Suport de Curs Mass Media Si Com Med Abord Soc2017-18

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Departamentul de Ştiinţe Sociale şi ale Comunicării
500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro
SUPORT DE CURS
Program de studii: Master MSPPS, MSIP

Disciplina: Mass-media şi comunicare medicală
Titular curs: Conf. dr. Codrina CSESZNEK
Braşov
2017
COMUNICAREA UMANĂ. OBIECTIVE ŞI MODELE
De ce comunicăm?
Care sunt primele trei cuvinte sau expresii care vă vin în minte atunci când auziţi
cuvântul „comunicare”?
Putem identifica în asocierile voastre scopuri ale comunicării umane?
Morin (2010) arată că scopurile comunicării sunt următoarele:

- A informa şi a ne informa
- A cunoaşte şi a ne cunoaşte
- A explica şi a ne explica
- A înţelege şi a ne înţelege.
Informaţia şi cunoaşterea sunt indispensabil legate una de cealaltă. În

ştiinţele comunicării, informaţia este considerată unitate elementară sau particulă a
cunoaşterii şi este numită bit. Ea capătă sens doar atunci când este integrată în
cunoaştere, adică într-un ansamblu mai mare care defineşte sau lămureşte ceva.
În fiecare zi suntem practic bombardaţi cu unităţi elementare de informaţie (sunete,
semne, culori etc) pe care mintea noastră le organizează în sisteme coerente.
Cunoaşterea este aşadar cea care plasează informaţia într-un context organizat,
într-un ansamblu semnificativ pentru noi.
Cunoaşterea înseamnă, deci, organizarea informaţiilor în structuri coerente.
Oamenii de ştiinţă au identificat în relaţia dintre informaţie şi cunoaştere două
situaţii extreme. Pe de o parte, putem fi supuşi unei informări supra-abundente
şi/sau neorganizate, caz în care uităm repede informaţiile, obosim sau suntem
incapabili să le structurăm. Acest lucru se poate întâmpla, de pildă, la o conferinţă
unde cineva vorbeşte foarte repede şi fără să simtă reacţiile publicului. Pe de altă
parte, informaţia care ajunge la noi poate fi foarte atent selecţionată sau filtrată
printr-un sistem teoretic rigid, aşa cum se întâmplă în cazul propagandei politice,
unde se transmit doar informaţiile concordante cu sistemul respectiv.
Dezbatere: Ce sisteme de propagandă cunoaşteţi? Ce informaţii transmit? Cu ce

scop?
Conf. dr. Codrina Csesznek 2

A explica înseamnă a recurge la cauzalităţi, determinisme şi finalităţi.
Explicaţia este specifică ştiinţelor exacte deoarece ele încearcă să găsească
regularităţi în funcţionarea lumii, propunând ipoteze şi teorii formulate în termeni
logici precum „dacă ... atunci” sau „cu cât... cu atât”.
Morin (op.cit.) oferă ca exemplu explicaţia declanşării primului război
mondial. Astfel, vorbim despre o înlănţuire de cauze: atentatul de la Sarajevo în
care a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand a fost urmat, la trei săptămâni, de
ultimatumul dat Serbiei de către Austro-Ungaria, apoi s-a mobilizat pentru război
Rusia, apoi Franţa, după care Germania a declarat război Franţei şi a invadat
Belgia, atacuri ce au declanşat intrarea în război a Angliei.
Explicaţiile ştiinţifice iau cel mai adesea forma teoriilor. Teoria presupune
organizarea informaţiilor pe care le cunoaştem la un moment dat într-o structură
care dă sens evenimentelor, fenomenelor, schimbărilor produse în realitatea pe care
o trăim.
Exemple de teorii sociale:

- Teoria identităţii (Tajfel)
- Teoria disonanţei cognitive (Festinger)
- Teoria funcţionalistă (Merton)
A înţelege înseamnă a da sens, cu propria noastră minte, informaţiilor şi

explicaţiilor şi a integra noile informaţii în structurile de cunoaştere pe care le-am
dobândit deja. Înțelegerea este partea profund subiectivă a comunicării. Ea mai este
numită şi comprehensiune, acest termen desemnând recurgerea la empatie şi
simpatie în relaţia cu interlocutorul şi fiind văzută ca un proces diferit de
explicaţie. Dacă explicaţia propune logicitate, comprehensiunea înseamnă
transpunerea în locul celuilalt sau înţelegerea subiectivă a unei situaţii.
De pildă, una este să analizez ştiinţific şi să explic ce se întâmplă în mintea
unui coleg care este furios (care sunt procesele bio-chimice din creierul şi corpul
său) şi alta este să înţeleg contextul şi motivele care l-au detereminat să aibă
această reacţie. Acest ultim demers este agreat de către ştiinele sociale care adoptă
metodologia de cercetare calitativă.

Observăm că în listarea scopurilor comunicării a fost formulată şi o
perspectivă subiectivă, orientată spre noi: să ne informăm, să ne cunoaştem, să ne
înţelegem, să ne explicăm. Aici vă propun să facem un exerciţiu de auto-reflecţie.
Ce înseamnă pentru voi „a ne cunoaşte”? Cum, în ce fel ne cunoaştem mai bine?

Ce este mai frecvent în viaţa voastră: să vă explicaţi raţional propriile
comportamente (obiectiv) sau să vă înţelegeţi pe voi înşivă prin comprehensiune
(subiectiv)?
Există şi alte clasificări ale obiectivelor comunicării. Marc (2010a) consideră

că există patru categorii importante:
- Obiective identitare. Orice enunţ este formulat într-o anumită situaţie
identitară determinată de statusul, rolul şi apartenenţa unei persoane la diferite
grupuri.
- Obiective teritoriale. Comunicarea este definită de barierele dintre sine şi
celălalt, dintre eul intim şi eul social, bariere prin care oamenii definesc cine şi în
ce condiţii au acces în spaţiul lor personal.
- Obiective relaţionale. Comunicarea este un mecanism fundamental în
stabilirea de relaţii şi ia forme diferite în funcţie de nevoile relaţionale ale
oamenilor: nevoia de a se simţi ataşat, integrat, nevoia de susţinere, de înţelegere,
de recunoaştere, de iubire etc.
- Obiective conative (de acţiune şi de influenţare). Multe acte de comunicare
au ca scop influenţarea celorlalţi. Aici apar două subtipuri de obiective ale
comunicării: a) de coerciţie, atunci când între interlocutori se instaurează un raport
de forţă şi b) de seducţie, atunci când se stabileşte un raport de atracţie, simpatie,
complicitate, asimilare, apropiere.
Ce sunt modelele comunicării?
Mucchielli (2010) arată că modele comunicării sunt „ansambluri de teorii, de

principii şi de practici, organizate sub forma unor scheme” (p. 53) şi care
funcţionează ca nişte lentile ce ne permit, fiecare, să vedem comunicarea din
diferite unghiuri şi sub diferite aspecte.
Începând cu anii ’40 ai secolului trecut, au fost elaborate diferite modele
care încearcă să explice ce este comunicarea. Cele mai cunoscute şi mai utilizate

modele sunt cele pozitiviste şi cele sistemice. Literatura de specialitate semnalează
şi modelele constructiviste apărute mai recent (Mucchielli, op.cit.), dar consider că
ele fac obiectul unor studii avansate şi multidisciplinare în ştiinţele comunicării,
înelegerea şi utilizarea lor presupunând consistente cunoştinţe de epistemologie,
psihologie şi lingvistică.
Modelele pozitiviste ale comunicării
Se numesc „pozitiviste” deoarece aparţin aceluiaşi tip de raţionament linear cauză-

efect.
1. Modelul teoriei informaţiei

A fost elaborat de către doi matematicieni, Claude Shannon şi Warren
Weaver, în 1945. Se mai numeşte şi „modelul emiţător-receptor” şi se bazează pe
modul de transmitere a informaţiilor prin liniile telefonice.
Astfel, un emiţător transmite un mesaj care este codificat şi transmis prin
cablul telegrafic. Receptorul, la celălalt capăt al firului, primeşte mesajul şi îl
decodifică. Apoi apare feed-back-ul pe acelaşi mecanism.
Acest model este centrat pe conţinutul mesajului, preocuparea fiind aceea ca
mesajul să nu sufere modificări, deoarece în procesul de comunicare pot să apară
perturbări sau distorsiuni.
Principalele întrebări pe care le pui când foloseşti acest model sunt:
 Care este informaţia iniţială?
 Care este codul?
 Există bruiaj sau alte elemente de distorsiune?
 Ce rezultate ajung la receptor?
 Care este feed-back-ul?
Dezbatere: În ce situaţii credeţi că este folositor să analizăm comunicarea

conform acestui model?
2. Modelul comunicării pe două niveluri

A apărut în anii ’50 şi este un model al propagării informaţiei în două etape.
Originea acestui model se află în preocupările de a analiza diferitele forme de
propagandă adresată militarilor în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ulterior modelul a fost folosit în studiile americane despre mass media (radioul şi
televiziunea), în special în cadrul primelor campanii electorale televizate şi
radiodifuzate.
Dacă iniţial scopul era acela de a imuniza publicul american la manipulările
propagandistice, ulterior accentul a fost pus pe creşterea eficienţei campaniilor
electorale.
Cercetările făcute de specialiştii americani au arătat că mesajele mass media
nu acţionează direct asupra publiclui ţintă, ci mediat, prin intermediul liderilor de
opinie care au rolul de „relee” pentru grupurile din care provin şi pe care le
reprezintă.
Astfel, s-au conturat cele două niveluri :
- Transmiterea mesajului de la sursă către relee
- Transmiterea mesajului de la relee către grupurile-ţintă.
În acest model care defineşte comunicarea drept proces de influenţare se

utilizează întrebări de tipul:
 Care este influenţa mijloacelor de informare?
 Care sunt liderii de opinie cu reală influenţă?
 Care sunt grupurile pe care liderii le influenţează?
 Prin ce mijloace acţionează liderii asupra grupurilor?
Modelul comunicării pe două niveluri se utilizează mult în publicitate.

Mucchielli (2010) oferă ca exemplu cazul în care într-o familie liderul de opinie
este copilul. El va fi mai sensibil la un anumit mesaj şi îi va convinge pe părinţii
săi să cumpere un anumit produs. Astfel, în construirea strategiei de publicitate,
mesajul va fi adresat direct copilului.
Exerciţiu: Utilizaţi acest model pentru a creşte vânzările la un nou supliment

alimentar destinat vârstnicilor.
3. Modelul marketing
Se numeşte aşa deorece este mult utilizat în cadrul programelor de studiu din
marketing şi management.
Schema pe care se dezvoltă acest model este următoarea: există o problemă
(într-o organizaţie) care trebuie rezolvată. Specialistul în comunicare le prezintă

managerilor o soluţie cu aplicare imediată şi uşor de înţeles în termeni de obiective
şi acţiuni vizate. Mai întîi este necesar să se facă un audit (analiză) pentru definirea
corectă a problemei. În funcţie de reursele diponibile, se fac propuneri şi se
elaborează o strategie care presupune acţiuni de comunicare orientate spre
atingerea unor obiective precise. După implementarea acestor acţiuni, se va face o
evaluare şi se va stabili eficienţa lor.
În cadrul acestui model, comunicarea este înţeleasă ca o acţiune de ghidare
(Mucchielli, op.cit).
Studiu de caz: Identificaţi o strategie de comunicare aplicabilă pe cazul „Service

auto” în Braşov (datele vor fi furnizate la ora de curs). Cunoaşteţi situaţii
similare în organizaţii medicale?
Modelele sistemice ale comunicării
Se numesc aşa deoarece analizează comunicarea în contextul sistemului

social şi în termenii paradigmei sistemice din sociologie.
1. Modelul sociometric
În America anilor ’30, un psiholog de origine română, Jacob L. Moreno, a
propus un nou domeniu numit sociometrie, cu scopul de a produce măsurea
ştiinţifică a relaţiilor interumane în grupuri mici.
În acest model, comunicarea este înţeleasă ca relaţie de afinităţi pozitive sau
negative (simpatie, antipatie), iar relaţiile sunt canalele-suport de transmitere a
informaţiilor. Comunicarea depinde întotdeauna de structura relaţiilor dintre
membrii unui grup, iar această structură se poate reprezenta vizual sub forma unei
sociograme.
Principalele concepte cu care operează acest model sunt cele dezvoltate
ulterior în teoria sociologică a reţelelor sociale (Şandru, 2007): noduri de reţea,
indivizi centrali, indivizi marginali, clici, brokeri de reţea etc.
Întrebarea fundamentală propusă de acest model este: cum se pot îmbunătăţi
forma şi structura relaţiilor socio-afective dintre membrii grupului?

Exerciţiu: Desenaţi reţeaua voastră personală de prieteni. Comentaţi în legătură
cu relaţiile funcţionale şi cu cele care ar mai trebui îmbunătăţite. Ce rol ar avea
comunicarea dintre voi în aceste procese?Prin ce canale s-ar face comunicarea?
2. Modelul tranzacţional
A apărut în anii ’70 pe fondul creşterii interesului cercetătorilor faţă de
forma generală a mesajului şi mai puţin faţă de conţinutul său.
Eric Berne, considerat părintele analizei tranzacţionale, a observat că în
spatele multor mesaje cu conţinuturi diferite se află de fapt aceeaşi formă de
tranzacţie sau de schimb social. Mai precis, în spatele a ceea ce transmitem în
comunicarea noastră cu ceilalţi se află anumite scheme sau jocuri de relaţii inter-
personale care pot fi descoperite prin analiza conversaţiilor.
De pildă, într-o relaţie de cuplu, există adesea o schemă de tipul indicaţie –
acceptare/protest. Unul din parteneri îi indică celuilalt să facă ceva. Acesta
răspunde prin acceptare sau prin împotrivire, formându-se astfel o serie de jocuri
repetitive a căror formă poate fi anticipată dacă ele sunt studiate pe termen mai
lung. Practic, cu toţii folosim în viaţa cotidiană astfel de jocuri repetitive, care
îmbracă diverse forme de comunicare.
Partea interesantă este că de multe ori în spatele unui comportament pot sta
motive ascunse, neexprimate în comunicarea verbală. Este cazul aşa-numitelor
„raţionalizări” pe care le utilizăm când le explicăm celorlalţi ceva care ne pune
într-o lumină proastă. De pildă, dacă am picat un examen, vom găsi tot felul de
scuze exterioare (nu m-am simţit bine, profesorul a fost prea exigent) în aşa fel
încât imaginea noastră să aibă cât mai puţin de suferit. În felul acesta noi
tranzacţionăm informaţii şi emoţii pe baza unor scheme deja învăţate.
Acest model al comunicării a fost puternic influenţat de curentul
etnometodologic din sociologie.
Principalele întrebări propuse în acest model:
 Care este forma rituală a schimbului?
 Care sunt regulile jocului?
 Care sunt avantajele sociale?
 Ce schimburi au loc?
 Care sunt motivaţiile acestor schimburi?
 Care este nivelul schimbului: normativ, raţional sau afectiv?

Aplicaţie de seminar:
Utilizarea modelului comunicării în două etape pentru promovarea sănătăţii în

comunităţi defavorizate.
 Se lucrează în grupuri de 3-5 persoane

 Se alege o comunitate defavorizată reală
 Se face o descriere a ei în funcţie de cunoştinţele existente la acest moment.
Variante: a) profil comunitar (date geografice şi de mediu, date socio-
demografice, date economice, instituţii/servicii, probleme sociale, realizări la
nivel comunitar); b) analiză SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunităţi,
ameninţări) – cu punerea în evidenţă a problemelor de sănătate şi a riscurilor
pentru sănătate.
 Se stabilesc grupurile-ţintă
 Se stabilesc releele
 Se stabileşte conţinutul campaniei (mesaje, produse de comunicare publică:
spoturi, afişe, flyere, discuţii etc – câmp larg de creativitate).

SISTEMUL MASS-MEDIA
Comunicarea de masă
Comunicarea umană se construieşte prin intermediul a două tipuri de relaţii:
- Relaţii directe
- Relaţii indirecte.
În cazul relaţiilor directe, comunicarea se numeşte interpersonală. Ea are loc
între două sau mai multe persoane aflate în proximitate spaţială.
În ceea ce priveşte relaţiile indirecte, comunicarea este mediată de un suport
material/tehnologic mai mult sau mai puţin complex (scrisoarea, telefonul,
calculatorul) sau ia forma unui produs realizat de instituţii specializate (cărţile,
filmele, radioul, televiziunea, internetul) şi adresat unui public larg.
În acest ultim caz vorbim despre comunicarea de masă.
Analiză de texte:
„Istoria comunicării de masă este o istorie a dezvoltării constante a
posibilităţilor tehnice şi a instituţiilor specializate în producerea şi distribuirea
acestor bunuri, fapt care a însemnat o scădere permanentă a costurilor de acces”
(M. Coman, 1999:15).
„Apariţia comunicării de masă poate fi interpretată ca apariţia, în Europa,
la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI, a unui ansamblu de instituţii
ocupate cu valorizarea economică a formelor simbolice şi cu circulaţia lor lărgită
în timp şi în spaţiu” (Thomson, 1990 apud Coman, op.cit., p. 15).
Cine/ce este masa?

 Nu este o mulţime nediferenţiată
 Este un conglomerat format din numeroase tipuri de public, legate de
o anumită condiţie socială care se identifică prin criterii etnice, de
vârstă, de gen, de status socioeconomic etc.
Cultura de masă este un complex de sub-culturi care convieţuiesc şi se se

influenţează reciproc.
Comunicarea de masă (mass-media) este definită ca acel tip de comunicare
ce „emană de la o sursă individuală sau organizaţională, prin modalităţi de codare
şi multiplicare electronice sau mecanice, adresându-se unor audienţe relativ mari,

eterogene şi anonime, care nu au decât posibilităţi limitate de feedback” (M.Real,
1977 apud Coman, op.cit.)
Instituţiile mass-media. Tipologie şi structură

Există criterii diverse după care se face clasificarea lor:
 Scopul activităţii: comerciale (au ca scop obţinerea profitului) şi non-
profit (instituţiile de serviciu public)
 Poziţia politică: neutre sau partizane
 Tipul de media (suportul): presa scrisă şi audiovizualul.
Structura unei organizaţii mas-media cuprinde:

 Departamentul jurnalistic (redacţia) – secţii: clasificate fie domenii
(economic, politic, social, cultural, sportiv), fie pe genuri (anchete, ştiri,
reportaje, fapt divers), fie pe zone (local, naţional, internaţional) – de obicei
criteriile se combină. Acest departament este legat de multe alte instiutuţii de
furnizare a informaţiei: agenţii şi birouri de presă, agenţii guvernamentale,
publicuri, colaboratori etc.
 Departamentul tehnic: secretariat de redacţie, servicii de foto-video,
corectură, tipografie (pentru presa scrisă), producţie (lumină, sunet,
scenografie, costume), întreţinere.
 Departamentul economic: gestiune resurse, marketing, difuzare (pentru
presa scrisă şi TV cablu) etc.
Zona vitală este redacţia, unde apar două profiluri profesionale: reporterul şi
editorul.
Cine sunt reporterii?

REPORTERUL (news gather)
Activitatea sa principală constă în a căuta şi a aduce spre publicare
informaţii de interes public
Acţiuni:
 se deplasează la locul evenimentului
 colectează informaţii prin mai multe tehnici: observaţie, interviuri cu
persoane implicate/martore, investigaţii în arhive, biblioteci, birouri

 verifică soliditatea informaţiei
 scrie texte şi le transmite editorului
Reporterul este un cercetător al realului. Mai întâi el investighează, apoi

devine creator de „produse” purtând amprenta personalităţii sale.
A scrie în jurnalism înseamnă:
 a rămâne ancorat în referenţial (realitatea concretă, verificabilă)
 a răspunde ordinului unui editor (a scrie la comandă)
Reporterul este un om de teren.
Abilităţi: mobilitate, uşurinţă în comunicare, capacitatea de a stabili uşor
relaţii umane, capacitatea de intra în contact cu persoane de cele mai diferite
categorii sociale: lideri politici, personalităţi culturale, delincvenţi, adolescenţi,
vârstnici, persoane revoltate etc.
Aplicaţie: cui v-ar plăcea să-i luaţi un interviu diseară dacă aţi fi reporter la
BBC (corespondent pentru România)?
Cel mai adesea, reporterul îşi strânge informaţiile dialogând cu martorii
evenimentului pe care l-a ratat.
Textul său spune „povestea unei poveşti”, de aici importanţa dialogului cu
sursele! Ele trebuie verificate una pe alta prin comparare (tehnica încrucişării
surselor).
Importanţa abilităţilor de comunicare ale reporterului se concretizează în: a-i
face pe interlocutori să se simtă relaxaţi, să vorbescă fără teamă, nestânjeniţi, să
rememoreze experienţele trăite şi să aducă la lumină amănunte semnificative.
Cercetările sociologice au pus în lumină calităţilor definitorii pentru un bun
reporter. Ele pot fi înăscute sau dobândite.
 Simţul iniţiativei
 Disponibilitatea de a se deplasa rapid şi eficient în diferite locuri
 Flexibilitatea (a face faţă unor situaţii neaşteptate)
 Puterea de lucru în salturi (zilele liniştite alternează cu zilele
supraaglomerate)
 Capacitatea de adaptare rapidă (pentru a schimba strategia iniţială în
funcţie de context şi de reacţiile interlocutorilor)
 Curiozitatea
 Uşurinţa de a comunica

O dată cu dezvoltarea mass-media, în special în cazul televiziunilor
(EuroNews) a apărut următoarea diferenţă:
 jurnalistul în picioare - jurnalistul investigator şi călător (fr. debout)
 jurnalistul de birou - jurnalistul de redacţie, care are misiunea de a
realiza produse media pe baza informaţiiilor primite de la agenţiile de
presă (fr. assis).
Cine sunt editorii?

EDITORUL (news processor)
Activitate sa principală: lucrează „în birou” şi selectează, revizuieşte şi
pregăteşte materialele pentru publicare/difuzare.
Gate-keeper – controlează şi regularizează fluxul de informaţii şi de
materiale care ajung în redacţie
Funcţii principale:
 Stabileşte ce corespunde şi ce nu profilului redacţiei
 Stabileşte ce elemente ocupă o poziţie prioritară
Editorii sunt organizaţi pe niveluri:
 Editori instutuţionali – redactori-şefi, redactori-şefi adjuncţi, directori
 Editori departamentali:pe domenii (economic, politic, social, sportiv, juridic
etc); pe produse (pentru ediţii/programe de dimineaţă, seara sau regional –
ediţii programe locale, regionale, naţionale, internaţionale); pe tipuri de
activităţi (tehnice): editorul de grafică, de fotografie, de acurateţe stilistică şi
gramaticală etc.
Acţiuni:
 Să indice reporterilor temele şi evenimentele pe care aceştia să le urmărească
şi să le relateze
 Să primescă materiale (articole, fotografii, emisiuni, proiecte grafice) pentru
a le studia şi pregăti în vederea publicării/difuzării – sunt determinaţi în
alegeri de linia politică şi stilistică a instituţiei mass media respective
 Să decidă locul materialului în pagină/emisiune
 Să stabilească titlurile, subtitlurile, şapoul (scurta introducere)
 Să scrie articole/editoriale care să reflecte poziţia organizaţiei asupra unei
teme sau eveniment.

Editorul este un creator. Prestigiul său determină prestigiul instituţiei media.
Editorii sunt adesea lideri de opinie cu uriaş impact social. Un editor puţin
cunoscut va obţine greu colaborări „sonore” deoarece personalităţile în general
doresc să fie solicitate de alte personalităţi
Să ne găndim la radio. Ce posturi de radio ascultaţi? Cine sunt editorii

voştri preferaţi (ei sunt de regulă realizatori de rubrici/emisiuni) – exemplu
personal: Carol Mălinescu – „150 de cuvinte despre cei ce nu cuvântă”
Este cea mai longevivă rubrică la Radio România Actualităţi
Calităţile editorului de succes:

 Experienţă bogată în profesia de jurnalist
 Prestigiu
 Stăpânirea solidă a limbajului jurnalistic şi a limbii materne
 Un simţ ascuţit al evenimentului/ştirii şi al potenţialului său jurnalistic
 Cultură generală complexă
 Cunoaşterea legislaţiei media şi a eticii profesionale
 Putere de decizie
 Calităţi de organizator
 Capacitate de a lucra în flux continuu (adesea la ore neaşteptate!)
Aplicaţie seminar:
Joc de rol:
 Echipe de 2 masteranzi
 Roluri succesive: reporter – intervievat; editori
Tema: Experienţe de viaţă memorabile (profesionale şi/sau personale)
Reguli: în fiecare echipă, cei doi colegi joacă pe rând rolul de reporter şi de
intervievat.
Etapa 1: culegerea informaţiilor

Cei doi colegi notează/înregistrează povestea celuilalt. Timp: 15 minute x 2

Etapa 2: redactarea materialului de presă – „Povestea experienţei memorabile a lui
X” (se poate stabili un alt titlu, chiar e recomandat!!!)
Cei doi colegi redactează (împreună sau separat) povestea fiecăruia într-un material
de 300-350 de cuvinte. Timp: 30 minute
Etapa 3:
Cei doi colegi joacă rolul de editori, stabilind unde, cum, în ce formă vor difuza
aceste materiale (TV, presă scrisă, radio etc) - cum vor arăta ele ca produse media
(30 minute).

TEHNICI SCRISE ŞI VERBALE DE COMUNICARE CU
MASS-MEDIA
Dimensiunile activităţii specialistului în comunicare
David, 2008: Un specialist în comunicare care lucrează pentru o organizaţie

desfăşoară activităţi în trei planuri:
 Comunicarea internă (activităţi de informare a publicului intern)
 Minzberg, 2004 (apud Cabin, 2010): Cercetările efectuate asupra
muncii în organizaţii arată că angajaţii acestora petrec cea mai mare
parte a timpului comunicând. De aici apare ideea importanţei
proceselor de comunicare pentru structurile de management ale
organizaţiilor.
 Relaţiile cu comunitatea (activităţi cu scopul de a câştiga simpatia şi
încrederea persoanelor sau altor organizaţii din spaţiul geografic – vezi
activităţile de CSR)
 Relaţiile cu mass-media (activităţi de informare a publicului prin
intermediul jurnaliştilor).
Tehnici scrise de comunicare cu mass-media

În comunicarea scrisă, lipsa limbajului non-verbal trebuie suplinită de
claritatea şi concizia mesajului, precum şi de utilizarea unor materiale vizuale
(fotografii, grafice, scheme, desene).
Ribbens şi Thomson, 2001 (apud David, op.cit.) arată că un mesaj se
transmite:
 10% prin intermediul cuvintelor
 40% prin tonul vocii
 50% prin intermediul gesturilor.
Aşadar, în cei 10% trebuie să investim multă capacitate de a scrie bine!
Există mai multe tehnici de comunicare scrisă cu mass-media:
 Ştirea de presă
 Comunicatul de presă
 Alerta media
 Scrisoarea-propunere (pitch letter)

 Buletinul de presă
 Scrisoarea către editor
 Dosarul de presă
 Articolul de presă etc.
Noi vom studia la acest curs ştirea de presă şi comunicatul de presă.
A ) Ştirea de presă
Se realizează atunci când instutuţiile mass-media solicită de la specialistul în
comunicare să furnizeze o ştire despre ceva semnificativ în funcţionarea
organizaţiei.
Cunoaşterea regulilor după care se redactează o ştire de presă este foarte
utilă pentru realizarea celorlalte materiale scrise în comunicarea cu mass-media.
Ce este ştirea de presă?
Metzler (1986, apud David op.cit., p. 39) o defineşte ca „relatare promptă,
limitată la esenţial, a informaţiilor factuale despre evenimente, situaţii şi idei
(inclusiv opinii şi interpretări) calculate pentru a trezi interesul unui public şi
pentru a-i ajuta pe oameni să facă faţă provocărilor proprii şi celor ale mediului”.
Există două categorii de ştiri de presă:
 Hard news – ştiri şocante, actuale, de impact, perisabile temporar. Se
referă la: evoluţii politice şi economice actuale, conflicte armate,
accidente, catastrofe, crize, întâlniri la nivel înalt, criminalitate,
dezastre naturale etc.
 Soft news – ştiri mai durabile, care pot fi relatate şi după trecerea unei
anumite perioade de timp fără a-şi pierde atractivitatea; sunt utilizate
de regulă în reportaje şi în genul de emisiuni sau publicaţii
infotainment (informaţie şi divertisment). Se referă la evenimente
culturale, relatări din domeniul divertismentului şi al stilului de viaţă
contemporan, imformaţii despre celebrităţi etc.
Cum sunt redactate?
Hard news sunt redactate în stil factual; afirmaţiile se sprijină pe dovezi.
Principiu: „ce spui e mai important decât cum spui”.
Soft news au ca scop să trezească interesul uman şi permit o mai mare
libertate a stilului de redactare. Principiu: „cum spui e mai important decât ce
spui”.

Cum se structurează ştirea?
 Regula piramidei inversate. Informaţiile se structurează în ordinea
descrescătoare a importanţei, pe trei niveluri:
1. Introducere. Este primul paragraf, în care se răspunde la întrebările:
„Cine? Ce? Unde? Când?”. Recomandare: să nu depăşească 35-40 de
cuvinte.
2. Cuprins. Conţine detalii despre ceea ce s-a spus în introducere. Se
răspunde la întrebările: „Cum? De ce?”
3. Încheiere. Se dau detalii suplimentare.
Întrebarea „Cine?” este prima dacă persoana/organizaţia este bine-
cunoscută.
Întrebarea „Ce?” este prima dacă acţiunea este mai de interes decât
persoanele.
La întrebarea „De ce?” răspunsul este de obicei atribuit unei surse.
În Cuprins se detaliază informaţiile despre subiect, acţiune, cauze şi
împrejurări. Se inslud afirmaţii ale diferitelor surse (cu citarea acestora) şi
citate conţinând opinii ale experţilor/martorilor, precum şi corelaţii cu alte
evenimente.
La întrebarea „De ce?” se evită speculaţia (care e o greşeală
elementară pentru specialistul în comunicare). Atunci când cauzele nu sunt
confirmate, se dă un răspuns standard: „Încă nu se cunosc cu certitudine
cauzele evenimentului, dar specialiştii verifică la faţa locului. În momentul
în care experţii vor stabili cu exactitate cauzele, le vom face publice imediat”
(David, op.cit., p. 46).
 Citarea surselor poate fi directă (cu ghilimele, de exemplu: „Accidentul a
fost cauzat de neadaptarea vitezei maşinii la condiţiile de trafic”, a afirmat
comisarul X, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei) sau indirectă
(exemplu: Conform afirmaţiilor comisarului X, accidentul a fost cauzat...)
Specificarea sursei se face în ordinea:
- Calitate profesională (comisar)
- Funcţie (purtător de cuvânt)
- Organizaţia (Poliţia capitalei).
În Încheiere se dau alte informaţii utie. Exemple: caracteristicile unor
produse, date despre persoane implicate, istoricul evenimentului.

 Alegerea titlului. Dacă este cerut de către instituţia mass-media solicitantă,
titlul trebuie să fie sintetic, să redea esenţa introducerii, să răspundă la
întrebările „Cine?” şi „Ce?”.
Reguli:
- Titluri scurte
- Verbe la diateza activă (prezent şi viitor).
 Reguli de redactare în pagină (tehnic):
- Paragrafe scurte, de maxim cinci rânduri fiecare
- Fiecare paragraf reprezintă o singură idee
- Utilizarea limbajului comun, accesibil publicului larg (fără
prescurtări şi jargon profesional)
- Se redactează la două rânduri
- Un paragraf se încheie pe aceeaşi pagină
- Titlu scurt
- Numele autorului şi date de contact
- Se verifică dacă au fost ortografiate corect numele (persoane,
localităţi, organizaţii).
B) Comunicatul de presă
Este cea mai frecvent utilizată tehnică de către specialiştii în comunicare
care lucrează în organizaţii. Este destinat în primul rând mass-media, nu neapărat
publicului larg.
Este o sursă de informaţii oficiale şi se scrie din iniţiativa sursei deţinătoare
a informaţiei (organizaţia).
Analiză de text: „Primind comunicatul de presă, reprezentanţii mass-media

pot:
- Să-l arunce la coş;
- Să preia comunicatul ca atare şi, cu un efort minim, să-l
transforme într-o ştire de presă;
- Să utilizeze informaţia suplimentară cuprinsă în comunicat;
- Să ia parte ei înşişi la evenimentele anunţate în comunicat;
- Să iniţieze acţiuni proprii de cunoaştere aprofundată a
evenimentelor relatate” (David, op. Cit., p. 62)

Reguli de elaborare a unui comunicat de presă:
 Să aibă valoare ca „ştire de presă”
 Să aibă un titlu şi o introducere interesante
 Să răspundă întrebărilor „Cine? Ce? Unde? Când?”, eventual şi „De
ce? Cum?”
 Să respecte regula piramidei inversate
 Conţinutul să fie suficient de incitant pentru ca redactorul-şef să
trimită un reporter care să aprofundeze acea problemă
 Să se răspundă la întrebarea „pe cine ar putea interesa?” – care sunt
publicurile-ţintă cărora le este adresat comunicatul
 Să fie transmis celor mai potrivite instituţii mass-media
 Să fie concis
 Să fie corect datat
 Să fie aprobat de conducerea organizaţiei
 Să conţină datele de contact ale sursei care trimite comunicatul (email,
telefon).
Tehnici verbale de comunicare cu mass-media

Reprezintă instrumente de comunicare publică puternice deoarece adaugă la
tehnicile scrise elemente de non-verbal care au o mai mare importanţă în
transmiterea mesajului.
Principalele tehnici verbale sunt:
 Interviul
 Conferinţa de presă
 Tururile media (vizite organizate pentru jurnalişti)
Interviul
Pentru jurnalişti, interviul (face-to-face, telefonic, scris, pentru radio sau TV)
reprezintă atât o formă de prezentare a informaţiilor, cât şi un mijloc de
documentare proprie.
Pentru intervievat, interviul reprezintă o ocazie de a explica specificul
organizaţiei/evenimentului şi de a spori vizibilitatea organizaţiei.
Specialistul în comunicare răspunde atât pentru interviurile date de el însuşi,
cât şi pentru pregătirea persoanelor din organizaţie solicitate de mass-media să dea
un interviu.

Detalii tehnice legate de desfăşurarea interviului:
 Încrederea în sine; intervievatul trebuie să fie stăpân pe volumul şi pe
calitatea informaţiilor legate de subiectul interviului.
 Utilizarea de exemple şi de comparaţii; sporesc gradul de interes şi
persuasiunea.
 Delimitarea publicului-ţintă: publicurile pot fi de trei feluri – adepţi,
oponenţi şi indiferenţi. De multe ori jurnaliştii îşi formulează întrebări
ce au ca sursă părerile oponenţilor.
 Evitarea cuvintelor cu încărcătură negativă; „de cele mai multe ori,
asemenea cuvinte (neglijenţă, nepricepere, fraudă, incident, scandal,
crimă etc.) se află în conţinutul întrebărilor formulate de jurnalist.
Evitaţi să le preluaţi în răspunsuri, chiar şi atunci când vreţi să
demonstraţi netemeinicia lor, întrucât preluarea nu face decât să
întărească certitudinea receptorului că este vorba totuşi despre ceva
negativ” (David, op.cit., p. 115).
 Evitarea grabei în oferirea răspunsurilor
 Cunoaşterea tehnicilor de relaxare (respiraţie profundă şi rară,
contractarea şi relaxarea musculară de jos în sus, fricţionarea feţei,
scuturarea mâinilor pe lângă corp etc).
Aplicaţie seminar:
Redactarea unui comunicat de presă pentru un eveniment din lumea medicală (real
sau imaginat).

CAMPANIILE DE RELAŢII PUBLICE. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
Ce sunt relaţiile publice?

Sunt modalitatea prin care o organizaţie comunică cu publicurile ei.
 „Îi ajută pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua
decizii corecte”;
 „Ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere
în aceasta” (Coman, C., 2006, p. 20).
Specialistul în relaţii publice este profesionistul care planifică şi

implementează procesele de comunicare pentru o organizaţie, atât în interiorul ei
cât şi în relaţiile cu mediul extern.
„Practica în relaţii publice este efortul planificat şi susţinut de a stabili şi de
a menţine bunăvoinţa şi înţelegerea reciprocă dintre o organizaţie şi publicurile
sale” (Gregory, 2009, p. 14).
C. Coman (op.cit.) arată că o campanie de relaţii publice (CRP) este

diferită de o campanie de comunicare publică (CCP).
CRP are ca obiectiv crearea de relaţii pozitive între o organizaţie şi
publicurile ei; pentru aceasta foloseşte o gamă variată de mijloace de comunicare:
interpersonală, mediată de suporturi tehnologice (telefon, afiş, email, Internet etc.)
sau de tip mass-media.
CCP are un scop imediat, bine definit şi foloseşte exclusiv mass-media (aici
este discutabil!). Exemple: reducerea fumatului, aplicarea normelor de circulaşie
rutieră, înfrumuseţarea oraşului etc.)
În general, voi veţi lucra pentru organizaţii şi temele specifice unei CCP pot
fi foarte bine cuprinse în CRP, pentru că în spatele campaniilor de comunicare
publică stă de obicei o organizaţie, deci CCP este mai degrabă o componentă a
CRP.
Planul unei campanii de relaţii publice

CRP este o activitate planificată, structurată, coordonată, desfăşurată într-o
serie de etape distincte, care se pot totuşi întrepătrunde.
Aceste etape sunt:
1. Definirea problemei

2. Analiza situaţiei
3. Stabilirea obiectivelor
4. Identificarea diferitelor categorii de public
5. Stabilirea strategiilor
6. Stabilirea tacticilor
7. Fixarea calendarului de lucru
8. Stabilirea bugetului
9. Stabilirea procedurilor de evaluare
Vom analiza pe rând aceste etape.
Definirea problemei
„Procesul de definire a problemelor începe atunci când cineva face o
judecată de valoare referitoare la faptul că ceva nu merge bine sau ar putea în
curând să nu meargă bine sau că ceva ar putea merge mai bine” (Cutlip, Center,
Broom, 1994 apud Coman, C., op.cit., p. 82).
Tipuri de probleme:
 negative (blocaje, disfuncţionalităţi).Exemple: numărul de clienţi ar
putea scădea, numărul angajaţilor este prea mare şi pretenţiilor lor
sunt prea ridicate; opinia publică ar putea fi potrivnică/ostilă
organizaţiei sau unui produs/serviciu.
 pozitive (oportunităţi). Exemple: posibilitatea dezvoltării unei noi
întreprinderi, a unui nou serviciu; intenţia dezvoltării de activităţi de
CSR (pentru cultură, educaţie, sport etc.); organizaţia doreşte să
marcheze festiv buna relaţie cu anumite tipuri de public etc.
Specialistul în PR trebuie să dea o formulare clară a problemei, pe cât
posibil în termeni cuantificabili şi fără să sugereze soluţii de rezolvare sau posibili
vinovaţi.
Wilcox, 1992 (apud Coman C., op.cit) arată că există trei tipuri de probleme
cu care se confruntă o organizaţie:
 Eliminarea imaginii negative pe care o are organizaţia, sau un
serviciu, sau un produs (surse: nemulţumirile publicului, criticile
specialiştilor, declaraţii publice defavorabile ale angajaţilor etc.)
 Coordonarea unui proiect specific (exemple: lansarea unui nou
produs, inaugurarea unui obiectiv, strângerea de fonduri etc.)

 Implementarea unui program de durată (CSR, menţinerea solidarităţii
angajaţilor, furnizarea de informaţii de interes către mass-media).
Analiza situaţiei
În acestă etapă se colectează toate datele cunoscute referitoare la problema
definită de organizaţie: istoric, părţi implicate sau afectate, efecte etc.
De obicei, analiza situaţiei se materializează într-un dosar al problemei
organizat pe două secţiuni:
 Analiza factorilor interni: după caz, se studiază documentele
organizaţiei, se face un audit de comunicare (atitudini şi practici de
comunicare), se organizează discuţii cu membrii organizaţiei, se
analizează acţiunile şi imaginea liderilor organizaţiei, se fac cercetări
sociologice (chestionare, focus-group, interviuri, observaţie), se
analizează statistici relevante etc.
 Analiza factorilor externi: se referă la segmentele de public
implicate/afectate de acea problemă. Se analizează: sondaje de opinie,
materiale media (articole de presă, emisiuni etc.), legislaţie, alte studii
ştiinţifice referitoare la problemă.
Analiza acestor factori permite realizarea unei evaluări de tip SWOT: puncte
tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţări.
Stabilirea obiectivelor
Obiectivele sunt uşor de fixat dacă problema a fost bine definită.
Întrebarea generală pe care o punem este: „Ce dorim să realizăm?”, iar apoi
punem întrebări specifice pentru a stabili obiective precise.
Obiectivele specifice presupun stabilirea unor activităţi distincte, dar care au
legătură unele cu altele într-o unitate logică ce vizează atingerea obiectivului
general.
Exemple (reformulare după Coman, C., op.cit.):
Problema: În organizaţie există o slabă comunicare şi un spirit de echipă
nesatisfăcător. Cercetarea arată că 90% dintre angajaţi se consideră slab informaţi
în ce priveşte deciziile conducerii, iar 50% nu se simt ca facând parte dintr-o
echipă.
Obiectiv general: Îmbunătăţirea relaţiilor cu angajaţii
Obiective specifice: 1) Creşterea cu 50% a numărului de angajaţi care se consideră

bine informaţi în ce priveşte deciziile conducerii. 2) Creşterea cu 20% a numărului
angajaţilor care se consideră parte a echipei.
Wilcox, 1992 (apud Coman, C., op.cit.) arată că obiectivele unei CRP pot fi
de două feluri:
a) Informaţionale (dau date despre un eveniment, prezintă un produs etc.)
b) Motivaţionale (urmăresc să convingă publicul şi să determine anumite
acţiuni).
Identificarea diferitelor categorii de public

Trebuie stabilit căror categorii de public li se adresează mesajele campaniei,
pe cine trebuie să informeze sau să influenţeze CRP.
În funcţie de obiective, campania se poate adresa unor categorii largi de
public sau unor segmente foarte bine definite.
Exemple: o campanie pentru un mediu mai curat – categorii largi de public;
o campanie pentru un nou serviciu de îngrijiri paliative – pacienţi şi familii; o
campanie anti-sida – public larg, dar segmentat pe categorii de vărstă, gen,
educaţie, pentru care mesajele sunt diferite.
Este important să cunoaştem caracteristile socio-culturale ale grupurilor
vizate: valori, atitudini, comportamente etc.
Stabilirea strategiilor
În PR, strategia se referă la conceptul general, la abordarea care să ducă la
atingerea obiectivului. Ea prevede liniile directoare şi temele fundamentale ale
campaniei.
Kendall, 1992 (apud Coman, C., op.cit.) propune următoarele tipuri de
strategii, formulate ca activităţi generale:
1. Activităţi de diseminare a informaţiei (conferinţe de presă, apariţii
publice, expunerea de suporturi informative la reuniuni publice etc.)
2. Organizarea de evenimente (ceremonii, lansări, acte de caritate,
concursuri etc.)
3. Activităţi promoţionale (târguri, expoziţii, dramatizări – arată cum
funcţionează un produs, acţiuni civice etc.)
4. Activităţi organizaţionale (conferinţe, seminarii, convenţii, coaliţii,
lobby, negocieri etc.)

Din lista de strategii se selectează cea/cele care corepsund cel mai bine
obiectivelor campaniei.
Stabilirea tacticilor
În această etapă se stabilesc acţiunile care se vor desfăşura în cadrul
strategiilor.
Tactica este definită ca „acea acţiune de relaţii publice proiectată să aibă un
efect specific asupra relaţiei dintre o organizaţie şi o anumită categorie de public”
(Guth, Marsch 2000 apud Coman, C., 2006).
Concret, fiecare tactică trebuie descrisă pe următorii itemi:
- În ce constă acţiunea
- Care este deadline-ul
- Bugetul estimat
- Cerinţe speciale (ex: utilizarea unor echipamente aparte, închirierea de spaţii
suplimentare, invitarea unor personalităţi de vârf etc.)
- Numele persoanei responsabile
În stabilirea tacticilor este esenţial să se ţină cont de categoriile de public
vizate deoarece fiecare acţiune planificată se adresează unei anumite categorii de
public-ţintă.
Literatura de specialitate recomandă unele tipuri de acţiuni care s-au dovedit

a fi eficiente în realizarea de campanii, în funcţie de categoria de public (ibidem):
- Pentru angajaţi: comunicarea interpersonală, newsletter-ul, filme, rapoarte
de activitate, cuvântări, Intranet, evenimente speciale;
- Pentru investitori: newsletter-ul, broşuri, scrisori, vizite în organizaţie, site,
comunicate de presă;
- Pentru clienţi: comunicate legate de produsele/serviciile organizaţiei,
evenimente speciale, vizite în organizaţie, răspunsuri la scrisori;
- Pentru comunitate: donaţii, sponsorizări, cuvântări, acţiuni voluntare, site,
zilele uşilor deschise;
- Pentru organisme guvernamentale: lobby, comitete de sprijinire a
candidaţilor în campaniile electorale, donaţii pentru partide şi candidaţi;
- Pentru mass-media: comunicate de presă, conferinţe de presă, vizite de
presă, scrisori către redactorul-şef, documentare etc.

Fixarea calendarului
Este necesar să se fixeze datele de începere şi de terminare a campaniei,
precum şi datele la care va avea loc fiecare acţiune planificată.
O campanie care informează publicul despre lansarea unui nou produs
trebuie să fie scurtă şi dinamică; o campanie ce vizează schimbarea unei percepţii
negative sau convingerea publicului de a accepta noi valori va fi de mai lungă
durată.
Calendarul trebuie să ţină seama de anul calendaristic, de sărbătorile
cunoscute (religioase sau laice) şi de evenimentele deja programate (alegeri,
târguri, expoziţii etc.). Ca instrument, cel mai des este folosită diagrama Gantt.
Stabilirea bugetului
Încă de la stabilirea obiectivelor campaniei, specialiştii în PR trebuie să ţină
cont de limitele bugetare şi să facă un buget preliminar. Această activitate nu este
deloc simplă. Contează mult experienţa şi intuiţia specialistului.
În buget se includ toate costurile estimate: tipărituri, produse media,
echipamente, materiale, deplasări, hoteluri, mese, telefoane, poştă, costuri de
personal etc. Se recomandă să se stabilească şi un capitol bugetar pentru cheltuieli
neprevăzute.
Procedurile de evaluare
Prin evaluare se realizează o analiză sistematică a desfăşurării campaniei şi a
rezultatelor acesteia. Evaluarea nu se face doar la final, ci pe tot parcursul derulării
campaniei.
Procesul de evaluare se desfăşoară pe trei dimensiuni (Cutlip, Center, Broom
apud Coman, op. cit.):
 Evaluarea planului de campanie: evaluarea adecvării informaţiei iniţiale

folosite în elaborarea planului; evaluarea adecvării programului, a
strategiilor şi tacticilor propuse.
 Evaluarea implementării: evidenţa numărului de mesaje transmise,
monitorizarea mesajelor preluate de mass-media, identificarea publicurilor
care au fost expuse la mesajele campaniei, stabilirea numărului celor care au
receptat mesajele transmise.

 Evaluarea impactului: stabilirea numărului de persoane care şi-au schimbat
opinia sau atitudinea, a celor care acţionează în direcţia sugerată de mesaje,
a celor care promovează comportamentul sugerat de campanie, stabilirea
contribuţiei campaniei la schimbarea socială şi culturală pozitivă.
Aplicaţie seminar:
Realizarea unei campanii de promovare a sănătăţii urmând etapele descrise mai
sus.
Material suport (exemplu):
Codrina Sandru, Healh education and unhygienic behaviour in public space (2010) in Proceedings of
the 4th International Conference EDU-WORLD 2010, October 8th-9th 2010, Pitesti, Romania,
Education Facing Contemporary World Issues, ISSN 1844-6272 (CD-ROM), http://www.eduworld.ro
Timp de 5 ani, în cadrul unui exerciţiu de seminar, am contabilizat problemele pe care studenţii mei le-au
identificat pe stradă, în mijloacele de transport în comun, în instutuţiile unde merg să-şi rezolve
problemele lor personale etc. Pe primele trei locuri, în ordinea frecvenţei de apariţie în listele studenţilor,
apar următoarele probleme:
1. Mizeria pe stradă, în parcuri sau în mijloacele de transport în comun.
2. Comportamentul neprietenos si neprofesionalist al funcţionarilor din instituţiile publice.
3. Probleme în instituţiile medicale publice: comunicarea defectuoasă personal medical-pacient, extra-
plăţile necesare pentru obţinerea de servicii medicale şi dotările insuficiente ale cabinetelor medicale sau
ale spitalelor.
Problema de cercetare: măsurarea amplorii comportamentului neigienic în spaţiul public braşovean.
Definiţie: prin comportament neigienic în spaţiul public înţelegem toate formele de comportament,
voluntar sau involuntar, prin care indivizii aduc prejudicii curăţeniei spaţiilor publice şi constituie o
ameninţare pentru sănătatea celor din jur.
Pentru scopul cercetării noastre, am dat şi o definiţie operaţională a conceptului. Astfel, includem în
comportamentul neigienic din spaţiul public următoarele forme de comportament:
- scuipatul pe stradă, pe pavaj;
- tusea nesecurizată (tuşitul fără a pune mâna la gură);
- strănutul nesecurizat (strănutul fără a acoperi nasul cu mâna sau cu o batistă)
- aruncatul mucurilor de ţigară la întâmplare;
- aruncatul gumei de mestecat la întâmplare.
Cercetarea de teren s-a desfăşurat în Municipiul Braşov, în ziua de 14 aprilie 2010, iar operatorii de teren
au fost studenţi de la Asistenţă Socială, anul III.
Rezultatele observaţiilor în stradă:
1. Primul grup de observatori, format din trei studenţi, a avut ca sarcină să numere urmele de salivă de pe
trotuar. Ei au ales să parcurgă, pe ambele laturi, tronsoane dintr-un bulevard central din Braşov,
Bulevardul Iuliu Maniu. Observaţiile lor s-au efectuat între orele 9.45 şi 10.45, într-o zi în care la Braşov
nu mai ploase de 48 de ore (aspect important, căci ploaia înlătură uşor urmele de mizerie umană de pe
trotuare!). Observatorul 1 a numărat 14 urme pe o distanţă de 300 de metri, observatorul 2 a identificat 13
urme pe o distanţă de 200 de metri, iar observatorul 3, 19 urme pe o distanţă de 200 de metri. Astfel, din
observaţiile noastre rezultă că la fiecare 15 metri, o persoană scuipă pe jos, pe trotuar.
2. Al doilea grup, format din doi studenţi, s-a plasat în staţia de autobuz Sanitas din Braşov, situată înt-o
zonă centrală a oraşului. Ei au numărat, într-un interval de 50 de minute, numărul persoanelor văzute că

săvârşesc acest gest neigienic: scuipă pe jos, pe trotuar. Cei doi observatori au urmărit comportamentul
trecătorilor şi au identificat 15 persoane – 14 bărbaţi şi o femeie, cu vârste estimate cuprinse între 35 şi 60
de ani, care au manifestat acest comportament, în aria lor vizuală. Astfel, în medie, la fiecare 3 minute o
persoană poate fi văzută scuipând neglijent pe jos.
3. Al treilea grup de studenţi, format din 3 observatori, a avut ca sarcină numărarea mucurilor de ţigări şi
a gumelor de mestecat aruncate pe jos. Pe o distanţă de 1,5 kilometri, cuprinzând tronsoane din două
bulevarde centrale şi o parte din centrul oraşului Braşov, studenţii au numărat 6730 de gume de mestecat
aruncate pe trotuar. Pe acest traseu, studenţii au identifcat două zone de maximă „încărcătură”: a)
trotuarul din faţa clădirii Modarom, la intrarea pe Strada Republicii, spaţiu ce are, în mentalul colectiv al
braşovenilor, semnificaţia de „loc de întâlnire”, în special pentru grupurile de tineri şi b) zone de la staţia
de autobuz Universal până la unul dintre restaurantele fast-food cele mai populare din Braşov, Ando’s.
Observatorii au furnizat şi o explicaţie:
„La Modarom se aşteaptă unii pe alţii şi îi poţi vedea cum scuipă gumele pe jos, iar cei care coboară din
autobuz sau vin din centru să mănânce la Ando’s îşi scuipă guma până să ajungă la fast-food, pe jos, pe
trotuar.” (Virgil, student).
Pentru numărarea mucurilor de ţigară, studenţii au realizat observaţii pe o lungime de aproximativ 1000
de metri, cuprinzând o parte din centrul oraşului şi o parte din Bulevardul Iuliu Maniu, pe ambele sensuri.
În acest parcurs au fost numărate 674 de mucuri de ţigară aruncate pe jos, pe trotuar.
4. Al patrulea grup de studenţi voluntari, format din două persoane, s-a plasat în staţia de autobuz Sanitas
şi a numărat, timp de 40 de minute, persoanele care au tuşit şi/sau au strănutat neprotejat. Studenţii au
identificat 7 persoane – 4 bărbaţi şi 3 femei, cu vârste estimate între 50 şi 60 de ani – care au tuşit sau au
strănutat fără a-i proteja pe cei din jur. De asemenea, observatorii au semnalat cazurile a două persoane
care, aşteptând să vină autobuzul, se scobeau în nas şi alte două persoane care mâncau seminţe şi scuipau
cojile pe jos, pe pavajul din staţia de autobuz. Un alt caz semnalat de cei doi studenţi este ilustrativ atât
pentru obiectul cercetării noatre, cât şi pentru registrul de funcţionare al prejudecăţilor etnice din
România:
„Era un bătrânel, cam de 60 de ani, pe care chiar l-am văzut scuipând pe jos în faţa noastră. A văzut că
noi notăm ceva şi ne-a întrebat ce facem. I-am răspuns că facem un studiu despre cine tuşeşte, strănută şi
scuipă neglijent în staţiile de autobuz. Ne-a răspuns: „A, păi, ţiganii fac de-astea!”. Uitase că doar cu două
minute înainte murdărise trotuarul cu propria lui salivă...” (Roxana, studentă).
5. Grupul al cincilea de studenţi voluntari a călătorit în oraş, timp de 50 de minute, cu autobuzul nr. 51,
pentru a observa posibile manifestări neglijente în ceea ce priveşte igiena în mijloacele de transport în
comun. Cei trei studenţi observatori au semnalat următoarele comportamente neadecvate: trei persoane
care s-au scobit în nas, după care, cu aceeaşi mână, s-au sprijinit de barele de susţinere ale autobuzului; 10
persoane care au tuşit fără să pună mâna la gură; 3 persoane care au căscat fără să pună mâna la gură; o
persoană care mirosea a alcool şi o persoană care mirosea transpiraţie.
În ziua următoare realizării acestei micro-cercetări de teren, am adăugat datelor culese de studenţi
propriile mele observaţii sistematice. Am efectuat o analiză a acestor comportamente neigienice pe strada
unde locuiesc, în cartierul Tractorul. Am făcut observaţiile dimineaţa, între orele 7.45 şi 9.00 şi am notat
următoarele situaţii: a) în interval de 15 minute, plimbându-mă pe trotuarele acestei străzi în ambele
sensuri, am văzut 8 persoane, toate de sex masculin, care au scuipat pe jos. Patru dintre aceştia erau elevi,
cu vârste estimate între 7 şi 12 ani, care la acea oră mergeau spre şcoală. Ceilalţi patru erau adulţi, cu
vârste peste 40 de ani. b) Am observat 5 persoane care au tuşit fără să ducă mâna la gură: o tânără de până
în 25 de ani, trei vârstnici (doi bărbaţi şi o femeie) şi o mamă cu un copil mic de mână. c) Am numărat, pe
o distanţă de aproximativ 500 de metri, 24 de urme de salivă, 163 de urme de gumă de mestecat şi 70 de
mucuri de ţigară, alături de cinci urme de excremente de animale.
Întrebarea pe care o am în minte, citind aceste date, este: „cât de gravă e situaţia?”. Nu am găsit în
literatura de specialitate o cercetare similară, pentru a putea compara datele. Însă, pornind de la premisa
că fiecare comportament ce eludează regulile de igienă în spaţiul public reprezintă un pericol şi că se
asociază unui risc pentru sănătatea celor din jur, consider că fiecare act observat de noi reprezintă o
problemă gravă. Aşadar, avem riscuri de a contacta boli pe stradă la fiecare trei minute, sau la fiecare 15

metri. Sau avem neşansa să vedem trotuare murdare de câte ori ieşim din casă. Una dintre studentele
voluntare, la predarea raportului de cercetare, mi-a spus:
„Nu credeam că e atâta lume necivilizată în oraşul ăsta frumos!” (Ana, studentă).
Idei pentru o campanie de combatere a comportamentului neigienic în spaţiul public

Ca urmare a desfăşurării cercetării noastre de teren privind comportamentul neigienic în spaţiul public,
am organizat un exerciţiu de proiectare a unei campanii publice privind reducerea amplitudinii acestui
fenomen. Colegii studenţilor voluntari în cercetarea de teren au fost invitaţi să participe la un workshop
având ca temă „Schimbarea comportamentului cetăţenilor din Braşov în scopul respectării regulilor de
igienă în spaţiul public”.
Scopul acestui workshop a fost acela de a obţine o colecţie de idei pentru o viitoare campanie publică,
menită să reducă amplitudinea fenomenului de „contaminare” a spaţiului public prin comportamente
neglijente. Aşadar, studenţii au fost invitaţi să proiecteze o campanie de promovare a educaţiei pentru
sănătate în spaţiul public, cu referire directă la municipiul Braşov.
Tehnica utilizată a fost gândirea de grup (group-thinking), iar fiecare dintre cele opt grupuri participante a
fost format din cinci sau şase studenţi. Ei au lucrat împreună timp de 50 de minute, utilizând o schemă
simplificată de construire a unei campanii, având următoarele etape principale: definirea problemei,
stabilirea obiectivelor, identificarea publicului-ţintă, identificarea colaboratorilor/aliaţilor, stabilirea
activităţilor, estimarea resurselor necesare şi stabilirea calendarului campaniei.
Am extras din proiectele realizate de studenţi următoarele elemente: numele campaniei, sloganul propus,
grupurile-ţintă, activităţile principale şi posibilii colaboratori. Redau mai jos, în tabel, aceste date creative
furnizate de studenţi în cadrul sesiunii de lucru.
Numele campaniei Sănătatea pentru toţi

Campania pentru sănătate în spaţiul public
Campanie împotriva tuşitului şi scuipatului pe
stradă
Campania „Ia atitudine pentru un mediu mai
curat!”
Sănătatea publică – un drept comun!
Campania „Respectă spaţiul public!”
Campania „Mediul eşti tu!”
Caravana Sănătăţii şi Curăţeniei
Slogan de campanie Fii responsabil pentru tine şi pentru ceilalţi!
Protejează-mă! E dreptul meu!....
Respectă ca să fii respectat!
Lasă ceva frumos în urma ta!
Fii responsabil cu ceea ce arunci! Nu arunca
sau lipi guma de mestecat la întâmplare!
Foloseşte-mă şi aruncă-mă la gunoi! (pentru
batiste de unică folosinţă imprimate cu acest
mesaj)
Şi tu vrei să trăieşti într-un mediu sănătos!
Respectând mediul te respectţi pe tine!
Şi sănătatea celor din jurul tău este o
prioritate!
Activităţi principale Obţinerea de materiale informative de la
Direcţia de Sănătate Publică Braşov.
Spoturi publicitare la televiziunile locale.
Distribuirea de pliante informative cu privire la
riscurile îmbolnăvirii cauzate de

comportamentul neigienic în spaţiul public.
Distribuirea de materiale informative dspre
bolile care se pot transmite prin tuse şi strănut.
Lipirea de afişe cu mesaje de sensibilzare în
autobuze.
Realizarea unei scenete/piese de teatru
concepută şi realizată destudenţii de la
Assitenţă Socială, jucată în Piaţa sfatului din
Braşov, o dată pe săptămână, cu titlul: „Stop!
Microb!”
Activităţi de sensibilizare a copiilor în vederea
deprinderii comportamentului igienic.
Recrutarea de voluntari (studenţi şi liceeni)
care să distribuie zilnic, la Modarom, pliante
informative direct celor „prinşi în flagrant”;
pliantele să conţină mesaje de genul: „Ştiai
că.... prin tuşit elimini mii de microbi care îi
pot îmbolnăvi pe ceilalţi?” sau „Cum te-ai simţi
dacă mâine ai călca pe flegme în loc de
trotuar???”
Distribuire de materiale informative în mall-uri
şi în parcuri.
Bannere cu mesajul: „Eşti singur... Nimeni nu
vrea să se afle în preajma ta... Soluţia e simplă:
foloseşte batista atunci când tuşeşti!”
Mobilizarea unor echipe de voluntari care să
cureţe aleile din Parcul Central de gumele
aruncate pe jos.
Distribuirea de batiste de unică folosinţă
imprimate cu mesajul: „Foloseşte-mă şi aruncă-
mă la gunoi!”
Amplasarea, în zone de maximă circulaţie,
aunor afişe cu mesaje directe: „Nu scuipa pe
jos!”, „Nu arunca guma pe jos!”, „Nu tuşi pe
ceilalţi!”
Distribuirea de flyere şi lipirea de afişe cu
„norme de civilizaţie” în spaţiul public.
Grup-ţintă Populaţia adultă din Braşov

Elevii şi studenţii
Populaţia vârstnică
Persoanele observate că au comportamente
neglijente în spaţiul public.
Colaboratori Direcţia de Sănătate Publică
Elevi şi profesori din şcoli şi licee
Primăria Mun. Braşov
O firmă de şerveţele
Partisul Ecologist
ONG-uri cu profil ecologic
Firmele de salubrizare din oraş

BRANDINGUL
Brand şi branding în lumea contemporană
Wally Olins, considerat părintele brandingului la nivel mondial, susţine că

brandingul este un concept care creează confuzie. De ce? Pentru că, în ciuda
omniprezenţei brandurilor în lumea contemporană, puţini par să înţeleagă cu
adevărat brandingul şi cum se face el (Olins, 2009).
Daţi exemple de branduri din domeniul medical. Care este reprezentarea lor
în mintea voastră?
Un brand – arată Olins – este de fapt o organizaţie, un produs sau un serviciu

cu personalitate.
Insă, fiecare brand de succes are în spate importante procese economice şi de
comunicare, constând în crearea şi implementarea sa în faţa publicurilor relevante.
Un brand este, privit din afară, un ansamblu de elemente vizuale, auditive
sau chiar şi olfactive care promovează ceva. În lumea publicităţii de azi, în spatele
acelui „ceva” stă mereu o organizaţie, fapt pentru care conceptul de branding este
inseparabil legat de conceptul de organizaţie.
Concepţia lui W. Olins despre branding
Brandingul este o importantă activitate de managament şi este asociat cu:

 Marketing
 Design
 Comunicare internă şi externă
 Resurse umane
În mentalul colectiv, brandul poate să însemne mai multe lucruri:

 Produse de consum: săpun, detergent, medicamente, parfumuri, maşini
etc.
 Magazine de desfacere: supermarketuri sau magazine mici.

 Bunuri de lux: multe branduri sunt asociate cu excesele unei lumi
consumiste şi extravagante.
 O mâzgâlitură: un simbol, un logo, un „design mâzgâlit pe o bucată de
hârtie, pe un site, pe o carte de vizită sau chiar pe un fuzelaj de avion”
(Olins, op. cit., p. 9).
 O idee strălucită: acest aspect se referă nu doar la consum, ci şi la stiluri
de viaţă şi atitudini (exemple: în SUA, Blue Collar Worker – angajat
manual plătit la oră şi White Collar Worker – angajat în domeniul
serviciilor; separarea Cehiei de Slovacia în 1989 prin „Revoluţia de
Catifea”).
 Stil şi esenţă: brandul, ca semn exterior, acoperă esenţa unui fenomen
(atitudini şi sentimente puternice), cum ar fi steagul american ca obiect
de mândrie naţională.
 Advertising: încă din zorii erei tehnologice, acum peste o sută de ani,
lumea comunicării este dominată de publicitate şi de agenţiile de
publicitate, al căror scop este să promoveze bunuri şi servicii în faţa
publicurilor relevante.
 Mijloace de comunicare complexe: lumea digitală a schimbat
fundamental peisajul brandingului prin aparţia noilor mijloace de
comunicare, prin creşterea gradului de complexitate a publicurilor şi prin
efortul organizaţiilor de a se afirma ca actori sociali implicaţi nu doar în
lumea economică, ci şi în cea socială.
 Apariţia conceptului de brand corporatist: cândva, produsele şi serviciile
concurente puteau fi diferenţiate după caracteristici instrinseci (preţ,
calitate); azi, există puţine diferenţe între produse şi servicii, diferenţa
fiind făcută de „factori emoţionali” pe care organizaţiile îi propun prin
brandul propriu.
Astfel, brandingul a ajuns să fie ceva mai presus de comerţ. El exprimă o

identitate, iar secolul XXI este un secol al exprimării identităţilor. În cazul
organizaţiilor, identitatea corporatistă se exprimă prin brandul corporatist.

Un brand se fundamentează pe o idee specifică ce devine motorul
organizaţiei şi rezumă scopul, viziunea şi imaginea organizaţiei. În plan practic,
ideea specifică se materializezază prin patru vectori:
 Produsul: ceea ce produce şi vinde organizaţia (exemple: cum
satisface produsul nevoile oamenilor, cum funcţionează şi cum este
perceput; de pildă, diferenţa de funcţionare şi de percepţie este mare
între un Volvo şi un Alfa Romeo sau între un produs Apple şi altceva
considerat inferior).
 Mediul brandului: mediul fizic (ex: cum este, cum te simţi în magazin,
piaţă, hotel )
 Comunicare: cum vorbeşte organizaţia cu publicurile sale.
 Comportament: cum se poartă oamenii organizaţiei unii cu alţii şi cu
mediul extern).
Elementele de identitate ale brandului
Numele
„Identificarea unui nume pentru un brand a devenit atât de importantă, încât unele
agenţii nu se ocupă decât de aşa ceva” (Drewniany & Jerome Jewler, 2009, p. 55).
Numele e însă doar o parte a identităţii unui brand.
Exemplu: Despre Nike se spune că numele ar fi apărut în vis unuia dintre angajaţi;
Nike era zeiţa victoriei la vechii greci.
Logoul
Este un simbol vizual pe care un brand îl foloseşte pentru a se idientifica în faţa
consumatorilor. Poate fi un element grafic sau un cuvânt (în acest caz se numeşte
logotip; exemple: FedEx).
Tag line-ul
O propoziţie scurtă folosită de obicei împreună cu un logo. Poate fi numit şi slogan
sau motto al brandului.
Tag line-urile se pot schimba în timp, în situaţii diverse: cînd se face o nouă
campanie, când se schimbă agenţia de publicitate, când şi-a îndeplinit menirea sau

a intrat în folclor astfel că oamenii nu mai asociază mesajul cu brandul pentru că a
devenit clişeu.
Paleta de culori
Sunetele
Arhitectura şi designul interior al companiei
Aplicaţie seminar: Brandul personal
Marca proprie sau promovarea propriei persoane

 Dacă ar fi să aveţi un LOGO al personalităţii dvs., cum ar arăta acesta?
(Desenaţi şi/sau descrieţi: mărime, formă, culoare, mesaj – tag-line).
 Unde aţi expune acest logo propriu? Cum l-aţi promova?
Întrebări-suport utile pentru construcţia unui brand personal:
o Cine sunt eu?

o Care sunt valorile mele fundamentale?
o Ce mă defineşte?
o Care sunt obiectivele mele în viaţă?
o Cum îmi propun să ating aceste obiective?
o Care este povestea mea?
o Ce rol am în lume?

CERCETAREA SOCIOLOGICĂ ŞI COMUNICAREA ÎN ORGANIZAŢII
MEDICALE
Evaluarea nevoilor în situaţii de risc social. Cazul beneficiarilor de servicii

comunitare/regionale în îngrijirea paliativă
Material suport: Nevoile bolnavilor incurabili. Raport de cercetare

Tema cercetării: O viaţă de calitate pentru persoanele cu boli incurabile: informare,
instruire consultanţă
Beneficiar: Hospice Casa Speranţei Braşov
Obiectivul principal al cercetării: Evaluarea nevoilor socio-medicale ale
beneficiarilor prin cercetare sociologică de tip calitativ
Universul cercetării: beneficiarii serviciilor de îngrijire paliativă din judeţul Braşov
Eşantion: 40 de cazuri – unităţi de îngrijire (pacient şi familie)
Tehnici utilizate: interviul narativ cu pacienţii şi aparţinătorii principali, observaţia
Perioada de culegere a datelor: august-decembrie 2013
Discursul despre nevoi apare, în contextul relatării experienţei cu boala, în

trei situaţii:
1) spontan, atunci când subiecţii vorbesc singuri, în mod neprovocat, despre
nevoile pe care le au;
2) ca răspuns la întrebarea explicită a intervievatorului, atunci când acesta a
considerat că subiectul nu a atins suficient problematica nevoilor în trăirea
experienţei bolii;
3) atunci când subiecţii cercetării vorbesc despre dificultăţile întâmpinate în
sistemul medical.
În cadrul discursului lor, am identificat următoarele tipuri de nevoi
conştientizate, ierarhizate după ponderea apariţiei lor în contextul relatării
experienţei cu boala:
 Nevoia de suport psihologic
 Nevoia de suport material şi financiar
 Nevoia de suport social
 Nevoia de informare
 Nevoia colaborării instituţionale

 Nevoia reducerii birocraţiei
 Nevoia de reorganizare a spaţiului domestic
 Nevoi de deplasare
Nevoia de suport psihologic pare a fi cea mai complexă dintre nevoi. Am

identificat aici mai multe subcategorii: nevoia de comunicare, nevoi spirituale,
nevoia de stare psihică pozitivă, nevoia de a fi acceptat şi nevoia unei atitudini
pozitive din partea personalului medical. Această nevoie este exprimată de către
toţi subiecţii cercetării, atât de bolnavi, cât şi de aparţinătorii lor.
Subiecţii au nevoie să comunice pentru a depăşi stările psihice negative,
pentru a evita izolarea sau pentru a uita de durerea fizică. Unii resimt nevoia de a
vorbi cu aparţinătorii, alţii cu persoane care împărtăşesc suferinţe similare, alţii cu
preotul, cu psihologul sau cu personalul de la Hospice.
Când un om este bolnav, ridică-i moralul, cel puţin ridică-i moralul! Pentru
asta a venit şi preotul Ciungara, a vorbit cu ea... Adriana, daca vrei să discuţi cu
mine sau vrei să te ajut cu ceva, cheamă-mă la orice oră, vorbim... (mama unei
bolnave de cancer).
Când au venit fetele de la Hospice, foarte mult i-au ridicat moralul. Când
vorbesc cu ea, simt eu, parcă sunt două surori şi parcă altă viaţă îi dau... Şi ar
trebui Hospice-ul să vorbească cel puţin de două ori pe săptămână, dacă ar putea
să angajeze şi să fie atâţia ca să poată să le ridice moralul la bolnavi (mama unei
bolnave de cancer).
Nevoile spirituale arată că bolnavii dau noi semnificaţii bolii, în termeni de

reevaluare şi evoluţie personală. Boala este văzută ca semn sau început al unui
proces de schimbare profundă a vieţii, de căutare spirituală şi de împăcare cu sine,
cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Am constat că femeile sunt cele mai dispuse să
vorbească despre acest gen de nevoi, fie că sunt paciente, fie că sunt mame sau
fiice ale unor persoane bolnave.
Învaţă să te ierţi! Să vezi... şi, mai ales, să te vezi! (femeie bolnavă de
cancer).
Doar în inima deschisă poate să ajungă vindecarea deplină (femeie bolnavă
de cancer).
Vreau să spun că de multe ori eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această
boală, ca să mă redescopăr eu pe mine. Înainte nu puneam preţ pe... deci

munceam, munceam să am, să nu ducă nimeni lipsă de nimic, 25 din 24... şi nu
vedeam nimic ce-i în jur. Acum mă bucur că bate vântul, că o frunză cade, mă
bucur de orice (plânge) Şi că răsare soarele, şi că vine miros de friptură, de orice
mă bucur, vă spun. E ceva care nu credeam că... adică lucrurile astea nu le
vedeam înainte. Şi sunt mult mai tolerantă, şi am mai multă răbdare, ceea ce nu
am avut niciodată (femeie bolnavă de cancer).
Nevoia de stare psihică pozitivă este considerată fundamentală în lupta cu

boala. Subiecţii spun că atât bolnavul, cât şi cei din jur sau instituţiile au datoria de
a contribui la instalarea încrederii în forţa psihicului uman de a ameliora boala sau
de a produce vindecarea.
Eu, ca părinte zic, nu sunt doctor, nu am studii, dar am observat că e foarte
important pentru un om bolnav psihicul. Dacă psihicul este ridicat şi are încredere
în el şi încearcă să fie cât mai vesel şi mai optimist, atunci treci peste boală altfel,
mult mai uşor (mama unei fetiţe bolnave).
Dacă ai o boală din asta incurabilă, să se mai gândească, mă, ăsta se
vindecă, nu îi adevărat, nu se vindecă, acuma că ai noroc să o stopezi câţiva ani...
degeaba, nu ne amăgim, eu nu mă amăgesc, că ştiu, dar cu speranţă o duci pe
picioare. Deci... ar putea să facă mai multe pentru noi, pentru toţi până la urmă
(bărbat bolnav de cancer).
Nevoia de a fi acceptat are două aspecte importante: în primul rând, bolnavii

de cancer, persoanele cu dizabilităţi şi aparţinătorii lor îşi doresc să nu se mai
confrunte cu stigmatizarea din partea celorlalţi; în al doilea rând, doresc ca
societatea să fie mai bine informată şi să înţeleagă situaţia lor de a fi altfel,
adaptând cerinţele faţă de ei la posibilităţile lor de acţiune şi de exprimare.
Părinţii cu copii cu dizabilităţi şi adulţii cu dizabilităţi, cu diferite
dizabilităţi, vrem să le arătăm oamenilor, societăţii în general că şi noi suntem
printre ei şi să ne accepte aşa cum suntem. Şi pot să spun că limitele sunt doar
pentru cei ce cred în ele (mamă de copil cu dizabilitate).
În societate nu-i cunoaşte... nu ştiu prea multe, ar fi bine să fie informaţi
despre faptul că ei nu sunt oameni normali, de faptul că lor nu trebuie să li se
ceară ce li se cere celorlalţi oameni, ei nu pot să facă... ei sunt de aşa fel că nu îi
ajuți dacă bagi mult în ei, ci mai degrabă îi dai peste cap şi nu mai faci nimica cu
ei (tatăl unui copil cu dizabilitate).

Nevoia unei atitudini pozitive din partea personalului medical este o cerinţă
care apare în cea mai mare parte a interviurilor realizate. Nevoia este fie formulată
explicit, fie apare ca soluţie la problemele semnalate în sistemul medical, inclusiv
în relatările despre incidentele cu personalul din spitale.
Atunci venise şi colega mea, o bătrânică... nu ştiu, avea o problemă, nu
tolera perfuzia, făcea chimioterapie la pat. Şi ceva nu mai mergea şi [asistenta
n.n.] era foarte suparată că mai are si alţi pacienţi, nu numai pe noi şi atunci am
întrebat-o, dar de ce se comportă aşa cu noi, că noi nu vrem să o supărăm... asta e
meseria şi mai bine ne-ar zice un cuvânt ca să ne scoată din starea respectivă şi să
fim altfel, să nu mai fim atât de prăpăstioase…. şi la care mi-a spus, cu puţină
aroganţă în glas, că dacă ar trebui să se poarte frumos cu toţi pacienţii, unde ar
ajunge? Deci pe mine m-a supărat extraordinar de tare! Un cuvânt, deci dacă
adresai un cuvânt bun la toţi, eram 4 persoane în cameră şi cu toţii eram 20 pe tot
palierul, 20-25 de persoane. Un cuvânt bun face mai mult decât tot tratamentul pe
care îl administrau ele! (femeie bolnavă de cancer).
Cadrele medicale să depună mai mult suflet pentru cei trataţi (soţia unui
bolnav de cancer).
Nevoia de suport material şi financiar este conştientizată de către pacienţi

şi de către aparţinătorii lor în două planuri: în planul familiei şi în cel al instituţiilor
socio-medicale.
Nu doar familiile suferă de lipsa banilor sau a unor bunuri care ar putea
ameliora boala şi suferinţa, dar şi instituţiile – spitalele de stat sau centrele gen
Hospice – sunt lipsite de o finanţare suficientă.
În toate cazurile analizate de noi apare problema insuficienţei resurselor
financiare ca important factor generator de stres, de situaţii tensionate în familie şi,
uneori, ca obstacol de netrecut.
Şi lipsa banilor ăştia, că deja e un stres banul ăsta, fără ei nu poţi şi e foarte
greu în ziua de azi (fiica unei bolnave de cancer).
Nu mai aveam bani să merg mai departe (femeie bolnavă de cancer).
Unii dintre subiecţi propun şi soluţii, acestea fiind de obicei orientate spre o
mai bună gestionare a banului public sau spre oferirea unor facilităţi pentru
persoanele bolnave, discursul lor având adesea accentuate note critice la adresa
liderilor politici sau a celor din sistemul medical. Unii fac comparaţii cu ceea ce au
văzut sau au auzit despre felul în care problemele de acest gen sunt rezolvate în

alte ţări, iar mesajul de solicitare a sprijinului către autorităţi este uneori formulat
direct, ca apel important şi urgent, chiar şi cu note de implorare.
Ceea ce aşi dori să se poată face pentru persoanele care sunt în situaţia mea
sau cu alte boli... să facă statul şi autoritățile... să dea anumite condiţii care ar
putea fi date. De exemplu, scaun cu rotile sau o rampă la casă sau la blocuri, sau
mai mulţi bani, sau mai multe drepturi, sau mai mulţi bani la salarii, la pensii sau
alte mijloace pe care autorităţile le pot avea (tânăr cu dizabilităţi).
În cazul instituţiilor socio-medicale, subiecţii cercetării noastre consideră că
problema finanţării defectuoase face ca personalul medical să fie insuficient şi
adesea nemotivat, iar condiţiile în spitale pot fi adesea improprii. Excepţie ar face
Hospice Casa Speranţei şi unităţile medicale din Cluj Napoca, despre care
majoritatea subiecţilor au cuvinte de laudă, de parcă ar fi o altă lume, mai bună,
mai primitoare, mai umană, unde bolnavul este tratat cu afecţiune şi demnitate,
fără a-şi simţi lezată identitatea (numeroase mărturii prezintă o realitate diferită
de aceasta la unităţile medicale de stat sau chiar private din Braşov).
Nevoia de suport social

Odată cu apariţia bolii, nevoia de sprijin din partea celorlalţi devine
fundamentală. Practic, declanşarea unui cancer sau apariţia în viaţa unei familii a
dizabilităţii unuia dintre membri schimbă fundamental arhitectura relaţiilor sociale.
Indiferent de situaţie, persoana bolnavă devine asistată de către altcineva: de către
unul sau mai mulţi membri ai familiei, de către persoane angajate sau de către
repezentanţii instituţiilor socio-medicale.
În cazul cancerului, partenerul de viaţă, părinţii sau copiii sunt principalele
persoane ce oferă sprijin, continuu sau temporar. În cazul dizabilităţilor, mai ales la
copii, atunci când părinţii lucrează, se apelează la bone plătite sau la bunici, în
primul caz costurile pentru îngrijirea bolnavului crescând semnificativ. Dar şi
pentru familie sunt necesare uneori momente de respiro, altfel pot apărea
consecinţe negative în planul sănătăţii pentru persoanele care îi îngrijesc pe
bolnavi.
O formă importantă de suport social – arată subiecţii cercetării – poate veni
de la personalul Hospice Casa Speranţei, fie atunci când pacientul merge în
instituţie, fie când personalul instituţiei se deplasează la domiciliul bolnavului.
Unii subiecţi propun chiar ca Hospice să îşi mărească numărul de angajaţi care să
vină în întâmpinarea acestei nevoi. Alţii se gândesc să apeleze la noi forme de

sprijin, cum ar fi studenţii la sport sau la medicină, capabili să ofere servicii de
gimnastică sau de kinetoterapie. Pe lângă aceste forme de sprijin social, uneori
chiar şi soluţia unui animal de companie este considerată bună.
Am avut noroc cu soţul. Greul a căzut pe el (femeie bolnavă de cancer).
Întotdeauna soţul trebuie să fie alături primul, soţul trebuie să fie, copii sunt cu
problemele lor, asta e (soţul unei femei bolnave de cancer).
Nevoia de informare apare pe două dimensiuni:

1) nevoia de informare despre evoluţia bolii, tratamente, medici, costuri etc;
2) nevoia de a primi informaţii corecte de la personalul medical.
În cele mai multe cazuri, pacienţii şi aparţinătorii lor caută, în toate fazele
bolii, informaţii despre simptome, evoluţia bolii, medici, spitale, tratamente,
costuri etc, cel mai frecvent utilizat fiind internetul. Pentru cei mai mulţi,
familiaritatea cu boala este redusă. Când află diagnosticul nu ştiu mai nimic despre
boală şi încep să caute informaţii, să afle cât mai mult, în special despre tratamente
şi despre medici buni.
Nu am ştiut de boală, sau de unde să ne informăm despre distrofie
musculară, ce înseamnă, eram tânără, dar acum sunt mult mai multe mijloace de
informare. Nu aveam cui să spun despre boală, acum e mai bine [...] ne putem
informa, informaţia ne este utilă în orice moment. Şi băiatul se informează (mama
unui băiat cu dizabilitate).
Doamne, avem acum acces la informaţie! Interesează-te de alte centre şi institute
oncologice din ţară, care pot să-ţi ofere serviciile, atât timp cât eşti asigurat,
gratuit şi să nu faci atâta cheltuială, că şi eu am făcut, că nu am ştiut (femeie
bolnavă de cancer).
Descoperi pe internet tot felul de terapii (femeie bolnavă de cancer).
Însă, există şi unii pacienţi care refuză să caute sau să mai caute informaţii,
motivând că lupta cu boala este mai uşoară dacă ştii mai puţine despre ea şi dacă
mergi pe mâna unui medic în care crezi, fără a căuta permanent noi soluţii. Ei
susţin chiar că există medici care îi sfătuiesc să nu afle prea multe despre boală.
Acest tip de pacienţi prezintă o atitudine critică faţă de internet, pe care îl văd ca pe
o sursă imensă de informaţii bulversante şi, adesea, contradictorii. Din punctul
nostru de vedere, această „ignoranţă întreţinută” reprezintă o temă de cercetare
provocatoare şi merită aprofundată în studii ulterioare, tocmai pentru a vedea dacă
este sau nu o strategie eficientă în lupta cu boala.

În ceea ce priveşte nevoia de a primi informaţii corecte de la medici, cele
mai multe măturii ale subiecţilor cercetării apar atunci când ei îşi exprimă
nemulţumirea faţă de comunicarea medic-pacient, în diferite situaţii: când s-au
simţit ignoraţi, când s-au simţit jigniţi s-au când s-au perceput victime ale
rivalităţilor între medici.
Ne-am dus la Bucureşti şi pur şi simplu nu te-a întrebat nimeni două zile
(mama unei fetiţe bolnave de cancer).
Nevoia colaborării instituţionale este văzută de subiecţii cercetării ca o condiţie

importantă pentru îmbunătăţirea serviciilor medicale şi pentru creşterea calităţii
vieţii pacienţilor şi familiilor lor. Colaborarea instituţională înseamnă, în opinia lor,
trei lucruri:
1. Noi forme de colaborare între instituţiile medicale, centrele de îngrijire
paliativă, biserică, instituţii de învăţământ superior şi instituţii ale administraţiei
publice locale, existând chiar şi o notă de sensibilizare şi de încurajare a
activismului civic pentru cauze socio-medicale.
Ar fi foarte bine pentru bolnavi să conlucreze oncologia de stat cu Hospice-ul.
Cred că le-ar fi de mare ajutor, de foarte mare ajutor medicilor oncologi. Pentru
că n-ar mai fi atât de multă lume [...], pentru că în afară de cazurile noastre mai
vechi, sunt zeci de cazuri noi (femeie bolnavă de cancer).
Atunci am fost foarte supărată pe Biserica noastră, foarte supărată, pentru
că sunt atâţia oameni care au timp şi se uită la fotbal sau fac altceva – n-am nimic
cu fotbalul – dar eu cred că fiecare îşi poate rupe o jumate de oră pe săptămână,
să mângâie o suferinţă. Sau o oră pe lună, nu cred că există un om pe lume care să
nu aibă o oră liberă pe lună, să facă un bine cuiva (mama unei tinere bolnave de
cancer).
2. O mai strânsă colaborare între specialişti. Pacienţii cred că este de dorit ca
medicii din spitale să colaboreze în mai mare măsură unii cu alţii, chiar între oraşe
diferite, pentru a se evita sau reduce traseele bolnavilor prin instituţiile medicale.
De asemenea, subiecţii cercetării propun o mai strînsă relaţie între medicii din
spitale şi personalul de la Hospice.
Merg şi la Braşov, şi la Cluj. La Braşov merg lunar. În schimb la Cluj
trebuie să merg trimestrial la control. La Braşov merg pentru că îmi dă tot
tratamentul. Da, Braşov, Cluj,… control (femeie bolnavă de cancer).

3. Înfiinţarea de noi centre şi servicii. Subiecţii cercetării aduc în discuţie atât
nevoia îmbunătăţirii serviciilor existente deja în cadrul instituţiilor medicale (mai
ales din spitale!), cât şi dezvoltarea de noi servicii sau centre socio-medicale (tip
Hospice) cu echipe mobile care să se deplaseze la domiciliul pacienţilor.
Centrele acestea să fie mult mai multe, să fie pentru ajutorul oamenilor
bolnavi, nu doar la copii, şi la adulţi, şi... să fie alături (mama unei femei bolnave
de cancer).
Nevoia reducerii birocraţiei apare în discursurile subiecţilor ca un strigăt de

alarmă faţă de situaţii şi proceduri considerate obstacole serioase în trăirea
experienţei bolii. Pacienţii şi aparţinătorii lor se declară a fi obosiţi, stresaţi, iritaţi
de hărtiile pe care trebuie sa le obţină sau să le completeze periodic, arătând că
dincolo de povara bolii în sine, aceste aspecte birocratice le îngreunează foarte
mult viaţa.
Pe la medici... atâtea mări de hârtii şi hârtiuţe şi atâtea lucruri se cer...
(tatăl unui copil cu dizabilitate).
Nevoia de reorganizare a spaţiului domestic, alături de ultima categorie de nevoi

identificate în cercetare – cele de deplasare – se regăsesc în special în cadrul
experienţelor persoanelor cu dizabilităţi motorii. Din acest motiv, le vom trata
împreună în această parte de prezentare a datelor cercetării.
Familiile care se confruntă cu astfel de situaţii au nevoia de de reorganiza
casa sau spaţiile exterioare, inclusiv spaţiile de trecere, pentru a facilita deplasarea
sau realizarea diferitelor activităţi necesare îngrijirii persoanei bolnave. De pildă,
familia unei fetiţe care este imobilizată la pat a amenjat pentru copilul bolnav o
cameră la parterul casei, dotată cu un pat din lemn cu gratii, căptuşit cu pilote
pentru a se evita accidentările, pat care a trebui lărgit şi înălţat periodic, pe măsură
ce fetiţa creştea.
Toţi aparţinătorii persoanelor cu dizabilităţi care au fost subiecţi ai cercetării
au declarat că nevoile de deplasare implică efort fizic şi ajutor din partea celorlaţi,
iar în comunitate şi în mijloacele de transport în comun apare cu recurenţă
problema lipsei rampelor sau a rampelor inutilizabile.
Deplasarea unui pacient cu dizabilitate motorie presupune mult efort fizic
pentru aparţinători.

Urcăm până la etajul doi şi pentru că A. are 16 ani, este destul de grea în
momentul când plecăm de acasă. Fac trei drumuri: întâi duc căruciorul, apoi pe
ea, apoi iau bagajul şi închid uşa şi plecăm. Când ne întoarcem acasă, ordinea
inversă, o luăm iar de la capăt, fac trei drumuri şi e destul de greu, dar asta este
(mama unei fete cu dizabilitate).
Unii dintre subiecţi se informează despre soluţii inovatoare de deplasare a
pacienţilor aflaţi în îngrijire şi evaluează costurile unei asemenea investiţii.
Sperăm cu noua tehnologie să rezolvăm cumva, cumva de un lift sau alt
aparat de urcat căruciorul. Am văzut acuma că, datorită tehnologiei avansate,
există un lift tip omidă, chiar aşa se numeşte, pe care se pune caruciorul şi acela
urcă el singur. Ar fi mai putin costisitor. Sperăm, că aşa e din ce în ce mai greu. A.
creşte, eu scad(mama unei fete cu dizabilitate).
Şi în cazul bolnavilor de cancer deplasarea în alte localităţi pentru tratamente
este dificilă şi costisitoare.
Nu merg cu trenul. Pentru că mi-e peste mâna şi e foarte greu, şi sunt şi
orele când trebuie să stai în gări. Deci nu are rost... e mai uşor cu maşina
personală, este altfel. Când ţi se face rău prin tren, ce să faci ? Să opreşti trenul?
(femeie bolnavă de cancer).
Comunicarea cu mass-media s-a făcut în cadrul unei conferinţe de presă

(prezentare comunicat de presă).
Aplicaţie seminar
Simularea unei emisiuni TV sau radio pentru discutarea unui raport de cercetare pe
teme medicale. Cazul Hospice.
Cum aţi transpune într-o emisiune materialul prezentat mai sus? Ce invitaţi aţi
avea? Ce informaţii aţi utiliza? Ce întrebări aţi pune? Ce alte elemente aţi include?
Realizaţi un desfăşurător al acestei emisiuni care să dureze 30 minute.

CONSUM, TEHNOLOGIE ŞI PUBLICITATE
Medii sociale şi tehnologie

În viaţa cotidiană, fiecare individ desfăşoară activităţi diverse, în baza
propriilor caracteristici şi abilităţi.
„Mâncăm, bem, comunicăm, ne mişcăm în spaţiu şi timp folosindu-ne
corpul în diferite feluri, trecem prin momente de bucurie şi tristeţe, de stres şi
relaxare, ne angajăm în munci care pretind diferite abilităţi şi, în cele din urmă, ne
odihnim şi dormim” (Bauman, May, 2008: 208).
Aceste activităţi se desfăşoară în medii sociale diverse. Sociologii se
întreabă cum funcţionează relaţia individ - mediu social. Noi suntem cei care
controlăm/manipulăm mediile? Sau mediile ne controlează/manipulează pe noi? În
ce măsură suntem produsul interacţiunilor cu mediile sociale (şi cu ceilalţi
indivizi)?
Dezbatere: Cum răspundeţi voi la aceste întrebări? Gândiţi-vă şi la mediul

profesional, şi la celelalte tipuri de medii sociale în care trăiţi.
Cazul tehnologiei:
Cât este libertate şi cât este dependenţă în relaţia om – noile tehnologii? Care sunt
avantajele şi dezavantajele utilizării lor?
Bauman şi May (2008) susţin că de-a lungul timpului a crescut foarte mult
dependenţa noastră de tehnologii, iar noi suntem închişi într-un „ciclu al
cumpărării de bunuri” pe care le considerăm esenţiale pentru propriul stil de viaţă.
Fiecare nouă achiziţie ape care o facem ne obligă însă să învăţăm, să avem sau să
obţinem noi cunoştinţe. Sunt aceste schimbări continue suportate bine de oameni?
Sunt ele rezultat al alegerii libere sau reprezintă constrângeri cărora oamenii
trebuie să le facă faţă indiferent dacă vor sau nu?
Tehnologiile tot mai complicate ne fac incapabili să le reparăm dacă se
strică. Aşadar, dependenţa noastră de servicii creşte pe măsură ce dorim/suntem
obligaţi să ţinem pasul cu dezvoltarea.
Exemplu: cazul automobilelor tot mai sofisticate

 Nevoia de echipamente tot mai complicate de diagnostic
 Costuri tot mai mari
Daţi şi voi alte exemple din lumea medicală. Ce efecte au aceste tehnologii tot mai
complexe asupra profesioniştilor? Dar asupra pacienţilor? Dar asupra altor
categorii sociale implicate?
În unele cazuri, tehnologia a făcut ca sarcinile pe care altădată oamenii le

îndeplineau într-un anumit fel să fie îndeplinite în alte moduri.
Exemple: monitorizarea fătului în sarcină, spălatul vaselor, curăţenia
În multe situaţii însă, tehnologia a „inventat” noi sarcini, noi activităţi.
Exemple: radioul, televiziunea, internetul au creat noi nevoi profesionale
sau personale şi noi feluri de petrecere a timpului liber sau de comunicare.
Noile tehnologii nu sunt doar un răspuns la nevoi. Apariţia lor nu a fost
detereminată de cereri ale oamenilor.
„Mai degrabă cererea a fost determinată de disponibilitatea noilor tehnologii
[...]. Cererea este acum creată în mod activ prin intermediul strategiilor de
marketing” (Bauman, May, 2008: 212-213).
Dezvoltarea noilor tehnologii este strâns legată de creşterea nivelului de
specializare. Dezvoltarea tehnologiei şi creşterea specializării sunt procese care se
autoproduc şi se autoîntreţin.
Consum şi publicitate
În organizaţiile care produc noi tehnologii există o competiţie intrinsecă ce
determină permanent nevoia de inovare. De multe ori soluţiile apar înaintea
problemelor. Se creează un nou produs, iar producătorii caută să-l facă util, să
creeze nevoia ca soluţie la problema reală sau inventată.
Exemplu: cazul suplimentelor alimentare
Potenţialii cumpărători sunt convinşi că obiectul sau serviciul respectiv are
valoare de folosinţă. De aici, dezvoltarea unei industrii gigantice de marketing şi
publicitate.
Tactici folosite:
 Rate „fără dobândă”
 Reclame cât mai emoţionale (şi multisenzoriale)
 Procedee de distingere a unui produs de altul
 Bunuri „gratuite” oferite ca bonus

În general, oamenii primesc deschişi noile oferte tehnologice pentru că:
 Îmbogăţesc viaţa (un nou telefon inteligent)
 Cresc gradul de libertate (un automobil)
 Permit ca activităţile să fie făcute mai uşor (maşina de spălat vase)
 Permit realizarea de activităţi care nu puteau fi făcute înainte de
invenţia tehnologiilor (RMN).
Comentaţi următorul text:
„O mulţime de experţi, înarmaţi cu numeroase tactici şi enorme sume de bani, sunt
folosiţi de obicei pentru a ne transmite convingerea că putem avea încredere în
ceea ce auzim şi vedem. La urma urmei, de ce alt mod de a cunoaşte dispunem?”
(Bauman, May, 2008: 214).
Exemple de abordări în publicitate:

 Săpunul obişnuit nu îndepărteză murdăria profundă
 Bacteriile invizibile de pe dinţii noştri pot fi înlăturate doar cu periuţe
speciale
Mecanism: nevoia creată – dorinţa de a obţine produsul
Acest mecanism contribuie la definirea a ceea ce suntem (eul social).

Pare greşit să nu acţionăm, să nu cumpărăm, să nu schimbăm!
Cum întreţine publicitatea acest mecanism?

Prin publicitate se urmăreşte obţinerea a două efecte:
1. Punerea la îndoială a concepţiei noastre despre propriile nevoi (simţim că
nu ştim foarte bine să ne evaluăm nevoile reale).
Exemple: „Chiar aşa, am nevoie de crema pentru ochi, n-am avut până
acum şi îmi trebuie!” sau „Organismul meu sigur e plin de toxine, trebuie
să încep şi eu să cumpăr un detoxifiant!”
2. Crearea convingerii că există soluţii de încredere (e aşa cum se
demonstrează în reclamă! – când reclama prezintă un experiment
ştiinţific)
Exemplu: „Pot să am mai mare încredere în laboratorul de analize X că
au tehnologie germană!”

Reclama şi promovarea noului
În multe reclame sunt ridiculizaţi cei care folosesc metode „de modă
veche”.
Exemple: detergent obişnuit, vechiul telefon
Pentru a fi sporit gradul de încredere în noul produs sau serviciu promovat,
se foloseşte adesea imaginea unor persoane cu notorietate sau demne de încrederea
noastră, care să susţină calitatea produselor:
 Savantul dezinteresat
 Expertul de încredere
 Mama atentă şi responsabilă
 Persoana celebră
Daţi exemple de reclame, în special din lumea medicală, care folosesc aceste
imagini sociale. Care este mesajul lor?
Alteori se foloseşte tehnica contrastării.

Exemplu: o călugăriţă la volanul unei maşini sport
Scop: transmiterea mesajului că produsul poate elibera aspecte reprimate ale
personalităţii umane
Studiu de caz: campaniile Benetton din 1991, 1993 şi campania Toscani ca

exemplu de comunicare publică defectuoasă
Sursa: Preda, M., 2006 (de pus în bibliografie)
Aplicaţie seminar
Scrieţi un eseu de 300-350 de cuvinte pornind de la conceptele-cheie: consum,
tehnologie, publicitate, sănătate şi globalizare.

Referinţe bibliografice:
1. Bauman, Z., May, T., 2008. Gândirea sociologică. Bucureşti: Humanitas.

2. Blythe, J., 2009. 100 de idei geniale de relaţii publice de la companiile de top
din întreaga lume. Bucureşti: Editura Adevărul Holding.
3. Cabin, Ph.; Dortier, J.-F., 2010. Comunicarea. Iaşi: Polirom.
4. Coman, C., 2006. Relaţiile publice. Principii şi strategii. Iaşi: Polirom.
5. Coman, M., 1999. Introducere în sistemul mass-media. Iaşi: Polirom.
6. David, G., 2008. Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass-media. Iaşi:
Polirom.
7. Drewniany. B.L., Jewler Jerome, A., 2009. Strategia creativă în publicitate.
Iaşi: Polirom.
8. Green, A., 2009. Comunicarea eficientă în relaţiile publice. Crearea mesajelor
şi relaţiile sociale. Iaşi: Polirom.
9. Gregory, A., 2009. Planificarea şi managementul campaniilor de relaţii
publice. Iaşi: Polirom.
11. Olins, W., 2009. Manual de branding. Bucureşti: Editura Vellant.
12. Preda, M., 2006. Comportament organizaţional. Iaşi: Polirom.
13. Sandru, C., 2010. Healh education and unhygienic behaviour in public space.
In: Proceedings of the 4th International Conference EDU-WORLD 2010, October
8th-9th 2010, Pitesti, Romania, Education Facing Contemporary World Issues,
http://www.eduworld.ro.
14. Şandru, C., 2011. Percepţia subiectivă a bolii şi serviciile comunitare pentru
sănătate. O cercetare exploratorie la Hospice Casa Speranţei Braşov. In: Revista
Română de Sociologie, anul XXII, nr. 3-4/2011, pp. 233-248.

Suport de Curs Mass Media Si Com Med Abord Soc2017-18

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Mass Media Si Com Med Abord Soc2017-18

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Sociologie şi Comunicare

Program de studii: Master MSPPS, MSIP

Morin (2010) arată că scopurile comunicării sunt următoarele:

Informaţia şi cunoaşterea sunt indispensabil legate una de cealaltă. În

Dezbatere: Ce sisteme de propagandă cunoaşteţi? Ce informaţii transmit? Cu ce

Conf. dr. Codrina Csesznek 2

Exemple de teorii sociale:

A înţelege înseamnă a da sens, cu propria noastră minte, informaţiilor şi

Conf. dr. Codrina Csesznek 3

Ce înseamnă pentru voi „a ne cunoaşte”? Cum, în ce fel ne cunoaştem mai bine?

Există şi alte clasificări ale obiectivelor comunicării. Marc (2010a) consideră

Ce sunt modelele comunicării?

Mucchielli (2010) arată că modele comunicării sunt „ansambluri de teorii, de

Conf. dr. Codrina Csesznek 4

Modelele pozitiviste ale comunicării

Se numesc „pozitiviste” deoarece aparţin aceluiaşi tip de raţionament linear cauză-

1. Modelul teoriei informaţiei

Dezbatere: În ce situaţii credeţi că este folositor să analizăm comunicarea

2. Modelul comunicării pe două niveluri

Conf. dr. Codrina Csesznek 5

În acest model care defineşte comunicarea drept proces de influenţare se

Modelul comunicării pe două niveluri se utilizează mult în publicitate.

Exerciţiu: Utilizaţi acest model pentru a creşte vânzările la un nou supliment

Conf. dr. Codrina Csesznek 6

Studiu de caz: Identificaţi o strategie de comunicare aplicabilă pe cazul „Service

Modelele sistemice ale comunicării

Se numesc aşa deoarece analizează comunicarea în contextul sistemului

Conf. dr. Codrina Csesznek 7

Conf. dr. Codrina Csesznek 8

Utilizarea modelului comunicării în două etape pentru promovarea sănătăţii în

 Se lucrează în grupuri de 3-5 persoane

Conf. dr. Codrina Csesznek 9

Cine/ce este masa?

Cultura de masă este un complex de sub-culturi care convieţuiesc şi se se

Conf. dr. Codrina Csesznek 10

Instituţiile mass-media. Tipologie şi structură

Structura unei organizaţii mas-media cuprinde:

Cine sunt reporterii?

Conf. dr. Codrina Csesznek 11

Reporterul este un cercetător al realului. Mai întâi el investighează, apoi

Conf. dr. Codrina Csesznek 12

Cine sunt editorii?

Conf. dr. Codrina Csesznek 13

Să ne găndim la radio. Ce posturi de radio ascultaţi? Cine sunt editorii

Calităţile editorului de succes:

Tema: Experienţe de viaţă memorabile (profesionale şi/sau personale)

Etapa 1: culegerea informaţiilor

Conf. dr. Codrina Csesznek 14

Conf. dr. Codrina Csesznek 15

Dimensiunile activităţii specialistului în comunicare

David, 2008: Un specialist în comunicare care lucrează pentru o organizaţie

Tehnici scrise de comunicare cu mass-media

Conf. dr. Codrina Csesznek 16

Conf. dr. Codrina Csesznek 17

Conf. dr. Codrina Csesznek 18

Analiză de text: „Primind comunicatul de presă, reprezentanţii mass-media

Conf. dr. Codrina Csesznek 19

Tehnici verbale de comunicare cu mass-media

Conf. dr. Codrina Csesznek 20

Conf. dr. Codrina Csesznek 21

Ce sunt relaţiile publice?

Specialistul în relaţii publice este profesionistul care planifică şi

C. Coman (op.cit.) arată că o campanie de relaţii publice (CRP) este