Sunteți pe pagina 1din 54

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

Anul I

Codul cursului

Denumirea cursului: INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Tip curs: obligatoriu

Durata cursului/Nr. credite: un semestru

Perioada de accesare a cursului: semestrul I

Manualul recomandat:
Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005.

Obiectivul principal al cursului: dobândirea unei culturi a informaţiei şi


comunicării, necesare profesiei de jurnalist.

Modul de stabilire a notei finale: examen

Consultaţii pentru studenţi:

Adrese e-mail responsabil pentru contactul cu studenţii:


sultana_craia@gmail.com

Titularul/titularii cursului/serie: Conf. univ. dr. SULTANA CRAIA

Conţinutul tematic al cursului:

1. Teoria comunicării – o ştiinţă de frontieră


2. Sistemul social şi comunicarea
3. Informaţia şi comunicarea
4. Instrumentele comunicării
5. Funcţiile şi barierele comunicării
6. Teorii şi modele ale comunicării
7. Comunicarea non-verbală
9. Comunicarea scrisă
10. Comunicarea audio-vizuală
11. Publicul – receptorul comunicării mediatice
12. Opinia publică

1
Bibliografie minimală obligatorie:
1. Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 20045.
2. Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, Editura Ager orice ediţie, Bucureşti
3. O istorie a teoriilor comunicării accesibilă în biblioteca locală
4. O introducere în ştiinţele comunicării accesibilă în biblioteca locală

Bibliografie facultativă
Orice titlu din bibliografia de la sfârşitul fiecărui capitol din Manual accesibil în
biblioteca locală

2
Cursul 1

TEORIA COMUNICĂRII ESTE O ŞTIINŢĂ DE FRONTIERĂ

Lecţia 1 cuprinde prezentarea unor definiţii şi a principalelor clasificări ale


comunicării.

Scopul lecţiei: Configurarea problematicii – cadru

Concepte-cheie: comunicare; comunicare acustică; comunicare tactilă;


comunicare chimică; comunicare vizuală; comunicare directă; comunicare indirectă;
comunicare multiplă.

Rezumat:

TEORIA COMUNICĂRII ESTE O ŞTIINŢĂ DE FRONTIERĂ

Încercări de definire a comunicării


Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple,
ceea ce a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor.
Doi cercetători americani, Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, au
inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii (The Functions of Human
Communication, New York, 1976), fără a epuiza posibilităţile şi fără a mulţumi pe
toată lumea. Într-o Introducere în ştiinţa publicisticii şi comunicării (Cluj, 1998),
germanii Michael Kunerik şi Astrid Zipfel consideră că din această multitudine de
încercări „nu se poate concluziona simplist că am avea de a face cu o ramură imatură
a ştiinţei, în care nu ar exista nici măcar unitatea de vederi asupra conceptelor de bază
înrudite”, observând că „o asemenea multitudine de noţiuni este tipică pentru toate
ştiinţele umaniste şi sociale”.
Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX (Bucureşti, 1996) –
înregistrează, la articolul (a) comunica, următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de
ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, stabilind, aşadar, un proces şi o relaţie
cognitivă.
Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe
şi conotaţii, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înţelesuri:
a. Din punct de vedere psihologic (Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie,
Larousse, Bucureşti, 1996) comunicarea reprezintă o relaţie între indivizi:
„comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată
sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup
de indivizi receptori.”
Profesorul Emilian M. Dobrescu (Sociologia comunicării, Bucureşti, 1998)
consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială
şi grupează accepţiile ce i se atribuie după cum urmează:
• proces în care se observă stimuli şi se reacţionează în raport cu aceştia;
• mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane;
• totalitatea simbolurilor gândirii şi a mijloacelor prin care ele se difuzează şi
se conservă;

3
• comunicare socială – expresie generală pentru „toate formele de relaţii
sociale, cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor”.
O definiţie mai largă – ce plasează comunicarea nu numai la nivelul speciei
umane, ci şi la nivel biologic – citează profesorul Aurelian Bondrea în cartea sa
Sociologia opiniei publice şi a mass media (Bucureşti, 1997), după Gilles Amado şi
André Guittet (Dynamique des communications dans les groupes). Conform acestora,
„există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un
organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificându-şi
acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr-o acţiune directă,
precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)” (vezi în
Manual, p. 11).
b. Din punct de vedere sociologic comunicarea (de masă) este privită ca „un
ansamblu de modalităţi − reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome −
care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de
mesaje” (Dicţionar de sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996).
Wilbur Schramm (cercetător american care a jucat un rol important în
afirmarea domeniului comunicării ca disciplină universitară, autorul unor lucrări
publicate între 1960 şi 1980 şi al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit
comunicarea ca pe un proces prin care se stabileşte o comuniune sau o identitate de
reflecţii, concepţii, între un emiţător de mesaje şi un receptor, printr-un canal de
comunicaţie.
Numim comunicaţie un sistem tehnic utilizat în comunicarea la distanţă. Poşta,
telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comunicaţie, utilizând diferite tipuri de
semnale.
Pentru a nu rătăci în acest univers al definiţiilor vom reţine una singură:
Comunicarea este un proces prin care, atât în lumea animală, cât şi în
societăţile umane, se transmit de la un receptor la un emiţător informaţii, prin
intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune
şi are anumite efecte, producând o schimbare.

Clasificări ale comunicării


Fiind un fenomen foarte complex, identificabil la nivel instinctual, la nivel
psiho-social, la nivel cultural, comportând aspecte biologice, dar şi tehnologice,
comunicarea se pretează unor clasificări după diverse criterii:
a. După criteriul mijloacelor fizice putem identifica următoarele tipuri de
comunicare:
1. Comunicare acustică.
2. Comunicare tactilă.
3. Comunicare chimică.
4. Comunicare vizuală.
b. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:
1. Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul
şi receptorul se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică.
2. Comunicare indirectă, prin scriere, care utilizează medierea unor mijloace
materiale (instrumente şi suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi
spaţiu.

4
3. Comunicare multiplă, prin imprimate. Foloseşte posibilităţi tehnice prin
care acelaşi mesaj poate fi multiplicat şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp
şi în spaţiu.
4. Comunicare colectivă, realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce
folosesc semnale sonore, vizuale, simboluri, scrieri. Această comunicare se
caracterizează prin faptul că emiţătorul şi receptorul sunt grupuri, că mesajul este
mediat de „un organ de informare” şi că el se poate multiplica.
5. Comunicare de masă.
c. După criteriul relaţiilor emiţător-receptor se disting:
1. Comunicare privată
2. Comunicare publică
La rândul ei, comunicarea publică poate fi:
•Comunicare educaţională
•Comunicare administrativă/instituţională
•Comunicare politică.
•Comunicare artistică
•Comunicare religioasă
•Comunicare ştiinţifică şi tehnică

Concluzii: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic


de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme.

Teste pentru autoevaluare:


- câte definiţii ale comunicării s-au formulat până în prezent?
- ce criterii de clasificare a comunicării cunoaşteţi?

Lista subiectelor pentru pregătire


Definiţii ale comunicării
Clasificări ale comunicării

Exemplu de test
A afirmat că o comunicare reprezintă „o relaţie între indivizi”:
a. Albert Beguin
b. Norbert Sillamy
c. André Guittet
Răspuns: b

5
Cursul 2

EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE

Lecţia nr.2 prezintă o schiţă a evoluţiei cercetărilor privind comunicarea.

Scopul: informarea minimală cu privire la „gândirea comunicaţională“.

Concepte-cheie: mass-media; spiritul vremii; opinii dominante

Rezumat:

EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE PRIVIND


COMUNICAREA
Cercetările asupra comunicării s-au dezvoltat pe parcursul mai multor etape
istorice cu trăsături distincte:
Înainte de 1920
Interesul pentru problemele comunicării a apărut destul de târziu, faţă de alte
domenii de cercetare. Începuturile se leagă de o carte, devenită celebră, a medicului şi
sociologului francez Gustave Le Bon (1841-1931): Psihologia mulţimilor (1895)
importantă pentru înţelegerea ulterioară a comportamentelor comunicaţionale şi a
proceselor de influenţă.
Un moment esenţial în evoluţia studiilor despre comunicare, de data aceasta
din perspectiva lingvistică (limbă şi limbaj), l-a marcat Cursul de lingvistică generală
al lui Ferdinand de Saussure, ce urmează a fi prezentat în alt capitol. Lucrarea a fost
publicată postum, în 1916.
Până în anii 20 ai secolului XX spiritul vremii (adică felul în care lumea îşi
reprezenta diferite fenomene, comunica şi adera la anumite valori), era caracterizat de
o extraordinară încredere în progres. Presa, ca principal mijloc de informare şi
comunicare în masă, cunoştea un apogeu, prin mari cotidiene ce difuzau informaţii
generale. Oamenii o considerau ca un factor pozitiv, în informare şi vehicularea
opiniilor.
Între 1920 şi 1940
Primul război mondial a relevat puterea mass-media în domeniul propagandei,
dezinformării şi manipulării. Presa şi radioul demonstrează ce influenţă pot avea în
crearea unor stări de spirit în situaţii de război şi în viaţa politică (după instaurarea
comunismului în Rusia şi în cadrul alegerilor prezidenţiale în SUA).
În cercetarea comunicării şi a mass-media s-au configurat curente şi şcoli
europene (1930 − la Frankfurt, 1937 şi 1938 − la Paris) şi americane. În 1926 lingvistul
Roman Jakobson crease în Cehia Cercul lingvistic de la Praga.
În capitala Franţei, Fernand Terrou a creat Institutul de Ştiinţă a Presei (din
1951, Institutul Francez al Presei), iar în 1928, Jean Stoetzel a fondat Institutul
Francez al Opiniei Publice.
În SUA, s-au publicat lucrările de referinţă ale lui Carl Hovland şi Paul
Lazarsfeld.

6
Opiniile dominante priveau mecanismele propagandei şi efectele radioului şi
cinematografului.
Între 1940 şi 1960 − „vârsta de aur a psihologiei sociale”
Spiritul vremii este marcat de accesul tot mai larg la presă, radio,
cinematograf, care nu mai servesc numai informării, ci (în tot mai mare măsură) şi
divertismentului.
Se publică lucrări despre audienţa foiletoanelor (Herta Herzog, 1941), teoria
opiniilor (Jean Stoetzel), teoriile lui Paul Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E.
Shannon, Elihu Katz, Joseph T. Klapper (în domeniul teoriei comunicării, din
perspectiva socio-psihologică − mecanisme, efecte).
Opiniile dominante au ca obiective de interes efectele mass-media asupra
mentalităţilor şi comportamentelor.
Este perioada celor mai importante teorii produse de cercetările privitoare la
comunicare din punct de vedere psihologic, sociologic şi al mecanismelor şi efectelor
mass-media.
În 1946 lua fiinţă în SUA Foreign Service Institute (structură instituţională ce
avea ca scop formarea corpului diplomatic) în care s-au dezvoltat cercetări asupra
comunicării interculturale.
Din 1950 s-a configurat ceea ce ulterior, în 1981, Yves Winkin a numit
„Colegiul invizibil” la Palo Alto − orăşel din California − mişcare intelectuală de
studiu asupra comunicării, la care au contribuit psihiatri, psihologi şi antropologi.
Între 1960 şi 1978
Spiritul vremii este influenţat de efectele televiziunii (şi ale campaniilor
electorale americane) şi de rolul acesteia ca „instrument de creştere economică şi
schimbare socială”.
Cercetările teoretice, foarte abundente, ale lui Elihu Katz şi Wilbur Schramm,
ale lui Marshall McLuhan (1911-1980), Abraham Moles, au ca obiectiv sociologia
mass-media, cu accent pe televiziune. Sunt contestate unele teorii anterioare sau,
dimpotrivă, unele sunt dezvoltate.
Opiniile dominante se nuanţează şi se înregistrează un început de rezistenţă
faţă de uniformizarea culturală şi propagandă.
Între 1978 şi 1980
Spiritul vremii acordă un interes sporit „internaţionalizării comunicării”.
Mass-media încep să facă obiect de critică din diferite perspective, dar, pe de altă
parte, devin în tot mai mare măsură interactive.
Apare un număr mare de lucrări, de cercetare aplicată, unele contribuţii
abordând probleme juridice şi economice ale mass-media, altele preocupate de
publicitate, politică, fără să dispară problematica psihosocială, dar ele nu mai sunt
receptate drept contribuţii capitale, iar autorii nu mai au aceeaşi notorietate.
Opiniile dominante vizează informarea şi dezinformarea şi constată caracterul
derizoriu al programelor de televiziune.
Acestei imagini globale i se poate adăuga, urmând aceeaşi structură, o
completare pentru deceniile următoare.
Între 1980 şi 2000
Spiritul vremii are ca specific faptul că audienţa mass-media a devenit
planetară, sporind valoarea lor ca instrumente de control şi influenţă. S-a constituit

7
„infosfera”, planeta fiind acoperită de reţele informaţionale. Comunicarea
interpersonală şi publică au atins cote maxime. S-au produs şi reacţii: sentimentul
exploziei incontrolabile, al poluării informaţionale, al „dependenţei de reţea”.
Lucrările publicate în aceste două decenii au caracter sintetic. Ele reprezintă
retrospective, demersuri de sistematizare, clasificare, reevaluare a contribuţiilor
anterioare (Francis Balle, Denis McQuail, Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-
Rocheach, James Lull, Bernard Miège ş.a.).
Opiniile dominante sunt eclectice, dar se configurează (ca opinii-pilot?)
reflecţii privitoare la transformările antropologice pe care le determină schimbarea
raportului cultură scrisă-receptare audio - vizuală şi se aduce în discuţie necesitatea
unui „nou iluminism”, care să contracareze efectele „post-gândirii” sinonime cu „non-
gândirea” ca produs al societăţii actuale.
După cum se poate constata, în domeniul teoriilor comunicării au existat şcoli
şi curente, s-au implicat instituţii de cercetare, iar înţelegerea fenomenelor psiho-
sociale a fost nuanţată de oameni de ştiinţă cu formaţii diferite, prin eforturi
complementare. (vezi Manual, p. 14-19)

Concluzii: Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe


parcursul secolului al XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea
mijloacelor de comunicare în masă.

Temă: Citiţi în manual amănuntele referitoare la fiecare etapă din istoria


teoriilor comunicării.

Lista subiectelor pentru pregătire


Etapele dezvoltării cercetărilor asupra comunicării
Caracteristicile fiecărei perioade
Ideile dominante ale fiecărei perioade

Exemplu de test
Prima etapă în cercetarea comunicării se situează:
a după 1940
b înainte de 1900
c după 1980
Răspuns: b

8
Cursul 3

SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA

Lecţia nr.3 oferă o perspectivă sociologică şi psihologică asupra fenomenului


comunicării în istoria şi prezentul omenirii.

Scopul: lărgirea culturii generale şi a culturii cunoaşterii.

Concepte cheie: spaţii publice; spaţiu privat

Rezumat:

SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA

Etape de dezvoltare în comunicarea umană


În lucrarea Teorii ale comunicării de masă, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-
Rokeach au analizat principalele etape ale dezvoltării comunicării umane, considerând
că fiecare dintre ele a avut „consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi
colective”. Aceste etape au contribuit la constituirea sistemelor sociale şi la
configurarea diferitelor culturi.
• Prima etapă, epoca semnelor şi semnalelor, aparţine fiinţelor „preumane”,
incapabile, din punct de vedere fizic, de vorbire. Ele comunicau prin sunete, semne cu
mâna, expresie, mişcare. Comunicarea lor era complexă, faţă de a primatelor de
astăzi, dar simplă în raport cu cea umană şi mult mai lentă, iar creierul, încă
neevoluat, determina o memorie de scurtă durată. Ea servea nevoilor biologice,
proprii şi lumii animale.
• Epoca vorbirii şi a limbajului, se leagă de apariţia omului de
Cro Magnon (ulterior şi supravieţuitor celui de Neanderthal), care ar fi început să
vorbească în urmă cu 90 000-40 000 de ani.
• Epoca scrisului. De la pictogramele convenţionalizate, care standardizau
semnificaţii, în vederea stocării informaţiei şi transmiterii ei în timp şi spaţiu,
umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice. Sistemul pictografic presupunea
reprezentarea unei idei, a unui obiect sau a unei fiinţe ori a unui concept printr-un
simbol, ceea ce făcea dificilă nuanţarea. Scrierea fonetică reprezenta un sunet
printr-un semn. Astfel s-a născut ceea ce astăzi numim alfabet.
• Epoca tiparului. Inventarea tiparului a reprezentat o revoluţie în comunicare,
făcând posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă şi mai eficientă a informaţiei,
ceea ce a permis noi conexiuni, deci un progres al gândirii şi cunoaşterii.
Alfabetizarea unui număr crescând de oameni a modificat însăşi evoluţia umanităţii.
• Epoca mijloacelor de comunicare în masă. Dezvoltarea cunoaşterii şi
invenţiilor tehnice au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii care privesc nu
numai transmiterea informaţiilor, dar şi schimbarea percepţiei asupra lumii, relaţiile
dintre indivizi şi comunităţi, atenuarea diferenţelor generatoare de conflicte,
comportamentul uman în general.

9
Spaţiu public şi spaţiu privat
Spaţiul privat
Existenţa fiecărui individ se desfăşoară într-un spaţiu privat, familial, şi în
unul sau mai multe spaţii publice, pe care individul le împarte cu semenii săi. Ambele
comportă anumite reguli, rigori, ambele influenţează individual şi presupun anumite
comportamente comunicaţionale, precum şi un sistem de relaţii şi interacţiuni.
Ambele reprezintă realităţi cu o componentă fizică, spaţială, şi una mentală.
Saţiul privat, domestic, este căminul în care se formează individul, în care îşi
configurează identitatea şi în care trăieşte sentimentele de securitate şi afecţiune
indispensabile oricărei fiinţe umane. Acest spaţiu are valori, tradiţii, practici sociale şi
culturale, reguli de comportament comune cu ale altor spaţii domestice similare, dar şi
diferenţiate pe unele segmente. Identitatea familială este de obicei cu atât mai
distinctă şi pregnantă, cu cât nivelul de educaţie al familiei este mai ridicat. O
asemenea identitate se constituie prin transmiterea, în cadrul comunicării intime, a
informaţiilor despre membrii micro-sistemului social care este familia, prin punerea în
comun a unor reprezentări şi practici, prin trăirea în comun a unor sărbători sau
drame.

Spaţiul public
Spaţiul public a existat dintotdeauna, de când au existat viaţa comunitară şi
organizarea socială.
Spaţiul public modern s-a constituit odată cu trecerea individului (în raport cu
statul) de la condiţia de supus la aceea de cetăţean cu drepturi constituţionale.
Fenomenul a evoluat treptat, încă înaintea revoluţiei din 1789, dar s-a accentuat
imediat după declanşarea ei şi s-a consolidat în legătură cu revoluţiile burgheze din
1848. Pe parcursul mai multor decenii, pe măsură ce s-a dezvoltat o burghezie dornică
de reforme, progres, afirmare socială, s-au impus în conştiinţa contribuabililor,
plătitori de taxe şi impozite către stat, revendicări ce aveau în centru ceea ce vom
numi cei trei B: Banul, Binele şi Bunul public. Îndeosebi după 1790-1800 în Europa
s-au deschis grădini publice, muzee, şcoli publice, biblioteci publice (sau populare).
Până atunci spaţiile publice fuseseră piaţa oraşului, teatrele şi cafenelele, locuri fizice
în care se făcea schimb de mesaje la nivel de grup şi de mulţime. Se ridică
monumente prin subscripţie publică, se rostesc discursuri în săli publice, se
organizează conferinţe publice, se comunică intens idei politice, mesaje culturale, idei
sociale.
Iniţial marcat de problematica politică (vezi în Antichitate Agora, sau în sfera
publică burgheză la începuturile configurării ei), spaţiul public începe să fie dominat
de problema socială (Pentru spaţiul public la români vezi Manual p. 27-28).
Spaţiul public nu este numai un loc fizic, ci şi o realitate mentală. Prin
mijloacele de comunicare în masă, îndeosebi radio şi televiziunea, se constituie un
spaţiu public nelegat de un loc anume. Dezbateri, emisiuni televizate cu public,
concursuri, aduc în conştiinţa maselor întreaga problematică umană, socială, politică
sau intelectuală a unei epoci. Acest spaţiu public „virtual” vehiculează idei şi modele,
modifică limbajul cotidian, comportamentele, influenţează opţiunile şi consumul.
Apariţia unui spaţiu public supra-naţional, global, la nivelul întregii lumi, prin
comunicarea electronică, duce la ultimele consecinţe o extensie începută cu decenii în
urmă.

10
Dimensiunea spaţială s-a redus, distincţia public-privat s-a diluat, viaţa
cotidiană utilizează tehnologii moderne.
Pentru structurile şi formele de comunicare publică vezi Manual p. 29.

Concluzii: Spaţiul public modern s-a configurat în secolul al XIX-lea şi se


diversifică permanent, ca loc/locuri fizic/fizice şi ca realitate mentală.

Temă: Vezi principalele repere ale istoriei spaţiului public la români, în


manual.

Lista subiectelor pentru pregătire


Etapele dezvoltării comunicării umane
Spaţiul privat - caracteristici
Spaţiul public

Exemple de test
1. Spaţiu public european s-a consolidat:
a – în secolul al XVI-lea
b – în Renaştere
c – în secolul al XIX-lea
d – la începutul secolului XX
Răspuns: c
2. Spaţiu public se caracterizează prin:
a – izolare
b – discreţie
c – vizibilitate
d – domesticitate
Răspuns: c

11
Cursul 4

INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA

Lecţia nr.4 este consacrată informaţiei în relaţie cu comunicarea

Scopul: Înţelegerea rolului informării în societatea contemporană,


familiarizarea cu categoriile distincte de informaţii.

Concepte-cheie: informaţie;
industria informării

generale
informaţii instrumentale
de prevenire

societatea informaţiei
NTIC

Rezumat:

INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA

Definiţii
Ca şi conceptul de comunicare, conceptul de informare are un caracter
polivalent şi ambiguu, ridicând numeroase probleme în încercarea de a se formula
definiţii complete.
Se impune mai întâi distincţia între termenii: informaţie şi informare.
Vom numi informaţie o cunoaştere elementară care poate fi transmisă,
stocată, conservată şi utilizată datorită unui suport. După criteriul zonei de interes,
poate fi locală şi universală. În funcţie de modul de transmitere, poate fi directă (fără
intermediar) sau indirectă (transmisă prin diferite mijloace de comunicare).
Informaţia este un produs al comunicării.
Prin termenul de informare înţelegem: 1. Acţiunea de a informa/a se informa
şi rezultatele ei. 2. Comunicare orală sau scrisă prin care cineva este înştiinţat în
legătură cu un fapt sau un eveniment.
În legătură cu acestea s-a configurat conceptul industria informării care
desemnează totalitatea activităţilor legate de producţia, difuzarea şi utilizarea
informaţiei profesionale sau specializate, îndeosebi în forma electronică. Produsele ei
sunt: băncile de date, în creştere numerică din anii ’70, CD-ROM-urile apărute în
1985, programele de calculator documentare.
Nicolae George Drăgulănescu (Ştiinţa şi tehnologiile informaţiei, Bucureşti,
2004) adoptă, din raţiuni metodologice, o definiţie simplificată: ,,Informaţia este o
cunoaştere elementară, susceptibilă a fi transmisă, stocată şi conservată datorită
unui suport şi unui cod de identificare.
Cunoaşterea, la rândul ei, este definită ca un „ansamblu articulat şi organizat
de cunoştinţe” sau „de date asimilate, înregistrate şi retransmise de oameni”.

12
Cu alte cuvinte, cunoaşterea este rezultatul comunicării cunoştinţelor,
informaţiilor conţinute în mesaje.
Urmează o analiză a dificultăţilor fiecărui nivel de comunicare:
• nivelul informării.
• nivelul cunoaşterii.

Tipuri de informaţie
Există o mare varietate de informaţii, ceea ce impune clasificări după anumite
criterii:
a. După criteriul zonei de interes, informaţia poate fi:
− locală;
− universală.
b. După obiectul ei sau domeniul în care este produsă şi folosită, informaţia este:
− ştiinţifică;
− tehnică;
− socială;
− politică;
− culturală/artistică;
− economică/financiară;
− fără utilitate practică/de divertisment.
c. După criteriul utilităţii. Fiecare categorie de informaţii este
vehiculată/valorificată într-un anumit spaţiu comunicaţional, dar comunicarea
mediatică difuzează informaţii din toate aceste zone. Nevoile de informare ale
publicului s-au diversificat, iar mass-media caută să le răspundă oferind mai multe
tipuri de informaţii (apud Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi,
1999):
Informaţiile generale − care constituie un „capital informaţional” indispensabil
omului modern, asigurându-i accesul la spectacolul lumii, deci adaptarea, integrarea,
participarea. Informaţiile de acest tip nu au efecte directe asupra individului, ele
acumulându-se într-un „depozit” în care sunt păstrate în „stare latentă”, dar, global,
construiesc o viziune asupra mediului ambiant, deschid perspective, permit
înţelegerea fenomenelor şi contribuie la configurarea unei opinii.
Informaţiile generale dezvoltă şi diversifică experienţa culturală dobândită prin
instrucţia programată, răspunzând, pe de altă parte, curiozităţii intelectuale şi nevoilor
de orientare în cotidian.
Informaţiile instrumentale, cum sunt numite în literatura anglo-saxonă de
specialitate, privesc datele punctuale, necesare în mod practic vieţii cotidiene − starea
vremii, preţuri, programe culturale, servicii publice curente sau/şi speciale, cu alte
cuvinte, tot ce este util de ştiut pentru eficientizarea şi ameliorarea activităţilor zilnice
ale omului obişnuit. Acest tip de informaţii face obiectul micilor ştiri din presă şi
semnalează oportunităţi.
Informaţiile de prevenire sau de avertizare anticipează situaţii şi comunică
publicului date care îl pot orienta pentru viitorul imediat (creşterea peste nivelul de
atenţie a apelor râurilor, iminenţa unei greve ce afectează transporturile, scăderea
drastică a temperaturilor, blocarea unor drumuri, apariţia unor epidemii, instituirea
unor taxe noi, plătibile până la anumite termine ş.a.).
În ultimă instanţă, informaţia de avertizare este o varietate a informaţiei
instrumentale, dat fiind caracterul ei utilitar.

13
Acestor „familii” de informaţii li se pot adăuga informaţiile specializate, care
nu au caracter general şi care interesează numai unele categorii de public: informaţii
sportive (îndeosebi cele privitoare la sporturile mai puţin populare) şi artistice
(referitoare la evenimente cu impact în cercuri restrânse). Acestea nu sunt
indispensabile şi au efecte mai puţin (sau deloc) pragmatice.

Raportul informaţie − comunicare


În legătură cu raporturile dintre informaţie şi comunicare, s-au formulat
diverse puncte de vedere. Robert Escarpit considera comunicarea ca un act, iar
informaţia ca produs al acesteia.
Conform unui „model social” schematizat pentru ciclul informaţiei, prezentat de
N. G. Drăgulănescu, în sistemul cercetării există trei etape:
1. construcţia;
2. comunicarea;
3. utilizarea informaţiei.

Acest ciclu este compatibil, în planul economic, cu etapele:


1. producţie;
2. distribuţie;
3. consum.

Informaţia este vehiculată în forme orale, scrise, audio-vizuale, stocată,


prelucrată, transmisă de edituri, biblioteci, organisme ştiinţifice, centre şi oficii de
informare-documentare, cu alte cuvinte, comunicată într-un circuit cu ramificaţii, prin
intermediul unor suporturi, care sunt documentele (pe hârtie, bandă magnetică, film,
suport electronic).

Ştiinţa informaţiei
Începând din spaţiul anglo-saxon s-a configurat în lume ceea ce se numeşte
ştiinţa informaţiei, studiată de diferite organisme ştiinţifice. În 1968, a luat fiinţă
American Society for Information Science, iar acest domeniu pluridisciplinar este în
expansiune.
Dezvoltată pe parcursul mai multor decenii, această ştiinţă a informaţiei are ca
funcţie esenţială, după N. G. Drăgulănescu, „transferul cunoştinţelor şi a cunoaşterii
de la individ la individ şi de la generaţie la generaţie (prin achiziţia,
prelucrarea/transferul şi exploatarea informaţiei), pentru a facilita evoluţia omenirii”.
Trei mari direcţii de schimbare în viaţa societăţii au generat apariţia acestei
ştiinţe:
1. În domeniul cultural: creşterea cererii de informaţie ştiinţifică şi tehnică,
atât la nivelul specialiştilor, cât şi la acela al marelui public.
2. Pe plan economic: dezvoltarea industriei informaţiei ca sector industrial.
Epoca noastră se şi numeşte de altfel era postindustrială, definită de societatea
informaţiei, a cărei valoare a crescut considerabil, trecând pe primul plan.
3. În domeniul tehnologic: explozia noilor tehnologii ale informării şi
comunicării (NTIC) (vezi manual p. 40-41).

14
Concluzii: Informaţia este un produs al unui proces, comportă costuri, valori
şi categorii diferenţiate; ea face obiectul unei discipline: ştiinţa informaţiei.

Temă: după modelul din manual, selectaţi informaţii din mass-media şi


stabiliţi cărei categorii îi aparţin.

Lista subiectelor pentru pregătire


Definiţii
Informaţie – cunoaştere – înţelegere
Tipuri de informaţie
Raportul în informaţie – comunicare
Ştiinţa informaţiei
NTIC

Exemple de teste
1. Ştiinţa informaţiei a apărut:
a – în secolul al XIX-lea
b – în secolul al XX
c – în secolului XVIII-lea
d – în Renaştere
Răspuns: b

2. Se dă informaţia ….. Este aceasta:


a – informaţie generală
b – informaţie instrumentală
c – informaţie de prevenire

15
Cursul 5

INSTRUMENTELE ŞI COMUNICĂRII

Lecţia nr.5 tratează despre instrumentele comunicării

Scopul: Însuşirea unor elemente de cunoaştere privind limbajele, limbile şi


subdiviziunile acestora. Cunoaşterea principalilor teoreticieni ai limbii.

Concepte-cheie: limbaj; limbă; grai; semn; denotaţie; conotaţie; context;


dialect

Rezumat:

INSTRUMENTELE COMUNICĂRII

Limbajul
Definiţii
Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857-1913) afirma că „nu limbajul
vorbit îi este caracteristic omului, ci facultatea de a constitui o limbă”.
Se impune, mai întâi, o distincţie între limbaj şi limbă. Pentru cel dintâi,
Dicţionarul explicativ al limbii române înregistrează următoarele sensuri:
„1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor,
prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele; limbă, grai.
2. Limba unei comunităţi istoriceşte constituită.
3. Mod specific de exprimare a sentimentelor şi gândurilor în cadrul limbii
comune sau naţionale.
4. (Informatică) − „sistem de caractere şi simboluri folosit în programare”. Se
consemnează şi un sens figurat: „Mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor prin
culoare, sunete muzicale ş.a.”
Conform unui Dicţionar de psihologie realizat de un membru al Societăţii
Franceze de Psihologie, Norbert Sillamy (tradus la Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996), limbajul este „o funcţie de exprimare şi comunicare a gândirii prin
utilizarea de semne care au o valoare identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie,
în limitele unei arii determinate”.
Limbajele utilizate de specia umană se învaţă pe parcursul evoluţiei fiecărui
individ. Nou-născutul foloseşte spontan un limbaj non-verbal. De la vârsta de 6 luni,
fiinţa umană crescută în condiţii normale dobândeşte un vocabular pasiv. La circa 18
luni începe să utilizeze limba maternă, iniţial rudimentar, construind înţelesuri. La
vârsta de 4 ani poate cunoaşte circa 1 500 şi 2 000 de cuvinte, la 6 ani între 2 500 şi 3
000.
Abilităţile de utilizare a limbajului articulat sub forma unei limbi sau mai
multora, dacă individul trăieşte într-un mediu poliglot sau bilingv, se dezvoltă odată
cu gândirea şi cu identitatea. Un adult cu nivel cultural mediu stăpâneşte un vocabular
de circa 20 000 de cuvinte.
Din punct de vedere psihologic, limbajul este un instrument de socializare
prin care individul îşi comunică gândurile şi sentimentele şi adaptarea în grupuri mai
mici sau mai mari de semeni.

16
Clasificări
Din punct de vedere formal se pot distinge mai multe tipuri de limbaj:
1. Limbajul pasiv, cel pe care îl înţelegem.
2. Limbajul activ, cel pe care îl folosim pentru a comunica.
3. Limbaje verbale, care folosesc cuvântul scris/vorbit.
4. Limbaje non-verbale, care folosesc semne şi semnale de altă natură decât
vorbirea.
O clasificare diferită a limbajelor se datorează filosofului Karl Popper (1902-
1994) născut la Viena, profesor de logică la Londra:
1. Limbaje inferioare, cu funcţie de semnalizare şi autoexpresie, utilizate şi în
lumea animală.
2. Limbaje superioare, apte de descriere şi argumentare.
3. Limbaje mixte, care folosesc resurse biologice şi intelectuale.
Se impune, pe de altă parte încă o distincţie, între limbajul natural şi limbajul
artificial.
Limbajul natural este acela vorbit în mod spontan, necesar existenţei şi
accesibil oricărui reprezentant al speciei umane.
Limbajul artificial este un sistem formal, elaborat în scopul unei comunicări
superioare, pentru care limbajul natural este insuficient: limbajul matematic, limbajele
informatice, limbajul muzical.
Pentru Funcţiile limbajului, vezi Manual p. 45-47).
Limbaje non-verbale
Limbajul matematic este un sistem de semne constând în cifre şi simboluri
specifice, traducând realităţi abstracte şi codificând un tip de gândire care nu este
accesibil, fără iniţiere, oricărui individ. Limbajul matematic exprimă proprietăţi ale
unor entităţi abstracte şi relaţiile dintre ele, servind unor raţionamente deductive.
Limbajul plastic este un sistem de comunicare vizuală utilizat pentru a transmite
idei şi sentimente, pentru a genera anumite stări de spirit şi a obţine efecte estetice.
Acest sistem comportă o serie de elemente specifice, unele fizice, altele abstracte.
1. Materia/materialul
2. Volumul
3. Linia
4. Culoarea
5. Perspectiva
6. Compoziţia
Limbajul muzical.
Limbajul cinematografic.
(Pentru detalii vezi Manual p. 47-51).

Limba
Definiţii
Părintele teoriei limbajului este lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. El
este autorul unui celebru „Curs de lingvistică generală”, publicat postum, în anul
1916. Considerat o operă revoluţionară, acest text a influenţat dezvoltarea ştiinţelor
umaniste pe parcursul secolului XX. Saussure a pus bazele semiologiei, care studiază
„viaţa semnelor în viaţa socială”. El a observat că semnul este unitatea de bază în

17
codul/sistemul care este limba şi că el conţine un semnificant şi un semnificat a căror
relaţie produce o semnificaţie.

Semn

format din

semnificat semnificant
(concept (existenţa fizică a
mental) semnului)

Semnificaţia nu rezidă exclusiv în semnul grafic, ci se constituie ca atare în


relaţia dintre acest semn şi celelalte semne din mesaj, fiind determinată de context,
adică de un ansamblu de înţelesuri.
Cuvântul context are un sens propriu (ansamblu de sensuri, în cadrul unui text) şi
unul figurat: Situaţie sau complex de situaţii psiho-sociale, culturale, politice care
conferă anumite înţelesuri în comunicarea orală şi scrierea publică şi/sau privată.
Vom defini limba ca tip de limbaj verbal, adică un sistem de forme şi relaţii şi
un fenomen psiho-social-cultural prin care se exprimă o cultură şi un mod de gândire
specific unei comunităţi istoriceşte constituite.
Acest fenomen reprezintă obiectul de studiu al ştiinţei numite lingvistică şi
comportând mai multe ramuri: lingvistica generală, lingvistica istorică (sau
diacronică), lingvistica sincronică.
Întrucât limba evoluează odată cu societatea pe care o exprimă şi al cărei produs
este, un mare număr de limbi au dispărut odată cu popoarele care au ieşit din istorie.
Există aşadar limbi vii vorbite şi în prezent şi limbi moarte, păstrate numai în
texte care au rezistat timpului.
După structura lor, limbile se împart în patru mari tipuri: izolant, aglutinant,
flexionar şi încorporant (detalii în Manual p. 53).
Clasificarea aceasta este una tipologică, dar există şi o clasificare geografică,
având drept criteriu gruparea teritorială a limbilor.
O altă clasificare este cea genealogică, limbile fiind grupate în familii precum:
indo-europeană, semito-hamitică, ibero-caucaziană, uralo-altaică, chino-tibetană,
dravidiană ş.a.
Statisticile înregistrează un număr de limbi actuale ce variază între 2000 şi 3000,
întrucât studiul şi centralizarea informaţiei nu sunt încheiate.
Orice limbă cunoaşte transformări legate de schimbările societăţii care o
utilizează. Se produc influenţe între limbi, schimburi în unul sau mai multe sensuri,
evoluţii mai rapide sau mai lente. De exemplu limba română s-a dezvoltat spectaculos
pe parcursul secolului al XIX-lea datorită mai ales unui aport de cuvinte şi expresii
din limba franceză, faţă de care societatea românească a manifestat o mare
receptivitate. Afluxul a fost stimulat de călători şi călătorii, dar mai ales de importul
de cărţi şi periodice franceze, de mode şi modele, inclusiv comunicaţionale.
Limba română face parte din grupul limbilor romanice, alături de portugheză,
spaniolă, catalonă, franceză, provensală, italiană, sardă, reto-romană şi dalmata
(dispărută).
În cadrul sistemului care este o limbă s-au identificat diferenţieri determinate de
fenomene psiho-sociale şi culturale zonale:

18
a. Dialectele. Dialectul este ramificaţia teritorială a unei limbi, având aceeaşi
structură, aceleaşi reguli, dar un vocabular şi un inventar de expresii specifice,
anumite particularităţi fonetice.
Limba română, vorbită iniţial pe o arie mai extinsă decât actualul teritoriu al
statului român, a avut / are următoarele dialecte:
• dialectul daco-român, vorbit la nord de Dunăre, în jurul Arcului
Carpatic;
• dialectul aromân, vorbit încă în sudul Dunării, până în Grecia muntoasă
de azi;
• dialectul megleno-român (azi-dispărut);
• dialectul istro-român (şi acesta dispărut).
Ramura lingvisticii, care studiază dialectele se numeşte dialectologie.
b. Graiurile. Graiul este o subunitate a dialectului, vorbită pe o arie mai puţin
extinsă, cu particularităţi fonetice şi de vocabular (graiul bănăţean, graiul ardelean,
graiul oltenesc ş.a.).

Teoreticieni ai limbii şi limbajului


Înţelegerea complexităţii fenomenului pe care îl reprezintă limba se datorează
în mare măsură lui Jan Ignacy Baudouin de Courtenay (1845-1929), polonez care a
trăit o vreme în Rusia, lingvist cu o activitate prodigioasă, de 6 decenii. Încă înainte
de 1889 el era interesat de raporturile limbajului cu factorii psihologici şi cei sociali.
Este creatorul conceptului de fonem, care este „echivalentul psihic al sunetului”.
Elveţianul Ferdinand de Saussure (1857-1913) este autorul unor teorii asupra
limbii şi limbajului care consideră că semnul, arbitrar, este unitatea dintre semnificant
(ex: imaginea acustică) şi semnificat (conceptul la care aceasta trimite).
El face diferenţa dintre limbă, ca „tezaur social al unităţilor şi regulilor reduse
la sistem, care sunt proprii comunităţii locuitorilor − şi vorbire − fapt individual,
realizare variabilă”, în limitele înţelegerii.
Antoine Meillet (1866-1936), lingvist francez, a fost preocupat mai ales de
cauzele schimbării, transformărilor limbilor. El a definit fraza ca pe un „ansamblu de
articulaţii legate între ele prin raporturi gramaticale şi care, nedepinzând din punct de
vedere gramatical de nici un alt ansamblu, îşi este sieşi suficientă”.
Americanul Leonard Bloomfield (1887-1949) fondator al Societăţii Americane
de Lingvistică, preocupat de studiul limbii sanskrite, şi cercetător al altor limbi vechi
a publicat în 1914 lucrarea Language (Limbajul). El înţelege caracterul subtil şi
complex al semnificaţiei fiecărei forme dintr-o limbă, în legătură cu „ceea ce
formează universul vorbitorului”.
Lingvistul rus Roman Jakobson (1896-1893) refugiat în Cehoslovacia, trăind în
diferite ţări scandinave şi apoi în S.U.A. este unul dintre numele de referinţă ale
cercetării asupra comunicării verbale. Preocupat în principal de fonologie, a făcut
studii asupra limbajului şi a elaborat teoria celor şase funcţii ale acestuia.

Concluzii: Universul comunicării cuprinde numeroase limbaje verbale în


nonverbale. Limba este un limbaj verbal. Există diverse categorii şi familii de limbi.
Cercetarea problematicii lor a produs nume de referinţă în istoria intelectuală din
ultimul secol.

Temă: Reţineţi definiţiile conceptelor – cheie. Căutaţi-le în Dicţionar de


comunicare (Sultana Craia, orice ediţie).

19
Lista subiectelor pentru pregătire
Limbajul – definiţii – clasificări
Funcţiile limbajului
Piramida lui Maslow
Tipuri de limbaj
Limba – definiţii, clasificări, subdiviziuni
Teoreticieni ai limbii

Exemple de teste
1. Funcţiile limbajului au fost definite de:
a – Ferdinand de Saussure
b – Iorgu Iordan
c – Roman Jakobson
d – Andre Malraux
e – Ion Coteanu
Răspuns: c

2. Dialectul este:
a – o ramificaţie teritorială a unei limbi
b – forma veche a unei limbi
c – forma oficială a unei limbi
d – o limbă dispărută
Răspuns: a

20
Cursul 6

FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII

Lecţia nr.6 prezintă funcţiile şi barierele comunicării în zona publică şi în cea


privată.

Scopul lecţiei: descrierea comunicării din punctul de vedere al funcţiilor


psiho-sociale

Concepte-cheie: a informa; a convinge; socializare; interpretare; divertisment;


control

Rezumat:

FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII

Funcţiile comunicării private


Din moment ce, aşa cum am văzut, comunicarea este strâns legată de gândire,
este evident că principala ei funcţie este aceea de a exprima gândurile şi sentimentele.
La nivel interpersonal şi la nivel social, în sfera publică şi în sfera privată,
comunicarea răspunde unor nevoi şi îndeplineşte anumite funcţii, cărora diferiţi autori
le-au consacrat diverse clasificări. O sinteză simplificată a acestora propune Petre
Anghel în volumul Stiluri şi metode de comunicare (Bucureşti, 2003). Conform
acesteia, fiinţele umane comunică pentru:
− A informa şi a se informa. În orice comunitate, familială, şcolară,
profesională, în orice spaţiu al comunicării indivizii fac în permanenţă schimb de
informaţii, fără de care nu se pot orienta, nu se pot integra în grupuri, nu pot rezolva
nici una dintre problemele vieţii curente şi, evident nu pot stabili nici un fel de relaţii
cu semenii lor.
− A convinge (a se convinge). Orice informaţie se „aşază” într-un sistem
format din asamblarea altor informaţii, sistem ce implică relaţii între acestea.
− A provoca o acţiune, o reacţie. Comunicăm întotdeauna scontând pe un
anumit efect, indiferent că spunem unui copil: „nu atinge priza”. Ca îndemn sau ca
interdicţie, comunicarea vizează o schimbare de stare, în interesul propriu sau în
interesul altcuiva, ori în interesul ambelor persoane (sau în interes public, în cazul
comunicării de masă).
− A se face înţelese. Comunicarea are ca scop înţelegerea, punerea în comun.
Înţelegerea comportă un element cognitiv şi unul afectiv, precum şi recunoaşterea
paradigmelor, adică a structurilor gândirii care ne conduc pe noi şi pe ceilalţi.
− A se face acceptate. Comunicarea ne permite acomodarea în orice grup mai
mic sau mai mare, cu identitate care ne este recunoscută şi pe care ne-o afirmăm.
− A amuza şi a se amuza. Psihologia umană implică nevoi multiple, între care
aceea de divertisment.
− A afirma şi a se afirma. Comunicarea serveşte la a-i impresiona pe cei din
jur, afirmând personalitatea celui care comunică.

21
− A elibera tensiuni. Fiinţele umane, ca şi animalele, exteriorizează prin
comunicare bucuria, frica, enervarea, neliniştea, cele mai diverse stări de spirit
exprimate direct sau indirect, ca rezultat al unei nevoi irepresibile în stările sau
momentele de concentrare a sentimentelor.

Funcţiile comunicării publice şi de masă


Funcţiile comunicării, enumerate mai sus, privesc individul în zona lui de
existenţă privată sau publică. Din perspectiva sferei publice, s-au configurat însă şi
alte funcţii ale comunicării.
O primă clasificare se datorează lui Aristotel, aşadar datează din antichitate.
Conform acesteia, comunicarea publică are trei funcţii:
− Politică sau deliberativă.
− Forensică sau judiciară.
− Epideictică sau demonstrativă.

În volumul Essais de linguistique générale (Paris, 1963), lingvistul Roman


Jakobson propunea următoarele funcţii, valabile atât pentru comunicarea privată, cât
şi pentru aceea publică (şi de masă):
− Funcţia expresivă, este aceea prin care se exprimă atitudinea emiţătorului
faţă de o situaţie şi conţinutul mesajului.
− Funcţia conativă se raportează la destinatarul mesajului şi se mai numeşte
persuasivă sau retorică. Ea vizează influenţarea receptorului şi obţinerea unei reacţii.
− Funcţia referenţială vizează referentul mesajului − lucrul, fenomenul despre
care se comunică.
− Funcţia fatică este aceea care vizează verificarea bunei desfăşurări a
comunicării şi menţinerea contactului.
− Funcţia poetică se referă la felul în care se comunică mesajul, aşadar nu la
conţinut.
Mai funcţională şi cuprinzătoare este suita de funcţii ale mijloacelor de
comunicare, de fapt al comunicării însăşi. După Mihai Coman, care le preia de la alţi
autori consacraţi, acestea au un caracter socio-cultural şi sunt:
− Funcţia de informare.
− Funcţia de interpretare.
− Funcţia de legătură.
− Funcţia culturalizatoare.
− Funcţia de divertisment.
Am adăugat însă acestora şi funcţia de control/reglare. Pentru explicaţii şi
exemple, vezi Manual, p. 60-70 (obligatoriu).

Funcţia de control/reglare
În ultimă instanţă, toate funcţiile deja enumerate se subsumează unei funcţii
fundamentale – funcţia de control al societăţii, aflată în directă legătură cu rolul mass-
media, definit drept „a patra putere în stat” sau „câinele de pază al societăţii”.
Exercitată de presă sau prin intermediul presei de către Putere, funcţia de control
al societăţii acţionează în cadrul tuturor modelelor teoretice, de la cel autoritar la cel
liberal.

22
Barierele comunicării
Funcţiile comunicării nu se pot împlini întotdeauna, datorită diferitelor
obstacole care distorsionează sau împiedică total schimbul de mesaje şi mai ales
înţelegerea lor corectă. Există diferite bariere de natură fizică şi psihică, lingvistice,
geografice, politice, culturale din cauza cărora nu putem comunica perfect.
În volumul Teoria comunicării (Bucureşti, 2001), Vasile Tran şi Irina
Stănciugelu prezintă o clasificare a barierelor în comunicare, după un profesor de la
Universitatea Columbia (S.U.A.), Leonard Saules. Acesta consideră că se pot
identifica următoarele bariere:
1. Lingvistice, sau de limbaj, datorită cărora aceleaşi cuvinte au sensuri diverse
pentru vorbitorii aceleaşi limbi.
Nu toţi vorbitorii unei limbi o stăpânesc în egală măsură, deci nu toţi se pot
exprima la fel. În legătură cu barierele de limbă, trebuie semnalate unele probleme ale
unor vorbitori:
− logofobia, care este sentimentul de teamă de a comunica verbal, îndeosebi în
public; provine mai ales din nesiguranţa privind propria capacitate de comunicare;
− logopatia, care desemnează un defect al vorbirii, constând în neclaritatea
exprimării, în incoerenţă;
− logoreea, manifestare verbală necontrolată, excesivă, datorată unei
surescitări;
− logoplegia, disfuncţie comunicaţională ce se manifestă prin incapacitatea de
a pronunţa unele sunete sau cuvinte;
− autismul, cea mai gravă disfuncţie, stare psihică patologică, manifestată prin
refuzul comunicării, închidere în sine, izolare faţă de lumea exterioară.
2. Bariere de mediu, determinate de:
− condiţiile de poluare fonică a ambianţei în care se comunică;
− lipsa de calitate a suportului sau a aparaturii în cazul comunicării mediatice
(bandă, disc ş.a.);
− tensiunile psihice din mediul în care se comunică (suspiciune, neîncredere,
intoleranţă, autoritate excesivă ş.a.m.d.).
3. Bariere de mentalitate sau concepţie, cum sunt:
− existenţa unei experienţe cu efecte psihologice prelungite;
− existenţa unor preconcepţii, unor reprezentări fixe;
− dezinteresul pentru subiect;
− mentalitatea specifică unei culturi, unei categorii de vârstă, unei categorii
sociale, unei religii ş.a.
Asemenea bariere provoacă la receptor incapacitatea de a asculta cu atenţie, cu
interes, sau/şi marchează mesajul/mesajele emiţătorului. Dimpotrivă, reducerea la
minimum a acestor bariere determină la receptor o ascultare activă, generatoare de
empatie, înţelegere, reflecţie, internalizare.

Concluzii: Funcţiile comunicării se raportează la nevoile individului şi ale


societăţii, ele fiind de natură psiho-socială. Disfuncţiile sunt generate de probleme de
ordin patologic, dar şi de nivel cultural.

23
Test: Citiţi exemplele prezentate la această lecţie în manual (p.62 - 70) şi găsiţi
exemple în viaţa cotidiană. Aveţi un nivel acceptabil dacă puteţi identifica cel puţin
unul pentru fiecare funcţie.

Lista subiectelor pentru pregătire


Funcţiile comunicării private
Funcţiile comunicării publice şi de masă
Barierele comunicării

Exemple de teste
1. Funcţia conativă se referă la:
a – referentul mesajului
b – influenţarea receptorului
c – forma mesajului
Răspuns: b

2. Logofobia este:
a – un defect de vorbire
b – teama de a comunica
c – stare psihică patologică
d – tentaţia de a vorbi mult şi necontrolat
Răspuns: b

24
Cursul 7

TEORII ALE COMUNICĂRII

Lecţia nr.7 cuprinde o prezentare sintetică a celor mai cunoscute teorii privind
comunicarea de masă, devenite „clasice“.

Scopul lecţiei: Informarea minimală în legătură cu reperele „gândirii


comunicaţionale”.

Concepte-cheie: model; semnal; canal; stimul-răspuns; influenţă; gate keeping

Rezumat:

TEORII ŞI MODELE ALE COMUNICĂRII

Procesul, mecanismele şi efectele comunicării au făcut obiectul unui mare număr de


încercări de teoretizare. Unele au devenit celebre, prin citări repetate (îndeosebi acelea
care au construit „metafore”), altele au avut o circulaţie mai restrânsă. Teoriile propun de
obicei modele, adică reprezentări sumare, care simplifică şi schematizează complexitatea
fenomenelor comunicării. Nu există un model unanim acceptat, dar fiecare ridică o serie
de probleme şi propune un mod de abordare. De altfel şi comunicarea (îndeosebi
comunicarea de masă) suferă transformări, iar impactul, influenţa şi efectele mass-media
nu au fost identice în diferite perioade de la apariţia lor. Astfel, modele ce păreau la un
moment dat funcţionale au fost ulterior amendate sau depăşite.
Există totuşi un inventar „clasic” de teorii şi modele fundamentale, a căror
cunoaştere se impune pentru oricine se iniţiază în domeniul teoriei comunicării.

Modelul lui Shannon şi Weawer -1949


În ce context apare acesta? Între 1920 şi 1940 radioul şi presa îşi relevaseră puterea
de influenţă, nu numai prin difuzarea informaţiei, modificând mentalităţile, dar şi ca
instrumente de propagandă. Pe plan tehnic se făcuseră progrese importante în calitatea
transmiterii mesajelor în radio şi telefonie. Tot mai mulţi oameni aveau acces la aceste
servicii care generaseră veritabile industrii. Interesa în mare măsură realizarea unei
transmisii eficiente. În cercetarea comunicării şi a mass-media se configurează curente şi
şcoli europene: în 1930 Şcoala de la Frankfurt, în 1937 şi 1938 la Paris şi unele şcoli
americane. În 1928 Jean Stoetzel fondase la Paris Institutul Francez al Opiniei Publice. În
S.U.A. se publicaseră lucrările de referinţă ale părinţilor teoriilor comunicării:
matematicianul şi sociologul Paul Felix Lazarsfeld, psihosociologul Kurt Lewin,
psihologul Carl Hovland şi politologul Harold D. Lasswell. Din 1940 până înspre 1960 se
configura „vârsta de aur a psihologiei sociale”. Acesta este climatul în care Claude
Shannon (1916-2001), părintele teoriei matematice a informaţiei (1948), în colaborare cu
un coleg al său mai puţin cunoscut, Warren Weawer, a proiectat un model liniar al

25
comunicării, având ca direcţie de interes transmiterea eficientă a unui mesaj de la emiţător
la un receptor.
Modelul comportă o sursă de informaţie, care decide ce mesaj se transmite,
alegându-l dintre mai multe mesaje posibile şi dându-i o formă transmisibilă. Mesajul este
convertit într-un semnal (de exemplu radio) şi trimis printr-un canal, adică un mijloc fizic
(undă de lumină, sunet, undă radio, cablu telefonic) către receptor.
Reprezentat grafic modelul lui Shannon şi Weawer produce următoarea schemă:

Sursă de Transmi- Recep- Destinaţie


informaţie ţător tor
semnal

Modelul lui Lasswell − 1948


În acelaşi climat, cu numai un an mai devreme, politologul Harold Lasswell
(1902-1948) propunea un model care la rândul lui poate fi reprezentat grafic. Lasswell
era, de altfel, un teoretician preocupat de raporturile dintre sistemul social şi mass-media,
şi i se datorează o clasificare a funcţiilor comunicării. În 1927 publicase o carte despre
tehnicile de propagandă folosite în primul război mondial, în 1932 o lucrare despre
comunicarea politică, iar în 1948 Comunicarea ideilor. Nu atât procesul tehnic îl interesa,
cât analiza conţinutului comunicării de masă. Esenţa teoriei sale o rezumă la o frază:
Cine  ce spune  prin ce canal  cui  cu ce efect?
Grafic, modelul său arată astfel:
Cine Ce Prin Cui Cu ce
(comunicator) mesaj ce (receptor) efect?
canal
media
Este, după cum se observă, tot un model liniar, care pune accentul pe ideea de
persuasiune, luând în calcul efectele. Prin persuasiune înţelegem demersul unui emiţător
de a schimba o comportare, convingere, atitudine a receptorului printr-un mesaj sau un
ansamblu de mesaje.

Modelul lui Newcomb − 1953


Datele despre autor lipsesc în bibliografia care ne-a fost accesibilă şi în alte surse.
Modelul lui este reprezentat printr-un triunghi.
X

A B

A şi B sunt comunicatorul/emiţătorul şi destinatorul/receptorul mesajului


comunicat, X este un element din mediul social la care se raportează atât A cât şi B şi de
care nu pot face abstracţie. A şi B nu comunică niciodată cu X în mod direct, dar relaţia
dintre A şi B este influenţată de existenţa lui X, care le determină anumite atitudini,
favorabile sau nu.

Modelul stimul-răspuns

26
Fără a avea o dată de apariţie fixată printr-o lucrare anume şi fără a se datora unui
autor cert, s-a configurat, în anii 40-50, un „model” simplificat care are în vedere efectele
comunicării şi nu procesul de sine. S-a observat puterea de persuasiune a presei şi
radioului (ulterior televiziunea a accentuat-o) şi s-a crezut că lucrurile sunt foarte simple.
S-a născut astfel metafora „glonţului magic” care ar fi mesajul. Acesta ar penetra
conştiinţa receptorului influenţându-o din interior. Tot o metaforă, cu acelaşi sens, a fost
aceea a seringii sau a acului hipodermic, mesajul având efectele unei injectări care ar crea
anumite efecte la receptor. Efectul ar fi imediat, necondiţionat şi identic la toţi receptorii
care ar răspunde la fel la un stimul anume.
Modelul ignoră psihologia diferitelor categorii de public, motivaţiile diverse,
varietatea experienţelor, datele culturale, mentalităţile în general. Glonţul magic
imaginează un efect fizic, seringa, cu serul ei, unul chimic, ambele fiind simplificatoare.

Modelul celor două etape − 1955


Elaborat de Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld, autorii lucrării din 1955 Personal
Influence (Influenţa personală) acesta este mai nuanţat şi ţine seama de faptul că indivizii
fac parte din grupuri care îi influenţează, de faptul că mass-media nu exercită numai o
influenţă spontană, directă şi cumva mecanică asupra lor, iar comunicarea de masă este
un fenomen mai complex şi mai subtil, în care mesajele nu se asimilează automat. Cu
ocazia studierii efectelor campaniei pentru alegeri prezidenţiale din 1940, studiu la care
Lazarsfeld colaborare cu alţi specialişti, se observase că modelul stimul-răspuns nu
explica totul şi că receptarea mesajelor era mai complicată, fiind marcată de comunicarea
interpersonală în cadrul grupurilor. Oamenii comentau mesajele primite din mass-media,
iar în cadrul fiecărui grup, unii indivizi, mai inteligenţi, mai informaţi, mai buni
comunicatori, îi influenţau pe ceilalţi. Astfel a apărut modelul celor doi paşi sau al celor
două etape în comunicare, reprezentat grafic astfel:
lideri
Mass-media public
mesaj
etapa I etapa II
Deşi schematic, modelul aduce o nuanţare a înţelegerii comunicării ca
„mecanism” sau mai exact ca proces psiho-social implicând şi factorul timp, şi factorul
mod.
Modelul agendei − 1972
Studiile asupra sociologiei comunicării de masă au evidenţiat faptul că procesul
acesta comportă o influenţă pe durate şi cu efecte diferite. În 1972 Mc Combs şi Shaw au
cercetat fenomenul cunoscut în istorie sub numele „afacerea Watergate”, un scandal
politic declanşat de o încălcare a Constituţiei (urmărirea unor convorbiri particulare) şi
încheiat cu demisia preşedintelui S.U.A. S-a constatat atunci că funcţia mass-media nu
este să-i înveţe pe cetăţeni ce să gândească şi cum să reacţioneze, ci să le atragă atenţia
asupra evenimentelor cărora merită să le acorde interes.
Cu alte cuvinte mass-media aduc pe „agenda” cetăţeanului elemente care privesc
opinia publică; ele îi propun o selecţie pentru această agendă. Publicul atribuie
evenimentelor o anumită importanţă în funcţie de locul pe care acestea îl au în mass-
media. Mass-media conferă semnificaţii care ierarhizează informaţia în interesul public.
Percepţia publicului este cu atât mai activă, cu cât evenimentul este mai puternic
mediatizat, evident pe fondul spiritului public al fiecărei perioade şi al fiecărei comunităţi.

Modelul dependenţei − 1976

27
Teoria dependenţei a fost dezvoltată de Sandra Ball-Rokeach şi Melvin L. DeFleur.
Conştienţi de complexitatea sistemului social, în care mijloacele de comunicare în masă
au efecte pe termen scurt, mediu şi lung, modelând opinia publică şi mentalităţile, autorii
consideră dependenţa ca o relaţie în care nevoile unei părţi a sistemului sunt satisfăcute
de cealaltă parte. Între sistemul social şi sistemul media relaţia este reprezentată de
audienţa celui de al doilea la cel dintâi, audienţă ce reprezintă un anume grad de
dependenţă, cu efecte cognitive, efective, comportamentale. Interdependenţa este totală:
sistemul social este modelat de sistemul media, dar acesta la rândul său se configurează
după nevoile, tendinţele, aşteptările sistemului social.

Modelul spiralei tăcerii − 1974


Autoarea acestei teorii/model este cercetătoarea germană Noëlle Neumann şi
vizează formarea opiniei publice. Reprezentarea ei include comunicarea interpersonală,
de grup şi de masă, pentru că individul se formează primind şi dând informaţii, iar
cantitatea şi calitatea de informaţie la care are acces îi influenţează locul în sistemul
social. Individul îşi comunică opiniile în funcţie de efectele pe care simte/crede că sunt
acceptate de majoritatea şi le cenzurează pe cele care l-ar expune izolării. Acest lucru
întăreşte opinia majorităţii şi restrânge opinia minorităţii. Mass-media sugerează opinia
care devine dominantă, iar opiniile minoritare sunt împinse, pe această spirală, către
margine.
Fenomenul gatekeeping în mass-media
În 1947 Kurt Lewin (1890-1947) a constatat că informaţia difuză în mass-media
urmează un traseu pe parcursul căruia pot fi identificate anumite zone „păzite” în care se
iau deciziile, în conformitate cu anumite reguli şi de către un „gatekeeper” (mot-à-mot
păzitor al porţii) care veghează ca informaţiile să fie sau nu „introduse în circuit”.
Termenul gatekeeper se referă, în studiile privitoare la comunicare, la „orice acţiune care
implică alegerea sau respingerea” unui material oferit spre difuzare publică.
În 1950 D. M. White a publicat un studiu în care a ilustrat grafic felul în care
decurg lucrurile:

1 1
Sursa
2 Audienţa
unei
3 3
ştiri
4
Ştiri 2 4 Ştiri selectate
Ştiri respinse

Evident, este o reprezentare simplificată şi în timp termenul (gatekeeper) a evoluat


astfel încât desemnează şi agenţi din afara sistemului mass-media (impresari,
producători).
Este vorba, practic, de o selecţie dictată de interese, implicând cenzura, deci o
comunicare selectivă, conformă cu scopurile celor care o realizează.
Rolul diverselor modele, unele rămase într-o formă fixă, altele dezvoltate de
autorii lor sau de alţii, unele contestate, altele adoptate de un număr mare de autori, este
acela de a nuanţa şi de a aprofunda înţelegerea comunicării private şi publice.
Comunicarea de masă a fost aceea care a polarizat interesul celor mai mulţi cercetători,
datorită rolului ei social şi efectelor pe termen lung şi scurt.

Concluzii:

28
Temă: Formulaţi o concluzie personală după lectura integrală a capitolului din
manual (p.73 - 81).

Lista subiectelor pentru pregătire


Modelul lui Shonnon – Weawer
Modelul lui Lasswell
Modelul lui Newcomb
Modelul stimul – răspuns
Modelul celor două etape
Modelul agendei
Modelul dependenţei
Modelul spiralei tăcerii
Instituţia media şi forţele sociale
Fenomenul gate keeping

Exemple de teste

1. Modelul spiralei tăcerii se referă la:


a – dependenţa dintre media şi sistemul social
b – formarea opiniei publice
c – cele două etape ale comunicării
Răspuns: b

2. Modelul stimul – răspuns se datorează:


a – lui H. Lasswell
b – nici unui autor anume
c – lui P. Lazarsfeld
d – lui R. Jakobson
Răspuns: b

29
Cursul 8

COMUNICARE NON-VERBALĂ

Lecţia nr.8 enumeră şi explică formele de comunicare în care nu se foloseşte


nici vorbirea, nici scrierea.

Scopul: inventarierea formelor identificabile în universul comunicării animale


şi umane.

Concepte-cheie: embleme; ilustroteri; pictografe; kinetografe; ideografe;


mimică; postură; proxemică

Rezumat:

COMUNICAREA NON-VERBALĂ

Comunicarea în lumea animală


Comunicarea este o proprietate a materiei vii, manifestându-se la nivel genetic
(transferul de informaţie între macromolecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic)
şi neurologic. Considerând că fiecare specie are un limbaj propriu,
Jacques Goldberg (vezi Manual p. 82) identifică următoarele forme:
• comunicarea vizuală – prin semnale complexe (dansuri nupţiale şi
războinice, ori de recunoaştere);
• comunicarea acustică, – prin semnale sonore, care transmit informaţii
despre specie, motivaţie, identitate;
• comunicare chimică (cea mai veche şi cea mai răspândită), constând în
transmiterea unor substanţe chimice.
Deşi specia umană este singura capabilă să elaboreze un limbaj raţional,
ordonator, învăţat în context social, există şi alte specii care pot emite „secvenţe
complexe de semnale care presupun învăţarea”. În privinţa limbajului non-verbal
(posturi, expresii, gesturi), se regăsesc rudimente şi în comunicarea animală.
În comportamentul animal, mesajele vizează conservarea (emisia de semnale de
alertă), semnalarea surselor de hrană, reproducerea şi „socializarea”.
În principiu, mesajele au un conţinut reductibil la acţiuni de atragere, de
avertisment în caz de pericol şi de semnalare a disponibilităţii (pentru joacă sau
împerechere).
Legate de apărarea teritoriului (ca sursă de hrană şi spaţiu de dominaţie), de
viaţa în comunitate şi de familie (vânătoare, alertă, migraţie), mesajele lumii animale
sunt:
• sonore;

30
• gestuale;
• chimice;
• tactile;
• cromatice;
• luminoase;
• electrice.
Aceste tipuri de comunicare variază, ca diversitate a modalităţilor, de la o
specie la alta şi comportă unele elemente de-a dreptul senzaţionale. O prezentare
sistematică şi foarte detaliată furnizează lucrarea profesorului Mihai Dinu,
Comunicarea (Bucureşti, 1997).
Am văzut, de asemenea, că în ceea ce se numeşte „etapa semnelor şi semnalelor”
fiinţele preumane şi cele umane primitive comunicau fără cuvinte, folosind mijloace
de expresie facilă şi corporală, însoţite sau nu de sunete mai mult sau mai puţin
articulate.

Comunicarea umană non-verbală


Comunicarea prin gesturi
În legătură cu formele de comunicare umană prin expresie şi mişcare s-a
născut o disciplină, kinezica sau kinetica, dedicată inventarierii şi studierii
modalităţilor şi efectelor transmiterii de mesaje fără recursul la limbă.
Gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii:
• Emblemele. Acestea sunt mişcări care se substituie comunicării verbale şi
formează un limbaj constituit dintr-un număr mare de gesturi, care semnifică
sunete ori cuvinte şi compensează imposibilitatea de exprimare verbală în
anumite situaţii.
• Ilustratorii sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori
spontane, universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor categorii:
♦ „bastoanele” – mişcări de accentuare, pe verticală, executate cu mâna,
tinzând să marcheze importanţa unor elemente ale mesajului verbal, care
trebuie reţinute sau percepute ca atare;
♦ pictografele – sunt gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor
la care se referă mesajul;
♦ kinetografele – sunt complexe de mişcări care ilustrează o relatare
simulând (mai curând involuntar) elemente ale mesajului verbal, ca
rudimente de pantomimă;
♦ ideografele – însoţesc o expunere cu caracter abstract, accentuând o idee.
Sunt gesturi vagi, de obicei necontrolate, generate de concentrarea
emiţătorului;
♦ mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii;
♦ mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectului comunicării;
♦ mişcările ritmice – însoţesc întotdeauna expresia vorbită, pentru a
accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare;
♦ ilustratorii emblematici – sunt gesturile adaptate ca reprezentare a unui
cuvânt căruia i se substituie.
♦ Gesturile de reglaj au rolul de a întreţine comunicarea, prin semnale de
confirmare, atenţie, îndoială.
♦ Mişcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar putând
fi controlate şi chiar simulate. Faciale sau/şi corporale, acestea sunt
folosite în arta dramatică şi cinematografie pentru a comunica trăiri,

31
sentimente, reacţii. Sunt, de asemenea, indicii urmărite în anchetele
poliţiei şi justiţiei, întrucât trădează vinovăţia sau nevinovăţia.
♦ Adaptorii. Această categorie reuneşte gesturi din afara fenomenului
comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de
toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate).

Comunicarea prin atingeri (tactilă)


Posibilă numai în cadrul comunicării interpersonale, această formă de a
transmite un mesaj/semnal este comună şi lumii animale. Ea se păstrează însă şi în
societăţile cele mai evoluate şi are un caracter preponderent instinctual, deşi de la un
anumit nivel intervine conştiinţa. Cercetătorii au stabilit cinci clase de atingeri, dintre
care numai patru privesc comunicarea:
• Atingeri care transmit emoţii pozitive.
• Atingeri ludice.
• Atingeri „de control”.
• Atingerea „rituală”.
• Atingeri diverse.
(Explicaţii în Manual, p. 86)

Expresia
Singură sau însoţind comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau
involuntar, foarte multe despre sentimentele, reacţiile, starea de spirit a celor care
comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizează indicii şi transmite mesaje,
îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Trei sunt elementele comunicării non-verbale
faciale:
1. Privirea. Felul în care fiecare om priveşte un obiect, o fiinţă, un partener de
comunicare are întotdeauna semnificaţii şi efecte.
Privirea poate ajuta o persoană să domine pe o alta sau un grup, poate înfrunta
o altă persoană într-o situaţie tensionată, poate să exprime stăpânire de sine,
agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă (Exemple în manual, p. 87).
Principalele patru funcţii ale comunicării vizuale sunt:
− cererea de informaţie (privirea interogativă);
− semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să servească, să cânte
ş.a.m.d. sau, dimpotrivă, să se abţină;
− indicarea naturii unei relaţii: cordialitate sau rezervă, ostilitate sau
solidaritate etc.;
− compensarea distanţei fizice. În orice societate civilizată nu se strigă, peste
capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj.
2. Zâmbetul reprezintă o expresie facială cu multiple nuanţe şi semnificaţii.
Prima lui funcţie este aceea de a stabili o relaţie cel puţin cordială.
Zâmbetul poate să exprime prietenie, bucurie, plăcere, maliţie, tancheţe,
îngăduinţă, uneori şi jenă, promisiune, neîncredere.
Semnalul principal pe care îl transmite este, însă, pozitiv.
3. Mimica. Zâmbetul face parte din ceea ce se numeşte mimică, adică
inventarul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi
în această privinţă, dar orice om are o mimică mai mult sau mai puţin expresivă.
Transmitem, în funcţie de situaţie şi context, surpriza, bucuria, enervarea, furia,

32
ruşinea, încăpăţinarea şi multe sentimente, uneori trădându-ne, în pofida a ceea ce
dorim.
Atitudinea (postura)
Voluntar sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc
psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. O persoană cu spatele drept şi bărbia
ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre, o alta (sau aceeaşi în alt context)
cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere,
nesiguranţă. Felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea în acţiune sau relaxare
„spun” în ce stare se află şi ce temperament/caracter are.

Proxemica
Comunicăm şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem
distanţa care ne separă sau ne apropie de interlocutori. Aceste coduri de comunicare
spaţială fac obiectul proxemicii, disciplină întemeiată de Edward T. Hall (n. 1914),
antropolog american, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. Considerând cultura ca
fiind comunicare, a abordat spaţiul ca limbaj şi a făcut cercetări în acest sens în anii
’50-’60 ai secolului XX. O carte a sa, The Hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă)
codifică relaţiile spaţiale, din punctul de vedere al culturii occidentale, astfel:
1. Distanţa intimă.
2. Distanţa personală.
3. Distanţa socială.
4. Distanţa publică.
(Explicaţii şi detalii în Manual, p. 89-90)

Temă: Formulaţi o concluzie pentru lecţia nr.8.

Lista subiectelor pentru pregătire


Comunicarea în lumea animală
Comunicarea prin gesturi
Comunicarea prin atingeri (tactilă)
Espresia
Postura
Proxemica
Comunicarea prin intermediul obiectelor

Exemple de teste

1. Proxemica este:
a – un model teoretic
b – semnificaţia spaţiilor
c – o ştiinţă a informaţiei
d – o funcţie a comunicării
Răspuns: b

2. Mimica este:
a – o formă de comunicare sonoră
b – inventarul expresiilor faciale
c – un gen artistic
Răspuns: b

33
Cursul 9

COMUNICAREA ORALĂ I

Lecţia nr.9 inventariază şi descrie formele comunicării verbale nescrise (orale)


după relaţia dintre emiţător şi receptor.

Scopul: lărgirea cunoaşterii formelor de comunicare şi a culturii generale

Concepte-cheie: dialog ; discurs ; retorică; oratorie; colportaj; conversaţie

Rezumat:

COMUNICAREA ORALĂ

Tipuri de comunicare orală


Tipurile de comunicare orală fiind diverse, le vom grupa în funcţie de caracterul
lor şi de relaţia dintre emiţător şi receptor.

Emiţător individual-receptor individual


Ca răspuns la nevoile personale, conştiente şi inconştiente, individul practică
mai multe modalităţi de comunicare:
a. Confesiunea. Subiectul acestei comunicări este întotdeauna emiţătorul însuşi.
Apărută iniţial ca un exerciţiu religios şi moral, de „mărturisire a păcatelor”,
confesiunea, practicată în biserică, în faţa preotului şi a lui Dumnezeu, are rolul de a
obliga individul la o autoevaluare, la un sondaj de conştiinţă şi la formularea erorilor,
identificându-le sursa.
b. Dialogul este o comunicare între două persoane – în cadru privat sau public
(la radio, la televiziune). În acest al doilea caz, organizatorul reprezintă opinia
publică, iar invitatul – opinia personală (asupra unor evenimente, situaţii, fenomene,
personalităţi). În viaţa particulară, dialogul face parte din conversaţie sau urmăreşte
obţinerea/schimbul de informaţii (unilateral sau bilateral). Există mai multe feluri de
dialoguri:
• Dialogul medical (anamneza).
• Dialogul didactic. Relaţia elev-profesor, în cazul unei învăţări individuale,
presupune o comunicare între formator şi persoana în curs de formare.
c. Conversaţia. O formă de comunicare interpersonală, între doi parteneri, dar şi
între mai mulţi emiţători-receptori este conversaţia, care poate fi particulară sau
generală (cu mai mulţi participanţi) (Explicaţii şi exemple în Manual, p. 92-96).

34
Emiţător individual - receptor colectiv
Dintre toate formele de comunicare verbală, comunicarea orală este cea mai
veche. Vorbirea, fenomen care unicizează specia umană, a evoluat în directă legătură
şi în raport de influenţă reciprocă faţă de gândire, ca liant al vieţii sociale.
În cadrul comunicării vorbite, orale, s-au dezvoltat mai multe forme, inter-
personale şi publice:
a. Colportajul este difuzarea informaţiei, ştirilor, relatărilor şi a creaţiilor
literare, iniţial oral, apoi pe suport scris. Transmis de la un individ la altul sau de un
individ unui grup de ascultători, un mesaj care face obiect de colportaj se modifică,
prin adaosuri, eludări sau deformări.
b. Lectura colectivă. Apariţia şi răspândirea tiparului, în condiţiile în care puţini
europeni erau alfabetizaţi, a determinat dezvoltarea unei forme de comunicare hibridă
– cu suport scris, dar cu o folosire orală. În comunităţile occidentale se practica
lectura cu voce tare, nu numai în mănăstiri (unde, în trapeză, în timpul mesei, unul din
călugări citea pentru toţi), dar şi în familie sau la reuniuni amicale.
c. Discursul. Ca şi lectura colectivă, discursul este o formă de comunicare de
grup şi publică, adresată de un comunicator unui auditoriu mai mult sau mai puţin
numeros. Spre deosebire de lectura cu voce tare, discursul este creaţia vorbitorului şi
îi exprimă opiniile şi convingerile. Rostirea unui discurs implică de cele mai multe ori
şi asocierea unor tipuri de comunicare non-verbală (mimică, gesturi, atitudine).
Pe măsura dezvoltării şi diversificării vieţii sociale, au apărut noi tipuri de
discurs. Astfel, au luat naştere oratoria, definită drept „arta de a compune şi a rosti
discursuri”, şi retorica, un ansamblu de reguli necesare exercitării artei de a vorbi
frumos în public. Elocinţa/elocvenţa este însuşirea de a expune, frumos şi
convingător, expresiv şi demonstrativ, idei şi sentimente.
Oratoria a jucat, începând din antichitate, un rol important în societate. În funcţie
de scop, de conţinut şi de context, există mai multe categorii de discursuri.
• Discursul politic este o cuvântare publică, având ca scop prezentarea şi
argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectivă politică,
urmărindu-se luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei direcţii de acţiune
publică.
• Discursul judiciar. Oratoria „de bară” a fost, alături de oratoria ,,de tribună”,
una din cele mai vechi forme de comunicare orală.
Discursul judiciar, al acuzării (rechizitoriu) şi al apărării, urmăreşte afirmarea
sau infirmarea unei culpabilităţi, servindu-se fiecare de probe, argumente logice,
elemente psihologice. Discursul judiciar se referă, pe de altă parte, şi la amănunte
interpretabile, exploatându-le pro sau contra.
• Discursul didactic. Se realizează prin prelegeri, suite de expuneri, care au
rolul de a prezenta, explica, învăţa.
• Discursul religios şi moral. Echivalent al prelegerii, în spaţiul religios, este
discursul rostit de un cleric, de obicei la sfârşitul liturghiei – predica. Într-o asemenea
cuvântare, se explică şi se comentează un text sacru şi, în legătură cu el, predicatorul
urmăreşte formarea/îndrumarea morală şi spirituală a credincioşilor.
• Discursul ocazional. Dacă discursurile politic, judiciar, didactic şi religios
sunt legate de structuri instituţionale (parlament, tribunal, şcoală/universitate,
biserică) şi se vorbeşte despre oratorie de tribună, de bară, de catedră şi de amvon,
diverse situaţii din viaţa socială au determinat apariţia mai multor categorii de
discursuri ocazionale, legate de anumite evenimente:
• Discursul funebru.

35
• Discursul academic. În viaţa academiilor se rostesc numeroase discursuri: cu
ocazia primirii unui nou membru, cu ocazia unor aniversări, cu ocazia morţii sau
comemorării unei personalităţi, la deschiderea unor reuniuni importante.
• Discursul inaugural/aniversar este o cuvântare rostită în împrejurări precum
inaugurarea unei instituţii/întreprinderi sau cu ocazia unei aniversări.
d. Disertaţia este o expunere privitoare la un subiect tratat ştiinţific, de obicei
pentru obţinerea unui grad/titlu academic.
e. Conferinţa este o expunere făcută în public, având scopul de a informa, de a
instrui, de a omagia.
f. Prezentarea culturală este un scurt discurs, rostit cu prilejul unui eveniment
(lansare de carte, vernisaj, premieră, dezvelire de monument), cu scopul informării
publicului în legătură cu obiectul cultural, autorul, protagonistul, realizarea ş.a.
g. Interpelarea este o intervenţie care cere explicaţii sau aduce reproşuri unei
persoane publice ori unui reprezentant al unei instituţii, dezvoltată, uneori, ca un scurt
discurs (de obicei în parlament) şi care trebuie să provoace un răspuns.
Toate aceste forme de discurs sunt specifice unor situaţii comunicaţionale. În
viaţa publică apar şi alte situaţii, în care asemenea expresii personale se succed şi se
completează, în scop comunicaţional şi informaţional.
Colocviul, simpozionul, masa rotundă, seminarul, sesiunea de comunicări sunt
forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune
cunoştinţele, ideile, opiniile.
(Explicaţii şi exemple în Manual, p. 96-103).

Concluzii: Viaţa socială a dezvoltat un număr considerabil de forme de


comunicare orală, legate de specificul mentalităţii fiecărei epoci, de practicile
culturale şi nevoile psiho-sociale.

Temă: Observaţi la câte astfel de comunicări aţi participat în calitate de


emiţător sau de receptor, pentru a vă evalua experienţa personală în domeniul
comunicării.

Lista subiectelor pentru pregătire


Tipuri de comunicare orală
Formele comunicării orale

Exemple de teste
1. Colportajul este:
a – un gen publicistic
b – difuzarea informaţiei oral, sau în scris, de la un individ la altul
c – o formă de reportaj
d – un tip de discurs
Răspuns: b

2. Conversaţia este o formă de comunicare:


a – de masă
b – interpersonală
c – artistică
d – administrativă
Răspuns: b

36
Cursul 10

COMUNICAREA ORALĂ, II

Lecţia 10 se referă la particularităţile comunicării orale şi la tipurile de


comunicări.

Scopul lecţiei: aprofundarea cunoaşterii comunicării orale, cu exemplificări

Concepte-cheie: voce; tăcere; charismă; talk-show.

Rezumat:
Particularităţi ale comunicării orale
Comunicarea verbală directă, în care nu se recurge la scriere, a fost cea mai
veche dintre formele schimburilor de mesaje. Oamenii comunică oral cu animalele,
cu transcendentul, aşadar pe verticală, în „jos” sau în „sus”, şi pe orizontală, în cadrul
speciei umane, în cadrul aceleiaşi culturi sau între culturi diferite.
De la comunicarea interpersonală, la cea de grup şi cea publică, se utilizează
diferite forme, în funcţie de un sistem de relaţii între emiţător (vorbitor) şi
receptor/receptori.
Comunicarea orală utilizează în acelaşi timp vocea şi tăcerile. În cursul unei
conversaţii, al unei discuţii, al unui discurs, tăcerea devine purtătoare de semnificaţii.
În funcţie de context, tăcerea poate să exprime consternare, suspensie − pregătind o
potenţare emoţională a mesajului − aprobare admirativă sau dezaprobare, ostilitate,
emoţie puternică, surpriză ş.a.m.d.
Vocea, la rândul ei, modulată expresiv, cu tonalităţi diferite, poate completa şi
nuanţa mesajul în mod sugestiv, introducând în aceeaşi formă verbală interogaţia,
sugestia dubitativă, ironia ş.a.
Există mai multe elemente ale utilizării vocii care determină semnificaţia
fiecărui mesaj.
După Irena Chiru (Comunicarea interpersonală, Bucureşti, 2003) acestea sunt:
− articularea;
− intensitatea;
− fluenţa;
− viteza;
− pronunţia;
− intonaţia;
− ritmul.

37
Fiecare dintre acestea „spune” ceva despre vorbitor şi are efecte asupra
ascultătorului/partenerului de dialog. Aceste elemente determină (captează şi reţin)
interesul/atenţia, marchează accente, subliniază semnificaţii şi de ele depinde eficienţa
comunicării în aceeaşi măsură (şi uneori în măsură mai mare) ca şi conţinutul
mesajului. Un mesaj important/interesant poate fi slab receptat sau receptat ca zgomot
datorită unei voci care nu articulează clar, este lipsită de intensitate, nu foloseşte o
intonaţie expresivă, nu are fluenţă şi ritm, ori folosită cu o viteză neadecvată. Fie şi
unul singur dintre aceste elemente poate anula/distorsiona buna receptare a unei
comunicări orale.
Prezenţa nemijlocită a publicului în procesul comunicării orale, simultaneitatea
emiterii şi receptării, înregistrarea imediată a reacţiilor receptorilor (feed-back) de
către emiţător conferă acestui gen de comunicare trăsături specifice. Comunicarea
orală comportă un grad (variabil) de interactivitate şi are o putere de impact
psihologic mai mare decât comunicarea scrisă. Spre deosebire de comunicarea scrisă,
comunicarea orală include elemente suplimentare, non-verbale (mimică, atitudine,
gest, variaţii de ton, modulaţii vocale), ea fiind o veritabilă artă sincretică.
Comunicarea orală este puternic influenţată de charisma emiţătorului, care nu se
manifestă la fel în comunicarea scrisă. Ea implică, pe de altă parte, fenomene
specifice psihologiei mulţimilor, diferită de psihologia individului.
Emiţătorul trebuie să cunoască motivele receptorilor care formează publicul.
Acesta este dispus să-l asculte din următoarele motive:
• interesul pentru tema anunţată;
•  nevoia generală de informare;
•  interesul pentru persoana vorbitorului;
• nevoia de confruntare a opiniilor personale cu ale altuia/altora.
Pentru a capta şi reţine publicul, este necesară adecvarea mesajului în raport cu
orizontul de aşteptare al auditorului, sub aspectul conţinutului şi al formei.

Tipuri de oratori
a. După criteriul frecvenţei comunicării cu publicul, se pot distinge următoarele
categorii de oratori:
• oratorii profesionişti, a căror meserie/condiţie le impune curent exprimarea în
public (avocaţi, parlamentari, cadre didactice, clerici);
• oratori cu exerciţiu sporadic – persoanele care vorbesc în public numai
ocazional, în legătură cu profesia lor sau în legătură cu alte subiecte (conferenţiari
ocazionali, autori de discursuri funebre ocazionale, vorbitori la inaugurări legate de
profesia lor);
• oratori improvizaţi – cetăţeni pe care unele evenimente îi aduc în această
ipostază, fără ca ei să aibă vreo experienţă. Un exemplu, în acest sens, a fost
fenomenul „Piaţa Universităţii”, în Bucureşti, în primăvara anului 1990, care a oferit
oricărui doritor posibilitatea de a vorbi în public din balconul devenit celebru.
b. După criteriul stilistic, aşadar după caracterul general al discursului, oratorii
au fost grupaţi în următoarele categorii:
• oratori raţionali – nemarcaţi vizibil emoţional, al căror discurs mizează pe
logica argumentelor, pe organizarea riguroasă, pe simplitate, pe reducerea la esenţă şi
controlul subiectivităţii, (de exemplu Titu Maiorescu şi Petre Carp);
• oratori emoţionali – sunt vorbitorii care nu-şi pot cenzura temperamentul şi
care pun accentul pe efecte, mizând pe afectivitatea publicului. Acest fel de oratori au
fost produsul romantismului, cultivând o anumită emfază, patosul, gestica largă, stilul

38
metaforic, ornat cu figuri, uneori liric, alteori dramatic (sau melodramatic) şi
declamator (B.P.Hasdeu, N. Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• oratori de tip sintetic. În această categorie pot fi incluşi majoritatea vorbitorilor,
care valorifică logica în argumentaţie, dar şi colorează discursul prin literaturizare. Ei
nu merg până la teatralitate şi îşi controlează, dozându-le, efectele.

Alţi comunicatori
Crainicul
Asimilat în prezent cu vedeta, crainicul de la televiziune şi (mai puţin acum) cel
de la radio este un comunicator al cărui rol este acela de a transmite informaţii. Ca
profesionist mass-media, acesta se identifică în mare măsură cu imaginea (vizuală sau
sonoră) postului însuşi. Publicul aşteaptă de la el ştiri, dar succesul său nu provine din
ceea ce spune, ci din felul în care comunică. El este un mediator în informare, foarte
performant sub aspectul comunicării. Spre deosebire de orator, el nu primeşte feed-
back, deci îşi ajustează comunicarea intuitiv, având în vedere profilul psihologic al
unui public general.
Moderatorul. Titularul de emisiune
În timp ce crainicul are asigurat interesul publicului general, datorită rolului său
de agent de informare şi ocupă timpii de maximă audienţă, persoanele care realizează
emisiuni în calitate de gazde cu unul sau mai mulţi invitaţi realizează o dublă mediere:
între public şi invitat/invitaţi şi între aceştia din urmă. Succesul său este condiţionat de
personalitatea pe care o manifestă, de stilul comunicaţional (care implică tot ce
priveşte mesajele verbale şi cele non-verbale), de inteligenţa şi de tactul de care dă
dovadă, de capacitatea de a stimula reacţii/răspunsuri/întrebări, de capacitatea de a
crea o atmosferă favorabilă unei comunicări eficiente. El nu este o „vedetă”, ci un
mediator care dă formă interogaţiilor, problemelor, îndoielilor, intereselor anumitor
categorii de public pe care le captează şi le fidelizează dacă este performant. Ca
profesionist al comunicării, el trebuie să aibă foarte bune competenţe lingvistice,
imaginaţie şi bun simţ. Trebuie să anticipeze reacţii, să evite devierile de la subiect, să
poată improviza şi să facă faţă unor reacţii/mesaje surprinzătoare sau incomode.
Trebuie să aibă simţul măsurii pentru a evita servilismul, condescendenţa, aroganţa, dar
şi pentru a putea atenua efectele de aroganţă, incoerenţă, agresivitate, confuzie la
invitaţii săi.
(Detalii în Manual, p. 103-109).
Concluzii: Comunicarea orală presupune condiţii şi manifestări diferite de aceea
scrisă; ele variază în funcţie de caracterul direct sau de cel mediat prin mass-media.

Temă: Observaţi şi analizaţi, din perspectiva informaţiilor din manual


(p. 103-109) comportamentul unui crainic TV şi al unui moderator de emisiune.

Lista subiectelor
Particularităţi ale comunicării orale
Vocea
Oratoria
Tipuri de oratori

39
Crainicul
Moderatorul

Exemplu de test
1. B.P. Hasdeu a fost un orator:
a. raţional
b. de tip sintetic
c. emoţional
Răspuns: c

Cursul 11

COMUNICAREA SCRISĂ

Lecţia 11 prezintă formele comunicării scrise, în viaţa privată şi cea publică.

Scopul lecţiei: nuanţarea cunoaşterii universului comunicării

Concepte-cheie: identificaţi-le parcurgând paginile: 110-120 din Manual.

Rezumat:

COMUNICAREA SCRISĂ

Nevoia de a se transmite mesajele la distanţă, până la apariţia mijloacelor audio-


vizuale de comunicare, precum şi nevoia de a se fixa un mesaj pe un suport material
durabil, care să-l proiecteze nu numai în spaţiu, ci şi în timp, a făcut ca una dintre etapele
comunicării umane să genereze scrisul (ca acţiune ) şi scrierile (ca produse ale acestei
acţiuni).
În funcţie de actanţii comunicării se disting următoarele forme de comunicare
scrisă:

Emiţător individual-receptor individual


În această relaţie se folosesc:
a. Corespondenţa – este o comunicare scrisă între două persoane, instituţii,
organisme şi termenul desemnează totalitatea scrisorilor schimbate.
În istoria românilor, de altfel, primul document de limbă naţională este scrisoarea
lui Neacşu din Câmpulung (1521), misivă cu caracter informativ, adresată judelui
Braşovului pentru a-l avertiza despre mişcările turcilor.
Folosită în diplomaţie, în activitatea de spionaj şi în cea economică, corespondenţa a
fost uneori secretă, folosindu-se de timpuriu recursul la diverse modalităţi de cifrare.
La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică se situează un gen
hibrid: scrisoarea deschisă. Adresată unei personalităţi publice, prin intermediul unei
publicaţii, scrisoarea deschisă poate avea un autor individual sau un autor colectiv, atunci
când este semnată de mai multe persoane. Acest gen de comunicare vizează în acelaşi
timp un receptor individual şi unul colectiv – publicul care ia cunoştinţă de mesaj.
Este de la sine înţeles că problema confidenţialităţii dispare în aceste condiţii.

40
Conţinutul scrisorii deschise poate fi pozitiv (de aprobare a unui gest, a unei
afirmaţii, a unei atitudini), negativ, de contestare, sau interogativ, scrisoarea putând fi
concepută ca elogiu, ca rechizitoriu sau ca interogaţie.

Emiţător individual-receptor colectiv


a. Confesiunile. Memoriile. Jurnalele. Deşi constituie genuri la frontiera literaturii,
scrierile cu caracter de confesiune sau memoralistice sunt forme de comunicare
„paraliterare”, cu valoare documentară, deci informaţională, utile în pofida caracterului
declarat subiectiv.
b. Literatura
Scrierile cu caracter literar, studiate, pentru fiecare civilizaţie, de teoria şi de istoria
literaturii, sunt de o mare varietate. Diversitatea lor a făcut necesară clasificarea după
anumite criterii, în mari categorii. Astfel, au fost identificate categoriile de gen şi specie
literară.
Teoria literaturii distinge trei genuri:
- genul liric;
- genul dramatic;
- genul epic.

c. Scrierile cu caracter ştiinţific. De-a lungul evoluţiei sale omenirea a produs un


mare număr de texte ce ilustrau nivelul cunoaşterii la un moment dat. Spre deosebire de
scrierile literare, care vizau efectul estetic şi emoţional, cele ştiinţifice vizau şi vizează
informarea, sistematizarea cunoaşterii, organizarea cunoştinţelor, comparaţii, înserieri,
reprezentări cu un caracter diferit de cele literare şi folosind fiecare un limbaj specializat.
Scrierile ştiinţifice nu sunt, din punctul de vedere al formei, tot atât de variate ca
cele literare. Cele mai frecvente sunt:
• Raportul de cercetare.
• Studiul.
• Monografia.
• Tratatul.
• Comunicarea ştiinţifică.
• Manualul.

Comunicarea scrisă presupune producerea unui text de către un emiţător. Acest text,
la rândul său, poate deveni sursa unei alte comunicări. Dacă aceste forme reprezintă
comunicare de prim grad, există o serie de forme de comunicare de grad secund, adică
unele având ca subiect/obiect, o altă comunicare scrisă.
Formele de comunicare de grad secund sunt:
• Traducerea.
• Rezumatul şi recenzia:
• Comentariul.

d. Textele religioase: Diferitele religii au produs în timp diferite texte referitoare la


credinţă, divinitate/divinităţi, la normele de conduită ale aderenţilor, la regulile liturgice ş. a.
e. Textele administrative. În activitatea administrativă se folosesc în mod curent
forme de comunicare scrisă, standardizate, care conţin strict ceea ce trebuie cunoscut şi
aplicat pentru bunul mers al evidenţei populaţiei, al evidenţei infracţionalităţii, al
colectării impozitelor, justificării folosirii banilor publici ş.a.

41
Statute, regulamente, procese-verbale, rapoarte, referate, minute ş. a.,
reglementează, explică, descriu, înregistrează şi sintetizează tot ce este necesar
persoanelor implicate în activitatea economică, administrativă şi juridică.
f. Genurile jurnalistice. Vom trece în revistă aceste genuri care corespund de fapt
speciilor din cadrul literaturii.
• Ancheta. Practicată şi în cercetarea sociologică şi psihologică, etnografică ş. a.
ancheta este, în mass-media, un gen care presupune interogarea unui număr de subiecţi în
legătură cu o problemă, fenomen, incident ş. a.
• Articolul. Acesta este un text publicistic în care autorul expune date/fapte cu
caracter politic, social, ştiinţific ş. a. în scopul informării publicului. Descriptiv sau
analitic, articolul prezintă şi o opinie a autorului sau a redacţiei (articol de fond).
• Cronica. Este o comunicare scrisă având ca scop transmiterea de informaţii,
prin înregistrarea evenimentelor/ fenomenelor dintr-un anumit domeniu. După caracterul
acestuia există cronici dramatice, muzicale, literare, sportive, mondene.
• Editorialul. Articol din presa scrisă, de obicei pe prima pagină, referitor la un
eveniment important pentru societate, reprezentând poziţia/atitudinea publicaţiei. Are mai
mult decât funcţia de informare, adică şi rolul de a interpreta semnificaţia unor
evenimente, incidente, situaţii.
• Foiletonul. Se publică ,,în foileton” un articol sau un fragment de roman, în
numere succesive ale unui ziar/reviste. Plasat de obicei în josul paginii, dar în orice caz cu
loc fix în publicaţie, pentru a putea fi uşor de identificat de către cititori, foiletonul este un
gen care s-a bucurat de mare succes mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
în prima jumătate a secolului XX.
• Pamfletul este un gen literar şi jurnalistic, bogat în figuri de stil, prin care se
ironizează, se ridiculizează, se acuză, de cele mai multe ori prin reducerea la absurd, o
persoană sau un grup, de obicei politice.
• Reportajul. Cel mai literaturizant dintre genurile publicistice, acesta are ca scop
relatarea unor evenimente, înregistrarea unor fenomene, configurarea unei imagini
mentale, a atmosferei unui loc/eveniment/situaţii.
• Ştirea este un gen publicistic de mică întindere, constând în formularea
informaţiilor referitoare la un eveniment (ce s-a întâmplat, când, unde, cine a fost implicat
- eventual cum şi de ce.
• Tableta. Termenul desemnează un articol de mici dimensiuni, cu loc fix în
pagină, care dezvoltă de obicei o singură idee, într-o manieră eseistică, uneori cu accente de
pamflet.
• Interviul. Vizează o dublă comunicare: una interpersonală, cu persoana
intervievată, şi una publică, destinată cititorilor, deci unui receptor colectiv. Construit
dintr-o succesiune de întrebări şi răspunsuri, interviul este o ,,confesiune” dirijată, care are
ca scop informarea publicului, influenţarea lui în favoarea invitatului, divertismentul.

Emiţător entitate colectivă-receptor colectiv


Unele forme de comunicare scrisă sunt produse nu de indivizi, ci prin colaborare,
emanând aşadar de la entităţi colective (grupări, autorităţi publice ş.a.).
• Apelul.
• Comunicatul.
• Declaraţia.
• Manifestul .
• Proclamaţia.

42
După cum se observă, comunicarea scrisă se poate realiza, în mod specific
fiecărui domeniu, în forme variate, adaptate nevoilor sociale şi culturale.

Concluzii: Formele comunicării scrise acoperă toate domeniile vieţii publice


(politic, social, cultural, administrativ, mediatic) şi al celei publice (corespondenţa,
memoriile, jurnalele) .

Temă: Analizaţi ce genuri ale comunicării scrise cunoaşteţi prin lectură


personală. Aveţi un nivel acceptabil numai dacă aţi citit cel puţin jumătate dintre cele
enumerate în manual (cu excepţia celor ştiinţifice şi administrative).

Lista subiectelor
Formele de comunicării scrise, în funcţie de actanţii comunicării

Exemple de test
1. Monografia este:
a. o scriere cu caracter ştiinţific
b. o scriere cu caracter administrativ
c. un tip de articol
d. o formă de confesiune
Răspuns: a

2. Primul document de limbă naţională al românilor este:


a. un poem liric
b. o scrisoare
c. un roman
d. un basm
Răspuns: b

43
Cursul 12

COMUNICAREA AUDIO-VIZUALĂ

Lecţia 12 este o expunere asupra formelor comunicării audio-vizuale.

Scopul lecţiei: completarea imaginii de ansamblu asupra universului


comunicării.

Concepte-cheie: jurnal cinematografic de actualităţi; film documentar; revista


presei; teatru radiofonic; cinematecă.

Rezumat

COMUNICAREA AUDIO-VIZUALĂ

Formele de comunicare audio-vizuală


Ultima „venită” în sistemul comunicării, legată de apariţia şi dezvoltarea unor
tehnologii şi tehnici complexe, a fost comunicarea audio-vizuală prin cinematograf,
radio, televiziune şi, mai nou comunicarea electronică, utilizând calculatorul şi
reţelele.
Putem considera toate aceste mijloace de comunicare ca instrumente de
comunicare totală, în care se întâlnesc şi se completează cuvântul rostit, cuvântul
scris, limbajul corpului, muzica, imaginea în mişcare, cu toate posibilităţile de
valorizare a mesajului de care dispune fiecare. Acest caracter sincretic al comunicării
audio-vizuale îi conferă cea mai mare atractivitate la nivel de mase şi face posibilă
dezvoltarea celor mai puternice şi durabile efecte. În cele ce urmează vom urmări
formele de comunicare audio-vizuală specifice fiecărui asemenea mijloc de
comunicare în masă.

În domeniul cinematografic
Ca orice tip de mijloc de comunicare în masă, cinematograful a îndeplinit (la
început mai mult) şi mai îndeplineşte, şi funcţia de informare, în afară de aceea de
divertisment, dominantă.
a. Jurnalul cinematografic de actualităţi. Înainte ca televiziunea să aducă
informaţiile în casele oamenilor, aceştia puteau vedea, la cinematograf, pe lângă
filmul artistic pentru care plăteau biletul de intrare, jurnale cinematografice. În cadrul
acestora, ca în actualele jurnale de actualităţi de televiziune, publicul putea afla ce se
întâmplase în săptămâna în curs (evenimente politice, evenimente, sociale, culturale
ş. a. m. d.).

44
b. Filmul documentar. Gen cinematografic cu rol ponderent de informare şi
educare, filmul documentar, realizat şi difuzat cu succes şi în prezent, pe canale
specializate precum Discovery, Animal Planet, National Geographic, sau în cadrul
unor emisiuni de cultură (reconstituiri ale unor evenimente istorice, filme dedicate
unor fenomene artistice).
c. Filmul artistic. Gen dedicat divertismentului de calitate foarte bună, bună
sau îndoielnică, acesta poate viza publicul general sau anumite categorii. În domeniul
filmului artistic se disting producţiile de consum şi producţiile de artă, ce constituie
un „fond de aur” al fiecărei cinematografii naţionale, devenind adevărate valori de
patrimoniu pentru conservarea cărora se cheltuiesc sume mari. Acestea sunt filmele
de cinematecă.
Cinemateca este o arhivă de producţii cinematografice, păstrate pentru valoarea
lor artistică sau documentară, dar termenul desemnează şi sala în care se difuzează
filmele astfel conservate, producţii valoroase pentru că sunt reprezentative pentru un
regizor, o şcoală cinematografică, o epocă, un actor. Cinematecile s-au înfiinţat în anii
30 ai secolului XX.

În domeniul televiziunii
Orice formă de comunicare, politică, artistică, religioasă, se regăseşte în spaţiul
televiziunii. Există însă şi forme specifice acesteia.
a. Jurnalul de ştiri (actualităţi) numit şi telejurnal, sau emisiunea informativă.
Acesta prezintă, sub anumite forme, informaţiile de care se consideră că publicul are
nevoie, pentru a fi la curent (şi/sau pentru a consimţi) cu problemele comunităţii
locale, naţionale sau/şi internaţionale.
b. Interviul TV. Echivalentul interviului din presa scrisă, cu aceleaşi funcţii,
acesta comportă un anumit specific în cadrul audio-vizualului.
c. Dezbaterea televizată (masa rotundă) este o reuniune în scop
comunicaţional, pe o temă dinainte stabilită. În cadrul ei participanţii dezbat probleme
de interes comun, prezentându-şi pe rând punctele de vedere şi argumentele.
d. Reportajul de televiziune este echivalentul audio-vizual al reportajului din
presa scris, dar beneficiază de toate posibilităţile de expresie oferite de imagine şi
mişcare (cadre, planuri ş. a.). Spre deosebire de reportajul scris, este realizat de o
echipă de cel puţin două persoane: reporter şi operator.
e. Documentarul de televiziune este un gen care se înrudeşte cu documentarul
cinematografic, dar comportă caracteristici specifice.
f. Ancheta de televiziune are aceleaşi funcţii ca şi ancheta din presa scrisă, dar
se realizează, evident, cu mijloace specifice.
g. Emisiunea complexă, de tip magazin, cu rubrici şi subiecte variate..
h. Emisiunea de tip reality-show.

În domeniul radiofonic
Specificul decurge din absenţa imaginilor şi din faptul că publicul nu dispune,
astfel, de posibilitatea de a percepe şi mimica, limbajul corpului în genere, de a vedea
cum arată mediul în care se realizează produsele radiofonice. De aici apare nevoia ca
sunetul să compenseze ceea ce lipseşte, să sugereze semnificaţiile pe care le-ar fi
transmis imaginea.
Genurile presei radiofonice sunt:

45
a. Buletinul de ştiri/Emisiunea de actualităţi, cu rol informativ, cu structură şi
durată determinate de specificul radioului (studiate în cadrul disciplinei de
specialitate).
b. Interviul radiofonic, înrudit cu cel de televiziune şi din presa scrisă, dar cu
elemente specifice.
c. Reportajul, cu particularităţi caracteristice domeniului.
d. Ancheta, varianta lipsită de suportul vizual.
e. Relatarea, gen de informare, prin care se prezintă un eveniment, la
confluenţa dintre modalităţile utilizate în ştire şi în reportaj.
f. Comentariul. După Vasile Traciuc (Jurnalism radio, Bucureşti, 2003)
„Comentariul este un gen jurnalistic de opinie”, care „aduce în atenţia publicului un
eveniment care a avut loc, este în desfăşurare sau urmează să aibă loc în viitor”.
Impune din partea comentatorului, capacitatea de analiză şi argumentare.
g. Revista presei. Gen de informare (utilizat şi în televiziune) revista presei
este astfel caracterizată de Vasile Traciuc : „în radio capătă forma unui scurt
comentariu în care sunt prezentate subiectele abordate de presă, dar fără implicare
evidentă”.
h. Teatrul radiofonic. Acest gen, care nu reprezintă simpla înregistrare sonoră
a unui spectacol, ci este un produs realizat anume în studio, s-a bucurat de un succes
enorm înainte de răspândirea televiziunii. Se mai difuzează şi în prezent, mai ales
înregistrări din arhivele sonore ale Radiodifuziunii române, dar nu mai are aceeaşi
audienţă la public.
i. Conferinţa radiofonică. A fost un gen radiofonic preluat din comunicarea
orală directă şi a reprezentat, multe decenii, una dintre ofertele foarte apreciate ale
posturilor de radio, mai ales până la trecerea pe primul loc a televiziunii.
(Amănunte, exemple şi comentarii în Manual, p. 121-126)

Concluzii: Comunicarea audio-vizuală îmbracă o mare diversitate de forme pe


care un jurnalist trebuie să le cunoască.

Temă: Analizaţi câte dintre genurile prezentate urmăriţi în mod curent. Aveţi
un nivel acceptabil dacă urmăriţi cel puţin 80% dintre cele de informare.

Lista subiectelor
Formele de comunicare audio-vizuală

Exemplu de test
1. Jurnalul cinematografic de actualităţi este:
a. un gen de divertisment
b. un gen de informare
c. un gen de interpretare
Răspuns: b

46
Cursul 13

PUBLICUL

Lecţia 13 este dedicată receptorului comunicării publice şi mediatice.

Scopul lecţiei: conştientizarea viitorului jurnalist în legătură cu viitorul


destinatar al muncii sale.

Concepte-cheie: public general; public selecţionat, public participativ, public


global.

Rezumat

PUBLICUL – RECEPTORUL COMUNICĂRII


MEDIATICE

ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE. CATEGORII


Esenţa noţiunii de public rezidă în ideea de receptare a unui mesaj, a unei
comunicări, a unei manifestări (intelectuale, artistice, sportive ş.a.m.d.).
Publicul trebuie definit aşadar ca o comunitate constituită ca atare într-o
situaţie comunicaţională, în legătură cu receptarea unui/unor mesaje (politice,
culturale, educaţionale, publicitare etc.).
Noţiunea de public implică, aşadar, ideea de colectivitate şi pe aceea de
interes comun, în raport cu un fenomen. Publicul se poate constitui, ca atare, spontan,
poate fi organizat, instituţionalizat şi, datorită mass-media, concentrat sau dimpotrivă
dispersat, dar legat prin receptare, în pofida distanţei.
Din punctul de vedere al direcţiilor de interes se disting trei categorii de
public:
• public general;
• public selecţionat (pe care îl putem numi specializat, n.n.);
• public de grup (constituent al unui grup cu interes delimitat).
Sociologii români Mihai Ralea (1896-1964) şi Traian Herseni (1907-1980) au
împărţit publicul şi în alte categorii:
• publicul participativ (la anumite obiceiuri, serbări, competiţii) – actant al
unui eveniment;
• publicul asistent – pasiv (la spectacole, concerte, conferinţe).

47
Publicul global
Sub aspect spaţial, în condiţiile unei societăţi numite „a informaţiei”, se poate
vorbi despre un public global, planetar, care, voluntar sau involuntar, are un număr
variabil de interese comune, de opinii convergente, ce decurg din cele dintâi şi, prin
frecventarea comună a mass-media, începe să dobândească un referenţial şi gusturi
comune.
Publicul naţional
Populaţia fiecărui stat are, la rândul ei, interese comune, sensibilităţi şi
susceptibilităţi proprii, tradiţii şi reprezentări specifice, o memorie colectivă la care se
raportează şi care îi modelează orizontul de aşteptare. Această identitate îi conferă, în
anumite împrejurări, un caracter de public general cu motivaţii şi reacţii comune.
Publicul local
Viaţa comunitară şi tradiţiile locale conferă anumitor evenimente un interes
special la nivelul unui oraş sau al unei zone. Fără semnificaţii pentru marele public,
ele atrag un public participativ şi reţin atenţia publicului local prin presa din zonă şi la
posturile locale de radio/TV.

Publicul specializat
Anumite manifestări din viaţa publică, anumite publicaţii şi anumite emisiuni
radio/TV atrag un public specializat, care, spre deosebire de publicul general şi
ocazional, nu se caracterizează printr-o curiozitate oarecare, ci prin motivaţii durabile,
bazate pe experienţa în domeniu, pe o cunoaştere dobândită anterior, pe anumite
afinităţi şi aptitudini.
(Pentru detalii şi exemple vezi Manual, p. 130-134)

Din punct de vedere al psihologiei sociale se disting:

A. Publicul infantil
Această categorie, care nu dictează pe piaţa mass-media, este mult mai
importantă decât pare, întrucât reprezintă publicul matur al viitorului şi este în curs de
formare. De măsura şi felul în care este el obişnuit cu practicile culturale, de
informare şi de consum al „mediilor”, depinde viitoarea dezvoltare a pieţei acestora.
Publicul infantil este foarte dispus să imite ceea ce îl impresionează. Din acest
motiv el este protejat prin lege împotriva efectelor nocive ale unor produse mediatice,
inclusiv publicitare. Anumite emisiuni poartă sigle care previn părinţii că este cazul să
evite vizionarea lor de către copii (în unele ţări publicitatea este interzisă în
emisiunile/pe canalele destinate copiilor).

B. Publicul adolescent şi tânăr


Acest segment, care cuprinde populaţia cu vârste cuprinse între 14 şi 20 de ani,
se caracterizează prin disponibilitatea de a se lăsa influenţat de ceea ce se imită fără
efort (şi discernământ), este avid de divertisment şi de interactivitatea cu mass-media.
Ca şi publicul infantil, şi acesta este Sedus de componenta vizuală a produselor
mediatice, nu are o identitate formată, deci urmează spontan mesajele publicitare care
îi stimulează consumul. Numeroase posturi de radio şi oferte de comunicare
electronică îl vizează şi îl fidelizează. Este un public ai cărui reprezentanţi nu pot, de
cele mai multe ori, să explice un act personal, deci un public puţin reflexiv şi deloc
exigent.

48
C. Publicul adult
Numim public adult categoria cetăţenilor activi profesional, situată, cu variaţii,
între 25-65 de ani, cu formaţia încheiată şi un grad mare de ocupare a timpului,
destinând pentru informare şi divertisment mai puţine ore decât alte categorii. El
reprezintă majoritatea publicului general şi a publicului specializat.
Sub aspect social, se disting mai multe subcategorii:
• elita;
• clasa de mijloc (la nivelul şi condiţiile din România);
• oamenii de condiţie modestă;
• non-publicul.

Sub aspect psiho-social, în funcţie de sex şi formaţie, se disting alte


subcategorii:

a. Publicul feminin
Statistici din diferite ţări, privitoare la sociologia lecturii, arată că femeile
citesc mai mult decât bărbaţii. Ele au două direcţii principale de interes:
• legate de îndatoririle profesionale şi familiale;
• legate de nevoia de evaziune şi compensaţie.
b. Publicul masculin
Adulţii activi profesional, de sex masculin, urbanizaţi recent sunt interesaţi de
problematica politică şi economică şi, în foarte mare măsură, de sport. Ei citesc
cotidienele alese conform convingerilor/opiniilor politice şi ziarele sportive.
Insatisfacţiile lor de tot felul nu sunt compensate în ficţiune, ca în cazul femeilor, de
unde şi violenţa latentă sau/şi exteriorizată.

Pentru detalii privind caracteristicile psihologice ale publicului general adult


(vezi Manualul, p. 137-139).

D. Publicul de vârsta a treia


Această categorie, biologic determinată, le include pe cele constituite după
criterii psihosociale. Cu excepţia vârstnicilor care aparţin elitei, acest public manifestă
caracteristici comune (vezi Manualul, p.139).

E. Minorităţile
Toate categoriile menţionate anterior există, în România, atât în cadrul
majorităţii româneşti, cât şi în acela al minorităţilor etnice. Acestea aparţin publicului
general, dar formează şi un public special, pentru publicaţiile în limbile respective şi
pentru emisiunile speciale radio/TV. Dispersat sau omogen într-o zonă geografică,
motivat de interese şi sensibilităţi specifice comunităţii din care face parte, dar,
inevitabil, şi de unele interese ale statului în care trăieşte, acest public îşi afirmă, pe de
o parte, identitatea, iar pe de altă parte, se manifestă solidar cu publicul general. El are
o memorie colectivă distinctă, dar legată de a majorităţii, şi o experienţă particulară,
specifică tradiţiilor etniei sale.

Concluzii: Publicul mass-media nu este omogen. Diferitele categorii au


mentalităţi, nevoi şi comportamente diferenţiate.

Temă: Aflaţi ce este iletrismul (subiect de examen ca item în testul-grilă).


din Manual, p. 140-141.

49
Lista subiectelor
Categorii de public
Definiţii
Caracteristici

Exemple de test
1. Iletrismul este:
a. incapacitatea de a descrie un fenomen
b. analfabetism funcţional
c. lipsă de talent literar
d. teamă de comunicare
Răspuns: b

2. Esenţa noţiunii de public rezidă în:


a. ideea numerică
b. ideea de masă
c. ideea de receptare a unui mesaj
Răspuns: c

50
Cursul 14

OPINIA PUBLICĂ

Lecţia 14 prezintă opinia publică în calitatea ei dublă, de sursă şi de efect al


comunicării, precum şi pe teoreticienii care au studiat-o.

Scopul lecţiei: înţelegerea fenomenului fiind indispensabilă jurnalistului, el


trebuie să îi cunoască mecanismele şi funcţiile.

Concepte-cheie: opinie; opinie publică, funcţiile opiniei publice, societate de


masă.

Rezumat

OPINIA PUBLICĂ
− SURSĂ ŞI EFECT AL COMUNICĂRII −

Definiţii
Configurată în raport cu indivizii care nu se conformau regulilor sociale unanim
sau cvasiunanim acceptate, ori în raport cu Puterea care guverna orice tip de societate,
opinia publică premerge apariţiei mijloacelor de comunicare de masă. Orientată de
lideri, cristalizată ca efect al colportajului, opinia publică se manifestă în legătură cu
informaţia primită de indivizi pe diferite canale. Contribuie la constituirea reacţiei
motivaţia, sistemul de valori colective, reprezentarea despre lume a unei comunităţi.
Desigur, apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au influenţat
în mod substanţial anvergura fenomenului.
Opinia publică, cristalizată şi orientată de mass-media, reprezintă o forţă. Din
acest motiv s-a considerat că ea însumează acele opinii ale cetăţenilor de care
guvernanţii înţeleg că este prudent să ţină cont.
Putem reţine ca definiţie faptul că opinia publică reprezintă o reacţie sau un
ansamblu de reacţii ale indivizilor, în raport cu informaţiile pe care aceştia le
primesc cu referire la persoane/personalităţi publice, fapte, evenimente şi în care ei
recunosc probleme sociale, politice sau/şi morale în care se implică prin comunicare
şi acţiune.
Produs al contextului psihosocial, opinia publică evoluează odată cu
mentalităţile şi este istoriceşte determinată de un complex de factori.

51
Teoreticieni ai opiniei publice
Cercetările teoretice asupra opiniei publice s-au dezvoltat dată cu efectele mass-
media, îndeosebi ale radioului şi în legătură cu interesul pentru campaniile electorale
americane.
Primul mare studiu publicat în acest domeniu a fost lucrarea Public Opinion
(Opinia publică), al lui Walter Lippmann (1922). Cartea se numără printre primele
zece cele mai citite scrieri publicate în S.U.A. Lippmann a fost un mare jurnalist, dar
şi politolog, interesat şi de comunicarea publică. El şi-a dat seama, ca urmare a
primului război mondial, că opinia publică se poate „fabrica” şi a înţeles şi rolul
reprezentării despre lume în constituirea opiniei. Opinia publică se configurează din
imaginile mentale pe care şi le construiesc oamenii din informaţiile pe care le
primesc, le selectează şi le organizează (Vezi explicaţii şi exemple în Manual, p. 145).
Un alt „clasic” al teoriilor opiniei publice a fost Jacques Ellul sociolog francez
(1912-1994), autorul, între altele, al lucrării Propagandes (Propagande, 1962).
Acest teoretician distinge două niveluri ale opiniei preponderente: nivelul de
grup şi cel de masă. În cadrul grupurilor, schimbul de idei care generează cristalizarea
unei opinii se realizează prin contacte directe: dialog, colportaj, conversaţie. Opinia se
formează „spontan” întrucât indivizii care fac parte din grup au o experienţă comună,
sunt influenţaţi de un lider, au interese comune.
Ellul consideră că despre opinie publică putem vorbi o dată cu constituirea
societăţii de masă şi dezvoltarea puternică a mass-media. Oameni care nu se cunosc
între ei şi au experienţe comune ajung la opinii colective datorită globalizării, iar
opinia publică se formează prin condiţionări datorate felului în care sunt informaţi.
Ellul insistă asupra rolului informaţiei şi asupra importanţei simbolurilor. Lipsit
de protecţia unor grupuri tradiţionale cu opinii şi tradiţii ferme, individul care trăieşte
în societatea de masă este vulnerabil la propagandă.

Funcţiile opiniei publice


Prima observaţie care se poate face în legătură cu forma de exprimare a opiniei
publice este aceea că ea are funcţia de a afirma un ansamblu de principii, valori,
modele, aşadar o funcţie pozitivă şi, dimpotrivă, funcţia de a nega anumite tendinţe,
manifestări, fapte, deci o funcţie negativă.
• Din punctul de vedere al influenţei opiniei publice asupra instituţiilor unei
societăţi se disting:
1. Funcţia expresivă sau de control. Prin aceasta opinia publică afirmă sau
contestă anumite principii, valori, idei de interes general la un anumit moment. Opinia
publică exprimă o atitudine în raport cu evenimente sociale de o anumită importanţă,
obligând Puterea la o anumită reacţie.
2. Funcţia consultativă. Prin aceasta opinia publică face sugestii, orientează,
avansează idei/soluţii pentru problemele comune. Este o manifestare a inteligenţei
colective, care imaginează răspunsuri la situaţiile de interes public.
3. Funcţia directivă. În situaţii critice sau tensionate opinia publică exercită o
presiune cu caracter imperativ, care influenţează puternic deciziile Puterii, în
regimurile democratice.
• Din punctul de vedere al conţinutului au fost identificate alte funcţii:
1. Funcţia de apreciere. Opinia publică acceptă o situaţie, o evaluează spontan,
reacţionează emoţional faţă de anumite stări de lucruri.

52
2. Funcţia analitică este mai complexă decât cea de apreciere, în sensul că
opinia publică este capabilă, în anumite situaţii, să analizeze şi să-şi explice cauzele
fenomenelor care intră în sfera ei de interes.
3. Funcţia constructivă nu are atât o componentă emoţională, cât una raţională,
presupunând că opinia publică ia în calcul necesitatea anumitor decizii, chiar dacă
neconvenabile, în scopul realizării binelui public.
4. Funcţia de reglementare constă în faptul că opinia publică este creatoare de
norme de ordin moral şi comportamental, norme ce limitează eventualele excese şi
menţin o anumită ordine, dincolo de reglementările juridice ale societăţii. Asemenea
norme orientează conduita, în special în spaţiul public.
Orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt determinate de o serie de condiţii:
Informarea. La nivel individual sau colectiv, opinia publică se formează prin
selecţia, asimilarea, organizarea informaţiei de care dispune comunitatea. Informarea
este mediată de mijloacele de informare şi comunicare în masă, care o utilizează mai
mult sau mai puţin obiectiv sau corect, în funcţie de politica grupului de interese care
le finanţează.
Tradiţia. Opinia publică se orientează nu numai ca reacţie imediată faţă de
evenimente, ci şi ca efect al informaţiilor dobândite anterior, al atitudinilor deja
adoptate, al reprezentărilor constituite în mentalul colectiv.
Coordonatele morale. Indiferent de impactul unor evenimente, ele sunt judecate
prin raportare la un cod moral preexistent. Opinia publică se manifestă în acord cu
anumite principii morale unanim acceptate. Morala publică poate fi mai severă sau
mai tolerată, după cum evoluează mentalităţile.
Detalii şi exemple în Manual p. 142-148.
Pentru formele de exprimare ale opiniei publice, p. 149-150.

Concluzii: Opinia publică este un fenomen viu, în permanentă schimbare, sub


efectul sau presiunea tradiţiei, experienţei şi al mass-media.

Temă: Amintiţi-vă de o situaţie recentă în care opinia publică românească a


sancţionat o persoană publică sau un partid.

Lista subiectelor
Definiţii
Funcţiile opiniei publice
Teoreticieni ai opiniei publice
Condiţiile care determină opinia publică

Exemple de test
1. Condiţiile care determină orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt:
a. climatul economic
b. informarea, tradiţia, coordonatele morale
c. nivelul cultural
d. climatul religios
Răspuns: b

2. Unul dintre următorii a fost teoretician al opiniei publice


a. Albert Beguin
b. André Guittet
c. Walter Lippmann

53
d. Elihu Katz
Răspuns: c

54