Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ

Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

Unitatea de învăţare 1

Noțiuni introductive

Cuprins
Pagina
1.1. Introducere ............................................................................................. 1
1.2. Obiective ................................................................................................ 1
1.3. Subiecte de studiu .................................................................................. 2
1.3.1 Comunicarea de masă ca proces social………………………………. 3
1.3.2 Știința comunicării ………………….……………………………………. 5
1.4. Rezumat ................................................................................................ 10
1.5. Test de autoevaluare ............................................................................. 10
1.6. Concluzii ................................................................................................ 10
1.7. Bibliografie obligatorie ............................................................................ 10

1.1. Introducere

Ce esste comunicarea? La ce se referă mass media? Care sunt tipurile de

comunicare? Întrebări ale căror răspunsuri le vei afla în cadrul acestei
unităţi de învăţare.
Cunoştinţe preliminare: comunicare; teorii ale comunicării;
mass media

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la

bibliografia obligatorie; instrumente de scris, calculator şi acces
la internet

Durata de învăţare: 120 de minute

1.2. Obiective

Obiectivul specific: Studenţii să cunoască evoluţia şi rolul comunicării

Obiectivele operaţionale
După parcurgerea conţinutului, toţi studenţii vor putea să:
1. Cunoască rolului comunicării în societate;
2. Înţeleagă teoriile comunicării;
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

3. Dezvolte capacităţi de a analiza opiniile pro și contra

tipurilor de comunicare.

1.3. Subiecte de studiu

Orice demers investigativ referitor la activitatea de comunicare are

ca punct de plecare un dublu sens: pe de o parte încercarea de a accepta o
definiţie adecvată termenului comunicare, deoarece, ca şi majoritatea
cuvintelor din limba română, termenul comunicare poate fi folosit în mai
multe sensuri; iar, pe de altă parte, încercarea de a delimita între
comunicarea de masă şi mass media pentru a putea surprinde locul
oricărui tip de comunicare în sfera comunicării de masă.
Referitor la problema acceptării unei definiţii adecvate a termenului
comunicare trebuie spus că, ţinând cont de Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române, comunicarea reprezintă „acţiunea de a comunica şi
rezultatul său”, termenul putând fi folosit în două sensuri: „1. înştiinţare,
ştire, veste; raport, relaţie, legătură; 2. prezentare, într-un cerc de
specialişti, a unei contribuţii personale, într-o problemă ştiinţifică.”1
Situaţia aceasta creează confuzie dacă ne raportăm la situaţii particulare
ale comunicării precum activitatea de comunicare educaţională, deoarece
aceasta nu este o simplă înştiinţare, o ştire transmisă de profesor elevului,
la care nu se aşteaptă răspuns; dar nici o prezentare ştiinţifică existentă
între specialişti. Şi atunci Ce este comunicarea?
Specialiştii în ştiinţa comunicării susţin că activitatea de comunicare
nu poate fi înţeleasă decât în contextul acceptării următorilor termeni:
emiţător, receptor, canal şi informaţie. Astfel, comunicarea poate fi
rezultatul acţiunii directe dintre două persoane în cadrul căreia o persoană
(emiţătorul) transmite o informaţie unei alte persoane (receptorul),
transmiterea acestei informaţii realizându-se prin intermediul unui canal.
„Comunicarea este un proces care, din unghiul ştiinţei comunicării,
dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal,
informaţia şi un receptor. Într-o formă extrem de simplă, procesul de
comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

* conform Ioan Scheau & Ioan Levițchi Comunicare Editura Reîntregirea,

Alba Iulia 2007
1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei RSR,
Bucureşti 1975

2
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

Informaţie informaţie
emiţător canal receptor.”2

Acesta va fi, dealtfel, şi sensul pe care îl vom accepta, pe parcursul

acestui demers, pentru a defini activitatea de comunicare.
În ceea ce priveşte distincţia între comunicare de masă şi mass
media, trebuie subliniat faptul că cei doi termeni nu sunt sinonimi, deşi
majoritatea oamenilor îi percep astfel. Diferenţa este evidentă, deoarece
comunicarea de masă nu este doar o tehnică şi un mijloc de informare
cum este mass media, ci este şi un proces social care poate fi făcut şi
instituţional cum este cazul şcolii şi al comunicării educaţionale. Cu alte
cuvinte, diferenţa dintre comunicarea de masă şi mass media apare
datorită răspunsului la activitatea de comunicare care nu este neapărat
necesar în mass media, dar este fundamental în cadrul comunicării de
masă. Altfel spus nu ne interesează întotdeauna răspunsul (feedback-ul)
în cazul unei ştiri prezentate în ziar sau la buletinele de ştiri, dar
întotdeauna ne interesează răspunsul (feedback-ul) în cazul unei
comunicări de masă cum este, de exemplu, mesajul electoral în cazul
alegerilor prezidenţiale. Dar problema comunicării de masă se cere
analizată şi prezentată mult mai atent, ceea ce vom face în paginile
următoare.

1.3.1. Comunicarea de masă ca proces social

Spuneam că diferenţa dintre comunicarea de masă şi mass media

rezidă din faptul că activitatea de comunicare este un proces social ce
poate fi desfăşurat într-un cadru instituţionalizat. Vorbind despre
comunicarea de masă, sociologii identifică anumite trăsături
fundamentale ale acesteia:
„a) Este o instituţie socială ce cuprinde o serie de activităţi executate
de personal calificat, menită să satisfacă o cerinţă generală pentru
societatea modernă: informare rapidă şi constantă a individului şi câteva
derivate (crearea unor canale de legătură între individ şi societate,
producerea şi distribuirea cunoştiinţelor, etc.);
b) Mesajele sunt de natură publică, orice membru al colectivităţii
având dreptul principial de acces la aceste mesaje;
c) Rapiditatea transmiterii mesajelor;

2
van Cuillenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W. „Ştiinţa comunicării”,
Editura Humanitas, Bucureşti 2000, pag. 25

3
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

d) Receptarea mesajelor presupune existenţa unei audienţe largi,

eterogene şi anonime.”3
Aceste trăsături ale activităţii de comunicare în masă duc la apariţia
mai multor tipuri de comunicare cum ar fi: comunicarea intrapersonală,
comunicarea interpersonală şi comunicarea organizaţională.
O altă problemă legată de activitatea de comunicare de masă o
reprezintă problema funcţiilor acesteia. În legătură cu această problemă
apar două teorii care se cer ilustrate: teoria sociologică şi teoria marxistă.
Teoria sociologică împarte funcţiile comunicării de masă în două
categorii: funcţii de comunicare intelectuală şi funcţii psihosociale. Prima
categorie cuprinde: funcţia de informare, funcţia de formare, funcţia de
expresie şi funcţia de presiune; iar cea de-a doua categorie cuprinde:
funcţia de integrare socială, funcţia de divertisment şi funcţia
psihoterapeutică. Teoria marxistă susţine existenţa a cinci tipuri de
funcţii, toate având aceeaşi importanţă în cadrul activităţii de comunicare
de masă: funcţia informativă, funcţia formativă, funcţia propagandistico-
instructivă, funcţia educativă şi funcţia organizatorică. 4 Deosebirea cea
mai evidentă, între cele două tipuri de clasificări ale funcţiilor
comunicării de masă, apare în cazul folosirii acestei activităţi în scop
propagandistic. Astfel, dacă în cazul teoriei sociologice propaganda este
doar o componentă a funcţiei de presiune existentă în cadrul funcţiilor de
comunicare intelectuală; în cadrul teoriei marxiste propaganda este o
funcţie de sine stătătoare aşezată la acelaşi nivel cu funcţia de informare
şi cu funcţia formativă.
Un ultim aspect, ce se cere analizat în legătură cu comunicarea de
masă, este cel legat de efectele comunicării de masă. Altfel spus, în ce
măsură comunicarea de masă influenţează opinia publică, adică în ce
măsură aceasta îşi atinge scopul. Pentru a evidenţia efectul ce poate fi
produs de comunicarea de masă specialiştii recurg la exemplul lui Orson
Wells ce prezintă la radio o piesă de teatru care analizează, sub forma
reportajului, invazia extratereştrilor. Piesa respectivă a produs, în Statele
Unite ale Americii, panică în rândul oamenilor, deoarece aceştia,
necunoscând faptul că este vorba de o piesă de teatru, au reacţionat la
aceasta ca la o ştire reală. Situaţia se prezintă şi astăzi aproximativ
asemănător celei create de Wells doar că impactul nu este întotdeauna de
amploarea celui menţionat. De aceea, pentru a putea vorbi de efectele
comunicării de masă, trebuie să avem în vedere următoarele situaţii: 1.
expunerea selectivă, deoarece, de cele mai multe ori, expunerea la

3
Rotar,T.; Iluţ,P. „Sociologie”, Editura Mesagerul, Cluj Napoca 1996, pag.
291
4
idem 3, pag. 299-300

4
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

mesajul comunicării de masă se realizează accidental, ceea ce înseamnă

că recepţionarea acestuia este accidentală; 2. relaţiile interpersonale,
deoarece, de multe ori, interpretarea mesajului se face sub influenţa
persoanelor apropiate care denaturează sensul acestuia; 3.
comprehensiunea mesajelor şi memoria selectivă, deoarece receptorul nu
înţelege întotdeauna mesajul în sensul dorit de emiţător; 4. gradul de
încredere acordat mass mediei, deoarece nu întotdeauna oamenii cred
ceea ce se spune la televizor sau ceea ce scrie în ziare; 5. modul de tratare
al informaţiei, deoarece de multe ori în mass media nu se prezintă o
relatare obiectivă în legătură cu un eveniment, ci se prezintă părerea
jurnalistului în legătură cu acel eveniment; 6. climatul şi cadrul în care se
desfăşoară comunicarea, deoarece şi stările psihice pot duce la o receptare
corectă sau incorectă a mesajului prezentat. 5
Odată lămurite aceste aspecte, trebuie să vedem dacă putem
fundamenta ştiinţific activitatea de comunicare şi dacă putem vorbi de
existenţa unei ştiinţe a comunicării.

1.3.2. Știința comunicării

Încercând să răspundem la întrebarea ce este comunicarea, am făcut

apel la părerea unor specialişti în ştiinţa comunicării. Aceasta presupune
faptul, că astăzi, comunicarea este o ştiinţă de sine stătătoare ce
funcţionează în baza unor principii şi legi proprii, având şi o serie de
metode de cercetare proprii. În viziunea acestor specialişti ştiinţa
comunicării este „ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi
instituţionale ale informaţiei.”6
Plecând de la acceptarea comunicării drept ştiinţă, dar şi de la
acceptarea definiţiei acestei ştiinţe apar o serie de probleme ce se cer
lămurite.

Punctul de plecare al demersului nostru îl reprezintă teoretizarea

distincţiei între informare şi comunicare, necesară acestui demers. Astfel,
informarea presupune simpla aducere la cunoştinţă a unei informaţii, în
timp ce comunicarea presupune acceptarea relaţiei dintre emiţător şi
receptor, relaţie ce presupune şi o interacţiune între cei doi, o interacţiune
ce cuprinde ansamblul proceselor fizice şi psihologice, ce însoţesc
activitatea de comunicare. În termeni pedagogici, aşa după cum am mai

5
idem 4, pag. 305-311
6
idem 2, pag. 51

5
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

subliniat, de fapt, diferenţa dintre informare şi comunicare o reprezintă

răspunsul (feedback-ul) aşteptat în cel de-al doilea caz dar absent în
primul. Cu referire strictă la activitatea didactică, trebuie precizat că
aceasta nu este o simplă informare ci este o activitate de comunicare,
deoarece presupune interacţiunea profesor – elev, cu implicaţiile
psihopedagogice ale acesteia.
Cu referire strictă la termenul informaţie, adică la ceea ce face obiectul
unei activităţi de comunicare, trebuie spus că aceasta beneficiază de trei
aspecte: sintactic, semantic şi pragmatic. „În primul rând, este vorba de
aspectul sintactic al informaţiei, de succesiunea impusă semnelor grafice,
auditive ori electrice. Succesiunea o impune emiţătorul. În al doilea rând,
este vorba de aspectul semantic al informaţiei, de semnificaţia care le este
acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţie care nu are
cum să fie absolut identică pentru toţi cei ce participă la actul
comunicativ. Este important, de aceea, să facem distincţia dintre
informaţia semantică intenţională (informaţia pe care emiţătorul vrea să o
transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia pe care receptorul
o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informaţiei este
aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau efectul
acesteia asupra receptorului. Comunicarea porneşte de la emiţător care
intenţionează să transmită informaţia şi care, pentru a-şi atinge scopul,
foloseşte coduri. Actul comunicării se încheie cu implicaţiile pragmatice
pentru receptor, etapa finală a transferului de informaţie.” 7

Majoritatea specialiştilor vorbesc de existenţa a două

tipuri de comunicare. Astfel există, potrivit unor specialişti în
ştiinţa comunicării, o clasificare a activităţii de comunicare în
funcţie de sensul informaţiei în: comunicare în care informaţia are
loc într-un singur sens, cum este cazul monologului, şi comunicare
în care informaţia are un dublu sens, cum este cazul dialogului. Alţi
specialişti propun o clasificare a tipurilor de comunicare în funcţie
de gradul complexităţii acesteia, existând astfel: comunicare
individuală sau telegrafică şi comunicare socială sau orchestrată. În
cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, caracterizarea acestor două
tipuri de comunicare, aşa cum sunt ele ilustrate în studiul lui Yves
Winkin „Comunicarea interpersonală: o abordare antropologică”,
publicat în lucrarea „Dinamica grupurilor”.
Comunicarea individuală (telegrafică) este caracterizată astfel:

7
idem 6, pag. 28-29

6
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

„1. Când comunicarea este concepută ca o activitate individuală,

mecanismul care o fondează este acela al unei transformări a ideilor
interioare în cuvinte exterioare. Comunicarea începe deci în interiorul
unui individ şi se termină în interiorul unui alt individ. Limbajul este
instrumentul comunicării, care, la rândul ei, este instrumentul transmiterii
gândurilor.
2. Comunicarea este deci o activitate verbală, orală sau scrisă.
3. Verbală, comunicarea este deci raţională şi voluntară. Prin
aceasta, ea este privilegiul omului. Pentru ca o comunicare să aibă loc,
sunt necesare cel puţin două persoane, persoana emiţătoare fiind cea care
o instituie, şi nu persoana receptoare.
4. Dacă o comunicare este un act voluntar şi conştient, atunci ea
poate fi evaluată estetic şi etic. Ea poate reuşi, după cum poate şi eşua;
poate fi bună sau rea, normală sau patologică, eficace sau neclară. De
asemenea, ea poate să se instruiască, să se corecteze, să-şi comande.
5. Comunicarea este o suită de secvenţe liniare emiţător
→receptor, care se inversează succesiv: receptarea unui mesaj
declanşează emiterea unui al doilea mesaj pe baza schemei clasice
Stimul→Răspuns ( Acţiune→Reacţie ).
6. Ca într-un laborator, cercetătorul poate observa sau provoca
independent secvenţe de comunicare.
7. Modelul comunicării individuale se lasă uşor capturat prin
intermediul imagini telegrafului. O persoană A decide să trimită un mesaj
unei persoane B. Mesajul este codat, trimis pe calea undelor, primit,
decodat, înţeles sau nu. Persoana B poate, la rândul ei, să lanseze un
mesaj spre persoana A, etc. Actul telegrafierii este unul verbal,
intenţional liniar, limitat în timp şi spaţiu. De obicei, telegrama este
explicită, denotativă, informativă.”8
Comunicarea socială ( orchestrală ) este caracterizată astfel:
„1. Când comunicarea este concepută ca o activitate socială,
deasupra comunicării (inter)individuale se situează un mecanism de ordin
superior. Fiecare act de transmitere a unui mesaj se integrează unei
matrice mult mai vaste, comparabilă prin extensie cu cultura. Acestă
matrice primeşte numele de comunicare socială. Comunicarea socială
este deci permanentă. Ea nu are la bază acţiunea unui singur individ, ci
permite mai curând ca acţiunea acestui individ să se înscrie într-o
comunitate.
2. Participarea la comunicare se face în diferite moduri, verbale
sau non-verbale. Cercetătorul caută în comunicarea socială să determine

8
de Visscher,P.; Neculau,A. „Dinamica grupurilor. Texte de bază”, Editura
Polirom, Iaşi 2001, pag. 151-152

7
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

mai mult contextul decât conţinutul, mai mult semnificaţia decât

informaţia.
3. Intenţionalitatea nu determină comunicarea. Intenţionalitatea
se pierde într-o reţea complexă de moduri verbale şi non-verbale, ale
căror mesaje se confirmă şi se infirmă reciproc.
4. Comunicarea este considerată un construct care permite un
studiu interdisciplinar al dinamicii vieţii sociale. Ea nu poate fi discutată
în termeni de succes sau eşec, de normalitate sau patologie.
5. Comunicarea este un vast sistem intergeneraţional pentru care
interacţiunile vieţii cotidiene nu constituie decât activitatea, fiecare actor
social învăţând treptat anumite coduri şi programe ale grupului său, clasei
sale, comunităţii sale.
6. Cercetătorul face parte în mod necesar din sistemul pe care îl
studiază, fie că lucrează sau nu în interiorul propriei sale culturi.
7. Constructul comunicare socială se lasă abordat prin
intermediul imaginii orchestrei. Membrii unei culturi participă la
comunicare aşa cum muzicienii participă la orchestră; însă orchestra
comunicării nu are dirijor, iar muzicienii nu au partituri. Acordurile lor
sunt mai mult sau mai puţin armonioase pentru că, interpretând, ei se
ghidează reciproc. Aria pe care o cântă constituie pentru ei un ansamblu
de interrelaţii structurate.”9

În legătură cu activitatea de comunicare mai trebuie

analizate două componente: mai întâi scopul acestei activităţi, ceea
ce înseamnă că activitatea de comunicare se realizează cu o
anumită intenţie şi are o anumită finalitate, apoi problema teoriilor
comunicării care fac diferenţa între comunicarea unidirecţională şi
comunicarea bidirecţională, adică între comunicarea în care
informaţia are loc într-un singur sens şi comunicarea în care
informaţia are loc în dublu sens.
În legătură cu problema scopurilor activităţii de comunicare,
trebuie spus că aceasta (comunicarea) nu sfârşeşte în momentul
recepţionării şi decodării informaţiei de către receptor. Activitatea de
comunicare se face cu un anumit scop, ceea ce înseamnă că cel care
iniţiază comunicarea, emiţătorul, urmăreşte producerea unui anumit efect
al acesteia asupra receptorului. Schema iniţială a activităţii de comunicare
se modifică, ea beneficiind acum de această componentă suplimentară
care este efectul.

9
idem 8, pag. 152-153

8
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

informaţie informaţie
emiţător canal receptor efect10

Un alt aspect al problemei scopurilor activităţii de comunicare

este problema finalităţii acesteia care duce la introducerea a trei noi
termeni în schema prezentată mai sus: codarea, adică transformarea, de
către emiţător, a informaţiei în mesaj; decodarea, adică transformarea, de
către receptor, a mesajului în cunoştinţe; zgomotul de fond, adică
aspectele ce pot îngreuna sau denatura informaţia pe parcursul circulaţiei
ei de la emiţător la receptor.
Specialiştii în ştiinţa comunicării susţin că activitatea de
comunicare poate fi abordată din două puncte de vedere: matematic şi
economic.
Abordarea matematică a comunicării este susţinută de Bordewijk
şi de Van Kaam în lucrarea lor „Alocuţia” publicată în 1982, lucrare în
care încearcă să reducă activitatea de comunicare la anumite scheme
logice numite matrici. În legătură cu problema matricelor circulaţiei
informaţiei aceştia susţin că „o matrice informaţională poate fi definită pe
baza a două criterii: a) cine determină conţinutul, momentul,şi ritmul în
care informaţia este primită; b) care este fondul de date din care provine
informaţia.”11 În funcţie de aceste criterii putem vorbi de existenţa a patru
matrice ale comunicării: 1. alocuţia: ceea ce înseamnă că există un centru
care controlează comunicarea în ceea ce priveşte conţinutul acesteia,
intervalul de timp în care aceasta are loc şi fondul de date pe care aceasta
se bazează; 2. conversaţia: care se realizează între parteneri egali, care
comunică în mod direct; 3. consultaţia: ce presupune o combinaţie între
primele două matrici, în sensul că există un centru care controlează
conţinutul informaţiei dar intervalul de timp în care are loc comunicarea
depinde de cel care o iniţiază; 4. înregistrarea: care este inversul
conversaţiei şi în cazul activităţii didactice rezidă în examene. 12
Abordarea economică a comunicării este susţinută de Picard în
lucrarea „Media economics: concept and issues”, lucrare unde
susţine că emiţătorul şi receptorul sunt prezenţi în mod egal pe
piaţa comunicării, aceasta fiind locul de întâlnire al cererii şi al
ofertei de comunicare. Până aici nimic nou, dar… complicaţia
apare datorită faptului că piaţa comunicării este alcătuită din două
subdiviziuni: piaţa informaţiei şi piaţa interesului. Ambele

10
idem 7, pag. 26
11
idem 10, pag. 43
12
idem 11, pag. 43-44

9
 Material de studiu COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

subdiviziuni sunt supuse cererii şi ofertei: în cazul pieţei

informaţiei mijlocul de schimb sunt banii, căci informaţia costă; în
cazul pieţei interesului mijlocul de schimb este disponibilitatea,
aceasta inversând rolurile de emiţător şi de receptor. Dacă prima
subdiviziune este justificată, cea de-a doua pare puţin „ciudată”
deoarece ea nu este pe deplin justificată căci „cine are informaţia,
are puterea”.

1.4. Rezumat

Unitatea de studiu conţine definiția comunicării, o prezentare a teoriilor

comunicării, a abordărilor comunicării, inclusiv opiniile pro și contra
acestora.

Cuvinte cheie: Comunicare, emițător, receptor, mesaj

1.5. Test de autoevaluare

(Răspunsuri la pag. 60)

1 Prezintă asemănările și deosebirile existente comunicarea de masă și

mass media. [max. 200 cuvinte] (3p)
2 Prezintă tipurile de comunicare. [max. 200 cuvinte] (3p)
3 Prezintă abordările comunicării. [max. 200 cuvinte] (3p)

1.6. Concluzii

În încheiere putem susține comunicarea drept o știință de sine stătătoare,

din următoarele motive:
a) Are un obiect propriu de studiu;
b) Are o istorie proprie,
c) Are o serie de principii proprii.
1.7. Bibliografie obligatorie

1. Ioan Scheau Comunicare și metodologie didactică, Editura

Aeternitas, Alba Iulia 2017, pp. 9-20

10