Sunteți pe pagina 1din 62

Lect.univ.dr.

LIVIA DURAC

LABORATOR DE COMUNICARE

(semestrul I)

SUPORT DE CURS
Capitolul 1. Introducere
1.1. Obiectul cursului
1.2. Conceptul de comunicare
1.3. Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării
Capitolul al 2-lea. Modalităţi de transmitere a mesajului
2.1. Comunicarea interpersonală
2.2. Comunicarea verbală
2.3. Comportament nonverbal
Capitolul al 3-lea. Semnalele corpului uman
3.1. Kinezica
3.2. Expresiile feţei
3.3. Oculezica
3.4. Olfactica
3.5. Haptica
Capitolul al 4-lea. Alte forme de transmitere a conţinuturilor
non-verbale
4.1. Artefactele
4.2. Cronemica
4.3. Proxemica
Capitolul al 5-lea. Elemente de paralimbaj
5.1. Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a
semnificaţiilor
Capitolul al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare
6.1. Bariere în comunicare
6.2. Tipuri de ascultare
Capitolul al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne explica
7.1. Ce este metacomunicarea?
7.2. Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare eficientă
CAPITOLUL 1
Conceptul de comunicare.
Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării

Probleme de definire a conceptului


Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale;
fără ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării
presupune studiul culturii în care este integrată (John Fiske, 1982, 2).

Comunicarea a primit nenumărate definiţii – fie ele implicite ori


explicite – toate demonstrând eforturile continue ale practicienilor,
oamenilor de ştiinţă preocupaţi de a descrie, prezice şi înţelege cât mai
bine fenomenul în discuţie. Aceste definiţii pot fi grupate în categorii
variate, unele venite dinspre zona limbajului comun, altele din sfera
intereselor individuale ale unora dintre specialişti şi, în fine, o categorie
de definiţii izvorâte din orientarea specialiştilor spre interesul public,
general.
O listă de întrebări, care ar putea părea covârşitoare, reflectă, de
fapt, doar o mică parte din problemele la care teoreticienii şi
cercetătorii încearcă aflarea de răspunsuri, în eforturile lor de a găsi
acea definiţie care să „acopere” domeniul comunicării. Astfel, ei
încearcă să descopere cum, de ce comunică oamenii şi care sunt limitele
între care se poate vorbi de comunicare? Vor să ştie cum şi de ce
oamenii îşi planifică actul comunicării (a se înţelege: intenţionalitatea
comunicării). Vor să înţeleagă cum şi de ce uneori comunicarea
reuşeşte, iat alteori eşuează lamentabil, ce anume determină astfel de
oscilaţii? Încearcă, de asemenea, să înţeleagă modul în care o persoană
sau o organizaţie influenţează comunicarea dintre ceilalţi oameni şi,
fără îndoială, şirul întrebărilor poate continua mult de aici înainte (fie şi
numai dacă ar fi să le dezvoltăm pe cele enumerate deja).
Aşadar, ce este comunicarea? Zecile şi zecile de definiţii care i-au
fost date conceptului de-a lungul ultimilor 50 (şi mai bine) de ani nu s-
au dovedit a fi pe deplin satisfacătoare. O definiţie acurată trebuie să
conţină conceptele cheie, cu adevărat definitorii pentru domeniul
comunicării, dar şi să surprindă relaţiile dintre ele, să evidenţieze
modul de conlucrare, de întrepătrundere a acestor concepte, finalitatea
fiind aceea a unui enunţ descriptiv exhaustiv.
Nu ne propunem a oferi aici o înşiruire de autori şi definiţii date
de-a lungul timpului noţiunii de comunicare, ci ne vom opri la două
surse „clasice” de definire, surse accesibile oricui. Astfel, Dicţionarul
explicativ al limbii române propune: „Comunicare, acţiunea de a
comunica şi rezultatul ei. 1. Înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie,
legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii
personale într-o problemă ştiinţifică.” (DEX, 1996, 204). Într-o
Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe umane, termenului comunicare îi
este atribuită accepţiunea: „transmitere de informaţii, prin intermediul
instrumentelor verbale şi nonverbale (mimică etc)…” (Marco Drago,
Andrea Boroli, ş.a., 2004,171). Etimologia latină a termenului
comunicare este: „a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a
împărtăşi”.
Prin urmare, dacă a trăi înseamnă a interacţiona, atunci a trăi
înseamnă a comunica. Spunem despre comunicare că este proces, este
– deci - devenire, dar mai ales că este pluralitate: comunicarea necesită
minimum două persoane, presupunând cel puţin dedublarea interioară.
Comunicarea umană presupune un eu care produce semne şi un tu care
interpretează semnele.
Dar de ce trebuie să comunicăm, care sunt efectele comunicării,
şi, până la urmă, care ar fi motivele pentru care se pune un accent atât
de mare pe această componentă a vieţii sociale? Ei bine, comunicând ne
exteriorizăm intenţia de a influenţa, de a persuada, şi asta prin
transferul de informaţii, care implică atitudine, opinie, decizie din
partea celor implicaţi în acest proces. Efectele produse sunt uneori
destul de profunde, întrucât comunicarea depăşeşte stadiul unui simplu
schimb de informaţii între părţi, respectiv al unei interacţiuni între
acestea. Fiind (aşa cum am mai menţionat un proces) undele sale pot
cunoaşte propagarea până în straturile inconştientului, producând
reacţii organice care nu sunt controlate conştient (înroşire, accelerarea
bătăilor inimii, tensiune musculară etc.) Scopul ultim al influenţării
prin comunicare este modificarea realităţii trăite.
Un alt efect este ilustrat prin însăşi raportarea la amintita
etimologie latină ("a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a
împărtăşi"), context care ne îngăduie a vorbi de comunizare
(apartenenţă, unire, fraternizare).
Aşa cum ne învaţă modelul schematic de bază al comunicării,
desfăşurarea oricărui act de comunicare presupune existenţa unui
emiţător (căruia i se mai spune şi emitent), a unui canal şi a unui
receptor. În termenii cei mai simpli, aşadar, comunicarea presupune
transmiterea mesajului dinspre emiţător către receptor.
Am ilustrat în câteva cuvinte simplitatea, care nu e decât una de
suprafaţă, asupra definirii conceptului de comunicare; spunem „de
suprafaţă”, datorită complexităţii ce caracterizează, în planul realităţii,
faptul de a defini procesul în discuţie. Fără a reveni asupra existenţei
numărului de definiţii date comunicării, care (aşa cum am mai precizat)
este unul consistent, se cuvine menţionat faptul că, atunci când vorbim
despre comunicare ca domeniu ştiinţific, trebuie să avem în vedere o
bogată serie de studii interdisciplinare. Practic, a pune comunicarea pe
un soclu pe care este inscripţionat simplu „disciplină de studiu”, când
avem de a face cu o plurivalenţă de discipline şi domenii ce converg
spre a-i clădi impunătorul statut, este, din capul locului, o încercare
indiscutabil sortită eşecului. Ceea ce dorim a sublinia aici vine să explice
(sau poate să justifice!?) nu atât mulţimea definiţiilor date comunicării
pe parcursul câtorva decenii de când a intrat în sfera preocupărilor
cercetătorilor, dar mai ales dificultatea (dacă nu cumva imposibilitatea)
de a se ajunge la o definiţie care să aibă pretenţia de a reuşi să includă
în conţinut tot ceea ce înseamnă comunicarea. Cu toate acestea,
eforturile specialiştilor îndreptate spre delimitarea domeniului intitulat
Ştiinţele comunicării au fost, şi cu siguranţă vor fi multă vreme de aici
încolo, mai mult decât notabile.
După ce am prezentat modelul elementar al comunicării
(emiţător – mesaj – receptor), să vedem, în continuare, etapele pe care
acest model le urmează, în sensul adăugării unor elemente noi.
Fără îndoială că mesajul, odată transmis dinspre emiţător către
receptor, lucrurile nu se opresc aici, ci, aşa cum este şi firesc, receptarea
mesajului generează anumite efecte asupra destinatarului său.
Producerea acelor efecte a existat în mintea celui care le-a generat (sau
care a dorit să le genereze) încă din momentul în care a emis mesajul cu
pricina, altfel spus, vorbim aici de caracterul de intenţionalitate ce
caracterizează comunicarea de tip uman1. Caracteristică extrem de
importantă pentru comunicarea interumană, intenţionalitatea este
apanajul exclusiv al fiinţei care are capacitatea de a conştientiza, de a
reflecta, deci de a raţiona, iar acea unică fiinţă – între toate celelalte
care populează spaţiul în care locuim – este omul. Aşa cum precizează
autorii J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, „…pentru ca
transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul
trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare.
Prin urmare, „comunicarea” devine un proces prin care un emiţător

1
Aşa cum vom vedea, la momentul potrivit, caracterul intenţional al comunicării este
propriu omului şi numai lui; în lumea animalelor, despre care se spune că ar comunica între
ele (subiect asupra căruia vom stărui, de asemenea, la momentul oportun) nu se poate vorbi
de intenţionalitatea comunicării.
transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.” (2004, 24).
Continuând modelul comunicării, trebuie spus că acesta capătă
consistenţă dacă vom pune problema în termeni de necesitate a
îndeplinirii anumitor condiţii, pentru ca receptorul să poată percepe
corect (înţelegând prin aceasta adecvat şi nedistorsionat) ceea ce i s-a
transmis. În acest punct al discuţiei, vom introduce noţiunea de cod:
emiţătorul apelează la coduri pentru a putea transmite, informa
receptorul (prin codare vom înţelege transpunerea în semnale a
mesajului respectiv, iar aceste semnale străbat canalul de comunicare,
ajungând la cel căruia îi sunt destinate). Atare etapă este urmată de
operaţia de decodare, sau de interpretare, operaţie pe care o receptorul
trebuie să o realizeze. O condiţie de bază în desfăşurarea optimă a
procesului de comunicare este aceea ca receptorul să acorde o
interpretare sau o semnificaţie cât mai apropiată, ori – pe cât posibil –
de importanţă egală mesajului, cu cea pe care acesta o are pentru
persoana care l-a emis.

Axiomele comunicării: Şcoala de la Palo Alto


Şcoala de la Palo Alto (un mic oraş situat la sud de San
Francisco) desemnează un grup de cercetători din domenii diferite, care
şi-au concentrat activitatea asupra studiului comunicării. Principalii
exponenţi ai Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, J.H. Beavin şi D.
Jackson îşi concentrează cercetările pe relaţiile dintre elemente, mai
mult decât pe acestea din urmă luate separat, menţionând faptul că
orice comportament uman are valoare comunicativă.
Cei trei autori consideră, aşadar, în lucrarea lor de referinţă
intitulată Pragmatics of Human Communication. A Study of
Interactional Patterns, Pathologies and Paradoxes, că procesul de
comunicare debutează mai ales ca relaţionare; am adăuga faptul că,
odată cu globalizarea, comunicarea pare să revină cu mai mare
insistenţă la această primă caracteristică a ei. Prin Axiomele
comunicării, Paul Watzlawick (Şcoala de la Palo Alto) evidenţiază acest
aspect preponderent de relaţionare ce caracterizează comunicarea:
Axioma nr.1. „Este imposibil să nu comunici” (P. Watzlawick…,
1967, 51).
Avem în faţă un enunţ cât se poate de clar, de „transparent”. În
mod evident, chiar dacă nu comunicăm direct o face înfăţişarea noastră,
hainele pe care le purtăm, felul în care păşim, ascultăm, privim, ne
mişcăm muşchii feţei, conducem maşina, închidem uşa după noi etc.
etc. totul vorbeşte despre noi, atunci când noi nu o facem. Fie că
refuzăm, fie că nu avem disponibilitate, fie că…am făcut un pariu cu
propria persoană: „nu transmit absolut nimic timp de o săptămânână,
dar nimic”. Exclus! Prezenţa umană VIE transmite continuu informaţii
despre ea, indiferent dacă o face sau nu conştient, voit.
Axioma nr.2: „Orice comunicare implică existenţa unui
conţinut şi a unei relaţii astfel încât (conţinutul - n.n.) cel mai recent îl
conţine pe cel mai vechi şi este, în acest fel, o metacomunicare.”
(P.Watzlawick…1967, p.54).
Explicarea acestui enunţ (care poate părea uşor neclar)
presupune, înainte de toate, precizarea noţiunilor întrebuinţate. Ceea ce
numim şi înţelegem, în mod curent, prin termenul „comunicare” nu se
limitează la simpla transmitere informaţiilor, ci ea implică întotdeauna
o relaţie. Comunicarea cuprinde nu numai conţinutul, (ceea ce spunem)
ci şi relaţia, care impune modul nostru personal de a transmite acel
conţinut, dar şi modul personal al interlocutorului de a interpreta, de a
acorda semnificaţii conţinutului respectiv. Frazele pe care le formulăm
conţin cuvinte, dar sunt însoţite, susţinute şi de componenta
nonverbală (postură, mimică, intonaţie etc.) care indică modul în care
trebuie înţeles sau interpretat mesajul în contextul relaţiei: ca o
sugestie, un ordin, o glumă, o ameninţare etc. Prin urmare, în
comunicare e nevoie să înţelegem conţinutul mesajului şi să
interpretăm maniera în care acesta este prezentat (pentru intenţii,
subînţelesuri: surâs, gest al mâinii). Este ceea ce numim partea „meta” a
mesajului, respectiv cadrul, modul de întrebuinţare a mesajului. Relaţia
care, în comunicare, influenţează conţinutul, plasându-se la un nivel
superior, este metacomunicare.
În concluzie, pentru ca o comunicare să fie reală, deplină şi
integră este necesar ca aceasta, pe lângă fluxul informaţional propriu-
zis (asigurat de prezenţa cuvintelor), să fie susţinută şi de componenta
nonverbală (mimică, gestică, postură, paralimbaj), care vine să
întregească, să nuanţeze, să întărească cele transmise prin intermediul
cuvintelor.
Axioma nr. 3: „Natura unei relaţii este întâmplătoare pe punctarea
secvenţelor comunicaţionale dintre participanţii la actul de
comunicare.” (P.Watzlawick…1967, p.59).
Iată că ne confruntăm din nou cu o formulare destul de puţin
accesibilă înţelesului curent. Raţionamentul care stă la baza acestei
axiome este că atât vorbitorul, cât şi receptorul structurează în mod
diferit (în manieră personală) fluxul informaţional; de aceea, fiecare
consideră că propriul comportament, avut pe durata comunicării, este
de fapt o reacţie la comportamentul celuilalt. Relevantă ar putea fi, în
acest sens, o afirmaţie de genul: „Păi dacă el/ea nu m-ar fi provocat
(întrebat, instigat, determinat), n-aş fi spus, sau n-aş fi făcut asta!”
Dimpotrivă, mesajul pe care această axiomă are intenţia de a ni-l
transmite este acela că procesul de comunicare umană nu poate fi pus
în termeni de cauză-efect; comunicarea are un caracter ciclic, continuu,
infinit. Noi putem transmite printr-o varietate de afirmaţii o idee, o
părere, o exclamaţie etc. semnificând pentru noi ceva anume; asta nu
înseamnă că am spus vreodată tot, că am epuizat vreodată posibilităţile
de exprimare ale acelei idei, opinii, exclamaţii etc. Noi, „beneficiarii”,
utilizatori ai comunicării ne iluzionăm doar că am început şi am
terminat o discuţie, o comunicare. În realitate, comunicarea este un
continuum fără început şi fără sfârşit. Atunci când comunicăm o facem
dintr-un motiv sau altul (fie că vrem să convingem partenerul de dialog
de ceva, fie pentru că vrem să ne „descărcăm” pe acesta, fie pentru că
vrem să stabilim o relaţie de amiciţie, fie pentru că intenţionăm…
orice!); însă oricare ne-ar fi motivele, segmentul pe care se desfăşoară
comunicarea noastră este unul foarte limitat, compus doar din acele
elemente care intră în sfera directă (a ta, a mea, a lui) de interes ŞI
ATÂT! Ori, comunicarea înseamnă tot ce ne înconjoară, tot ce se
întâmplă nu doar în micul univers personal, ci în întregul univers.
Axioma nr.4 „Fiinţele umane comunică atât digital, cât şi
analogic. Limbajul digital are o sintaxă deosebit de logică şi de
complexă, dar este lipsit de o semantică adecvată în domeniul
relaţionării, în timp ce limbajul analogic posedă semantică, dar nu are o
sintaxă adecvată pentru a oferi o definiţie lipsită de ambiguitate asupra
naturii relaţiei” (P.Watzlawick…1967, p.66-67).
Din nou, explicarea axiomei necesită precizări referitoare la
termenii utilizaţi de către autorul ei: prin limbaj digital trebuie să
înţelegem ansamblul de semne simbolice, abstracte pe care omul le
utilizează pentru a face legătura dintre cuvânt (semn) şi obiectul pe care
acesta îl desemnează (obiectul semnificat prin acel semn). Digitalul este
atribuit emisferei stângi: reprezentări logice, raţionament analitic,
divizarea problemelor în părţile componente. De pildă, pentru începutul
zilei, care, în mod convenţional, a primit denumirea de „dimineaţă” nu
există nici un temei pentru a denumi astfel acest interval al zilei. La fel
de bine în engleză i se spune „morning”, în germană „morgen”, în
franceză „matin” etc. În acelaşi mod se petrec lucrurile cu oricare dintre
cuvintele care alcătuiesc vocabularul oricărei limbi; cuvintele sunt, deci,
pure convenţii, semne digitale, coduri care trebuie învăţate de vorbitorii
unei limbi, pentru a se putea face înţeleşi.
Limbajul analogic se referă la perceperea globală a relaţiilor, la
intuiţie, la perceperea întregului, (recunoaşterea lui pornind de la
parte). Limbajul analogic este reprezentat de asemănare, de asociere,
de analogie şi este atribuit emisferei drepte a creierului uman. Văzându-
şi părinţii făcând diferite lucruri, copilul va reuşi să dobândească, prin
învăţare, va „copia” (pe bază de analogii, asocieri, asemănări) cum
anume trebuie să ducă la îndeplinire diferitele acţiuni.
În concluzie, digitalul este limbajul conţinutului, iar analogicul
este limbajul relaţiilor. Dintre toate fiinţele terestre, omul este singura
fiinţă care reuşeşte să combine cele două forme de limbaj – analogic şi
digital – „clădind”, astfel, impunătorul edificiu al comunicării.
Axioma nr. 5 „Toate schimburile comunicaţionale sunt fie
simetrice, fie complementare, depinzând de măsura în care ele se
bazează pe egalitate sau pe diferenţă. ” (P.Watzlawick…1967, p.70)
La o primă reflecţie, idealul într-o comunicare este reprezentat
de abordarea, de pe poziţii de egalitate, a partenerilor implicaţi în actul
de comunicare. Această „egalitate” presupune existenţa a o serie de
variabile oarecum comune pentru partenerii de dialog, respectiv (cam)
acelaşi gen de abilităţi, consideraţie reciprocă, dorinţă sinceră de a
comunica în mod constructiv, deci deschidere deplină spre dialog; dar
cel mai important este respectul reciproc al persoanelor implicate,
dublat de absenţa, la aceştia, a intenţiei de a-şi domina în vreun fel
partenerul (a) de comunicare. Cam astfel ar putea fi schiţat cadrul
comunicării „perfecte”. Dar cât de benefic ar fi dacă zi de zi, ceas de ceas
am comunica doar la modul ideal, dacă orice comunicare ar fi
desăvârşită? Evident, acest lucru este unul imposibil, şi ce bine că este
aşa; vă imaginaţi cât de plictisitor ar fi chiar şi numai gândul simetriei
oricărei comunicări! Tu spui una, eu sunt de acord; la rândul meu, fac
şi eu o afirmaţie, cu care tu eşti întru totul de acord. Fiecare discută cu
fiecare şi un fericit acord general există la orice nivel, într-o monotonie
absolută!
Cadrul, relaţia pune probleme atunci când partenerii nu cad de
acord asupra ierarhiei în schimburile lor comunicaţionale: certuri
casnice, când fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt, negocieri diplomatice
sau sindicale (în care se cere stabilirea componenţei delegaţiilor ş.a.),
bolnavul cu medicul psihiatru etc. Aceste „probleme” sunt diferenţele
despre care Watzlawick vorbeşte în enunţul axiomei cu numărul 5. Ele
sunt utile, necesare, adesea imperative. Complementaritatea este
apanajul constructivismului, în cele din urmă, al evoluţiei speciei.
CAPITOLUL AL 2-lea. MODALITĂŢI DE TRANSMITERE A
MESAJULUI
Comunicarea interpersonală
Comunicarea verbală

Comunicarea interpersonală

Ce este comunicarea interpersonală?

Un mod de a defini comunicarea interpersonală este de a o


compara cu alte forme de comunicare. Comunicarea interpersonală
diferă de alte forme de comunicare prin faptul că numărul
participanţilor la comunicare este mai redus, interactanţii se află în
proximitate fizică unii faţă de alţii, există multe canale senzoriale
implicate, iar feedback-ul este imediat. Un aspect relevant în definirea
comunicării interpersonale îl constituie luarea în consideraţie a relaţiei
dintre interactanţi.

Avem multe relaţii, diferite unele de altele, cu semenii din jurul


nostru. Ţinând seama de natura acestor relaţii, o parte a cercetătorilor
consideră că ar fi potrivit a defini comunicarea interpersonală drept
comunicare care apare între oamenii care se cunosc de ceva vreme.

În acest context, făcând distincţia între comunicarea


impersonală şi comunicarea interpersonală, Mihai Dinu, în lucrarea sa
intitulată Fundamentele comunicării interpersonale, afirmă:

• „Relaţia interpersonală se întemeiază pe cunoaşterea unor date


psihologice privitoare la interlocutor. Datorită acestor informaţii putem
anticipa reacţiile partenerului de dialog într-un mod mult mai eficient
decât în cazul în care ne adresăm unei persoane total necunoscute. În
anumite limite, predicţiile comportamentale sunt posibile şi în
comunicarea impersonală, dar ele se bazează exclusiv pe factori socio-
culturali, nu psihologici.
• Pe lângă posibilitatea de a prevedea reacţiile interlocutorului,
cunoaşterea interpersonală ne oferă şi explicaţii ale acestor reacţii.
Observaţia că cineva a devenit nervos sau s-a întristat la auzul
cuvintelor noastre e una impersonală, dar dacă dispunem de date
suficiente despre felul de a fi şi despre viaţa personală a respectivului,
putem spune şi de ce s-a comportat astfel.

• Spre deosebire de comportamentul impersonal, supus unor regului de


convieţuire cu caracter de norme sociale general, strategiile
interpersonale se bazează pe aplicarea de reguli individuale
determinate de cunoaşterea particularităţilor interlocutorului.
Deosebirile de temperament şi profil psihologic dintre prietenii noştri
ne „obligă” să îi tratăm diferenţiat, discutând cu fiecare în alt fel.

E de la sine înţeles că orice relaţie interumană începe prin a fi


impersonală şi dobândeşte treptat caracter interpersonal.” (2004, p.35)

Funcţiile comunicării interpersonale


Comunicarea interpersonală este importantă datorită funcţiilor
pe care le îndeplineşte. Ori de câte ori ne angajăm în comunicarea cu o
altă persoană, încercăm să acumulăm informaţii despre acea persoană.
Oferim, la rândul nostru, informaţii printr-o varietate de modalităţi
verbale şi nonverbale.

Potrivit Teoriei Penetrării Sociale (autori: Irwin Altman şi


Dalmas Taylor) noi încercăm să acumulăm informaţii despre ceilalţi, în
aşa manieră încât să putem interacţiona cât mai eficient cu aceştia.
Putem prezice mai bine cum vor gândi, simţi şi acţiona ei, dacă ştim
cine sunt. Dobândim aceste informaţii fie pasiv observându-i
dezinteresat, fie activ observând cum relaţionează cu ceilalţi, fie
2
interactiv, angajându-ne noi în relaţia cu ei. Auto-dezvăluirea este
adesea utilizată pentru obţine informaţii de la altă persoană.

Abordăm comunicarea interpersonală şi pentru a ne ajuta pe noi


înşine în a înţelege ce spune cineva într-un anumit context. Cuvintele pe
care le rostim pot însemna anumite lucruri, în funcţie de modul în care
sunt spuse, sau în funcţie de contextul rostirii lor. Comunicarea
interpersonală ne ajută să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi.

Un alt temei pentru care ne angajăm în comunicarea


interpersonală este de a ne stabili o identitate. Rolurile pe care le
interpretăm în relaţiile cu ceilalţi ne ajută în a ne stabili o identitate.
Acelaşi lucru îl face şi chipul nostru, imaginea sinelui public cu care ne
prezentăm celorlalţi. Atât rolurile, cât şi chipurile noastre sunt
„construite” în funcţie de modul în care interacţionăm cu cei din jur.

2
Auto-dezvăluirea nu înseamnă pur şi simplu a oferi informaţii unei alte persoane, ci
trebuie să ne trimită cu gândul la împărtăşirea informaţiilor cu o altă persoană, informaţii
pe care aceasta, în mod normal, nu ar avea de unde să le afle. Auto-dezvăluirea implică risc
şi vulnerabilitate din partea persoanei care împărtăşeşte informaţia.
În fine, ne angajăm în comunicarea interpersonală deoarece
avem nevoie atât de a exprima, cât şi de a primi necesităţi
interpersonale. William Schutz, în lucrarea Firo: A three-dimensional
theory of interpersonal behavior a identificat trei astfel de nevoi:
 incluziunea este nevoia de a stabili identitatea în raport cu ceilalţi;
 controlul este nevoia de a exercita leadership-ul şi de a demonstra
abilităţi;
 afecţiunea este nevoia de a dezvolta relaţii cu semenii.
Principiile comunicării interpersonale 3
1. Comunicarea interpersonală este inevitabilă
Aşa cum ne învaţă Şcoala de la Palo Alto, prin intermediul primei sale
axiome, nu putem să nu comunicăm. Chiar dacă nu prin cuvinte, cu
siguranţă prin aceleaşi canale prin care transmitem informaţii despre
noi (tonul vocii, gestică, postură, expresii faciale etc.) primim, la rândul
nostru, informaţii despre cei din jurul nostru. În orice caz, este bine să
nu uităm că: oamenii ne judecă în funcţie de comportamentul pe care îl
adoptăm, iar nu după intenţiile noastre.
2. Comunicarea interpersonală este ireversibilă
Nu putem „lua înapoi” ceea ce am spus, odată ce am făcut-o. În mod
inevitabil, efectul rămâne. Aşa cum afirmă un proverb rusesc: „Odată ce
îţi iese un cuvânt din gură, nu-l mai poţi înghiţi înapoi.”
3. Comunicarea interpersonală este complicată
Nici o formă de comunicare nu este simplă. Datorită numărului de
variabile implicate, chiar şi cele mai simple solicitări sunt extrem de
complexe. Potrivit teoreticienilor, ori de câte ori comunicăm, există cel
puţin şase „oameni” implicaţi: a) cel care crezi că eşti; b) cel care crezi
că este cealaltă persoană; c) cel care crezi că cealaltă persoană crede că
eşti; d) cel care cealaltă persoană crede că eşti; e) cel care crede cealaltă
persoană că eşti; f) cel care cealaltă persoană crede că tu crezi că este.
3
traducere de pe www.pstcc.edu/facstaff/dking/interpr.htm
În realitate, noi nu facem schimb de idei, ci facem schimb de
simboluri. Şi acest lucru contribuie la complicarea comunicării, întrucât
cuvintele (simbolurile) nu au semnificaţii proprii, noi folosindu-le doar
în anumite moduri. Niciodată două persoane nu vor folosi exact
aceleaşi cuvinte pe care le foloseşte un alt grup de două persoane.
4. Comunicarea interpersonală este contextuală
Cu alte cuvinte, comunicarea nu se petrece în izolare. Contextele în care
se petrece comunicarea sunt:
 Contextul psihologic, are în vedere cine suntem şi ce am adus
interacţiunii. Nevoile, dorinţele, valorile, personalitatea etc., toate
formează contextul psihologic.
 Contextul relaţional, care se preocupă de reacţiile noastre vizavi de
persoanele din jur.
 Contextul situaţional este focalizat pe „locul” psiho-social în care are loc
comunicarea. O interacţiune care se desfăşoară într-o clasă va diferi
foarte mult de una dintr-un bar.
 Contextul ambiental are în vedere „locul fizic” în care comunicăm:
mobila, spaţiul, nivelul de zgomot, temperatura, anotimpul, intervalul
zilei.
 Contextul cultural include toate comportamentele dobândite prin
învăţare şi regulile care afectează interacţiunea. Cel care vine dintr-o
cultură în care se consideră că un contact ocular prelungit este un lucru
nepotrivit, va fi catalogat drept nepoliticos dacă va evita contactul
ocular, într-o ţară în care acest lucru este încurajat. Dacă o altă
persoană venind dintr-o cultură în care contactul ocular prelungit
denotă loialitate, onestitate, se poate spune că avem, în contextul
cultural, o bază pentru dezacord.

Comunicarea verbală
La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la
începutul culturii. Dincoace de cuvânt se afla natura, dincolo de el
începe cultura. Începând să vorbească, antropoidul a devenit om; laba
a devenit mână, piatra necioplită a devenit unealtă, adaptarea a
devenit muncă, hrana a devenit mâncare, adăpostul a devenit casă.
Nici o stare sufletească nu ajunge idee decât în şi prin vorbire. Însa
vorbirea nu e vorbărie, vorbăria este manifestarea zgomotoasă a
tăcerii de vreme ce nu mai spune nimic. Vorbirea este principalul
mijloc de comunicare şi de construire a ideilor. (Henri Wald)

Comunicarea verbală reflectă capacitatea noastră de a gândi şi de


a supune analizei, având drept principală funcţie pe aceea de a ne ajuta
să ne comunicăm unii altora informaţii şi sensuri. A concepe însăşi
evoluţia omenirii, în lipsa acestui tip de comunicare este un fapt
imposibil; prin comunicarea verbală omenirea a dobândit capacitatea
de a construi structuri complexe comune.
În cadrul comunicării, verbalul se compune din ansamblul
cuvintelor şi al frazelor pe care le enunţăm, cuprinzând toate mesajele
având un cod comun mai multor persoane. Sunt mesaje al căror sens
este înţeles de un număr mai mare de oameni, respectiv semnele
inteligibile pe care le transmitem interlocutorilor noştri. Cum? Trecând
prin filtrul unui cod traductibil, înscriindu-se – în mod natural – în
sfera verbalului: codul morse, alfabetul braille, indicatoarele rutiere şi
notaţia muzicală au sensuri precise, putând fi traduse în cuvinte.
De reţinut că secvenţa verbală a oricărui proces de comunicare
se realizează exclusiv prin intermediul cuvintelor şi serveşte doar la
formularea, stocarea şi transmiterea cunoştinţelor. De bună seamă că
mesajele din comunicarea verbală se pot referi şi la emoţii, sentimente,
atitudini, dorinţe, intenţii, angajamente etc., putându-se asocia cu
numeroase forme de influenţare, deşi cea mai importantă este şi
rămâne componenta cognitivă. Aşa cum menţionează O. Pânişoară:
„Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi
al fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această
unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi
înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator
(acţionând ca un revelator ori, dimpotrivă, ca un frenator) al persoanei
în integralitatea sa.” (2004, 73).
Comunicarea verbală prezintă două moduri de desfăşurare:
orală şi scrisă. Prima dintre acestea, comunicarea orală reprezintă
„varianta” de comunicare cel mai frecvent utilizată. Este de neînchipuit
existenţa noastră printre semeni în lipsa comunicării orale (desigur,
referirea vizează categoria non-deficienţilor, a vorbitorilor normali).
Gheorghe Ilie Fârte identică existenţa a opt factori care
influenţează performanţa în vorbire a unui comunicator:
1. „stabilirea unor obiective specifice, măsurabile şi uşor de atins într-un
răstimp scurt;
2. cunoaşterea interlocutorului;
3. alegerea unui context favorabil;
4. planificarea vorbirii (nu însă şi compunerea în detaliu a mesajului);
5. manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă;
6. folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului;
7. receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului;
8. adaptarea continuă la situaţia de comunicare;
În general, vom fi apreciaţi ca buni vorbitori numai dacă (a)
oferim exact informaţia pe care o cere interlocutorul, (b) susţinem cu
sinceritate propoziţii care pot fi probate într-o măsură rezonabilă, (c)
suntem relevanţi şi (d) formulăm mesaje clare, scurte şi consecvente.”
(2004,109).
Comunicarea scrisă nu impune prezenţa interlocutorilor într-
unul şi acelaşi cadru spaţio-temporal, ea permiţând pauzele reflexive,
oprirea şi revenirea. Atare fapt îngăduie ca mesajele emitentului să aibă
o formulare mai atentă şi mai riguroasă, impunându-li-se şi o
prezentare îngrijită. Factori de genul presiunii temporale extreme, o
stare emoţională accentuată, un auditoriu potrivnic ş.a. sunt scuzabili
pentru anumite perturbări în comunicarea verbală orală; în cazul celei
scrise însă, problema se pune exclusiv în termeni de neatenţie, de
neglijenţă sau – forma cea mai gravă – de nepricepere din partea celui
care întocmeşte un conţinut informaţional. Mai mult, nu trebuie pierdut
din vedere faptul că acel conţinut informaţional este adresat unui
(unor) destinatar (i) care are posibilitatea citirii şi a re-citirii
materialului, iar filtrul său analitic poate fi neiertător în condiţiile
confruntării cu un mesaj neadecvat. Dacă în comunicarea verbală orală
beneficiem şi de suportul non-verbal în transmiterea semnificaţiilor, să
nu uităm că scrisul ne privează de posibilitatea apelării la sistemul
elementelor non-verbale, caz în care „nuanţarea” pe care o intenţionăm
va trebui articulată „din condei”, iar atare fapt ne obligă la a ne
demonstra anumite competenţe. Pe de altă parte, autorul
conţinutului/mesajului scris nu poate avea nici o reprezentare a
modului în care îi este primit mesajul de către receptor, prin urmare
este lipsit de posibilitatea oricărei intervenţii în reacţia/atitudinea
acestuia vizavi de ceea ce a citit. Scriitorul nu poate decât spera că
mesajul lui va întruni aşteptările cititorului; la fel de simplu, se poate ca
presupunerile să-i fie înşelate, iar în acest caz comunicarea este supusă
eşecului.

Comportament nonverbal
Înainte de orice, dorim să explicăm, foarte pe scurt, motivele în
baza cărora optăm pentru utilizarea sintagmei comportament
nonverbal, în locul celei de comunicare nonverbală. Facem totodată
precizarea că nu dorim a impune în vreun fel nimănui să fie de acord cu
punctul de vedere adoptat de noi; altfel spus, fiecare dintre cititorii
(utilizatorii) acestui material va utiliza sintagma pe care o va considera
adecvată a se referi la descrierea elementelor nonverbale ale procesului
de comunicare.
În justificarea raţionamentului potrivit căruia considerăm
oportună folosirea termenului „comportament”, pornim de la
următoarele două definiţii:
a) Limbajul sau facultatea de a vorbi s-a constituit în procesul
comunicării (L.Wald, 1973, 2).;
b) comportament 1.Modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări
sau situaţii; conduită, purtare, comportare. 2.Ansamblul
manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor prin care se
exteriorizează viaţa psihică (DEX, 204).
Pentru discuţia noastră interesează numai cea de-a doua accepţie
a DEX-ului. Considerăm potrivit a mai menţiona că modul în care este
definit limbajul în lucrarea Sisteme de comunicare umană a Lucicăi
Wald nu este izolat; toate tratatele de lingvistică ale autorilor consacraţi
definesc în aceeaşi manieră limbajul, prin urmare nu am optat pentru
atare definiţie doar pentru că aşa este „convenabil” faptului de a ne
argumenta punctul de vedere.
Aşadar, prin „facultate de a vorbi” înţelegem, după cum bine ştim
cu toţii, capacitate de a articula cuvinte. Se spune că şi animalele
„comunică” între ele prin intermediul limbajului…nonverbal.
Contradicţia este deja evidentă: dacă limbajul înseamnă – după cum am
văzut – capacitatea de a articula cuvinte, iar atare caracteristică este
apanajul exclusiv al speciei umane, cât de corect este să asociem
termenii între ei, raportându-i la … necuvântătoare? Apoi, să nu uităm:
prin comportament ne exteriorizăm viaţa psihică (e drept, atât noi, cât
şi animalele!). Faptul că atunci când aud sau exprim o idee mă încrunt,
zâmbesc, ridic sprâncenele întrebător, că îmi frământ degetele de la
mâni, că ridic din umeri etc., etc. etc., nu fac altceva decât să îmi
exteriorizez nişte stări sufleteşti, nişte sentimente, trăiri de moment, pe
scurt: mă comport nonverbal. Să ne amintim de ceea ce numeam în
paginile anterioare ale acestui material – accentuând asupra
importanţei – intenţionalitatea actului de comunicare, caracter despre
care nu se poate vorbi în cazul necuvântătoarelor. Aşa cum precizează L.
Wald, „…spre deosebire de om, care comunică prin semne, mânuite în
mod conştient, în vederea unui scop, animalele au semnale emise
neintenţionat, legate de o situaţie concretă. Sunetele lor sunt reflexe
condiţionate, cel ce le emite nu înţelege că ele reprezintă ceva pentru cei
ce le percep. Deci, împotriva a ceea ce se crede de obicei, un animal nu
emite sunete cu intenţia de a preveni împotriva pericolului puii sau
tovarăşii de grup, ci îi previne pentru că emite sunete involuntare sub
imperiul unei situaţii de moment. Lipsa intenţiei e clară în cazul
cocoşului, care cântă şi astfel e descoperit de vulpe, ceea ce desigur nu
dorea.” (1973, 31).
Explicaţiile se pot prelungi mult de-aici înainte, dar vom respecta
concizia promisă.

Prin comportament nonverbal înţelegem modalitatea prin care


se exteriorizează sentimente, stări emoţionale, atitudini, fără a se face
apel la cuvântul rostit.
Semnificaţia acestui tip de comportament este strâns legată de
contextul în care se găseşte persoana, precum de tipurile de relaţii pe
care aceasta le are cu semenii. Prin modul în care ne comportăm
nonverbal completăm, nuanţăm, întărim mesajele pe care le
transmitem prin intermediul limbajului verbal. Combinarea adecvată
ori – dimpotrivă – inadecvată a elementelor verbale cu cele nonverbale
este de natură a asigura buna desfăşurare, respectiv eşecul actului de
comunicare interpersonală.
Câteva dintre elementele de specificitate ale comportamentului
non verbal sunt:
 (cel mai adesea) este lipsit de intenţionalitate, iar eforturile susţinute de
a ni-l controla pot conduce la eşuarea comunicării;
 este alcătuit din coduri pe care trebuie să învăţăm a le folosi, chiar dacă
unele coduri non verbale sunt universale, având aceeaşi semnificaţie în
culturi diferite;
 vârsta, respectiv experienţa de viaţă au un aport benefic la modul de
manifestare a comportamentului nonverbal;
 abilităţile de decodificare a elementelor comportamentului nonverbal
îmbunătăţesc semnificativ calitatea raporturilor interumane, ajutând în
„depistarea” anumitor aspecte, probleme a căror transpunere în mesaje
verbale poate fi incomodă.

CAPITOLUL AL 3-lea. SEMNALELE CORPULUI UMAN


Kinezica
Expresiile feţei
Oculezica
Olfactica
Haptica

Kinezica (studiul mişcărilor corpului)


Kinezica sau mişcarea corpului include gesturile, mişcările
mâinii şi ale braţului, mişcarea piciorului, expresiile faciale, privirea
fixă şi clipitul, postura sau poziţia corpului.
Deşi fiecare parte a corpului poate fi utilizată pentru a transmite mesaje
nonverbale, faţa, mâinile şi braţele sunt principalele canale kinezice
prin care sunt trimise mesajele nonverbale. Comparativ cu alte părţi ale
corpului, ele au o mare capacitate de transmitere, în special faţa. Cel
mai răspândit sistem de clasificare a canalelor kinezice a fost dezvoltat
de Paul Ekman şi Wallace Friesen, în lucrarea The Repertoire of
Nonverbal Behavior: Categories, Origins, Usage and Coding (1969). Ei
au organizat comportamentul kinezic în cinci mari categorii:
1) emblemele;
2) ilustratorii;
3) dispoziţiile;
4) reglatorii;
5) adaptatorii.
Semnificaţiile celor mai multe dintre acest canale kinezice variază de la
o cultură la alta.
Emblemele şi ilustratorii
Emblemele sunt în primul rând (dar nu şi exclusiv) gesturile
mâinilor care au o traducere literală verbală directă. În S.U.A. gestul
mâinii folosit pentru a reprezenta cuvâtul „pace” este un bun exemplu
largă recunoaştere a emblemei. În opinia lui Dane Archer emblemele
constituie un canal de comunicare prin care se poate transmite un bogat
volum de informaţii; mai mult, el consideră că emblemele sunt adesea
deosebit de subtile, conţinând însă semnificaţii profunde.
Oamenii aparţinând culturilor diferite utilizează diferite
embleme, chiar dacă în orice cultură există, în general, un nivel ridicat
al acordului semnificaţiei emblemelor particulare. Totuşi, pentru un
străin, o emblemă favorită a unei culturi, poate să-i rămână acestuia
străină (lipsită de semnificaţie).
Dacă emblemele sunt, în primul rând, gesturile mâinilor care au
o traducere verbală directă, ilustratorii sunt reprezentaţi, în mod tipic,
de mişcările mâinilor şi ale braţului, mişcări care acompaniază vorbirea,
sau funcţionează pentru a completa ori a accentua ceea ce a fost spus
prin cuvinte. Bătutul cu pumnul în masă în timpul unui discurs, de
exemplu, sau gestul de a arăta cuiva pumnul strâns, pentru a ne
exprima furia, sunt ilustratori. Ilustratorii servesc funcţiei
metacomunicaţionale, adică ei sunt mesaje despre mesaje; sunt mesaje
nonverbale care ne spun cum să interpretăm mesajele verbale. În cea
mai mare parte a lor, emblemele şi ilustratorii nu sunt învăţaţi în
şcoală, ci sunt dobândiţi pe cale informală, de către copil, prin
intermediul procesului de socializare, în cadrul culturii căreia îi
aparţine. Începând cu vârsta de şase luni, copiii din toate culturile încep
să folosească gesturile pentru a comunica părinţilor lor necesităţile pe
care le au.
Dane Archer, profesor la Universitatea Santa Cruz, California,
specialist în comunicare, consideră că emblemele şi ilustratorii au o
vechime de cel puţin 2.500 de ani şi pot fi văzuţi în activitatea artistică
străveche a diferitelor culturi. Archer este părere că studiul sistematic al
gesturilor a început cu aproximativ 400 de ani în urmă, în timpul lui
Shakespeare. Deşi culturile diferă mult în ceea ce priveşte utilizarea
ilustratorilor, oamenii din majoritatea culturilor au tendinţa de a le
folosi pentru aceleaşi tipuri de situaţii de comunicare. De exemplu,
multe dintre culturi folosesc emblemele şi ilustratorii în timpul
salutului, (de sosire sau de rămas-bun), pentru a insulta sau pentru a
adresa obscenităţi altor persoane, pentru a indica lupta sau zborul şi
pentru a descrie relaţii romantice sau de prietenie.
Ritualurile de salut reprezintă o componentă importantă în
repertoriul comunicativ al oricărei persoane. Faptul de a cunoaşte
formele de salut practicate în diferite culturi, în cadrul interacţiunii cu
persoane dintr-o cultură sau alta reprezintă un prim pas spre
dezvoltarea competenţei de comunicare interculturală. Într-un context
mai important şi în culturile colective, ritualurile de salut diferă adesea,
cu privire la acordul asupra statutului social al cuiva. Mai mult, în unele
culturi, bărbaţii şi femeile au reguli diferite despre modul în care să
salute pe cineva. Bunăoară, când coreenii salută (întâmpină) persoane
mai vârstnice, profesori sau persoane cu un statut mai ridicat (decât are
cel ce adresează salutul), se apleacă rămânând astfel pentru o durată de
timp ceva mai mare, şi evitând totodată contactul cu privirea. Când se
întâlnesc oameni de afaceri sau prietenii între ei plecăciunea este, de
regulă, mai scurtă şi mai rapidă. Sigur că exemplele pot continua,
popoarele asiatice oferind „cu generozitate” felurite ritualuri de salut,
ele nefiind singurele în acest sens, de altminteri.

Dispoziţiile: Expresiile feţei


Atunci când vorbim de „expresia feţei” cuiva, în mod neîndoielnic,
ne vine în minte reprezentarea anumitor componente (privire, poziţia
sprâncenelor, a buzelor, o grimasă sau un zâmbet întipărit pe faţa
persoanei etc.). Chipul dă expresie în modul cel mai reuşit trăirilor
interioare, şi tot el, fiind la elementul aflat cel mai „la vedere” ne poate
ajuta în a fi persuasivi atunci când susţinem o problemă sau, din contră,
să ne trădeze adevăratele trăiri. Toate componentele aflate la nivelul
feţei, prin a căror punere în mişcare lăsăm să se vadă, ori încercăm să
ascundem ceea ce gândim ori simţim, alcătuiesc ceea ce denumim prin
mimică. Nici unul dintre elementele alcătuitoare ale comportamentului
nonverbal nu întruneşte caracterul de universalitate la nivel de
semnificaţii conţinute, aşa cum se întâmplă cu mimica.
Mark Knapp şi Judith Hall (autori ai seriei Nonverbal
Communication in Human Interaction) au ajuns la concluzia că,
probabil mai mult decât oricare altă parte a corpului, faţa poate exprima
cel mai bine nonverbalul. Prin intermediul expresiilor faciale, ne putem
comunica personalitatea, putem deschide şi închide canalele de
comunicare, completa sau califica alt comportament nonverbal şi,
probabil, mai mult decât orice altceva, ne putem comunica starea
emoţională.
Mulţi lingvişti sunt de părere că limbajul nostru verbal a evoluat
dintr-un sistem non-lingvistic de comunicare care a fost moştenit din
trecutul nostru, din statutul de primate. Dacă acesată aserţiune este
reală, atunci ei ar trebui să se aştepte ca unele forme ale
comportamentului nonverbal să fie aceleaşi în cadrul culturilor.
Evidenţa curentă sugerează că anumite expresii faciale ale emoţiei,
numite dispoziţii sunt universale. Paul Ekman afirmă că oamenii pot
exprima mai mult de 10.000 de expresii faciale şi că, 2.000 până la
3.000 dintre acestea au legătură cu emoţiile. Ekman este precaut atunci
când subliniază faptul că, prin studiul feţelor, noi nu putem spune ce
gândesc oamenii, ci doar ceea ce simt aceştia.
Efectuarea numeroaselor studii şi cercetări l-au condus pe
Ekman la necesitatea de a descoperi dacă anumite elemente ale
comportamentului facial sunt universale sau au un caracter specific. El
şi colegii săi erau de părere că anumite mişcări ale feţei sunt probabil
universale în exprimarea surprizei, a fricii, furiei, dezgustului, fericirii şi
tristeţii. Ei au argumentat în continuare că, în timp ce oamenii din
culturi divergente pot exprima în mod similar emoţiile, ceea ce
stimulează emoţia şi intensitatea cu care este exprimată aceasta este,
probabil, cultura de apartenenţă. Altfel spus, deşi germanii şi japonezii
pot exprima teama, surpriza, furia, fericirea şi dezgustul în termeni de
expresii faciale similare, ce „smulge” teama în germani poate fi diferit
de ceea ce smulge teama din japonezi. Mai mult, culturile pot diferi în
ceea ce priveşte modul în care îşi gestionează şi îşi regularizează
expresiile faciale de emoţie, mai ales în prezenţa altora.
Deşi studiile lui Ekman demonstrează că expresiile faciale ale
emoţiilor primare sunt universale, alte informaţii precum
individualismul şi colectivismul joacă un rol esenţial în exprimarea
emoţiilor.

Reglatorii
Reglatorii non verbali sunt acele comportamente şi acţiuni care
guvernează, direcţionează şi/sau conduc conversaţia. Pe parcursul
conversaţiilor, în Statele Unite de exemplu, contactul direct prin
intermediul privirii şi răspunsul afirmativ prin mişcarea specifică a
capului, comunică, în mod tipic înţelegerea (acordul) sau ceea ce
interlocutorul înţelege că s-a comunicat. Chiar gradul de apropiere
fizică, pe durata unei conversaţii, este un semnal care poate atenţiona
interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea.
Regulile pentru contactul direct sau distanţa în timpul
conversaţiei variază considerabil, la nivel de cuturi specifice unei ţări
sau alteia.

Adaptatorii sunt acţiuni kinezice care satisfac necesităţi de ordin


psihologic sau fiziologic. Scărpinarea unei mâncărimi satisface o
necesitate de ordin fiziologic, pe câtă vreme gestul de a bate (ritmic,
eventual) pe bancă cu pixul, în timp ce aşteptaţi ca profesorul să
delibereze într-un examen final, satisface o nevoie psihologică.
Importanţa adaptatorilor nu este foarte ridicată, de aceea nici studiile
asupra lor nu sunt numeroase; în cea mai mare parte, adaptatorii nu
sunt studiaţi (învăţaţi) pentru că, probabil nu variază foarte mult în
cadrul culturilor.

Oculezica (contactul vizual)


Oculezica poate fi definită drept comportamentul privirii.
În timpul interacţiunilor sociale, oamenii se privesc în ochi, în
mod repetat, dar contactul vizual mai prelungit are loc atunci când îl
ascultăm pe cel ce vorbeşte, menţinându-ne privirea în medie de trei
până la zece secunde; faptul de a prelungi contactul vizual conduce la
instalarea disconfortului celui care vorbeşte. Durata contactului vizual
este reglată de reguli bine definite, specifice unor zone culturale largi.
La om, lipsa contactului vizual creează sentimentul lipsei de
interacţiune, al comunicării insuficiente. Orientarea şi focalizarea
privirii dau informaţii despre gradul de apropiere resimţit de
interlocutor; acesta poate aborda privirea oficială, rezervată şi
respectuoasă, de anturaj, între prieteni, colegi, persoane apropiate, sau
intimă, erotică.
În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea (“eye-contact”) oferă
un feedback important despre reacţiile celui din faţa noastră, iar modul
în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de
aprobare, acceptare, încredere. Chiar şi a simplul fapt de a privi sau de a
nu privi pe cineva poartă o semnificaţie: privind pe cineva confirmăm
că îi recunoaştem (şi eventual îi acceptăm) prezenţa, iar interceptarea
privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. În cazul unui discurs
având un număr mai mare de auditori, privirea va fi îndreptată, ritmic,
cu menţinerea ei timp de 1-3 secunde pe fiecare persoană. Concentrarea
privirii pe una-două persoane din acel auditoriu, şi automat ignorarea
stabilirii unui contact vizual şi cu ceilalţi prezenţi, ar putea crea,
acestora din urmă, exact sentimentul că sunt ignoraţi, chiar dacă
intenţia vorbitorului nu a fost aceasta.

Olfactica (semnalele olfactive)


Olfactica se referă la simţul omului asupra mirosului, simţ care
îndeplineşte o funcţie biologică de mare însemnătate. Probabil cel mai
puţin înţeleasă, şi totodată cea mai fascinantă dintre toate senzaţiile
umane este olfactica, adică simţul mirosului.
Cercetările efectuate asupra simţului olfactiv, ca şi al rolului pe
care îl îndeplinesc mirosurile – în general – în viaţa socială prezintă
anumite dificultăţi, întrucât rămân neelucidate o serie de necunoscute,
precum, ce semnifică exact expresii de genul: miros înţepător, miros
neplăcut, miros acru (înnăcrit) sau miros dulceag, miros proaspăt etc.
Un obstacol în realizarea unei clasificări a mirosurilor îl reprezintă
modurile diferite în care percep indivizii umani aceste mirosuri.
Deosebirile între clasele sociale, respectiv cele bazate pe miros
reprezintă produsul cultural parental, al educaţiei, al religiei, şi al
presiunii sociale din partea semenilor. Mai mult, aceste distincţii susţin
barierele sociale dintre grupuri şi chiar justifică persecutarea de către
grupul dominant a grupurilor subordonate. În Evul Mediu, oamenii
bogaţi cumpărau parfumuri pentru a diminua (acoperi) mirosurile
claselor inferioare.
Boyd Gibbons, (în lucrarea sa din 1986, intitulată The Intimate
Sense of Smell ), afirmă că în timpul celor două războaie mondiale,
soldaţii germani şi cei englezi pretindeau că pot identifica duşmanul cu
ajutorul mirosului; „pretenţii” similare au mai fost relatate şi cu prilejul
altor războaie importante, asupra cărora nu vom stărui, din motive de
spaţiu şi nu numai…
Într-o altă perioadă din istoria omenirii s-a vehiculat intens ideea
că „negrii ar avea un miros puternic şi dezagreabil”.
Deşi probabil că este cel mai puţin studiat dintre toate simţurile,
sociologii au descoperit că senzaţia olfactivă are o potenţială influenţă
asupra interacţiunii sociale. Potrivit statisticilor de specialitate, un
procent semnificativ de adulţi sunt conştienţi şi influenţaţi de mirosuri,
în mediul lor. Accentuarea mirosului este adesea motivată de rolul
central pe care îl are olfactica în menţinerea relaţiilor sociale.

Haptica
Haptica, sau comunicarea tactilă se referă la folosirea atingerii.
Mark Knapp este de părere că atingerea ar putea fi cea mai primitivă
formă de comunicare. Comunicarea haptică variază foarte mult de la o
cultură la alta, iar numărul şi tipurile de atingeri variază în raport cu
vârsta, sexul, situaţia şi relaţia persoanelor implicate. Eduard Hall face
distincţie între culturile de contact, şi cele de noncontact. Culturile de
contact sunt acelea care tind să susţină (încurajeze) atingerea şi se
angajează în atingere mult mai frecvent decât culturile de contact-
moderat sau culturile de noncontact, în care atingerea apare mai puţin
frecvent şi este, în general, descurajată. Multe dintre culturile
americane sudice şi centrale sunt considerate ţări de contact, aşa cum
sunt culturile multor ţări sudice europene. Statele Unite sunt
considerate ca având o cultură de contact-moderat, în timp ce multe ţări
asistice sunt considerate ca având culturi de non-contact.
Datorită faptului că suntem adesea sfătuiţi să nu-i atingem pe
alţii, unii oameni dezvoltă evitarea atingerii. Astfel de oameni se simt
neconfortabil în situaţii care cer (solicită) atingerea, evitând-o pe cât
posibil. Studiile efectuate de Beth Castel pe populaţii din America,
Japonia, Puerto Rico şi Korea, l-au condus la concluzia că japonezii şi
americanii permit femeilor să atingă o altă femeie, dar bărbaţii nu
trebuie să se atingă între ei, pe când la coreeni şi la puertoricani situaţia
se prezintă exact invers.
Oamenii din Nordul Italiei au câteva inhibiţii în legătură cu
spaţiul personal şi atingerea, iar indienii din partea de Est au formă de
expresivitate aparte în privinţa atingerii. Faptul de a atinge piciorul unei
persoane mai vârstnice este un semn de respect; indienii îşi
demonstrează înrederea faţă de o persoană prin gestul de strângere
viguroasă a mâinii, pe durata unei conversaţii sau în timpul unei
activităţi religioase. Când un preot hindus îşi dă binecuvântarea la
adunările religioase, el atinge delicat cu palmele sale mâinile deschise
ale celor prezenţi.
Şi arabii saudiţi tind să acorde o mare valoare atingerii. Oamenii
de afaceri saudiţi îşi strâng adesea mâinile, ca semn de încredere, o
formă de comportament haptic pe care americanii o interpretează
adesea greşit. Totuşi, femeile saudite nu sunt niciodată atinse în public.
Ca şi proxemica, natura atingerii este adesea mediată de mai
multe culturi. Relaţia dintre interactanţi, locul şi durata atingerii,
presiunea şi relativitatea atingerii, mediul în care aceasta apare (public
sau privat), precum şi dacă atingerea este intenţională sau pur
accidentală influenţează atingerea în cadrul culturilor.

CAPITOLUL al 4-lea. Alte forme de transmitere a


conţinuturilor
nonverbale.
Artefactele
Proxemica
Cronemica
Artefactele
„Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică
apartenenţa persoanei la genul biologic (bărbat/femeie), la o clasă de
vârstă (tânăr/matur/bătrân), la o categorie socio-economică
(ţăran/orăşean; patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot
etc.). Este imposibil să fii îmbrăcat şi să nu transmiţi celorlalţi ipso
facto cine eşti şi cum percepi tu lumea.” (Septimiu Chelcea, 2005, 52).
Adeseori putem identifica tipul de cultură căreia îi aparţine o
persoană după înfăţişarea sa fizică şi după modul cum este îmbrăcată.
Comunicarea cu altă persoană este precedată de observarea vizuală a
apariţiei sale fizice. Mai mult, în majoritatea culturilor, oamenii
manipulează în mod conştient apariţia lor fizică pentru a-şi comunica
identitatea; de asemenea, cele mai multe culturi au reguli stricte privind
modul în care membrii săi se vor prezenta. Nerespectarea
„prevederilor” unei culturi asupra modului în care cetăţenii se prezintă
este un fapt ce poate genera sancţiuni severe.
În aproape toate culturile bărbaţii şi femeile se îmbracă diferit,
iar diferenţele încep încă de la naştere. În Statele Unite, de exemplu,
nou-născuţii băieţi sunt îmbrăcaţi, în mod tradiţional în albastru, iar
fetiţele în roz. În cultura masai din Kenya, distincţia dintre tinerele fete
şi femei este făcută cunoscută prin artefactele corporale. Femeile masai
poartă coliere specifice şi cercei, pentru a desemna statutul lor marital.
Pentru o femeie măritată, faptul de a fi văzută fără cercei poate atrage
asprimea pedepsei fizice din partea bărbatului ei. Bărbaţii masai poartă
cercei şi inele de braţ, care le desemnează statusul social. Tot purtarea
unui anumit cercel deosebeşte bărbatul mai în vârstă de cel luptător. În
fine, alte ornamente corporale transmit dacă un masai (bărbat sau
femeie) a fost circumscris.
În majoritatea culturilor islamice, femeile musulmane sunt
adesea uşor de recunoscut prin eşarfele purtate pe cap sau prin turbane,
care reprezintă simboluri importante ale credinţei religioase printre
musulmani. Smucker apreciază că eşarfele sunt adesea percepute de
occidentali ca un semn al subjugării femeilor de către bărbaţi. În Turcia,
totuşi, multe femei tinere musulmane cred că, mai curând decât a
reprezenta un simbol al servituţii faţă de bărbaţi, eşarfa purtată pe cap
sau voalul serveşte drept formă de protecţie împotriva privirilor
îndrăzneţe ale bărbaţilor şi ca un simbol al credinţei faţă de Dumnezeu,
iar nu neapărat faţă de soţii sau taţii lor.
Potrivit lui Phillip Harris şi Robert Moran (în lucrarea lor din
anul 1991, Managing Cultural Differences), stipulează ideea că în multe
culturi din Estul Mijlociu, precum Arabia Saudită, legea islamică
decretează că îmbrăcămintea femeilor trebuie să fie conservatoare, iar
podoaba capilară a acestora trebuie să fie acoperită în public. Mai mult,
ele trebuie să evite machiajul în prezenţa bărbatului saudit. Ideea care
susţine acest fapt este aceea de a evita trezirea instinctului sexual al
bărbatului. Bărbaţii saudiţi pot purta fie cămaşa tradiţională saudită, fie
costumul occidental, dar nu au voie să poarte pantaloni scurţi, şi nici
cămăşi descheiate. De asemenea, este interzisă purtarea părului lung de
către bărbaţi.
În Japonia, kimono-ul – o robă lungă cu mâneci largi şi lungi –
este îmbrăcămintea tradiţională atât a bărbaţilor, cât şi a femeilor; este
purtată cu o centură lată sau obi ca articol exterior de îmbrăcăminte.
Design-ul specific al kimono-ului variază în raport cu vârsta, cu sexul,
cu starea civilă, cu perioada anului şi ocazia la care este purtat.

Cronemica
Cronemica se referă la canalul nonverbal al timpului. Edward T.
Hall (1988, 142) vorbeşte de diferenţa care trebuie făcută între timpul
monocronic şi timpul policronic, în funcţie de aceste două forme
temporale fiind orientate toate culturile. Timpul monocronic este
interpretat ca fiind liniar, tangibil şi divizibil în părţi din ce în ce mai
mici şi mai precise (ani,luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde,
sutimi şi miimi de secundă). Timpul policronic se caracterizează prin
efectuarea simultană a mai multor activităţi şi printr-o implicare mai
puternică a oamenilor în aceste activităţi.
Primul sistem pentru organizarea timpului, în aproape toate
culturile, este calendarul; acesta dă oamenilor posibilitatea de a
controla timpul. Tot calendarele sunt cele care dau posibilitatea
menţinerii legăturii dintre om şi universul cosmic, ori a omului cu
supranaturalul. Potrivit lui L.E.Doggett (specialist în probleme de
oganizare a calendarelor), în multe culturi, calendarele sunt considerate
aproape sacre şi servesc drept sursă a ordinii sociale şi a identităţii
culturale. Din multe puncte de vedere, calendarele dictează modelele de
comunicare umană. Când oamenii muncesc, lucrează, mănâncă,
celebrează, urmează o formă instruire (educaţie), se odihnesc, poartă
războaie etc., etc., totul se desfăşoară în funcţie de cursul timpului,
prescris de calendar. De exemplu, se crede despre căsătorii că sunt de
succes, în funcţie de numărul de ani pe care cuplurile l-au parcurs în
această formă. În cele mai multe culturi, vârsta unei persoane, care este
măsurată prin calendar, reprezintă primul criteriu pentru privilegiile
sociale şi culturale, ca şi pentru responsabilităţile acelei persoane.
L.E. Doggett apreciază că există aproximativ patruzeci de
calendare utilizate în întreaga lume, în zilele noastre; cele mai multe
dintre aceste calendare sunt realizate pe baze astronomice. Ciclul
primar astronomic include ziua, luna, anul: zilele sunt definite de
rotaţia pământului în jurul propriei axei; lunile se bazează pe mişcarea
de revoluţie a lunii în jurul pământului; anul se bazează pe mişcarea de
revoluţie a pământului în jurul soarelui.
În opinia lui Edward Hall, semnificaţia perceperii timpului este
diferită în cadrul culturilor. Bunăoară, în S.U.A. timpul este tangibil
(concret, perceptibil); pentru americani timpul poate fi cumpărat,
vândut, salvat, cheltuit, pierdut, măsurat, decis, risipit. De asemenea,
americanii sunt orientaţi spre viitor, în sensul că totul este planificat cu
stricteţe, tot ce se aşteaptă sau se doreşte a se întâmpla. Dimpotrivă,
pentru mulţi dintre arabi, o persoană care încearcă să privească în viitor
este considerată fie nonreligioasă, fie nebună. În mintea arabilor,
predomină ideea că Dumnezeu şi numai el poate decreta ce se va
întâmpla şi ce nu. O altă constatare a lui Edward Hall se referă la faptul
că durata este o componentă importantă pentru modul în care cineva
percepe timpul, durata acestuia fiind ceea ce se întâmplă între două
puncte. În fine, timpul este o secvenţă de evenimente care diferă pentru
fiecare set de circumstanţe.

Proxemica
Proxemica se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului, incluzând
teritoriul şi spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic
fizic, iar spaţiul personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit
uneori ca un „balon” de spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în
activităţile lor de zi cu zi. În culturile având o densitate a populaţiei
ridicată, spaţiul şi teritoriul personal sunt amplu valorificate. Privarea
de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai degrabă de ordin
psihologic, decât una de natură fiziologică. Pe străzile din Calcutta,
India, mersul pe jos nu înseamnă altceva decât izbirea de ceilalţi
trecători, iar acest fapt este unul cât se poate de obişnuit şi…aşteptat,
totodată.
Factorii socio-economici pot afecta, de asemenea, percepţia
culturală asupra spaţiului. Îngrămădirea în spaţiul casnic insuficient
este un lucru comun, în mare parte din Sri Lanka.
Este neîndoielnic faptul că, un rol decisiv asupra modului în care
sunt menţinute distanţele în timpul comunicării îl are cultura. Desigur
că mai există şi alte variabile decât cele culturale, care pot afecta
distanţele proxemice, aşa cum sunt vârsta şi sexul interlocutorilor,
natura relaţiei acestora, mediul şi etnia. Câteva studii au arătat că în
cele mai multe culturi nevoia de spaţiu personal creşte odată cu vârsta.
În plus, utilizarea spaţiului influenţată de sex pare să difere semnificativ
în funcţie de cultura căreia îi aparţin participanţii la procesul de
comunicare.
CAPITOLUL al 5-lea. Elemente de paralimbaj
Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a
semnificaţiilor

Paralimbajul se referă la calităţile vocale care însoţesc de


obicei vorbirea. Knapp şi Hall clasifică paralimbajul în două mari
categorii: calităţile vocii şi vocalizările. Calităţile paralingvistice ale
limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea şi rezonanţa
vocală. Vocalizările paralingvistice includ râsul, plânsul, suspinul,
regurgitatul, înghiţitul, sforăitul, sughiţul etc. Alte vocalizări
paralingvistice sunt intensitatea şi noninfluenţele, de tipul „hm”, „ah” şi
„uh”.
Şi liniştea este considerată ca făcând parte din paralimbaj.
Adeseori, calităţile paralingvistice, vocalizările şi noninfluenţele
dezvăluie statutul emoţional al vorbitorului şi/sau vivacitatea sa.
Persoanele care audiază pot discerne atunci când vorbitorii sunt nervoşi
sau încrezători prin simpla ascultare a tonului vocii lor, a ritmului
acesteia, a liniştii din ea, precum şi din numărul noninfluenţelor.
Bunăoară, părinţii detectează adesea starea de decepţie a copilului nu
atât din cuvintele rostite de acesta, cât din modul în care copilul îşi
expune „problema”. Prin intermediul paralimbajului, putem spune dacă
vorbitorii sunt sinceri, cinici ori sarcastici. Mai mult, originea geografică
a unei persoane poate fi strâns determinată de paralimbajul său.
În toate limbile vorbite, sunetele sunt purtate prin vocale,
fiind imposibilă rostirea cuvintelor fără acestea. Consoanele, pe de altă
parte, funcţionează pentru a stopa şi porni sunetul. Lingvistul Peter
Ladefoged a observat că, deşi probabil există în jur de nouă sute de
consoane şi două sute de vocale în toate limbile lumii, cele mai multe
limbi vorbite tind să folosească doar cinci sunete vocale. De fapt, una
din cinci limbi foloseşte aceleaşi sunete vocale aşa cum sunt ele utilizate
în spaniolă şi engleză – a, e, i, o şi u – deşi există variaţii privind
pronunţarea lor. Acelaşi autor subliniază că, deşi există mii de sunete de
vorbire, pe care orice individ uman le poate rosti, doar câteva sute de
sunete au fost observate printre vorbitorii limbilor lumii. În medie, sunt
folosite vreo patruzeci de sunete, şi toţi copiii lumii sunt capabili de a le
emite pe toate; toţi copiii, de pretutindeni, produc aceleaşi sunete în
faza de sugari (de până la un an). Deşi micuţii nu au învăţat încă limba
specifică a culturii lor şi nu pot încă pronunţa nici măcar un singur
cuvânt din respectiva limbă, ei au un „limbaj comun”, practicând
sunetele tuturor limbilor umane.
Faptul că toţi copiii produc un mic subset de tipuri de
silabe care se regăseşte în toate limbile lumii, evidenţiază faptul că
limbajul uman nu a fost inventat de oameni, ci mai degrabă a evoluat.
Unele limbi, numite tonale, se bazează pe tonuri
vocalizate pentru a comunica semnificaţii. În aceste limbi, ridicarea sau
coborârea tonului schimbă înţelesul cuvântului.
Vorbitorii englezi îşi pot comunica furia sau tristeţea
modificându-şi intensitatea vocii. Fără o inflexiune adecvată,
semnificaţia propoziţiei unui vorbitor englez poate fi interpretată
eronat.
Aşa cum se întâmplă şi cu alte forme de comunicare, unele
scheme sunt dobândite prin învăţare şi variază de la o cultură la alta. De
exemplu, cei din Coreea de Sud sunt învăţaţi să evite vorbitul şi râsul
zgomotos în orice situaţia, atare comportament fiind văzut ca primitiv şi
neproductiv odată ce tinde a atrage atenţia. De aceea mulţi coreeni, în
special femei îşi acoperă gura atunci când râd.
În studiul lor asupra paralimbajului (a se vedea: Beyond
personality impressions: Effects of physical and vocal attractiveness
on false consensus, social comparison, affiliation, and assumed and
perceived similarity. Journal of Personality, 61(3), 411-437),
Zuckerman şi Miyake introduc ideea stereotipului atractivităţii vocale.
Ei consideră că, rolul pe care îl are atractivitatea fizică a unei persoane
este asemănător cu cel pe care îl are un timbru vocal plăcut. Rezultatele
studiului lor au evidenţiat faptul că vocile atractive sunt cele relativ bine
„sonorizate”, rezonante şi articulate. Vocile neatractive sunt cele
stridente (chiţăitoare), nazale, monotone şi cele lipsite de intensitate.
Parte a canalului paralingvistic, tăcerea înseamnă lipsa
comunicării verbale sau absenţa sunetului. Din nou, cercetările
efectuate indică importanţa culturii în semnificaţiile şi utilizarea
stilului. Din compararea modurilor în care este utilizată tăcerea printre
japonezi şi americani, a rezultat că, în S.U.A. tăcerea este definită prin
pauză, spaţiu gol, sau lipsa comunicării verbale, autorii studiului
(Hasegawa şi Gudykunst) apreciind că tăcerea nu face parte din rutina
comunicaţională (zilnică) a americanilor. Cei doi specialişti
argumentează că deşi tăcerea este acceptabilă în relaţiile cu persoane
apropiate, atunci când întâlnesc persoane străine, americanii
„gestionează” tăcerea cu foarte mare zgârcenie, găsind-o chiar stângace
şi total nepotrivită. În Japonia tăcerea semnifică spaţiul sau pauza în
timpul comunicării verbale, iar japonezii acordă o importanţă deosebită
tăcerii, pauzele sau tăcerea fiind interpretate cu mare atenţie. Stilistic,
japonezii sunt învăţaţi să fie indirecţi şi oarecum ambigui în menţinerea
armoniei; de aceea, tăcerea poate fi utilizată pentru a evita stilul direct,
tranşant, nihilist, dur.
O altă concluzie la care a ajuns un specialist în comunicarea prin
intermediul paralimbajului, Charles Braithwaite, este aceea că tăcerea
reprezintă o componentă nonverbală centrală în vorbirea oricărei
comunităţi. El este de părere că anumite funcţii comunicative ale tăcerii
pot fi universale şi nu variază de la o cultură la alta. În susţinerea
afirmaţiilor sale, Charles Braithwaite argumentează că, printre nativii
grupurilor americane, japoneze, japonez-americane din Hawaii şi
oamenii din mediul rural al Appalachiei, utilizarea tăcerii ca act
comunicativ este asociată cu comunicarea situaţiilor în care există o
distribuţie cunoscută şi inegală de putere printre interlocutori. Cu alte
cuvinte, când interlocutorii îşi recunosc în mod conştient diferenţa de
statut, ei utilizează în mod conştient tăcerea.

CAPITOLUL al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare


Bariere în comunicare
Tipuri de ascultare

Bariere în comunicare
Prin definiţie, în cadrul general al comunicării, ideea de „bariere
în comunicare” include orice element de natură a obstrucţiona
desfăşurarea adecvată a comunicării, contribuind la diminuarea
gradului de fidelitate, acurateţe şi eficienţă a transferului de mesaj.
Principalele bariere în calea comunicării sunt reprezentate
diferenţa de percepţie, concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de
cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de exprimare, emoţiile şi
personalitatea.
1) Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care privim
(percepem) lumea. Prin mod de a percepe lumea trebuie să înţelegem
experienţele noastre anterioare. Persoane de diferite vârste,
naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente vor avea
alte percepţii şi tot diferite le lor fi interpretările date diferitelor situaţii.
2) Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care vedem ceea ce
dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând recunoaşterea
şi acceptarea realităţii.
3) Stereotipurile reprezintă situaţiile în care tratăm diferite
persoane ca şi când ar fi una singură: „o generalizare despre un grup de
oameni care distinge aceşti oameni de alţii” (Myers, 1990,332) sau
„tendinţa de a alătura atribute cuiva singur în baza unei categorii în care
această persoană a fost plasată” (Hellriegel, Slocum, Woodman, 1992,
119). Un bun exemplu îl constituie, în acest sens, modul în care suntem
adeseori etichetaţi de ţările civilizate, noi românii, mulţumită
„ambasadorilor” noştri care-şi duc pe acolo existenţa, într-un mod nu
tocmai ortodox.
4) Lipsa de cunoaştere – resimţim acut povara dificultăţii de a
comunica eficient cu o persoană având o educaţie diferită de a noastră,
ori ale cărei cunoştinţe în legătură cu o anumită temă de discuţie sunt
mult mai reduse decât cele pe care le avem noi.
5) Lipsa de interes – una din cele mai însemnate bariere în calea
comunicării este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul
receptat. În astfel de cazuri, de dorit este ca emiţătorul să (re) formuleze
mesajul de aşa manieră încât acesta să intre în sfera de interese şi
preocupări ale receptorului.
6) Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul
întâmpină dificultăţi în a-şi găsi cuvintele potrivite pentru exprimarea
ideilor pe care doreşte să le transmită. Lipsa de încredere în propriile
posibilităţi, vocabularul sărăcăcios, starea de emotivitate sunt factori
care pot conduce la devierea sensului mesajului.
7) Personalităţile celor doi actori, emiţătorul şi receptorul, care
intervin în procesul comunicării au un rol extrem de important în
desfăşurarea actului de comunicare. Este necesară adaptarea factorilor
de personalitate dintr-o perspectivă multiplă: „temperarea”
temperamentului, corelarea limbajului cu posibilităţile de interpretare
ale interlocutorului, starea de spirit (dispoziţia) în care se află
interlocutorul este, de asemenea, o variabilă importantă de care trebuie
să se ţină seama atunci când se formulează un mesaj.
Ion Haineş propune următoarea clasificare a barierelor de
comunicare (1998, 23-25):
• bariere de limbaj: dificultăţi de exprimare, expresii şi cuvinte
confuze;
• bariere de mediu, având ca suport explicativ poziţia emitentului
sau a receptorului: imaginea despre celălalt dublată uneori de
existenţa ideilor preconcepute, sentimentele persoanelor aflate în
procesul comunicării, o percepţie inadecvată a subiectului supus
discuţiei;
• bariere de concepţie: presupunerile, neatenţia şi lipsa de interes
la receptare, enunţarea incorectă a mesajului, concluziile eronate.
 Acestei proxime clasificări, îi urmează cea care menţionează:
 bariere fizice: distanţă şi spaţiu;
 bariere sociale: concepte diferite despre viaţă;
 bariere gnoseologice: lipsa experienţei, a cunoştinţelor;
 bariere socio-psihologice: obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi.
 În fine, să mai menţionăm şi gruparea:
 bariere geografice: distanţa în spaţiu;
 bariere istorice: distanţa în timp;
 bariere statalo-politice: regimuri politice diferite;
 bariere economice: lipsa mijloacelor financiare;
 bariere tehnice: lipsa tehnicii;
 bariere lingvistice: necunoaşterea ori slaba cunoaştere a
limbilor
 străine;
 bariere psihologice: percepţie, memorie, convingeri;
 bariere de rezonanţă: mesajul nu răspunde nevoilor
individului.
 „Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în
comunicare, Torrington şi Hall (1991, p.42) ne oferă un util
tabel în care identifică cinci astfel de bariere: bariere în
trimiterea mesajului, bariere în receptarea acestuia, bariere
ale înţelegerii, bariere ale acceptării şi bariere ale acţiunii.
• barierele în trimiterea mesajului apar, în concepţia celor doi
autori, doar la nivelul emiţătorului; ele sunt concretizate în
transmiterea unor mesaje neconştientizate ca atare, în
existenţa unor informaţii inadecvate în conţinutul mesajului şi
în prejudecăţi în ceea ce priveşte mesajul sau în ceea ce-l
priveşte pe receptor;
• barierele la nivelul receptării aparţin în egală măsură celui care
primeşte mesajul, şi mediului: în primul caz avem de-a face cu
nevoi, anxietăţi, credinţe, valori, atitudini, opinii, expectaţii,
prejudecăţi, nivelul de atenţie oferit stimulului, iar în cel de-al
doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenţi în mediu;
• barierele de înţelegere se situează atât la nivelul emiţătorului
(semantică şi jargon, abilităţi de comunicare, durata
comunicării şi canalul acesteia), cât şi la nivelul receptorului
(probleme semantice, concentrarea, abilităţile de ascultare,
cunoştinţe despre mesaj, prejudecăţi, receptivitatea la ideile
noi). După cum putem lesne să observăm, în ceea ce priveşte
relevanţa didactică a demersului, aceasta trebuie să se
constituie într-o viziune sistemică, deoarece barierele întâlnite
la ambii comunicatori se află într-un echilibru al
complementarităţii şi trebuie, deci, să fie dezvoltate modalităţi
de soluţionare conjugate;
• barierele acceptării sunt singurele văzute de cei doi autori ca
acţionând la nivelul tuturor indicatorilor implicaţi (emiţător,
receptor şi mediu); astfel, dacă la nivelul emiţătorului acestea
sunt definite de caracteristicile personale, comportamente,
atitudini şi opinii, credinţe şi valori, la nivelul receptorului sunt
atitudinile, opiniile şi prejudecăţile, credinţele şi valorile,
receptivitatea la idei noi, structura de referinţă folosită,
caracteristicile personale. În sfârşit, la nivelul mediului avem
interpersonal, „ciocnirile” emoţionale, diferenţele de status,
referenţialul grupului, experienţe anterioare în intercaţiuni
similare;
• barierele acţiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul
emiţătorului (unde regăsim memoria şi nivelul acceptării), cât
şi la cel al receptorului (memoria şi atenţia, nivelul de
acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor,
comportamentului etc., caracteristicile personale).” (I.
Pânişoară, 2004, 100).

Tipuri de ascultare
Omul învaţă trei ani să vorbească şi o viaţă întreagă să asculte.
André Malraux

Când oamenii se gândesc la comunicare, se concentrează pe


abilitatea de a trimite mesaje. Faptul de a fi un bun comunicator nu se
limitează însă la calităţile de vorbitor, ci le presupune, în egală măsură,
şi pe acelea de bun ascultător.Ascultarea este o tehnică ce trebuie
dezvoltată, îmbunătăţită, tocmai datorită aportului procentual însemnat
la procesul de comunicare: jumătate din comunicare este ascultare.
A fi un bun ascultător înseamnă a acorda atenţie tuturor
elementelor indicatoare (ajutătoare în decodificarea mesajelor)
transmise de emiţător: intonaţia, durata de desfăşurare a mesajului,
emoţia şi comportamentul nonverbal. O greşeală fundamentală pe care
o face majoritatea ascultătorilor este aceea de a începe să se gândească
la o replică înainte de a asimila, în întregimea lui, mesajul adresat.
Chiar dacă rolul său este unul important, nu doar analizatorul auditiv
este singurul responsabil de receptarea mesajului; mecanismele
cognitive sunt cele care determină ca informaţia „preluată” pe cale
auditivă să capete semnificaţie pentru noi. De aceea, a crede că putem
să ascultăm, să interpretăm şi în acelaşi timp să fim preocupaţi de a-i
da interlocutorului replica eficientă, într-un interval de timp imposibil
de scurt, şi asta înainte de a-i fi ascultat integral mesajul, este o gravă
eroare. Există câteva elemente prin care îi putem da interlocutorului
sentimentul că este ascultat şi înţeles. Este vorba, în primul rând, de
momentul şi de conţinutul informaţional al replicii date: dacă aceasta
include aspecte care au legătură directă (sau au un caracter eventual
completiv) cu ceea ce a transmis emiţătorul, atare fapt va fi de natură,
pe de o parte a-i permite vorbitorului să adauge noi factori descpriptivi
mesajului său, iar pe de altă parte, îi va da încrederea că este înţeles cu
adevărat. Parafrazarea celor spuse, cu scopul clarificării anumitor
puncte, precum şi formularea unor întrebări legate de ceea ce a fost
spus sunt, de asemenea, tehnici care stau la baza unei bune ascultări.
Principalele forme (tipuri de) ascultare sunt:
a) ascultarea flotantă este comparabilă cu situaţia lecturii de
tipul scanării: este ca atunci când, într-o mulţime de conversaţii
simultane şi diferite, la care participăm sau nu în chip direct, putem
auzi numele persoanei care ne interesează sau alte cuvinte specifice;
b) ascultarea participativă asemănătoare cu lectura superficială:
este ca atunci când participăm la conversaţie fiind, în acelaşi timp, cu
gândul în altă parte;
c) ascultarea pasivă este acea formă a ascultării care lasă în grija
celuilalt găsirea ideilor. Tăcerea, adică a nu spune şi a nu face nimic, ne
poate conduce spre piste false, generând presupuneri ce pot fi eronate,
şi de aici la acceptarea tacită a unor situaţii sau stări de fapt.
Presupunerile şi acceptarea unor stări de fapt favorizează, în chip
nefericit, evoluţiile ulterioare şi modificările care pot apărea. Ascultarea
„în tăcere” poate fi susţinută, în mod ingenios, prin următoarele reacţii,
în ceea ce priveşte gradul de atenţie:
– contactul vizual (aprobarea din priviri);
– gestica (a da aprobator din cap, alte mişcări discrete ale capului,
modificări ale posturii etc.);
– mimica;
- exclamaţii de tipul: „Aha!”, „Da,da!”, „Hm”, „Da?”, etc.
d) ascultarea activă, (forma superioară a ascultării) este
ascultarea cu un scop. Această formă reprezintă mai mult decât simpla
auzire care este, după cum ştim, acţiunea de a percepe sunetul.
Ascultarea activă trece dincolo de simpla înregistrare a sunetului din
mediul înconjurător, ea implicând, pe lângă simpla receptare şi
interpretarea stimulilor auditivi, şi acordarea (atribuirea) unei anumite
semnificaţii acelui sunet.
Utilizarea unor metode de ascultare poate ajuta la minimalizarea
sau chair la evitarea unui conflict inutil, poate aduce claritate şi
înţelegere conversaţiilor şi interacţiunilor cu alţi oameni. Ascultarea
activă are loc atunci când ascultătorul aude mesaje variate, le înţelege
conţinutul şi apoi (le) verifică semnificaţia, oferind feed-back-ul
corespunzător.
Caracteristicile ascultătorului activ sunt:
- petrece mai mult timp ascultând decât vorbind;
- lasă vorbitorul să termine ceea ce are de spus;
- permite celeilalte persoane să termine ceea ce are de spus,
înainte de a răspunde;
- este permisiv cu interlocutorul, lăsându-l să vorbească fără a
domina conversaţia;
- formulează întrebări cu final deschis;
- se concentrează asupra a ceea ce se spune şi nu pe un anumit
răspuns adresat vorbitorului.
Blocaje în calea unei bune ascultări:
 compararea face comunicarea dificilă pentru că cel care ascultă e
preocupat să arate că este mai presus de celălalt, sau că a suferit
mai mult în viaţă etc. În timpul în care celălalt vorbeşte,
ascultătorul se poate gândi la lucruri de genul: „aş fi putut să
rezolv problema asta mai bine ca el” sau „eu am trecut prin
chestii mult mai grele” ş.a.m.d.;
 ghicirea scopurilor ascunse: uneori cel care ascultă nu este foarte
atent, fiind preocupat de „ghicirea scopurilor, ascunse” pe care le-
ar putea avea celălalt. Atenţia este astfel centrată pe intonaţia
celui care vorbeşte şi pe gesturile prin care „se trădează”;
 pregătirea replicii: atenţia ascultătorului este centrată pe replica
pe care el trebuie să o dea, prin urmare nu prea are timp să
asculte aşa cum ar trebui ceea ce spune interlocutorul său. Unele
persoane îşi construiesc în minte adevărate scenarii, gândindu-se
care e cea mai potrivită replică pentru ceea ce (ele) presupun că
va fi spus;
 filtrarea: nu asculţi tot ce spune interlocutorul, ci doar anumite
lucruri. De exemplu, poţi fi atent doar la starea afectivă a
celuilalt, ignorând ceea ce el spune de fapt;
 blamarea sau judecarea: folosirea etichetelor negative este un
lucru periculos, pentru că duce la diminuarea atenţiei atunci când
vine vorba de a asculta. Dacă ascultătorul îl consideră pe vorbitor
„prost”, va avea tendinţa să eticheteze ceea ce spune el drept o
„idioţenie”, şi nu-i va acorda atenţia cuvenită. O regulă foarte
importantă a ascultării eficiente este aceea că judecăţile trebuie
făcute doar atunci după ce vorbitorul va fi terminat de a-şi
expune mesajul;
 neatenţia sau visarea: ascultătorul este atent la o parte din
mesaj, după care începe să se gândească la întâmplări personale
de care îi amintesc cele auzite;
 identificarea: acest tip de blocaj se produce atunci când
ascultătorul preia ceea ce i se spune prin propria experienţă. Tot
ce aude îi aduce aminte de ceva ce i s-a întâmplat, a simţit sau a
păţit el;
 contrazicerea: în orice discuţie, protagoniştii sunt puşi în situaţia
de a dezbate şi de a argumenta anumite subiecte. Problemele se
ivesc atunci când ascultătorul este prea grăbit să aducă contra-
argumente, atenţia fiindu-i centrată pe găsirea punctelor slabe în
ceea ce spune vorbitorul. O variantă a acestui tip de blocaj este
distrugerea celuilalt, iar acest fapt implică folosirea de remarci
ironice şi aluzii incomode cu scopul de a desfiinţa punctul de
vedere al partenerului de dialog;
 dorinţa de a avea mereu dreptate: în acest caz, ascultătorul
recurge la orice mijloace (invenţii, critici, acuzaţii) pentru a
demonstra că are dreptate. El nu este aproape deloc receptiv la
critici şi corecţii, şi nu acceptă sugestii legate de schimbare.
Convingerile lui sunt inatacabile şi nu admite că ar putea greşi;
 divagarea de la subiect: implică schimbarea subiectului de către
ascultător, atunci când nu se simte confortabil, ori nu-i place
tema care se discută;
 concilierea exagerată: apare atunci când, din dorinţa de a fi
plăcut de toată lumea, ascultătorul este de acord cu orice şi cu
oricine.
 Atunci când ne angajăm în ascultarea activă, sau în orice altă
formă de comunicare este important să ţinem seama de faptul că
există multe comportamente nonverbale de ascultare şi de
comunicare.
 Ascultătorul activ are capacitatea de a reformula cu acurateţe în
propriul limbaj ceea ce se spune precum şi pe aceea de a urmări
şi înţelege semnele neverbale, limbajul corporal (contact vizual
potrivit, postura adecvată, gestică deschisă, încuviinţările). Un
bun ascultător priveşte atent, dă uşor din cap în semn de
aprobare şi zâmbeşte, mai ales în micile pauze. Când vrea să
vorbească, la sfârşitul unei propoziţii, întoarce uşor capul de la
cel care vorbeşte, face gesturi intermediare şi trage aer în piept.

Indicaţii de limbaj verbal


Întrebarea - invitaţia de a vorbi: Întrebările arată faptul că
interlocutorul este interesat de ceea ce se spune. Întrebările bune ajută
oamenii să se auto-exploreze, să îşi analizeze faptele şi sentimentele mai
în profunzime. Există două mari tipuri de întrebări: deschise şi închise.
Întrebările închise sunt cele la care răspunsul este de tipul "da" sau
"nu"; de multe ori, aceste tipuri de întrebări tind să se centreze mai
mult asupra faptelor în sine şi mai puţin asupra sentimentelor sau
dorinţelor celui ascultat. Ele dau discuţiei aerul unui interogatoriu.
Întrebările deschise, în schimb, oferă posibilitatea exprimării libere.
Există totuşi cazuri în care întrebările închise sunt binevenite: ajută la
începerea interviului; ajută la elaborarea unui punct în cadrul
interviului sau discuţiei; ajută la descoperirea tiparelor de gândire ale
clientului.

Încurajarea, parafrazarea, manifestarea empatiei şi


rezumarea
Încurajarea minimală şi parafrazarea ajută la adâncirea
conversaţiei, dându-i celuilalt sentimentul că este ascultat. Ambele
abilităţi se bazează pe focalizarea pe cuvintele-cheie. Încurajările
minimale verbale sunt cuvintele scurte care îl ajută pe vorbitor să
vorbească mai departe. O încurajare minimală poate fi în unele cazuri şi
tăcerea, atunci când celui ascultat i se oferă timpul necesar pentru a da
un răspuns.
Parafrazarea este un mod special de a acorda atenţie
vorbitorului, implicând capacitatea de a recomunica persoanei în cauză
ceea ce ea a spus anterior. Este vorba de oferirea unui feed-back asupra
a ceea ce s-a înţeles din ceea ce a spus el. Uneori e bine să cerem
confirmarea parafrazării, pentru a fi siguri că ceea ce s-a spus a fost
înţeles corect. Parafrazarea nu trebuie confundată cu interpretarea, care
implică perceperea situaţiei din punctul de vedere al ascultătorului;
uneori interpretarea poate fi corectă înainte ca totul să fie spus, dar este
preferabil să nu se facă decât atunci când s-au clarificat foarte bine
lucrurile.
Empatia se poate defini drept calitatea de a asculta şi înţelege
corect clientul, de a vedea lucrurile din punctul lui de vedere. Se
consideră că cea mai importantă abilitate pentru dezvoltarea înţelegerii
empatice o constituie reflectarea sentimentelor. Emoţia este o parte
importantă a relaţiei, chiar dacă nu este mereu conştientizată.
Sentimentele se pot exprima atât verbal cât şi nonverbal, şi trebuie
observate şi valorizate. În reflectarea sentimentelor se urmează în
general următorii paşi: denumirea sentimentelor (prin cuvintele folosite
în discuţie sau prin metafore); folosirea unor enunţuri de genul: „Se
pare că simţi...” sau „Înţeleg că te simţi...” urmate de numele emoţiei
respective; parafrazare, pentru a clarifica eventualele neclarităţi;
verificare, atunci când nu suntem siguri.
Rezumarea este similară cu parafrazarea şi reflectarea
sentimentelor, dar cere o centrare mai amplă asupra a ceea ce s-a spus
pentru o perioadă mai lungă de timp, de câteva minute, descoperirea
cuvintelor-cheie şi a relaţiilor dintre ele, precum şi reformularea lor.
Deprinderea de sumarizare poate fi folosită pentru: începerea unei
şedinţe; clarificarea a ceea ce se întâmplă; trecerea de la un subiect la
altul în timpul unei şedinţe; pentru a face legătura între toate cele
discutate pe parcursul şedinţei sau pentru a face legătura între cele
discutate pe parcursul a mai multe şedinţe.
Indicaţii de limbaj neverbal
Contactul vizual: Priveşte persoana care îţi vorbeşte, respectiv
persoana căreia îi vorbeşti (cu excepţia persoanelor care se simt mai
confortabil dacă nu sunt privite pentru că subiectul în discuţie le poate
frământa foarte tare, sau le poate crea o stare jenantă). Persoana are
sentimentul că este ascultată, că îi dăm atenţie şi poate fi condusă să
vorbească despre ceea ce îl interesează cel mai mult pe interlocutor.
Avem cu toţii experienţa conversaţiei cu cineva care nu ne susţine
privirea; nu putem spune dacă ne asculta sau nu. Când ne uităm în ochii
altei persoane, o lăsăm să ştie că îi acordăm întreaga noastră atenţie.
Această metodă, de susţinere psihologică, transmite: ”Sunt aici. Sunt
atent la tine. Îmi pasă de tine” (Trebuie să ne analizăm propriul tip de
contact vizual în timpul ascultării, precum modul în care acest contact
vizual îl afectează pe interlocutor; este bine să încercăm a ne dezvolta şi
alte stiluri.)
Limbajul trupului: Poziţia trebuie să fie de uşoară înclinare în
faţă şi deschisă (braţele să nu fie încrucişate). Trebuie să apară o
simetrie - cei doi să ofere imaginea posturilor „în oglindă”, ascultătorul
să preia poziţia ascultatului – şi o complementaritate a mişcărilor.
Pentru a spori empatia este ideal ca această oglindire să se facă
inconştient, de la sine. Dacă imităm cât mai exact posibil expresiile
persoanei căreia dorim să-i ghicim gândurile vom ajunge să gândim
asemenea ei.
Distanţa interpersonală: în cultura noastră distanţa normală
este de un braţ. E bine să reuşim a ne găsi propria modalitate de
relaţionare spaţială cu cel pe care-l ascultăm stând la birou, sau – dacă
situaţia o cere – chiar pe podea, alături de cel pe care-l ascultăm.
Trebuie evitate semnele de nervozitate, poziţia împietrită sau mişcarea
excesivă.
Ascultătorul activ ştie că nevoia de atenţie este una foarte reală:
la fel de mare ca şi nevoia de hrană, nevoia de apă, nevoia de adăpost
(cel care vorbeşte e mai degrabă, şi în chip omenesc, interesat de
propria persoană decât de ascultător şi vrea să-şi poată auzi vocea şi să
fie ascultat). Pe un atare fundament, ascultătorul activ:
- comunică emiţătorului ce înseamnă pentru el mesajul primit, fapt ce îi
creează acestuia cel puţin impresia că e urmărit cu atenţie, şi permite
emiţătorului să-şi controleze receptarea. Îl încurajează să vorbească,
necenzurându-i direct sentimentele şi atitudinile (jocul eu-celălalt,
adică ce fac eu - şi ce percepe interlocutorul: dacă eu tac el constată că
poate vorbi fără să fie întrerupt; dacă eu îi respect tăcerile de dialog
simte că se poate exprima liber; dacă privirea mea se îndreaptă spre el,
neagresiv, dacă îl aprob şi îl stimulez să continue ideea el constată că i
se acordă atenţie şi are cel puţin sentimentul că este înţeles.);
- nu minimalizează şi nu anticipă sentimentele vorbitorului, nu îl învaţă
pe celălalt ce să simtă sau ce să facă, nu îl aprobă şi nici nu-l dezaprobă,
ci îl încurajează să-şi exprime deplin şi liber reacţiile emoţionale,
menţine dialogul deschis.
Regulile generale ale ascultării atente:
- dacă ascultaţi activ, fiţi pregătiţi să ascultaţi (tăceţi, ignoraţi ceea ce vă
poate distrage, exersaţi concentrarea);
- păstraţi-vă mintea deschisă, fără prejudecăţi sau concluzii pripite,
întârziaţi-vă argumentele şi contraargumentele, dar ascultaţi critic,
cântărind argumentele şi dovezile;
- dacă există o neadecvare între limbajul verbal şi limbajul corporal al
vorbitorului şi ascultătorul activ are ocazia să-şi verifice interpretarea, e
bine să o facă pentru a elimina posibilele neînţelegeri.
Regulile structurale ale ascultării atente:
- păstraţi atenţia pe cât posibil constantă la mijlocul expunerii;
- urmăriţi ideile principale, distingând ideea, de exemplu, dovada
(proba), de argument. Luaţi notiţe pe ideile principale dar şi pe cele
secundare, derivate din primele, cu detalii acolo unde apare ineditul.
Dacă aveţi ocazia, citiţi textul în prealabil şi urmăriţi accentele sau
dezvoltările în raport cu textul scris pe care le face emiţătorul.

CAPITOLUL al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne


explica
Ce este metacomunicarea?
Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare
eficientă

Metacomunicarea ne propune interpretarea cuvintelor şi


expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului. Ceea ce
spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Bărbaţii ştiu că
atunci când o doamnă spune "nu", aceasta înseamnă poate, dacă spune
"poate", înseamnă "da", iar dacă spune "da" nu este o doamnă; invers,
dacă un diplomat spune "da", aceasta înseamnă poate, dacă spune
"poate", înseamnă nu, şi dacă spune "nu", atunci nu este un diplomat.
În orice comunicare rămâne mereu ceea ce cuvintele noastre spun
despre noi fără intenţia noastră (mai ales semiotic) şi ceea ce chiar
încearcă să ascundă. La aceste adevăruri putem ajunge numai dacă
interpretăm şi înţelegem contextul interior al discursului sau textului,
precum şi contextul exterior, cu pre-textul şi sub-textul.
Trebuie să fim însă foarte atenţi atunci când avem de identificat
dacă un mesaj este sau nu metacomunicare. În exemplul: "Nu te-am
sunat pentru că am notat greşit numărul tău de telefon" nu trebuie
interpretat ca metalimbaj ci ca "act ratat": greşeşti pentru a nu fi obligat
să faci sau să suporţi ceea ce nu-ţi place. Metacomunicarea este altceva,
nu pur şi simplu minciună trântita în faţă cu neruşinare (dezinformare)
şi nici măcar mai subtilul act ratat. Ea ţine de interpretare şi de expresie
în condiţiile în care regulile situaţiei comunicaţionale ne impun
socialmente adevărul. Atunci spunem adevărul modelându-l,
augmentându-i sau diminuându-i aspectele, cosmetizându-l. Putem
proceda ulterior la fel ca diplomatul care nu va retracta, nu va nega ceea
ce a spus anterior, ci va spune că "nu a fost bine înţeles". Numai în acest
context are sens metalimbajul: în limitele interpretabilităţii oneste şi
adecvate. De aceea, cel interpretat poate para în astfel de situaţii, când i
se reproşează ceva: "doar n-ai crezut că eu...", care mută pe umerii
celuilalt, care interpretează, culpabilitatea de a fi gândit de rău despre
cineva. Altfel aveam de-a face cu o minciună pe care o putem controla
prin referenţialitate - corespondenţa cu realitatea - sau coerenţă -
compatibilitatea cu celelalte aspecte (cea mai des folosibilă regulă).
Metacomunicarea este, faţă de minciună sau act ratat, mult mai subtilă,
de aceea necesită interpretare.

Interpretarea metacomunicării (înainte chiar de orice


interpretare este nevoie să ne amintim de regulile ascultării active):
a) conştientul şi inconştientul nostru îşi au propriile voci care intervin
în discurs;
b) putem asculta într-un minut de trei ori mai multe cuvinte decât
putem pronunţa;
c) e bine, cel puţin pentru început, cât facem încă exerciţii, să ne
verificăm interpretarea spunându-i interlocutorului ce am înţeles noi.
Ceea ce ne spune cineva depinde de scopul urmărit de vorbitor,
de situaţia dată, de relaţia cu noi. Când îl ascultăm trebuie să avem în
vedere vârsta, statutul social, educaţia, mediul cultural, starea
emoţională (există o pluralitate a subiectului care vorbeşte).
Ce trebuie să urmărim: pentru că oricine comunică se raportează
la un anumit nivel de realitate, faptul respectiv este ascuns sau etalat,
susţinut sau contrazis, scăzut sau exagerat. Ceea ce putem cu uşurinţă
descifra chiar şi în expresii de dimensiuni reduse, un cuvânt, o
propoziţie, o frază sunt, prin urmare, negaţiile sau afirmaţiile,
diminuările şi augmentările a ceea ce este în discuţie.
Pentru o mai bună edificare asupra metalimbajului, prezentăm,
în continuare, o analiză a metalimbajului în cazul reclamelor
imobiliare (după: Allan Pease şi Alan Garner, Limbajul vorbirii,
Polimark, Buc., 1994)
Cumpăraţi: ocazie unică = Avem probleme cu vânzarea
Interesant = Urât
Folosire optimă a spaţiului = Foarte mic
Stil casă de ţară = înghesuită, neîncăpătoare
Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare = Cartier ieftin şi
murdar, sub nivelul standard
Bine poziţionat = Situat undeva
Situat într-o zonă bună, liniştită = Departe de magazine şi şcoli
Proprietate unică, pe care toţi o doresc = Proprietate cu aspect obişnuit
Transport la uşă = Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de
intrare
Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere = Nu are grădină
Multe trăsături originale = Are toaleta în curte, la fel şi spălătoria
Ideală pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte =
Repararea ei va costa o avere
La fel stau lucrurile cu limbajul diplomatic (din comunicatele de
presă), cu cel politic sau cu cel profesional medical sau religios: spun
foarte rar lucrurilor pe nume, codificând excesiv situaţia
Dicţionar al metalimbajului cotidian (cuvinte care
semantic spun altceva decât aparenta intenţie comunicativă a
vorbitorului):
"Desigur" - supraaccentuează; putem bănui că vorbitorul exagerează
pentru că nu este sigur de credibilitatea sa.
"Un fel de" - nesiguranţa vorbitorului în identificarea obiectului.
"De fapt" – ne spune că realitatea e alta decât ni se spusese
"Oarecum" scuză pentru o afirmaţie irelevantă.
"Păi...", „ăăă...” şi alte interjecţii similare sau repetarea întrebării (unei
părţi din ea): „trage de timp”, pentru a răspunde; reculegere, ordonarea
gândurilor
"Credeţi-mă", "vorbesc serios" - vorbitorul simte că va fi greu de crezut.
"Sincer", "pe şleau" - arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puţin
sincer sau onest decât pretinde.
"Doar", "numai" minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie
spus, atenuează vina unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea ce ar
vrea să spună sau încearcă să minimalizeze răspunderea - de interpreta
în funcţie de context).
"Încerc", "voi încerca", "să vedem ce se poate face" expresii favorite
pentru cei care vreau să se spele pe mâini.
"Da, dar" - încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord.
"Trebuie să", "ar trebui" - indică de fapt numai părerea şi dorinţa
vorbitorului.
"Sigur că..." are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin
de sine (ştiu tot ce se poate spune despre asta); politicos (ştiu că sunteţi
destul de inteligent, dar trebuie să mă refer la..).
A propós: permite schimbarea subiectului adesea fără legătură cu ceea
ce s-a discutat.

Dicţionar de expresii cu sens de metalimbaj


"Cum să zic", "un fel de" "ştiţi dumneavoastră" - expresii generalizante
şi comuniante, care nu spun nimic ci te obligă pe tine să gândeşti şi să
spui implicându-te. Ele refuză să spună ceea ce este de spus şi te lasă pe
tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia.
"Nu credeţi că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da"
(şi-i permit vorbitorului să-l manipuleze). La fel cu "n-am vorbit prea
mult, nu ?", "n-am întrecut măsura, nu ?" cer răspunsuri asigurătoare:
nu şi indică indiferenţa vorbitorului faţă de un da)
"Fiindcă veni vorba", "dacă tot sunt aici", "ca să nu uit", "dacă mă
gândesc bine" au drept scop să atenueze importanţa a ceea ce vorbitorul
vrea să spună, dar ceea ce urmează este de fapt problema cea mai
importantă.
"Aşa cum poate ştiţi", "fără îndoială" - ascultătorul este la fel de isteţ ca
vorbitorul, stabilesc un fel de egalitate.
"Aş vrea să pot spera" - apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări
normale aş vrea să...
"N-o să credeţi, dar", "n-ar trebui să vă spun toate acestea, dar" -
dorinţa de a furniza informaţii a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o
ştiţi pe aia cu", "asta-mi aduce aminte de", "ştiţi ce a spus ?" cer
răspunsul da)
"Nu suflaţi o vorbă despre ceea ce v-am spus", "nu vreau să stârnesc
zvonuri" - negaţia este de fapt inutilă, intenţia e contrară.
"Să nu mă înţelegeţi greşit" = n-o să vă placă ceea ce auziţi, dar nu-mi
pasă.
"Nu-i vorba de bani, ci de principiu" - este vorba de bani.
"Trebuie să ne faceţi odată o vizită" = aşteptaţi până vă vom chema.
"Sper să vă placă mămăliga" = indiferent de opţiune veţi fi servit cu
mămăligă.
"Acum arăţi cu adevărat suplă" = ai fost o grasă.
"Doar n-ai crezut că eu..." = mută pe umerii celuilalt culpabilitatea de a
fi gândit de rău despre cineva.
"Metaforic vorbind" = adică inadecvat
"Ca să vorbesc ca politicienii" = delimitare socio-profesională de
imaginea celuilalt vorbitor (adesea peiorativă)
La întrebarea: "ce vă datorez pentru...", se răspunde: "nu e vorba de
asta...", ceea ce înseamnă: nu cer, dar nici nu refuz
"Nu depinde numai de mine..." = pot influenţa situaţia în direcţia dorită
dar...
"Reveniţi peste câteva zile..." = prima dată: nu am timp de asta; a doua
oară: nu mă interesează asta
"Mă mai gândesc" = amânarea sau refuzul angajării
"Măcar am încercat" = nu mă prea aşteptam să reuşesc
"Nu te deranja pentru mine" = nu sunt obişnuit să fiu bine tratat, nu am
pretenţii la un tratament deosebit
"Nu vrei să bei o cafea ?" = întrebarea negativă care poate sugera un
răspuns negativ
"te mai servesc cu ceva ?" - sugerează răspuns negativ, atrage atenţia
asupra încheierii întâlnirii
"Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" = puţine şanse
de veni
"A murit atât de tânăr" = sunt mai bătrân şi am supravieţuit sau sunt
mai bătrân şi mă simt vulnerabil
"După umila mea părere", "dacă vreţi să aflaţi părerea mea" - expresii
care introduc păreri personale autoapreciate.
„Cu o condiţie” sau „Cu anumite condiţii ?” când punem condiţii o
facem adesea pentru a putea să nu fim de acord mai apoi
"dacă vrei să vii, vii acum" = ni se forţează mâna
"faci cum crezi", "nu vreau să te oblig": o spune cineva uşor frustrat de
libertatea de decizie a celuilalt de fapt eu asta aş vrea să faci
„Oare ? chiar crezi ?” întrebări menite să ne inducă îndoiala.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Birkenbihl, Vera, 1999, Semnalele corpului. Cum să înţelegem limbajul


corporal, Editura Gemma Pres, Bucureşti.
2. Borţun, Dumitru, 2002, Semiotică. Limbaj şi comunicare, Editura
SNSPA, Bucureşti.
3. Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), 2000 (ed. I 1991), O
istorie culturală a gesturilor, Editura Polimark, Bucureşti.
4. Cohen, David, 1997 (ed. I: 1992), Limbajul trupului în relaţiile de cuplu,
Editura Polimark, Bucureşti.
5. Cosmovici, Andrei, 1996, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi.
6. Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., 2004, Ştiinţa
comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti.
7. Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul dicţionar al
ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti.
8. Ekman, Paul şi Friesen, Wallace, 1969, The Repertoire of Nonverbal
Behavior: Categories, Origins, Usage and Coding, în „Semiotica”, 1.
9. Goffman, Erving, 2003, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti,
Editura Comunicare.ro.
10. Haineş, I., 1998, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei
„România de mâine”, Bucureşti.
11. Hall, Edward, 1988, „The hidden dimension of time and space in
today’s world”, în F. Poyatos (ed.) Crosscultural Perspectives in
Nonverbal Communication, Toronto: CJ Hogrefe.
12. Hartley, Marty, 2005, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom,
Iaşi.
13. Lacombe, Fabrice, 2005, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare,
Editura Polirom, Iaşi.
14. McQuail, Denis, Comunicarea, 1999, Editura Institutul European, Iaşi.
15. Nuţă, Adrian, Abilităţi de comunicare, 2004, Editura SPER, Colecţia
„Caiete experenţiale”, Bucureşti.
16. Pease, Allan, 1993, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti.
17. Pease, Allan, 2001, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Editura Curtea
Veche, Bucureşti.
18. Pease, Allan, Garner, Alan, 1994, Limbajul vorbirii, Editura Polimark,
Bucureşti.
19. Prutianu, Ştefan, 2005, Antrenamentul abilităţilor de comunicare,
Editura Polirom, Iaşi.
20. Quiliam, Susan, 2001 (1996, 1997), Tainele limbajului trupului, Editura
Polimark, Bucureşti.
21. Rodney, Davies 1997, Ce ne dezvăluie faţa, Editura Polimark, Bucureşti.
22. Ricoeur, Paul, 1999, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj.
23. ***1980, Pentru o teorie a textului, Editura Univers, Bucureşti.
24. Stanton, Niki, 1995, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică şi Tehincă, Bucureşti.
25. Şoitu, Laurenţiu, 2001, Pedagogia comunicării, Editura Institutul
European Iaşi.
25.Schutz, William, 1958, Firo: A three-dimensional theory of
interpersonal behavior. New York: Holt, Rinehart, and Winston.
26.Voicu Monica, Rusu Costache, 1998, ABC-ul comunicării
manageriale, Editura Danubius, Brăila.
27. Watzlawick, Paul, ş.a., 1967, Pragmatics of Human Communication. A
Study of Interactional Patterns, Pathologies, and Paradoxes,
W.W.Norton & Company, New York, London.
28. www.pstcc.edu/facstaff/dking/interpr.htm

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
1. Chelcea, Septimiu, coordonator, 2005, Comunicarea nonverbală:
gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro,.
2. Chelcea, Septimiu, coordonator, 2004, Comunicarea nonverbală în
spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti.
3. Dinu, Mihai, 2004, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura,
Bic All, Timişoara.
4. Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura
Polirom, Iaşi.
5. Pânişoară, Ion-Ovidiu, 2004, Comunicarea eficientă. Metode de
interacţiune educaţională, Editura Polirom.
6. Wald, Lucica, 1973, Sisteme de comunicare umană, Editura ştiinţifică,
Bucureşti.