite in mod uzual la un vorbitor. Din
acest motiv, ele au rolul de a aduce un lucru nou, atractiv. In momentul folosirii gesturilor
pentru a atrage atentia trebuie sa se ia in calcul si ceea ce se spune in acel moment, pentru
a nu crea contradictii. De asemenea, este important ca gestul sa nu fie exagerat, ostentativ
sau jignitor.
Mimica poate fi un element important atat pentru captarea atentiei cat si pentru
pastrarea acesteia, mai ales atunci cand publicul este suficient de aproape pentru a
observa trasaturile vorbitorului. O incruntare usoara sau un rictus lejer trezesc interesul,
chiar daca in mod uzual nu sunt lucruri de dorit intr-un discurs. Tocmai lipsa de
dezirabilitate le face sa fie atractive, insa orice accentuare a lor poate starni nervozitate si
reactii adverse.
Ruperile de ritm ofera posibilitati mari de atragere a publicului. Fara a interveni
brusc, ele accentueaza importanta anumitor parti ale discursului. Schimbarea de ritm se
face treptat pentru a nu deranja, dar nu foarte lent, pentru a putea fi perceputa.

73
 Cresterea sau scaderea volumului este una dintre cele mai usoare posibilitati de
captare a atentiei. Fara a cadea in extreme (publicul trebuie sa auda tot ce se spune, dar
nu trebuie agresat prin strigate) vorbitorul poate accentua ceea ce este important.
Tonul folosit este, de asemenea, o arma a vorbitorului. Intreruperea momentelor
de vorbire pe un ton entuziast cu momente in care este folosit un ton calm atrage atentia
asupra acestora din urma. Similar se intampla cu oricare intercalare de tonuri, accentul
fiind pus pe vorbirea pe un ton diferit de cel pe care vorbitorul il utilizeaza in mod uzual.
Momentele de tacere capteaza atentia intr-un mod specific. O pauza bine calculata
are rolul de a trezi in randul publicului o usoara neliniste, intrucat pentru moment se da
senzatia de pierdere a controlului. Important este ca in aceste momente de pauza
auditoriul devine curios, dorind sa stie ce se intampla. Este esential ca pauza sa nu fie
prea lunga pentru a nu induce sentimentul de nesiguranta, dar nici prea scurta pentru a
trezi curiozitatea si sentimentul ca ceva urmeaza sa se intample.
Este important de retinut ca strategiile de captare a atentiei pot fi folosite si
impreuna, acest fapt crescand marja de siguranta a atingerii scopului propus. De
asemenea, ele au doar rolul de a accentua anumite momente. Utilizarea exagerata a
acestor tehnici risca sa provoace senzatia de agresivitate

74