COMUNICAREA

Motto: „Cum să nu regreţi sfârşitul comunicării reale, de la om la om?”

(Jose Saramago, 1998)

Explozia teoriilor, școlilor, cursurilor de comunicare din ultimele două decenii ar putea
fi interpretată ca un sindrom îngrijorător al suspendării abilității, natural umane, de a
comunica. Să fi ajuns oare omenirea în impas, să fie socialitatea și sociabilitatea, condițiile
esențiale ale existenței sociale a omului, incapabile să mai asigure coeziunea grupurilor, mai
mici sau mai mari? Mai degrabă, în opinia noastră, este vorba de o redefinire a comunicării, o
actualizare a normelor după care comunicarea trebuie realizată, decât o nevoie socială reală.
Căci presiunile cele mai mari pentru precizarea unor teorii tot mai specializate și mai
diversificate ale comunicării (comunicarea mass media, comunicarea didactică, comunicarea
în marketing, comunicarea în afaceri, comunicarea în public, în cuplu etc.) nu vin dinspre
masa societății contemporane, ci dinspre anumite grupuri profesionale (psihologi, sociologi,
economiști, jurnaliști și alții). Ca atare, noul domeniu care își revedică statut științific, de
știință a comunicării, este una care face din comunicarea ca practică socială inerentă oricărei
comunități umane, o comunicare ca abilitate sau specializare utilă în domenii profesionalizate
(chiar dacă este vorba despre cuplu sau familie, căci astăzi preocuparea de a trăi o viață
familială conform criteriilor profesionale psihologice, juridice, economice, sociologice,
medicale etc. este o condiție a reușitei).

DEFINIȚII ALE COMUNICĂRII

Comunicarea derivă, etimologic, de la cuvântul latinesc care însemna a face ceva
comun, a împărţi sau împărtăşi cu cineva; actual, în literatura de specialitate, comunicare
desemnează, în general, un proces de circulare (punere în circulație) a sensurilor acţiunii
umane. O definiţie la îndemână este aceea de „orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi
emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul
mesajelor” (Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008, p. 15). Comunicarea poate fi 1) verbală, atunci
când mesajul este formulat cu ajutorul cuvântul rostit sau scris sau 2) nonverbală, când
cuvântul nu este folosit.

1
 Sociologul american Douglas S. Massey susţine că, după şase milioane de ani de la
apariţia omului, în primul deceniu al sec. XIX, umanitatea îşi schimbă mediul predominant de
viaţă, de la micul grup local la gigantica societate urbană. Astfel, după 300 000 de generaţii de
vânători şi culegători, după alte 500 de generaţii de agricultori, au urmat 9 generaţii ale
societăţilor industriale şi una singură a societăţii postindustriale (dominaţia computerului).
Întrucât „trecutul este prezent” şi „ceea ce ne-a făcut oameni este adiţionarea unei judecăţi
raţionale la baza emoţională preexistentă” (Massey, apud. Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008, p.
32), putem accepta faptul că modul de comunicare verbală este mult mai nou şi mai puţin
complex decât cel de comunicare nonverbală. Un argument important al lui Massey este şi cel
că emoţionalitatea este la fel de puternică, dacă nu chiar mai puternică decât raţionalitatea în
influenţarea deciziilor umane, comportamentelor, relaţiilor sociale. Dovezile sunt constituite
de următoarele fapte: 1) în evoluţia omului, emoţionalitatea precede multă vreme
raţionalitatea; 2) capacitatea raţională de a evalua costurile şi beneficiile acţiunii şi de a
planifica, în funcţie de această evaluare, cursul acţiunii apare relativ târziu în istoria omului;
3) gândirea simbolică se manifestă deplin numai în ultimii 50 000 de ani; 4) primele
posibilităţi de stocare prin scris apar acum 4-5 000 de ani; 5) accesul oamenilor la cultura
scris-citită are loc foarte lent, pe parcursul ultimilor 5 000 de ani; 6) şi în prezent, cogniţia
emoţională precede cogniţia raţională, cele două tipuri funcţionînd interdependent.
Jean-Jacques Rousseau, în Discurs asupra originii şi fundamentalor inegalităţii dintre
oameni (1754), spunea „Primul limbaj al omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic
şi singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit să convingă nişte oameni adunaţi la
un loc este strigătul natural”; limbajul uman, crede Rousseau, îşi are originea în exprimarea
sonoră a emoţiilor, rafinată şi la care s-au adăgat apoi gesturi, inflexiuni ale vocii, articulări.
În 1967, experimentele psihosociologice (Albert Mehrabian şi colaboratorii săi) a stabilit o
anumită proporţie de transmitere a mesajelor în comunicarea directă, faţă în faţă: 55% se
transmite prin limbaj corporal, 38 % prin paralimbaj (modul cum vorbim) şi numai 7% prin
limbajul verbal. Alte cercetări avansează proporţii diferite: 35% din informaţie se transmite
verbal, şi 65% prin limbajul nonverbal.
Definițiile socio-psihologice se referă de obicei la comunicarea înțeleasă ca
interacțiunea umană prin mesaje (Borțun, p. 11). Alte definiții, care provin mai ales din sfera
artei sau lingvisticii, privesc comunicarea ca activitate se semnificare (transmitere de
informații despre o realitate prin semne; transmitere sau schimb de sensuri, decupare,
distorsionare sau creare de sensuri/înțelesuri). Sunt astfel recunoscute două școli în studierea
comunicării (John Fisle, apud. Borțun, p. 14): 1) Școala „proces”, în care comunicarea este

2
definită ca transmitere de mesaje, cu considerarea tuturor elementelor implicate în acest
proces (emițător, receptor, canal, mesaj, feed back etc.) și unde sunt urmărite acuratețea și
eficiența comunicării; aceasta școală este reprezentată mai cu seamă prin specialiști din SUA.
2) Școala semiotică, care privește comunicarea ca pe un fenomen de producere și schimb de
semnificații, fiind profund condiționată cultural și care urmărește modul în care se manifestă
această condiționare, conturându-se în jurul lingvisticii și artelor; această școală este
întemeiată de lingviștii Ferdinand de Saussure și Charles S. Peirce.

PRIMUL MOD DE ABORDARE SISTEMATICĂ A COMUNICĂRII:

COMUNICAREA CA PROCES
Comunicarea a fost studiată din două perspective principale: una este cea a
comunicării ca proces tehnic, cealaltă a comunicării ca interacțiune psihosocială. Structura
comunicării sau componența comunicării ca proces se referă, în principal, la trei componente
principale: a) emițători (producătorii mesajului); b) mesajele (codurile sau semnificații
transmise) și c) receptorii (audiența). Aceste componente și structura comunicării ca întreg pot
fi fie formale (când rolurile sociale se emițător/receptor sunt recunoscute și admise public sau
instituțional), fie informale, când comunicarea se desfășoară spontan, în cadre ale vieții
comune.
Pentru cei care cercetează comunicarea din punct de vedere formal, întrebările
următoare sunt cele în măsură să clarifice structura comunicării: cine comunică?; ce
comunică?; cum/pe ce canal comunică?; cui comunică?; cu ce efecte comunică? Aceste
întrebări, propuse de H. Lasswell (1948), sunt cele care apropie studiul comunicării de teoria
informației. De fapt, ca proces, comunicarea este, de multe ori abordată în funcție de aceste
repere provenite din domeniul telefoniei: inginerii de telefonie ai companiei america Bell
Telephone sunt cei care au cercetat și au descris condițiile de transmitere eficient a unui
mesaj, referindu-se și la componentele structurale ale comunicării:

zgomot semantic receptor semantic

sursă de transmițător receptor destinație

informație (semnal (semnal
emis) primit)
mesaj mesaj

3
 feedback

Conform acestei scheme, comunicarea ca proces este descrisă în termenii de: 1)

emiţător (sursa mesajului), 2) receptor (destinatar), 3) mesaj (un act purtător de semnificaţie),
4) canal de comunicare (mediul prin care se face transferul mesajului și care poate fi afectat
de zgomotul fizic și de zgomotul semantic), 5) efect, 6) feedback (reacţie la primirea
mesajului) şi 7) context. Decodificarea mesajelor nonverbale este determinată de contextul
cultural, adică de informaţiile de natură culturală care se asociază faptului comunicării.
Anumite culturi sunt înalt contextuale (culturile asiatice), altele slab contextuale (culturile
occidentale). În culturile slab contextuale, un gest rămâne la ceea ce este perceput numai prin
defăşurarea lui fizică în contextul prezent, fără alte implicaţii; în cele înalt contextuale, un
gest, oricât de elementar, poate avea o gamă de semnificaţii multe mai largă decât cea a
contextului faptului prezent. Perturbațiile fizice și perturbațiile semantice se pot datora atât
emițătorului, cât și receptorului și distorsionează mesajul. Atenția celui care dorește să
controleze calitatea comunicării trebuie să se îndrepte asupra intervențiilor exterioare care pot
afecta conținutul, numărului de repetiții necesare pentru a ca un mesaj să fie corect transmis și
capacitatea canalului de transmisie.
Mai multe persoane care comunică formează un lanţ sau o reţea de comunicare.
Autorii domeniului propun trei modele ale comunicării: liniar (comunicarea unidirecţională);
interacţional (comunicarea bidirecţională) şi tranzacţional (emiţătorul şi receptorul joacă
roluri alternante pe toată durata comunicării). De asemenea, o serie de criterii de clasificare
disting între comunicare directă sau indirectă, unilaterală sau reciprocă, privată sau publică.
Tipurile comunicării
După cum am menționat deja, comunicarea poate fi 1) verbală, atunci când mesajul
este formulat cu ajutorul cuvântul rostit sau scris sau 2) nonverbală, când cuvântul nu este
folosit. Comunicarea se poate defășura nu numai în situații și contexte diferite, dar și între
interlocutori diferiți nu numai cantitativ (numeric), dar și calitativ. Ca atare, după tipul
interlocutorului, au fost diferențiate cinci tipuri de comunicare: 1) comunicarea
intrapersonală (sau conversația interioară, prin care o persoană descifrează semnificațiilor
lucrurilor monologic, apelând la propriile sale experiențe și reprezentări); 2) interpersonală
(sau față în față, care presupune interacțiunea/conversația între doi sau mai mulți parteneri,
toți participând la procesul comunicării); 3) de grup (formă de comunicare care se întâlnește
și în situațiile educaționale și didactice, când sunt implicate noțiuni și situații specifice de
dinamică a grupului); 4) de masă (comunicarea presupune un interlocutor colectiv de

4
dimensiuni mari și mijloace de transmitere a semnificațiilor adecvate; aici își au locul
mijloacele de comunicare în masă, mass media); 5) extrapersonală (comunicarea cu
divinitatea, cu animalele sau alte obiecte din mediul înconjurător, cu mașinile; desigur că
există diferențe foarte mari într comunicarea cu divinitatea sau mesajul religios, și
comunicarea cu aparatele; și una și cealaltă presupun totuși efortul omului ca interlocutor de
deslușire a unor semnificații ce nu îi aparțin și nu îi sunt familiare sau apropiate din punctul de
vedere al experiențelor sale).

AL DOILEA MOD DE ABORDARE SISTEMATICĂ A COMUNICĂRII: STUDIUL

MESAJULUI.
Semiotica sau semiologia este știința semnelor. Ariile sale de interes sunt semnele,
codurile și culturile. Simbolurile sunt prezente, în aceste arii, însoțițe de alte concepte
specifice precum icon (o imagine, o hartă, un desen), index (un semn în legătură directă cu
obiectul; fumul – un index pentru foc, lacrimile – pentru tristețe etc.). În orice caz, subiectul
comunicării, persoana care comunică nu are existență de sine stătătoare, ci poate comunica
(semnifica) numai în contextul limbii/culturii în care se află.
Una dintre axiomele comunicării este „Mai întâi încearcă să înțelegi și apoi fă-te
înțeles”. Harta personală a realității se formează prin trei procese distincte: selecția,
distorsiunea, generalizarea. În anii 60, Noam Chomsky a propus modelul gramaticii
transfuncționale, conform căreia comunicarea verbală se face la două niveluri: a) formularea
frazelor și b) structura profundă determinată de experiența efectivă (senzorială) se asociază
limbajului.
Există categorii de semne/cuvinte care semnalează că interlocutorul nu ne comunică
cu precizie gândurile sale, fie intenționat, fie neintenționat. Acestea sunt:
- Cuvintele universale (toți, nimeni, întotdeauna, niciodată etc.; chiar dacă lipsesc din
comunicare, este sunt subînțelese). În depășirea intenției mistificatoare pot fi folosite
întrebările ”chiar toți?” etc.
- Obligațiile (trebuie/nu trebuie, nu se poate, nu e voie etc.). În locul întrebării celei mai
uzuale în asemenea situații, sunt mai eficiente „ce s-ar întâmpla dacă ...?”, „cine/ce te
împiedică să....”.
- Verbele (am făcut, am încercat, să ai încredere etc.). Întrebările de devoalare:
„cum ...?”
- Substantivele (dezvoltarea, libertatea, bogăție, sărăcie etc.) Întrebările pentru
dezvăluirea intențiilor adevărate sunt, în acastă situație, „ce anume înțelegeți prin ...?”

5
 - Adjectivele comparative (mai bun, mai rău, prea mult etc.). Întrebarea necesară este
„față de ce ..?”
Aceste întrebări se dovedesc, în practica interacțiunilor cotidiene, extrem de
percutante, descoperind fie reaua credință sau intenția de mistificare, fie confuzia
interlocutorului; pentru ponderarea efectului lor, tonul cu care sunt folosite trebuie atent
moderat.
Deprinderea cititului este, în general, mai larg răspândită decât cea a scrisului.
Consecințele sale la scară socială constau în apariția de noi practici: individualizarea (nu mai
este nevoi de ajutorul șefilor comunității, persoane care reprezentau în planul culturii o
comunitate, precum preoții sau seniorii), intimitatea individului cu textul scris sau citit,
sustragerea din grup, noi forme de pietate (rezultate din interpretarea personală a textelor
religioase), noi moduri de a intra în legătură cu ceilalți și cu autoritățile (nu direct, față în față,
ci mediat, prin petiții, scrisori, plângeri scrise etc.). Iau astfel naștere noi forme de
sociabilitate, iar multe legături directe ale inșilor cu realitatea sunt înlocuite de legăturile
indirecte (prin textul scris): „De o mai mare sau mai mică familiaritate cu scrierea depinde,
așadar, o mai mare sau mai mică emancipare față de formele tradiționale de existență care
leagă în mod intim individul de comunitatea respectivă, care îl înglobează într-un colectiv
similar, care îl condamnă la dependența de o seamă de mediatori indispensabili, interpreți și
lectori ai Cuvântului divin sau ai dispozițiilor suveranului” (Ariès și Duby, 1995, vol. V,
p.145).
Între Europa de nord și nord-vest și Europa estică sau periferică apar diferențe.
Astfel, în Germania, Luther (între 1520-1530) reformează credința și practica religioasă
punând accent pe predică și catehism. Rezultă, din această concepție, forme de învățământ și
interpretare care îi au ca autori pe pastori. Normele școlare sunt concepute astfel ca să
favorizeze formarea unor elite pastorale și administrative, pe de o parte, și o educație
religioasă a poporului (constând în învățământ oral, memorizare, lucruri care pot coexista,
de fapt, cu analfabetismul), pe de altă parte. Numai după „a doua reformă” (reprezentată de
mișcarea pietistă de la sfârșitul sec. al XVII-lea) se planifică deprinderea universală a
lecturii, întâi în învățământul mutual din adunările religioase (formule informale de instruire,
în care membrii unei congregații învățau unii de la alții), apoi în școlile elementare ale
statului.
În Suedia (și la fel în Danemarca sau în Scoția), în sec. al XVII-lea, Biserica luterană,
susținută de stat, desfășoară o campanie de alfabetizare pentru ca toți credincioșii „să vadă
cu proprii lor ochi ceea ce Dumnezeu ordonă și poruncește prin Cuvântul său sfânt” (Ariès și

6
Duby, 1995, vol. V, p.147). Această campanie se referă, totuși, numai la instruirea populației
în vederea deprinderii cititului, scrisul rămânând privilegiul unei elite.
Scrierea, care presupune un proces mai elaborat de instruire, cunoaște un progres
abia între 1600 și 1800. În multe situații, scrisul este o formulă de intermediere a relațiilor
sociale respinsă de către mase, fiind asociat cu actele oficiale și cu reprezentanții
autorităților; dimpotrivă, comunitățile își păstrează încrederea față de proclamarea orală a
legii. Nici invenția lui Johannes Gutenberg, tiparul (jumătatea sec. al XV-lea), nu s-a bucurat
de mai multă apreciere în perioadele apropiate. Rezistența opusă față de răspândirea scrierii
era dublă: pe de o parte, din partea oamenilor de rând, care resping cultura scrisă ca
instrument de dominare care destramă comunitatea tradițională; pe de altă parte, din partea
intelectualilor, care doresc limitarea accesului maselor la cunoașterea și păstrarea acestui
acces ca privilegiu de clasă.

COMUNICAREA VERBALĂ ȘI SEMNUL LINGVISTIC

Wilhelm von Humboldt, cel care a propus o nouă concepție a culturii, de rezultat al
cultivării, al educării spiritului, caracteristică a unei elite educate, a fost și unul dintre cei mai
de seamă teoreticieni ai comunicării verbale, fundamentând lingvistica, știința limbii, ca una
dintre dimensiunile principale ale antropologiei. El a remarcat și a susținut că diferențele între
oameni (și, în consecință, apropierile sau asemănările) sunt date de limba vorbită. Lumea
întreagă este astfel fundamental creată prin limbă, iar transferarea experiențelor reale în
conținuturi lingvistice este esența creativității umane în general.
În toate ființele există, spune von Humboldt (și mulți alții) o energie primară, un fel
de esență a vieții; la om, ea este de natură spirituală și prima sa manifestare este ca putere de
întruchipare. A putea să întruchipezi, prin creație imaginativă, devine posibil fie prin artă, prin
tehnică dar, mai ales, prin limbă, care, ca și celelalte mijloace enumerate, nu este o operă,
ceva dat o dată pentru totdeauna, ci un proces, o activitate neîntreruptă.
Simbolul sau conceptul lingvistic este format din relația dintre a) conținut și b)
expresie sau formă sonoră. Până la Von Humboldt, se presupunea că există în mintea tuturor
oamenilor un fel de conținut universal (toți oamenii au ca referințe aceleași reprezentări, orice
limbă sau cultură ar avea). Lingvistul german acreditează ideea că nu poate exista niciun
conținut reflectat numai în minte (ca idee sau reprezentare a lucrurilor reale), fără a avea și o
expresie lingvistică. El susține că simbolul lingvistic (conceptul) este ceva în care conținutul
și expresia interferează, se determină reciproc: ideea determină forma sonoră sau scrisă a
cuvântului, dar și invers, ideea nu se precizează până ce nu este adoptată de o formă de

7
expresie. Cu alte cuvinte, ideea sau conținutul conceptului nu există în mintea umană înainte
de a vorbi, ci se creează din „vorbirea genuină cotidiană”, prin efortul de expresie/exprimare a
gândurilor sau prin identificarea gândurilor cu termenii/expresiile culturii de care aparținem.
(Acest lucru este descris de Ernst Cassirer în pasajul în care descrie experiența lingvistică a
unui copil surdo-mut: Cassirer, 1994, pp. 54-59.)
Consecința la nivelul comunicării în limbile vorbite sau scrise este că fiecare limbă
particulară are propriul sistem de conținuturi care reflectă realitatea. O limbă nu este numai un
set de codificare a aceleiași realități la care are acces toată lumea, indiferent de naționalitate;
ci este o viziune particulară asupra lumii, edificată printr-o unică experiență simbolică-
lingvistică. Așa, spre exemplu, românii văd într-un mic animal un „liliac”, francezii un
„șoarece chel” (chauve-souris), iar germanii un „șoarece zburător” (Fledermaus). În ce
privește noțiunile constitutive ale discursurilor filosofice, modul în care expresia influențează
gândirea este și mai evident: în greacă, „men” însemna măsurătoarea timpului (rădăcina
termenilor rom. mensual, fr. mois, span. mes, it. mese), iar în latină „lux” însemna
luminătoarea spațiului (rădăcina termenilor rom. lună, fr. lune, span. luna, it. luna).
Majoritatea limbilor romanice au păstrat ambii termeni, pentru cele două funcții simbolice.
Astfel Von Humboldt ajunge la formularea principiului relativității lingvistice,
conform căreia o viziune asupra lumii nu este o concepție elaborată științific despre lumea
înconjurătoare, ci este o viziune intuitivă (paideuma) crescută în perspectiva proprie în care
faptele realității sunt percepute și numite într-un mod particular într-o comunitate lingvistică.
„Limba nu este niciodată un simplu instrument, ci ea conține întotdeauna o viziune a lumii, iar
a vorbi o limbă înseamnă a-ți asuma, chiar fără a fi conștient de acest lucru, acea viziune”.
Diversitatea lingvistică nu este, așadar, doar o diversitate de sunete și semne, ci o multitudine
de viziuni asupra lumii și vieții. Este, de fapt, aceeași viziune ilustrată mitologic în povestea
turnului Babel: încurcarea limbilor a însemnat lipsa posibilității oamenilor de a se înțelege nu
numai la nivelul comunicării funcționale, ci mai ales la nivel profund, acolo unde se stabilesc
rosturile și finalitățile ființei. Atunci când învățăm o limbă, nu învățăm, de fapt, alte expresii
pentru aceleași conținuturi, ci noi expresii pentru noi conținuturi și cu cât limba învățată este
mai diferită de cea maternă, cu atât noua viziune asupra lumii va fi mai greu de înțeles sau de
deprins. Chiar dacă obiectul de referință este același (cum este cazul în exemplul despre
„lună” abordat mai sus), ceea ce diferă este ce „vede” și reproduce fiecare limbă prin acel
obiect (ex: grecii vedeau în ea o măsură a timpului, iar latinii o potențializare/luminare a
spațiului); aceasta este, de fapt, ilustrarea principiului relativității lingvistice sau simbolice. În
ceea ce privește cuvintele particulare, conținuturile lexicale sau regulile gramaticale de

8
combinare a acestor cuvinte într-o anumită comunitate lingvistică, limbajul înseamnă un mod
aparte de articulare a experiențelor referitoare la lume prin mijloacele limbii respective.
Modul specific de percepere a lumii se proiectează mai cu seamă în construcțiile spirituale ale
limbii respective (expresii, zicători, proverbe, mituri, construcții literare), apoi în limba
uzuală, în vorbirea curentă; cel mai puțin este proiectat acest mod specific de a privi lumea în
vorbirea științifică, în jargoanele profesionale, în utilizarea excesivă a neologismelor și
barbarismelor (cuvinte noi sau cuvinte străine „importate” fără a fi nevoie de ele, din
mimetism sau pentru a fi la modă, cum sunt, în cazul nostru, a printa, feedback, hit, VIP,
pattern, staff, trend, feeling etc.).
În ceea ce privește educarea copiilor, lipsirea lor de o viziune coerentă asupra lumii,
adică de însușirea corectă a cât unei părți cât mai mari a limbii materne echivalează cu
deprivarea lor semantică și simbolică, cu lipsirea lor de perceperea unor conținuturi ale
realității pe care nu le pot deprinde altfel decât prin cuvinte. În foarte actuala discuție despre
analfabetismul funcțional, opinia unor respectibili profesori de limba română de a substitui, în
programa școlară, texte literare cu un bogat conținut lexical și simbolic cu texte sărace în
asemenea conținut, traduse din alte limbi, sau cu situații de comunicare funcționale este
tocmai un model de lipsire a noilor generații de accesul la viziunea asupra lumii edificată în
(întru, după exprimarea lui Noica) limba română. Desigur, limbajul folosit în poveștile lui Ion
Creangă tinde să devină inaccesibil și generațiilor adulte, nu numai copiilor; dar tocmai acesta
este un simptom al pierderii accesului la modul fundamental de reprezentare a lumii.
Nici învățarea limbilor străine nu salvează capacitatea de reprezentare simbolică a
copiilor; căci, de cele mai multe ori, aceasta presupune însușirea mecanică a unor cuvinte de
expresii, fără integrarea lor într-o viziune, în reprezentarea asupra lumii a culturii în care au
fost elaborate. Învățarea limbilor străine ține astăzi, de cele mai multe ori, de considerentele
performanței școlare sau carierei profesionale (v. J. Schrenk, Arta exploatării de sine, [2007]
2010)
În secolul XXI, copilăria nu mai înseamnă libertate, ci, mai degrabă, șansă. Poate că până și
acest cuvânt e deja învechit, poate că „fereastră de timp“ este o noțiune mai apropiată: așa
denumesc cercetătorii primii ani din viața unui om în care se formează legăturile neuronale.
Se pare că în primii trei ani de viață copiii pot învăța fãră efort până la 30 de cuvinte pe zi și
pot imita fãră probleme orice sunet dintr-o limbă. Fereastra stă deschisă câțiva ani, apoi, din
al șaptelea, începe să se închidă, iar cel mai târziu în al unsprezecelea e complet ferecată.
Acum doar în cazuri excepționale se mai poate învăța perfect o limbă străină. Oricât am
trage de ea, oricât am bate în geam, fereastra nu se mai deschide.

9
Curiozitatea copilărească nu mai e de ajuns. La cursuri de chineză, fizică și engleză copiii
sunt bombardați cu noțiuni tehnice, cuvinte noi, formule și reguli. Input necesar pentru
formarea rețelelor neuronale. Cipul trebuie programat cât mai devreme, cât mai intens și cât
mai substanțial. Numai așa va putea mai târziu să funcționeze fãră probleme și să furnizeze
soluții eficiente.
(...) Andreas Mertens este unul dintre tații mândri și îngrijorați. După oră, Andreas le lasă în
mașină pe Elena și pe sora ei de un an, care e mult prea mică pentru cursuri (de chineză, n.n.
Corina Bistriceanu Pantelimon), și se întoarce la Carol Chang-Cheng. În mâna dreaptă ține
un scutec al mezinei, dar nu apucă să-l arunce. Are griji mai presante, și totuși se chinuie să
nu gesticuleze decât cu mâna stângă.
„Nu știu ce e cu Elena, izbucnește el. Mi-e teamă că n-o mai interesează cursul. Dacă o
întreb acasă cuvintele noi, nu răspunde. Mă întreb dacă nu cumva e prea mult – chineză aici,
engleză la grădiniță. Oare o să se descurce?“ Chang-Cheng îl ascultă răbdătoare, nu pare
surprinsă, problema îi e cunoscută. „Aveți un pic de răbdare, îl sfãtuiește pe Mertens, copiii
au nevoie de timp pentru a se obișnui.“ Nu spune cu ce trebuie să se obișnuiască, de fapt,
micuții: cu limba străină sau cu așteptările părinților.
Mertens își sacrifică după-amiaza liberă de luni pentru viitorul fetelor lui. În timp ce o
așteaptă pe Elena, ia și el lecții de chineză, din interes, după spusele lui, dar și pentru a
putea exersa acasă cu fetița. Mertens a conceput un plan de viitor și de viață, nu vrea să lase
nimic la voia întâmplării. Se comportă la fel ca tatăl starului de golf Tiger Woods, care i-a
pus fiului său crosa în mână pe vremea când acesta abia învăța să meargă. Educația precoce
este și ea un simbol al statutului, ea nu sporește doar nivelul de educație al copiilor, ci și
amorul propriu al părinților. Faci ceva, te preocupi, ești responsabil, nu ca părinții din
clasele de jos, care-și lasă copiii de capul lor în fața televizorului și cu punga de chipsuri
lângă ei.
În sala de clasă de la Mulan School atârnă un panou pe care sunt scrise numele Elenei și ale
celor
trei colegi ai ei. Dedesubt, Carol Chang-Cheng desenează, la sfârșitul fiecărei ore, cu un
marker verde puncte și steluțe. Pentru fiecare lucru bun – un cuvânt nou învățat, număratul
fãră greșeală de la zero la zece –, un punct, iar la cinci puncte copiii primesc o steluță. Elena
are doar 22 de puncte, 4 steluțe, ceea ce îl îngrijorează pe tatăl ei. În timpul conversației cu
Chang-Cheng, întreabă de trei ori: „Cum e Elena în comparație cu ceilalți?“ Comparația e
importantă, mica diferență, decalajul între ea și ceilalți copii nu trebuie să se mărească,
Elena trebuie să-și redobândească cât mai repede locul în plutonul fruntaș. Elena nu trebuie

10
să repurteze succese răsunătoare la Wimbledon sau Augusta, nu trebuie să vină acasă cu o
cupă, ci doar cu un job bun. Andreas Mertens spune: „Nu vreau ca mai târziu să-și facă
probleme pentru un loc de muncă“. Cum ziceam, Elena are doar patru ani.
(J. Schrenk, Arta exploatării de sine, 2010, pp. 136-137)

PERSPECTIVA PSIHOSOCIOLOGICĂ ASUPRA COMUNICĂRII

Pentru a înțelege importanța pe care a căpătat-o astăzi acest fenomen, sunt de

recapitulat câteva dintre axiomele cele mai importante ale comunicării. A) Comunicarea
presupune, de obicei, o abordare multidisciplinară. B) Comunicarea include și implică semne
și coduri. Semnele sunt fapte care se referă la altceva decât la ele însele. Codurile sunt sisteme
în care sunt organizate semnele și legătura dintre ele sau dintre ele și ceea ce semnifică ele. C)
Semnele și codurile sunt menite să facă posibilă practica relațiilor sociale, sau comunicarea.
După ce am parcurs descrierea comunicării ca proces tehnic, suntem datori cu
precizarea reperelor principale ale direcției psihosociologice. În opinia autorilor care
reprezintă această direcție, definiția comunicării este de totalitate a proceselor interactive prin
care se realizează între persoane schimburi de simboluri, semnificații, informații ori alte
conținuturi (Abric, 1999, 2002, p. 14). Ca interacțiune, comunicarea se referă mai puțin la o
structură cu anumite componente și mai mult la un proces, un fenomen dinamic de
transformare și influență reciprocă a interlocutorilor - actori sociali. De fapt, în această
perspectivă, comunicarea nu este altceva decât o formă a legăturii sociale, un act care poate fi
atât voluntar, cât și involuntar, atât conștient, cât și inconștient.
Conform lui Jean-Claude Abric, reperele care determină și definesc comunicarea sunt:
1) actorii implicați în comunicare, numiți fie locutori, fie emițător și receptor; 2) codurile și
canalele de comunicare și 3) factorii de context și de mediu.
I. Actorii comunicării. Actorii, persoane, în cele mai multe cazuri (deși se întâlnesc și
situații de comunicare între o persoană și o entitate de altă natură decât cea umană: de natură
mecanică – calculatorul, televizorul ca interlocutor -, animale, divinitate sau alte tipuri de
entități), dezvoltă tipuri de comportament care constituie baze sau tipuri de comunicare.
a. Personalitatea. Comportamentul actorilor comunicării este definit, în contextul la
care ne referim, ca rezultantă a forțelor ce acționează asupra persoanei la un moment dat
(Abric, 2002, 18). Aceste forțe pot fi pozitive, corespunzând obiectivelor de perfecționare, de
autorealizare, răspunzătoare pentru tensiuni și reacții pozitive, de apropiere, sau negative,

11
corespunzând necesităților de evitare, ocolire sau ignorare a a unor situații, ce determină
tensiuni și reacții negative, de evitare. Aceste două tipuri de forțe acționează, de cele mai
multe ori, simultan: în același cadru de comunicare, o persoană poate urmări atât atingerea
unor obiective, cât și evitarea unor situații neplăcute sau peiculoase. De aceea, analiștii
comportamentului uman, cei care caută motivațiile unui anumit tip de atitudine în
comunicare, caută să afle atât ceea ce urmărește, cât și ceea ce evită cineva sau, cu alte
cuvinte, dorințele și rezistențele sale. Acest demers nu este ușor, deoarece orice om deține un
sistem de control, de transformare sau de selecție a informației, respectiv mesajului, care,
deși intențional este unul conștient, în cele mai multe cazuri acționează inconștient. Dintre
mecanismele care fac acest sistem să funcționeze, cele proiective și cele de apărare sunt cele
mai evidente (Abric, 2002, pp. 18-19).
Mecanismele proiective stau la baza activității de proiecție care, în comunicare, este
responsabilă pentru asimilarea gândirii interlocutorului ( a crede că interlocutorul gândește,
simțe, funcționează ca tine însuți), care duce la situația de a ignora ceea ce îl deosebește pe
interlocutor și ceea ce îl caracterizează; asimilarea determină, din această cauză, dificultăți sau
chiar blocarea comunicării, tranformând orice eventual dialog în monolog. Tot un mod de
funcționare a mecanismelor proiective este atribuirea: când unul dintre interlocutori atribuie
celorlalți comportamente, sentimente sau valori care nu aparțin în mod real acestora, dar care
justifică anumite atitudini sau comportamente, de multe ori negative, ale celui care face
atribuirea (situația când, pentru a ne justifica propria reticență sau ostilitate, îi atribuim
celuilalt/celorlalți sentimente de timiditate sau agresivitate).
Mecanismele de apărare intervin în cazul perceperii unor mesaje care amenință
echilibrul personal al subiectului și au rolul de reface al acestui echilibru, prin organizarea sau
chiar prelucrarea informației/mesajului până când aceasta corespunde structurii anterioare a
subiectului. Acest mecanism, prin care sunt protejate sistemele personale de valori sau
ideologice este obervabil în forme frecvente de comunicare, precum:
1) Scotomizarea, eliminarea, în mod inconștient, a unei informații incomode, până la a nu
mai fi deloc percepută (a nu auzi ceea ce nu este convenabil). Este echivalentul
aplicării unui filtru care nu lasă să treacă, spre percepția noastră conștientă, decât
informațiile convenabile, neutre sau inofensive.
2) Memorizarea selectivă constă tot în eliminarea unei informații incomode, dar nu
imediat ce a atins organele receptive și mai târziu, când are loc stocarea ei în memorie.
Memoria, de altfel, are moduri de funcționare încă puțin cunoscute: reținem mai mult
sau mai puțin timp, mai fidel sau falsificat, în funcție de starea noastră fizică,

12
 intelectuală sau emoțională, de tipul de emoție asociată respectivei situații, de mediul
în care se face receptarea sau redarea informației etc.
3) Interpretarea defensivă înseamnă a oferi unui conținut al comunicării o semnificație
diferită de cea reală (sau de cea oferită de sursă), în consonanță cu ceea ce noi am dori
să semnifice. (De exemplu, percepem corect falimentul unei companii economice, dar
o interpretăm fie ca limitare a capacităților capitaliste, fie care sabotaj al forțelor
anticapitaliste.)
4) Negarea autorității sursei este o altă metodă de a minimaliza sau de a ignora total
importanta unui conținut de comunicare/a unei informații, prin asocierea lui unei surse
cărei îi negăm autoritatea, competența sau buna-credință. Acest mecanism are și
fncționare inversă, de maximizare a importanței unei informații, oricât de incredibilă
poate părea, din cauză că sursa care a emis-o este învestită cu autoritate și credibilitate.

b. Competența cognitivă. Nu numai personalitatea sau stările emoționale pot influența

comportamentul actorilor comunicării ci și capacitatea lor de cunoaștere, competența
funcțională, simbolică, culturală și educațională sau organizarea funcțiilor mentale și
intelectuale. Oricare persoană deține un sistem cognitiv, adică un mod propriu de reflecție sau
gândire care este parțial tributar datelor congenitale și parțial determinat de tipul de
socializare, atât primară (în familie și grupurile mici frecventate în copilăria timpurie), cât și
secundară (în instituții educaționale sau profesionale extrafamiliale). Această capacitate de a
cunoaște a omului este răspunzătoare pentru limbajul utilizat (codul comunicării), pentru
organizarea datelor de cunoaștere și pentru interpretarea lor. De pildă, o persoană cu o
formație care a inclus educația religioasă, va interpreta aproape totalitatea datelor de
cunoaștere la care va acea acces într-un mod total diferit de o persoană lipsită de acest tip de
educație sau de o persoană educată într-un sistem cognitiv ateist. La fel de importantă este
competența lingvistică sau cea simbolică, care se suprapun în bună măsură, fără a fi deloc
identice între ele sau cu tipul religios/nonreligios de socializare.
În cadrul educației școlare, una dintre principalele variabile care se leagă direct de
formarea capacității cognitive a elevilor este educabilitatea, care a fost definită drept
capacitatea elevilor de a-și însuși conținuturile școlare. Educabilitatea presupune, în concepția
sociologului francez Pierre Bourdieu, existența unor habitusuri, adică a unor dispoziții
durabile, transpozabile, capabile să funcționeze ca principii și reprezentări ale comunității,
dar care există de-sine-stătător, fără a fi controlate de vreun agent sau instituție a acesteia.
Habitusurile sunt asimilabile unui simț practic care constă în preferințe, gusturi, structuri

13
cognitive durabile și scheme de acțiune care organizează acțiunea practică, sau unei conștiințe
practice (conform sociologului Anthony Giddens, ceea ce este stabil, predictibil în percepția,
gândirea, acțiunea indivizilor, fără ca ei să fie neapărat conștienți de aceasta, o „natură a
omului”). Habitusul se deprinde prin socializare, în familie, în sistemul educativ sau în
categoria socială din care cineva face parte.
Conform lui Bourdieu, relația dintre sistemul de învățământ și cultură sau limbaj
perpetuează anumite inegalități care stau la baza ierarhiei sau împărțirii societății în clase
sociale. Limbajul și limba sunt instrumente de diferențiere între categorii, putând fi chiar
folosite ca formă de violență sau de exclusivitate simbolică, cu ajutorul cărora grupurile
(profesionale, de prieteni, publicurile, grupuri etnice sau teritoriale etc.) își întăresc dialectele
(jargoanele) pentru a se afirma diferit sau în opoziție cu alte grupuri. Accesul la dicția corectă,
însușirea limbajului academic, accesul la cultură prin stăpânirea codurilor culturale necesare
înțelegerii artei sunt instrumente de dominație simbolică ale claselor dominante.
În universități, un exemplu de mod de distanțare între categoriile sociale este ceea ce
se numește „discursul magistral al cursului”, un mecanism prin care profesorii, titulari de
cursuri, se distanțează de studenți, inferiorizându-i, punându-i în fața unui discurs greu
inteligibil, construit după un cod lingvistic la care aceștia nu au acces. Studenții sunt
confruntați cu sarcina de a traduce acest cod în propriile coduri lingvistice, sarcină care este
cu atât mai bine îndeplinită cu cât codurile proprii sunt mai compatibile cu cel al
profesorului/universității.
Basil Barnstein, sociolog al educației britanic, a identificat, în 1971, existența a două
tipuri de coduri lingvistice generale, care includ toate tipurile de limbaj: 1) coduri restrânse și
2) coduri elaborate. Un cod lingvistic restrâns este eficient când există cantitate mare de
cunoștințe împărtășite, de la sine înțelese de către toți interlocutorii. Este un cod care face
economie de cuvinte, de timp, fiind totuși bogat în nuanțe și conținut: multă semnificație în
puține cuvinte, datorită nivelului mare de intercunoaștere, de familiaritate al interlocutorilor.
Utilizarea acestui cod presupune orientarea către informațiile suplimentare discursului verbal,
care rămân nespuse. Este de asemenea recunoscut faptul că interlocutorul este „de-ai noștri”,
făcând parte din grupurile legate, familie, grup de prieteni sau colegi. Un cod lingvistic
elaborat este cel prin care se dezvăluie totul, prin care lucrurile sunt explicate astfel încât
fiecare partener de comunicare să înțeleagă despre ce este vorba. Se poate folosi când se
comunică un conținut nou, care nu are referențial în experiențele anterioare ale interlocutorilor
sau acolo unde sunt implicați interlocutori între care există un nivel scăzut de intercunoaștere.
În urma unor experimente școlare, s-au tras concluziile că elevii din categoriile sociale mai

14
scăzute au acces mai ales la codurile restrânse, în vreme ce elevii din clasele mijlocii pot apela
atât la codurile restrâns, cât și la cele elaborate
c. Sistemul de reprezentare. Pe lângă competența sau alfabetismul cognitiv,
capacitatea de cunoaștere și de comunicare rațională precizată mai cu seamă în cadrul
educației școlare, persoana deține și comunică și în funcție de sistemul de reprezentare, adică
în funcție de „ansamblul organizat de informații, credințe, atitudini și opinii pe care un individ
(sau un grup) le elaborează în legătură cu un anumit obiect” (Abric, 2002, p. 20). De fapt, prin
raportarea permanentă a omului la simboluri, realitatea este permanent recreată, din
perspectiva reprezentărilor pe care fiecare le deține în raport cu o anumită realitate. Chiar cele
mai evidente fapte sau situații, cele mai „obiective”, o piatră, un animal, o culoare sunt
descifrate și înțelese diferit în funcție de sistemul de simboluri și reprezentări de care aparține
un locutor. Noțiunea de reprezentare socială a fost introdusă în științele socio-umane în 1961
de psihologul Serge Moscovici și de atunci joacă un rol extrem de important în analiza
interacțiunii sociale și a comunicării. Oamenii interpretează situațiile și se raportează la
ceilalți în funcție de felul în care își reprezinte aceste cadre; ei au deja o reprezentare a
oricărei situații de comunicare încă dinainte de a se confrunta cu ea, o reprezentare apriorică
și virtuală care anticipează situația sau comportamentul partenerului de relație sociale, fie el
amic sau inamic și care va orienta acțiunea întreprinsă poate în mai mare măsură decât datul
obiectiv cu care se va confrunta la momentul respectiv.
Conform lui Jean-Claude Abric, pot fi identificate trei elemente care compun
reprezentarea asupra unei situații concrete și care au un rol semnificativ în stabilirea
comunicării: reprezentarea de sine, reprezentarea celuilalt și reprezentarea sarcinii de
îndeplinit (2002, pp. 21-22). Reprezentarea de sine se leagă, în mare, de două componente ale
persoanei, anume eu-l intim (imaginea pe care cineva o are despre sine, cu calitățile și
slăbiciunile cunoscute), cel mai adesea o imagine privată, neexprimată către alții, dar
fundamentală în proiectarea comportamentului și eu-l public, imaginea expusă înspre exterior,
cea sub care încercăm să „părem” celorlalți și care poate fi foarte diferită de cea a eu-lui
intim. Sociologii și psihosociologii remarcă ușurința cu care astăzi, în societățile urbane
supradezvoltate, cineva își poate achiziționa un „kit” de identitate pentru a-și confecționa un
eu public fără legătură cu eu-l intim. În orice situație de comunicare sau ineracțiune socială,
un om se va purta conform, pe de o parte, cu ceea ce este și, pe de altă parte, cu ceea ce vrea
să pară că este.
Reprezentarea celuilalt se referă la imaginea pe care o avem asupra celuilalt, asupra
caracteristicilor sale și care determină anumite așteptări în ceea ce privește comportamentul

15
lui și raportarea lui la noi. Această reprezentare este greu de stabilizat, întrucât contextul
social este unul procesual, mereu dinamic, mereu gata să dezvăluie alte aspecte ale
personalității celuilalți, necunoscute până în acel moment. Nici măcar cunoașterea de sine sau
cunoașterea persoanelor celor mai apropiate nu este stabilită o dată pentru totdeauna, ea
schimbându-se pe măsură ce sunt descoperite noi situații de existență.
Reprezentarea despre sarcină sau despre contextul interacțiunii face ca individul să
adopte, conștient sau inconștient, un anumit mod de raționare, să selecteze un anumit cod și
canal de comunicare considerate cele mai efiecient în raport cu evaluarea sarcinii și a
contextului în care ea se va desfășura. Spre exemplificare, transmiterea unei scrisori dne
mobilizează în cu totul alt fel decât transmiterea verbală-orală a aceluiași mesaj. Iar dacă
contextul este, într-un caz, cel al unei situații familiale iar, în celălalt, al unui context oficial,
înalt fornalizat, este ușir de înțeles că mobilizarea emoțională și cognitivă va fi foarte diferită
și va genera comportamente deosebite.
d. Contextul social. În afara variabilelor legate de factorii de personalitate și de
capacitatea cognitivă, contextul social influențează modul de implicare în comunicare a
actorilor umani. În acest context, persoanele funcționează în funcție de ceea ce, în sociologie,
este numit rol și statut social. Uneori, mai ales în sistemele actuale de modificări ale
semnificațiilor recunoscute cultural și legal asociate unor statuturi, pot apărea confuzii și chiar
contradicții între așteptările celorlalți și disponibilitatea persoanei spre adoptarea unui anumit
rol. Conflictele de rol sunt un exemplu de asemenea perturbare a comunicării din prisma
statutului și rolului, ele având loc atunci când cineva adoptă un comportament diferit de cel
care ar fi cuvenit și de așteptat, din partea celorlalți, conform statutului pe care îl are. O altă
posibilă eroare în comunicare datorată definițiilor de statut și rol este rigidizarea rolului,
adică păstrarea, în mai multe contexte, a unui rol corespunzător numai unei anumite situații
(un șef care continuă și fie șef și acasă sau un fiu care-și continuă starea de dependență și cu
prietenii etc.)
În afară de roluri și statuturi, contextul social, definitoriu pentru tipul de comunicare,
conține prejudecăți și stereotipuri. Acestea se află în legătură cu istoria și cultura grupului
de apartenență, dar și cu factori conjuncturali ce pot fi de natură politică sau economică.
Astfel, așa cum atrag atenția cercetătorii, anumite prejudecăți rasiale sau etnice se pot
mobiliza sau atenua în funcție de contextul politic sau economic al comunităților respective.
*
II. Coduri și canale de comunicare. Împreună – personalitatea și determinații
psihologici ai comportamentului uman, capacitatea cognitivă și competența simbolică,

16
referințele sociale despre rol, statut, stereotipuri ș.a. – sunt o parte din factorii care contribuie
la precizarea unei anumite prezențe a persoanei în comunicare, a actorilor comunicării.
Reamintim că, pe lângă actori, comunicarea este precizată și de alte variabile. Următoarea la
care vom face referință este constituită de codurile și canalele de comunicare.
a. Codul de comunicare, adică sistemul pe baza căruia se construiesc mesajele (cum
sunt alfabetele, vocabularele, codul Morse etc.) influențează calitatea comunicării rpin nivelul
său de adaptare la tipul de mesaj pe care îl codifică și la calitatea interlocutorilor. A încerca să
transmiți o stare emoțională în limbaj cibernetic sau un semnal sonor unei persoane surde este
falimentar pentru respectivele situații de comunicare. Pe de altă parte, în umărirea clarității
comunicării, trebuie ales codul cât mai puțin ambiguu, cel care limitează numărul de sensuri
ale simbolurilor folosite. Acest lucru se recomandă mai ales acolo unde comunică interocutori
ce nu au aces la aceleași tipuri de coduri și care doresc o transmitere cât mai exactă a
informațiilor. Desigur că renunțarea la polisemie (pluralitatea sensurilor atribuite
simbolurilor) și la ambiguitate (păstrarea unui nivel ridicat de subiectivitate în formularea
mesajului) duce, deodată cu precizarea și exactitatea mesajului, la sărăcia comunicării. Acest
lucru este nociv pentru calitatea comunicării între interlocutori apropiați (membri ai familiei,
prieteni, persoane care fac parte din același spațiu cultural), dar devine o prioritate când
distanța și diferențierea socială între interlocutori crește.
Câteva variabile psihosemantice sunt de amintit ca influențând codul de comunicare și,
prin acesta, actul comunicării (Abric, 2002, pp. 26-28). Efectul de halo este efectul creat de
rezonanța simbolică a unui cuvânt, unei idei sau unui mesaj care, odată ce este receptat,
declanșează o rezonanță, un ecou personal greu de controlat și imposibil de anticipat de
interlocutorul necunoscător al istoriei personale a persoanei respective. Aceste declanșatoare
de emoții plăcută sau neplăcute acționează asemenea unor unde de șoc, declanșând emoții și
blocând, de multe ori, capacitatea raționalității practice. Ponderea acordată unor cuvinte este,
de asemenea, determinantă în actul de descifrare sau de înțelegere a mesajului.
În 1946, Solomon Asch a efectuat câteva experimente celebre în această direcție. Un
lot de participanți a fost împărțit în două grupe. Primei grupe i s-a comunicat despre
persoana  X  că este un individ inteligent, priceput, harnic,  cald, hotărât, practicșsi precaut;
celei de-a doua grupe i s-a prezentat aceeșsi listă de trăsături, în care s-a făcut o singură
modificare: s-a menționat că  X  este un individ rece. Impresiile globale au fost foarte diferite:
participanții din prima grupă au inferat ca X este un ins mai fericit, mai generos, bun din fire
și cu mai mult umor decât același X în aprecierea globală a participanților din cea de-a
doua grupă. Repetându-se experimentul cu alt lot de participanți, s-au introdus alte trăsături

17
variabile: politicos și necioplit. De această dată, diferențele dintre aprecierile globale ale
celor două grupe de participanți nu au mai fost atât de pronunțate. De ce? Asch a dedus
că  rece  și cald sunt  trăsături centrale, care implică prezența altor trăsături, exercitând o
puternică influență asupra impresiilor finale.
Altfel spus, ponderea cuvintelor-noțiuni „cald” și „rece” a fost mai mare, în percepția
participanților la experimentul psihologului american decât ponderea noțiunilor „politicos” și
„nepoliticos”.
În 1950, și Harold Kelley a făcut un experiment revelator. Un lot de studenți s-a
împărțit în două grupe. Celor din prima grupă li s-a spus că vor asista la o prelegere
susținută de către un conferențiar care este un om cald; celor din a doua grupă li s-a spus că
vor urmări la catedră un ins rece. După aceeași conferință, susținută de către același
individ, cele două grupe au emis aprecieri sensibil diferite despre conferențiar, având și
comportamente diferite față de cel de la catedră în timpul prelegerii: cei din prima grupă au
avut aprecieri favorabile și au urmărit conferința cu atenție și interes, pe când cei din a doua
grupă au avut aprecieri nefavorabile și s-au comportat ostil.
(http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Percepia-social1841661617.php)
Efectul informației primare, prezent în acest tip de experimente, asociat celui al
ponderii termenilor, spune că ordinea în care sunt cunoscute diferitele trăsături ale unui
posibil interlocutor poate influența, de asemenea impactul lor asupra impresiei generale.
Adesea o informație are un impact mai puternic dacă este cunoscută mai devreme, înaintea
altora: acesta este așa-numitul primacy effect, sau efectul informației primare.
Un alt factor cu influență este, pe lângă pondere, ordinea cuvintelor. În experimente
similare celor reproduse și pe care le vom menționa mai jos, s-a observat că primele cuvinte
influențează mai puternic decât cele următoare, ceea ce a fost denumit „efectul de
primaritate”. După cum s-a constatat de mult în practica de comunicare, o primă impresie
(decodare a mesajului) nu poate fi ușor rectificată, ba chiar refacerea ei poate fi cu mult mai
dificilă decât proiectarea inițială minuțioasă.
În 1946, Solomon Asch a condus un alt experiment clasic. Unei grupe de participanți
li s-a spus că individul X este inteligent, harnic, impulsiv, critic, încăpățânat și invidios;
celeilalte grupe li s-a dat exact aceeași listă de trăsături, dar în ordine inversă. Se poate
observa că în prima versiune lista începe cu trăsături pozitive și se încheie cu unele trăsături
negative; în cea de-a doua versiune, ordinea se inversează. Participanții din prima grupa au
avut aprecieri globale destul de favorabile, ceilalți dimpotrivă - ceea ce dovedește că primele
trăsături de care au luat notă s-au dovedit mai relevante decât cele din coada listei. Un expe-

18
riment alternativ a dat aceleași rezultate. Participantii au urmarit o înregistrare video în
care o tânără femeie răspunde la un test de cultură generală. În toate variantele de
înregistrare, ea răspunde corect la 15 din cele 30 de întrebări ale testului. Participanții care
au vizionat un montaj în care succesele inițiale erau urmate de eșecuri au considerat-o pe
tânăra urmărită mai inteligentă decât aceia care au vazut un montaj în care primele
răspunsuri au fost precumpănitor eronate. Cum se explică acest fenomen? Se oferă doua
explicații:
Odată ce observatorul considera că și-a format o impresie adecvată, nu mai acordă atenție
informațiilor ulterioare. Efectul își pierde intensitatea dacă observatorul este odihnit, atent și
motivat să nu se pripească. Există și diferențe individuale: unii indivizi au o mai mare
"dorință de rezoluție", de eliminare a nuanțelor, a dubiilor și ambiguităților; aceștia sunt
impulsivi și nerăbdători să își formeze judecăți rapide și definitive despre ceilalți.
O altă explicație se bazează pe ipoteza schimbării de sens: odată ce oamenii își
formează o primă impresie, tind să interpreteze informațiile inconsistente în lumina primei
impresii. Când se spune ca un ins blând este calm, se inferează că este vorba de cineva
amabil, pașnic, liniștit și senin; dacă se spune ca un ins crud este calm, se interpretează că e
vorba de o persoană rece, vicleană și calculată. În funcție de context și de asocieri diferite,
un individ mândru poate fi privit ca o persoana demnă, care se respectă, sau ca o persoana
înfumurată; critic  poate să însemne fie "istet", fie "cârcotaș"; impulsiv are pentru unii sensul
de "spontan", pentru alții sensul de "nestăpânit". Este surprinzator de câtă ingeniozitate dau
dovada oamenii ca să poată susține deopotrivă un noian de contradicții. "Bun", dar "iute la
mânie" descrie un personaj de genul Robin Hood; "sclipitor", dar "prost" se refera la un ins
strălucit în rezolvarea unor probleme abstracte, dar neajutorat în fața problemelor prozaice
ale vietii cotidiene; "sociabil", dar "singuratic" poate fi cineva care întreține multe legături
superficiale, dar este incapabil de relații profunde; "vesel", dar "morocănos" este un ins cu
toane foarte schimbătoare.
Mai rar se produce efectul informației recente (recency effect), atunci când
informația cea mai recentă influențează decisiv formarea impresiilor.
(http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/Percepia-social1841661617.php)
Pe lângă primele cuvinte, foarte importante sunt însă și ultimele, cele care au efecte pe
termen lung în actul comunicării. Autorii desemnează această influență ca „efectul de
recență”, căci ultimele informații înregistrate sunt favorizate în cadrul procesului de
memorare. Aceste două efecte explică de ce pozițiile inițiale și cele finale sunt considerate

19
mai importante de către cei care urmăresc transmiterea cu impact a unor mesaje (oameni
politici, avocați, oratori sau persoane implicate în dezbateri publice etc.).
b. Canalul de comunicare face parte din aceeași categorie de factori cu influență
asupra comunicării de care aparține și codul de comunicare, referindu-se la mijloacele, calea
pe care mesajul circulă pentru a ajunge de la un interlocutor la altul. Canalul de comunicare
nu înseamnă, conform lui Jean-Claude Abric (2002, p. 28) numai la suporturile utilizate
pentru transferul de mesaje (vocale, scrise/grafice, gestuale, virtuale etc.), ci și la condițiile de
mediu în cate are loc comunicarea, la poziționarea actorilor, la proximitatea lor etc. Unele
dintre aceste variabile vor fi abordate mai jos, în cadrul capitolului referitor la comunicarea
nonverbală.
Ceea ce poate fi menționat deja aici este că, dincolo de tipul de canal folosit pentru
comunicare, este important gradul de familiaritate al interlocutorilor cu acesta; cu alte cuvinte,
o persoană puțin obișnuită cu suportul electronic, nu va genera mesaje valide pe acest canal,
comparativ cu o persoană familiarizată cu acesta. Alegerea canalului potrivit determină modul
de exprimare și trădează și un anumit tip de intenționalitate. Atunci când este ales canalul
oral, emițătorul are în vedere obiectivul comunicării (tonul și tonalitatea vocii, timbrul,
rapiditatea și accentele în vorbire pot fi tot atâția factori de convingere), care este unul mai
personal, și nu este destinat păstrării/memorizării lui, așa cum ar fi în cazul utilizării canalului
scris. De asemenea, este indicată, într-o anumită măsură, relația pe care o are sau pe care
intenționează să o stabilească cu interlocutorul său (una directă, personală, mai apropiată
decât s-ar putea realiza prin comunicarea în scris).
III. Contextul comunicării. În sfârșit, în afară de actori și de mijloacele (cod și canal)
de comunicare, o a treia categorie de factori relevanți în analiza psihosociologică a
comunicării sunt factorii de mediu și/sau de context. Aceștia se referă, într-o primă instanță, la
variabilele timp și spațiu. Amenajarea sau plasarea în spațiu, condiționată de societate și de
cultura de apartenență a interlocutorilor, poate indica o anumită finalitate: dispunerea unor
locuri în cerc, față în față sau unul în spatele celuilalt, separarea spațiilor individuale sau
adunarea lor într-un loc comun, fără obstacole între persoane, creează condiții diferite de
comunicare. De asemenea, suprapunerea sau succesiunea temporală, intervalele ciclului
nocturn/diurn sau timp de lucru/timp de odihnă creează cadre diferite care proiectează un
anumit tip de comunicare.
Coacțiunea, adică efectul pe care îl are asupra emițătorului prezența și reacțiile unui
public sau ale unui observator, este, de asemenea, un stimulent sau, dimpotrivă, un inhibitor în
comunicare. În general, s-a stabilit (Abric, 2002, p. 30) că prezența unui public poate duce la

20
creșterea motivației și a performanței în comunicare, dar descurajează învățarea; ea este
indicată cu efect pozitiv atunci când subiecții realizează sarcini (comunică lucruri) bine
cunoscute, dar are asociate efecte negative în cazurile în care sunt abordate probleme
complicate, care necesitau o învățare prealabilă. Aceste efecte sunt importante în comunicarea
didactică sau politică, ori în orice context este vorba despre interacțiunea între un interlocutor
individual și un grup.
Contextul cultural și ideologic condiționează la modul cel mai direct, uneori chiar
agresiv, practicarea comunicării. Microcultura unei organizații (economice, de învățământ
etc.), cultura unui spațiu național sau ideologia politică impusă unei societăți de către statul
respectiv determină moduri de comunicare și tipuri de interacțiuni care pot fi în totalitate
specifice, care, adică, nu pot fi înțelese și aplicate decât în aceste contexte. Limbajul oficial al
regimurilor totalitare (cum a fost regimul politic din România înainte de 1989), cel al
culturilor omogene și exotice, cel al unor tipuri de organizații generatoare de simboluri și
sensuri inaccesibile în exteriorul lor ori cel impus de ideologiile actuale ale corectitudinii
politice sunt câteva exemple, destul de generale, despre felul în care contextul cultural și
ideologic poate modifica exercițiul comunicării. Luăm, mai jos, în discuție două exemple:
unul al specificului unei organizații, clasa școlară, și altul al specificului unei ideologic
actuale referitoare la proiectarea identităților de gen.
*
Comunicarea corectă politic în precizarea identității de gen
Ideologia de gen pretinde ca diferențele dintre bărbat și femeie, – în afară de
diferențele evidente, anatomice și fiziologice, – nu corespund unei naturi fixe ci sunt niște
construcții culturale sau sociale, adică niște convenții create conform rolurilor si
stereotipurilor pe care fiecare societate le atribuie sexelor. Acest lucru presupune deja o
falsificare a raționalității (cee ace este specific ideologiilor), căci nici cultura, nici socialul
nu sunt creații care se opun naturii, ci care urmăresc natura și o reproduce, în modalități
spiritualizate (cultura), tehnicizate (civilizația) și, eventual, normativizate ca medie de
comportament general (norma social). De aceea, sexul consacrat social sau cultural nu a fost
nicioată opus celui natural, ci l-a potențat și l-a îmbogățit pe acesta, asociindu-i statute și
roluri sociale, atribute culturale și chiar capacități supranaturale. A pune un construct social
în antiteză cu datul natural este o forțare a realității și ca rațiunii. Revenind însă la ideologia
identității de gen, urmărim care este modificarea în comunicare pe care o introduce.
În primul rând, este o redefinire a categoriilor: urmează să se folosească, pentru
clasificarea persoanelor, cuvântul „gen” și nu „sex”. Aceasta deoarece termenul „sex” face

21
referire la natura umana care implică două posibilități – bărbat și femeie –, pe când
termenul „gen” este preluat din categoriile lingvistice și permite mai multe variante:
masculin, feminine, neutru și, eventual, alte compoziții. Se confimră ideea că genul este o
construcție culturală care nu este determinată de sexul persoanei și nu este precizat. Astfel,
în consecință, „bărbat” și „masculin” poate reprezenta atât un corp de femeie cât și un corp
de bărbat; iar 
„femeie” și „feminin” poate reprezenta atât un corp de bărbat cât și un corp de femeie.
(Butler, J., Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, Routlege, New York
1990, p. 6)
Această ideologie afirmă că nu există două sexe, ci există doar roluri, orientări sexuale, care
se pot schimba de-a lungul vieții: „fiecare copil este atribuit unei categorii pe baza formei
organelor sale genitale. După ce suntem atribuiți unei categorii, ne convertim în ceea ce se
crede că trebuie să fim – masculin sau feminin. Deși mulți cred că bărbatul și femeia sunt
expresia naturală a unui plan genetic, genul este un produs al culturii și gândirii umane, o
construcție socială care creează adevărata natură a unui individ” (Gilber, Lucy și Wesbster,
Paula, The Danger of Feminity. Gender diferences: Sociology or Biology?)
Consecința acestor operări ale ideologiei la nivelul politic este că s-a stabilit că nu e
corect să comunici spunând „negru” sau „țigan”, ci „afro-american” sau „rom”, adică
refacerea reprezentărilor asupra identităților etnice sau rasiale conform programelor
politice și ignorând experiențele culturale sa istorice ale comunităților. Translatarea
aceleiași operații semantice în planul identităților de gen a dus ca în unele societăți,
cuvintele și reprezentările asociate termenilor „mamă” și „tată” să fie înlocuite cu „părinte
1” și „părinte 2”. În planul comunicării, acest nou cod se comunicare pregătește schimbări
structurale asupra reprezentării a ceea ce este sau poate fi părintele. Punctul până la care
ideologie se opune și modifică structurile și codurile existente de comunicare este extrem
După ce, de mai bine de două decenii, politica corectă a lui Bill Clinton impusese, printre
altele, schimbarea imaginilor grafice ale manualelor școlare până a reprezentarea femeilor
și bărbaților ca având aceeași înălțime, pentru a respecta principiul egalității, de curând, în
societățile europene, gramatica (deși o structură dată, puternic formalizată și fundamental
din punctul de vedere al construcției comunicării verbale) este constrânsă.
Astfel, într-un articol al unei rezidente românce în Germania este evidențiată extrema
forțare a acestui cod de comunicare:
(…) La școala unde învață fetița mea, se distribuie o data la câteva luni o revistă
gratuită cu titlul „Școala și noi” cu intenția de a informa despre evenimente, proiecte, etc.

22
care se desfășoară în mediul școlar. Într-unul din numere[1] am dat peste un articol care mi-
a atras în mod deosebit atenția. Referindu-se la școlari, autorul articolului ”Promovarea
talentelor în Bayern” încearcă să se exprime corect politic vorbind de ”elevi și eleve”. (...)
În locul masculinului generic – „elevi” cu sensul de „elevi și eleve” – varianta corectă din
punct de vedere logic și gramatical, în text se folosesc alternativ când doar „elevi” (cu sensul
de „elevi și eleve”), când doar „eleve” (cu sensul de „elevi și eleve”!), când dublat „eleve și
elevi” (evident, cu sensul de „elevi și eleve”).
Să exemplificăm citând direct din articol.
„Într-o vineri după-amiază 30 de elevi de clasa a XI-a de la diverse licee din Bayern s-au
adunat plini de curiozitate în aula Universității Ludwig-Maximilian.” (…) „Un semestru
întreg  elevele vor schimba în fiecare vineri sala de clasă cu sala de lectură.” (…) „Costurile
cu transportul elevilor, precum și onorariile lectorilor sunt preluate de Ministerul Culturii.”
În fine, programul „se adresează  elevelor și elevilor deschiși și cu o arie largă de interese”.
În textul articolul sunt menționate citate atât din publicațiile germane, cât și din cele
românești, față de care suntem în mai mare măsură îndreptățiți să apreciem artificialitatea și
forțarea corectitudinii gramatice; redăm un asemenea exemplu: „Participanții și
participantele vor fi încurajați și încurajate să participe la crearea pe loc a unui
poem queer prin sugerarea unor versuri care se vor succeda. Astfel, fiecare persoană va
contribui, iar cei și cele care vor urma, vor trebui să continue linia poemului în functie
de  ante-vorbitori și ante-vorbitoare.”
Măsura până la care s-a ajuns este data și în alte cazuri:
Cu toate acestea, mai bine spus, în ciuda acestor aspecte, siluirea limbii continuă,
textele devin ambigui, nebunia are metodă. Genderizarea limbii române e abia la început,
dar văd în limba germană unde duc toate acestea. Noul regulament al universității din
Leipzig prevede ca toate cadrele didactice, indiferent că sunt doamne sau domni să fie
adresate cu formula general valabilă ”Domnule Profesoară”[7]. Imnul național al Austriei
care conține expresia ”casă a măreților noștri fii”[8] a fost deja modificat în „casă a
mărețelor noastre fiice și fii”. Studenții pot obține nota maximă la un examen doar dacă își
formulează teza în limbaj feminist.
Să nu ne amăgim că toate acestea nu vor lăsa urme: „o limbă construită artificial are drept
scop direcționarea comunicării între oameni în sensul dorit de doctrina dominantă;
gândurile, asociațiile de idei, sentimentele considerate „corecte” trebuie stimulate, anumite
gânduri inhibate” ne spune Tomas Kubelik în „Destul limbajului gender! O critică a
limbajului feminist”[9]. După câteva generații de elevi în care s-a amestecat consecvent și

23
ilogic masculinul cu femininul să nu ne mire dacă „genul” a devenit cu adevărat „fluid” și
confuziile din capul copiilor noștri imposibil de eliminat.
(http://www.culturavietii.ro/2016/09/30/agenda-de-gen-si-atacul-asupra-limbii/)
COMUNICAREA NONVERBALĂ

Axiomele comunicării nonverbale, conform lui Septimiu Chelcea (2010), sunt:

1) Comunicarea nonverbală este ontogenetic şi filogenetic primordială;
2) În relaţiile directe, este imposibil să nu comunicăm nonverbal;
3) Comunicarea nonverbală este un element al comunicării şi nu trebuie analizată
independent de comunicarea verbală;
4) Comunicarea nonverbală se realizezaă printr-un sistem de semne şi semnale,
coduri şi canale de transmitere a informaţiei care trebuie analizate împreună, nu
separat. O importanţă mare este dată, în comunicare nonverbală, canalelor de
comunicare: codificarea (semnificarea) mesajului se poate face prin contracţia
muşchilor faciali şi scheletici, prin modelarea tonului şi ritmului vorbirii, prin
utilizarea spaţiului şi timpului etc. În funcţie de context, de mesaj, de caracteristice
psihice ale persoanelor comunicante, pot domina diferite canale de comunicare.
Cele care au fost considerate principale în comunicarea nonverbală sunt: vizual,
acustic, tactil, olfactiv).
5) Semnificaţia semnalelor transmise trebuie stabilită în funcţie de contextul cultural
şi situaţional concret.
Clasificarea comunicării nonverbale distinge, în general, între modurile 1) cum privim
(caracteristicile fizice şi îmbrăcămintea); 2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum
ne mişcăm (individual sau alături de alţii; gesturile, postura, expresiile faciale, privirea,
atingerile corporale, proximitatea); cum ne raportăm la mediu (dispunerea mobile,
temperatura, zgomotul, prezenţa altor oameni etc.). (Cf. Mark L. Knapp, 1990, apud. Chelcea,
p. 43)
Funcţiile comunicării nonverbale sunt, conform lui Gh.-Ilie Fârte (apud Chelcea, 30),
repetarea, substituirea (Substitui rea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii
verbale cu un gest sau cu o combinaţie de gesture), completarea (cineva are dificultăţi în
utilizarea codului verbal (de exemplu, când discutăm cu un străin fără să cunoaştem foarte
bine limba în care acesta vorbeşte), inducerea în eroare (ascunderea - încercarea de a induce
în eroare - versus dezvăluirea - asocierea spontană a unor acte de limbaj non verbal), reglarea,

24
sublinierea. Gesturile de ilustrare (ilustratorii) dublează prin repetare mesajul verbal, sporind
şansele de înţelegere corectă a lui.
Comunicarea vizuală
Studiul mişcărilor corpului sau kinezica. Eu-l se conturează prin decupare din noi,
prin confruntare cu tu, prin detaşare de ceilalţi. Această precizare treptată şi permanentă are
loc, aşadar, concomitent cu continua scrutare a altora. Accesul la ceea ce celălalt poate să fie
este dat prin câteva dimensiuni ale comportamentului său care contează, cărora le dăm
importanţă în cadrul interacţiunilor cotidiene. Aşa sunt, de pildă, gesturile – mai cu seamă
cele inutile, fără finalitate aparentă, care pot trăda atitudini sau preocupări care răzbesc
dincolo de intenţia de dezvăluire a celuilalt. Cu cât este mai inedit mesajul „trădat” de un gest,
cu cât este mai puţin controlat, cu atât mai interesant pare celui care este interesat de celălalt.
Indiscreţia este tentativa de a descifra, dincolo de gesturile controlate ale unei persoane aflate
într-o relaţie socială, ceea ce îi „scapă” şi care este, în mult mai mare măsură, indicator al
situaţiei sale reale.1 Atât în manifestarea, cât mai ales în reprimarea gesturilor pot fi urmărite
şi detectate subiectivitatea, intenţiile celuilalt.
Studiul utilizării sau percepţiei spaţiului sau proxemica distinge între culturi de contact
– arabă, mediteraneană – sau culturi de noncontact – americană sau nord-europeană.
Antropologul Edward T. Hall clasifică patru distanţe care reglementează relaţiile interumane,
în funcţie de pragurile vocii: 1) distanţa intimă (40-50cm); se pot recepta mirosul, respiraţia
celuilalt; este accesibil celor foarte apropiaţi, copiilor, partenerului, celui mai bun prieten. 2)
distanţa personală (50-75cm); indivizii îşi pot atinge mâinile; invadarea acestui spaţiu
detemină disconfort, manifest mai ales prin mişcări ale picioarelor; reacţia faţă de invadare
poate să difere în funcţie de gradul de toleranţă faţă de invadator; 3) distanţa socială (1,5-3m);
nu mai avem acces la detaliile privind interlocutorul; este distanţa de efectuare a tranzacţiilor,
afacerilor cu caracter formal; este impusă, de multe ori, de dispozitive de mobilier sau spaţiale
(birouri, tribune, catedre etc.); pentru compensarea distanţei, contactul vizual şi vocea mai
ridicată sunt adesea prezente; d) distanţa publică (3-6 m); este distanţa la care individul este
protejat de străini şi, în cazul în care este atacat, poate deveni defensiv; detaliile persoanelor
nu sunt receptate, dar acţiunile lor pot fi urmărite. În general, percepţia spaţiului se
asimilează, cred antropologii şi etologii, simţului teritoriului la speciile animale evoluate,
conform căruia orice individ şi orice grup (hoardă, trib, etnie, sau grup de vecinătate, de

1
Vom reveni la tema discreţiei şi indiscreţiei atunci când ne vom referi la studiul sociologului german Georg
Simmel asupra rolului secretului în existenţa cotidiana din societatea contemporană. V. infra, Cadrele
comunicării urbane

25
prietenie etc.) simte nevoie de a-şi preciza un teritoriu şi de a-l marca prin anumite obiecte-
semnal, menite să transmită mesajul de interzicere a intruziunii. Încălcarea teritoriului social
sau personal, chiar şi involuntară, poate determina răspunsuri agresive din partea gazdei.
Artefactele. Îmbrăcămintea, podoabele sunt mesaje care comunică informaţii despre
persoane: sex, vârsta, categoria socio-economică, uneori profesia sunt detectabile şi după
hainele îmbrăcate. Unele opinii ale specialiștilor în comunicare sunt că oamenii se judecă unii
pe alții în primele 10 secunde; de aceea, impactul vizual și olfactiv, mai ales felul în care
arătăm constituie o formă de comunicare foarte importantă. Vestimentaţia este diferită, în
funcţie de spaţiul cultural care o defineşte: grosimea, textura, provenienţa, culorile sunt
condiţionate de mediul persoanei, atât fizico-geografic, cât şi socio-cultural. De multe ori s-a
spus că hainele sunt oglinda sinelui, adică a acelei părţi a eu-lui vizibilă social. Diferenţierea
pe care o pot determina în comportamentul social hainele este vizibil mai ales în cazul unor
vestimentaţii de impact – haine cu autoritate – cum sunt uniformele sau îmbrăcămintea
asociată statutului social superior. Mai mulți autori au atras atenția asupra fenomenului modei,
care determină, în măsură variabilă, modul de a se îmbrăca al oamenilor; mai cu seamă clasele
superioare sunt interesate de modă – sau, altfel spus, moda este o invenţie a bogaţilor – de
vreme ce, de îndată ce clasele de jos încep să-şi însuşească, la rândul lor, modélele modei şi
sparg unitatea de apartenenţă a celor bogaţi, aceştia le abandonează pentru a adopta altă modă,
prin care să se distanţeze din nou de masa populaţiei.
„Excurs despre podoabă”: Stima de sine a constituit baza ecuaţiei de sine la
reprezentanţii interacţionismului simbolic, care o calculau ca raport între succesele sociale
şi aşteptările de sine. La Georg Simmel, stima de sine este un mijloc al voinţei de putere, care
se construieşte pe sentimentul superiorităţii asupra altora. Această superioritate se poate
afirma prin calitatea de a fi plăcut – ca mijloc de a căpăta vizibilitate, importanţă şi, în final,
putere socială. În acest demers, podoaba are rostul de a scoate în evidenţă personalitatea, de
a o accentua, „dar nu printr-o manifestare nemijlocită a puterii, prin ceva ce i se impune
celuilalt din exterior, ci doar prin plăcerea care este stârnită în el şi care conţine totuşi un
element al voinţei libere” (Simmel, 2008, p. 51). La fel ca şi secretul, podoaba, deşi parte a
conduitei individuale, este un fapt eminamente social, căci, împodobindu-te pe tine, te
împodobeşti pentru ceilalţi.
Prin atenţia senzorială pe care o provoacă, podoaba potenţează capacitatea iradiantă
a personalităţii; fiind, în acelaşi timp, un obiect cu o anumită valoare, ea reprezintă o sinteză
a ceea ce un subiect are şi a ceea ce un subiect este. Cea mai subtilă calitate a podoabei,
atrage atenţia Simmel, este tocmai caracterul său de a fi un fapt în sine, preţios în afara

26
ataşării sale de o persoană; de aceea, ceea ce este cu adevărat elegant evită accentuarea
unei personalităţi individuale, integrând omul unei generalităţi valoroase, stilizate sau
rafinate, desigur, prin raportare la personalitatea cu care se află în legătură. De aceea,
îmbrăcămintea nouă, mai curând decât cea purtată (care se „leagă” de intimitatea celui care
o poartă), are caracter de eleganţă. Şi tot acesta este motivul pentru care metalul, care nu se
uzează decât foarte greu, este cu atât mai apreciat ca podoabă.
Într-una din multele studii despre psihologia şi sociologia îmbrăcăminţii, autoarea
Jacqueline Murray identifică, numai în lumea afacerilor, trei tipuri de vestimentaţie: 1)
„hainele corporatiste”, simple, în culori sobre, precum gri sau bleumarin, din stofă
flanelată; cămăşile bărbăteşti sunt albe sau albastru-deschis, rochiile femeilor sunt austere,
dar comode, din bumbac sau in; 2) „hainele comunicative” sunt adoptate în domenii care
presupun un nivel mai mare de comunicare, precum educaţie sau marketing; aici se adoptă
costume sau rochii practice, relaxante, semitradiţionale, cu imprimeuri odihnitoare sau în
dungi, din împletituri cu ochiuri largi; 3) „hainele inovatoare” sunt purtate de artişti sau
specialiştii în publicitate; sunt largi, excentrice, stridente.
Ca reguli recomandate de specialiștii în comunicare (Green, 2009, pp. 74-75) sunt de
menționat: sunt preferabile îmbrăcămintea mai groasă decât cea prea subțire, asortarea
culorilor și adecvarea stilurilor referate fără exagerări. Pantofii sunt foarte importanți: în
cazul în care sunt uzați sau neîngrijiți, pot trăda o persoană neatentă la detalii sau care își
desconderă auditoriul/interlocutorii.

Expresiile faciale. Cercetarea chipului este una din vechile preocupări ale umanităţii.
Din punct de vedere ştiinţşific, se cosideră că ea a debutat în lucrarea lui Charles Darwin
Expresia emoţiilor la om şi animale (1872). Darwin concluzionase că aceeaşi stare psihică
este exprimată în toată lumea aproape la fel, existând chiar moduri comune de exprimare
facială a emoţiilor primare (frică, agresivitate, bucurie) la om şi animalele superioare
(primate): „Aceeaşi stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă:
acest fapt este, prin el însuşi, interesant, ca o dovadă a strânsei asemănări a structurii
corporale şi a dispozitivelor mintale ale tuturor raselor omeneşti” (1872). Universalitatea
expresiilor faciale a fost apoi contestată, în baza diferenţelor individuale (utilizarea muşchilor
feţei diferă de la o persoană la alta) sau culturale (zâmbetul poate fi utilizat, în culturi diferite,
drept manifestare a prieteniei, a fricii, a aprobării etc.). În anii ’90, Paul Ekman afirmă că,
dacă există o evidenţă a universalităţii în expresiile spontane şi deliberate ale feţei, există şi o

27
serie de reguli de manifestare (prescripţii cultural-specifice despre cine, cui şi când poate afişa
o emoţie) care explică diferenţiera culturală a expresiilor.
Zâmbetul şi râsul. Naturale sau impuse, forțate, zâmbetul şi râsul au semnificaţia unor
sentimente pozitive, agreabile. În urma unor studii, s-a concluzionat că femeile transmit mai
precis emoţiile negative, în vreme ce bărbaţii sunt mai exacţi în ceea ce priveşte emoţiile
pozitive. În vreme ce femeile sunt încurajate, prin socializare, să exprime mai curând emoţiile
pozitive (calm, bucurie, încântare), băieţii sunt stimulaţi spre exprimarea, cel puţin
deopotrivă, a emoţiilor negative (furie, supărare, gravitate). Apoi, prin profesiile predilect
feminine (vânzătoare, asistente medicale, educatoare, stewardese, coafeze etc.), femeilor li se
recomandă în continuare expresia zâmbitoare a feţei, în vreme ce profesiile specific bărbăteşti
(minerit, metalurgie, agricultură, armată, specialişti cu grad înalt de calificare) presupun o
tensionare a comportamentului şi a atitudinii. Astfel, unii cercetători sunt de părere că, pentru
femei, zâmbetul are o funcţie interacţională (de stabilire a contactului interpersonal), în vreme
ce pentru bărbaţi are o funcţie emoţională. De aceea se întâlneşte – ca opinie difuză – ideea că
zâmbetul femeilor este fals. Din câte se pare, chiar şi copiii acordă mai multă atenţie
zâmbetului tatălui. Un studiu efectuat în anii ’70 a descoperit că zâmbetul femeilor este
asociat stărilor de anxietate, disconfort, deferenţă şi stinghereală, în vreme ce zâmbetul
bărbaţilor exprimă sociabilitatea şi dorinţa de afiliere. Ceva mai recent, la sfârşitul anilor ’90,
odată cu explozia serviciilor şi a ocupaţiilor sectorului terţiar al economiei, zâmbetul este din
ce în ce mai mult învestit cu importanţa unei obligaţii profesionale: profesorii, ca şi vânzătorii
la ivirea cumpărătorilor potenţiali, trebuie să zâmbească.

”Personalizarea” relațiilor sociale în viața cotidiană. privirea, zâmbetul, buna

dispoziție - și noul lor rol în societatea producției și consumului. Este de făcut aici o
completare interesantă cu punctul de vedere al lui Jean Baudrillard, care explică, în
contextul ideologiei consumerismului, rețeaua de comunicare ”personalizată” care
invadează viața cotidiană în societatea de consum. În acest cadru, relațiile umane,
reciprocitatea, afectivitatea (mimată) și solidaritatea devin, sub forma lor standardizată, ca
servicii, obiecte ale consumului. Mai importante decât aceste fapte, în realitatea lor, este
afirmarea lor ca semne și integrarea în circuitul social al schimbului și consumului. Există
funcții ale gratificării sociale (recepționistul, asistentul social, specialistul în relații publice
ș.a.) care urmăresc ”lubrifierea raporturilor sociale prin zâmbetul instituționalizat” (Jean
Baudrillard, 1970, p. 256). Comunicarea intimă, apropiată, ”personală” este și atu-ul
industriei persuasiunii dezvoltată prin publicitate: discursul îmbracă forma (adică tonul și

28
cuvintele) confesiunii, fără ca scopul vizat să se apropie cât de puțin de scopurile confesiunii.
Aproape în întregime, sectorul terțiar, al serviciilor (în care activează vânzătorii, bancherii,
profesorii, agenții de asigurări, reporterii, specialiștii în marketing, publicitate și mass
media, chiar și sociologii), acolo unde regula profesională impune ”contactul”,
„participarea”, ”interesul” arătat celorlalți, demonstrația prin zâmbet, privirea concentrată
și adresarea călduroasă sunt instrumente cheie pentru atingerea acelorași obiective:
vânzarea și consumul. ”Keep smiling!” este imperativul agenților de vânzări și totodată una
dintre principalele valori ale omului modern, gata să depășească zâmbind aspectele grave
sau neplăcute ale existenței sale cotidiene - și nu numai.
În cartea sa despre noua ordine socială a muncii (2010), sociologul german Jacob
Schrenk are exemple mai mult decât grăitoare despre exploatarea sentimentelor. O firmă de
software din Leipzig impune, prin contractul de muncă, buna dispoziție angajaților: ca
„principiu organizațional general”, este stipulat că „sunt interzise comentariile și
văicărelile. Angajatul se obligă să respecte politica organizației, în special în timpul orelor
de program, în incinta firmei (...), precum și în fața colegilor, clienților, partenerilor și
vizitatorilor” (op. cit., p. 78). Există și o „literatură motivațională”, care profesionalizează
tema bunei dispoziții, ca strategie de creștere a eficienței oricărei activități și a
productivității muncii: Cum să fii binedispus tot anul, Vânzătorul entuziast, Puterea emoțiilor
pozitive, Managementul emoțiilor. Factori ai succesului în managementul eficient din punct
de vedere social. Emoțiile sunt o importantă resursă de persuasiune în relațiile cu clienții și
de prevenire sau eludare a nemulțumirilor. Psihologii vorbesc despre inteligența emoțională,
ca mod de administrare a emoțiilor pentru obținerea unor bune rezultate în conduita socială
și în cariera profesională. Astfel, subliniază Schrenk, „managementul emoțiilor devine noua
calificare-cheie” (Ibidem, p. 81). Autoturismele (autoemoción este sloganul unei reclame la o
cunoscută marcă de automobile), țigările, pantofii de sport sau parfumurile sunt însemne ale
unei „stări de spirit”, semnele vizibile ale unei emoții care se poate construi, conform unui
proiect individual sau profesional2.
Gestiunea emoțiilor este o preocupare care a depășit sfera relațiilor profesionale, pe
măsură ce „consumul” sau logica pieței invadează viața socială, familială și personală.
Astfel, domeniul indiscreției este din ce în ce mai redus, căci sincronizarea emoțiilor mimate
cu emoțiile autentice se face conform scenariilor profesionist elaborate și însușite în ședințe

2
Schrenk citează raportul de audit al firmei McKinsey, în care au fost penalizate colțurile prea coborâte ale
gurilor stewardeselor. De asemenea, amintește și de îndemnul pe care lanțul hotelier Ritz-Carlton îl adresează
angajaților: Smile, we are on stage! („Zâmbiți, suntem pe scenă!”).

29
de coaching colectiv sau individual, în care buna dispoziție este cea mai la îndemână metodă
pentru asigurarea „vieții bune”.
Oculezica sau mesajul vizual. De asemenea, de mare importanţă în precizarea poziţiei
în cadrul unei relaţii sociale este privirea, „care e atât de expresivă pentru că este un act ce
vine direct din intimitate, cu precizia rectilinie a unei împuşcături” (Ortega y Gasset, p. 106).
José Ortega y Gasset schiţează o clasificare sumară a privirii sociale, adresată Celuilalt, prin
care îl defineşti şi care te plasează cumva faţă de acesta. Astfel, notează categoria privirilor
concedate (sau minime), care văd fără să fie interesate, fără să îşi implice autorii, privire care
răspund la o solicitare fără a dori neapărat legarea unei relaţii. Şi, la polul opus, există
privirile saturate (maxime), încărcate cu mesajele interiorităţii şi subiectivităţii autorilor lor.
Inserate în ansamblul experienţei sau vieţii personale, privirile pot fi extrem de revelatoare, de
„trădătoare” – şi o bună dovadă în acest sens este obiceiul de privi pe furiş. În contextul
discreţiei urbane actuale, privirea care vrea să vadă dar nu vrea să fie văzută poate să fie „un
act clandestin, ca furtul şi contrabanda”, care poate surprinde vulnerabilitatea intimităţii
dezvăluite a Celuilalt.
Privirea este, în orice caz, un mijloc prin care se transmit semnale sociale relevante.
Privirea prelungită poate însemna interes, prietenie sau iubire, dar şi ostilitate şi furie. În
cadrul interacţiunilor cotidiene, persoanele se privesc frecvent în ochi, însă nu prelungesc
privirea decât când interlocutorul vorbeşte (3-10 secunde). Un alt comportament ar putea
induce disconfortul şi o reacţie agresivă din partea acestuia. În cultura verst-europeană şi
americană, a nu privi pe cineva în ochi (sau a nu putea privi pe cineva în ochi, din cauza
ochelarilor de soare, de exemplu) dovedeşte lipsă de respect, abatere de la normele sociale ale
comunicării; în alte culturi (din Asia, Indiile de Vest, America Centrală sau afroamericanii),
dimpotrivă, este considerată lipsită de respect privirea directă în ochii superiorilor (profesori)
dar şi ai celorlalte persoane. În sfârşit, arabii practică privirea directă pe perioade lungi, care
ar fi considerate foarte stânjenitoare în alte culturi (dar nu şi în cazul femeilor, care nu au voie
să îi privească în ochi pe bărbaţi). Georg Simmel spunea despre privire că este legătura cea
mai personală dintre oameni, cea care asigură reciprocitatea desăvârşită, prin care „individul
se dezvăluie pe sine în privirea care îl primeşte pe celălalt în sine; în acelaşi act prin care
subiectul uman caută să-şi recunoască obiectul, se predă, la rândul său, obiectului. Nu putem
primi prin ochi fără a da în acelaşi timp” (apud. Chelcea, 2008).
Categoriile în funcţie de care pot fi analizate privirile sunt durata, direcţia şi
intensitatea. Privirea directă, „ochi în ochi” durează, în culturile europene, între 1,5 şi 3
secunde; după acest interval, apar strategii de evitare, clipire sau redirecţionare a privirii (spre

30
nodul cravatei, de pildă). Anumite „jocuri de dominaţie” pot avea loc prin privirile ţintuite,
care se înfruntă până când unul dintre combatanţi cedează şi îşi coboară privirea,
recunoscându-se învins. Unii cercetători americani sunt de părere că persoanele care tind să
îşi privească interlocutorii în ochi când vorbesc, dar nu îi mai privesc atunci când ascultă sunt
percepuţi ca fiind dominanţi. În general, intensitatea privirii este influenţată de distanţa la care
se află interlocutorii, fiind cu atât mai mare cu cât şi distanţa este mai mare. Printre funcţiile
modalităţilor de a privi, cercetătorii americani (Dale C. Leathers, 1986) propun: 1) funcţia
atenţiei (semnalează prezenţa sau absenţa atenţiei); 2) funcţia reglatoare (se marchează
începutul, sfârşitul comunicării); 3) funcţia de putere (dominaţia sau subordonarea); 4) funcţia
afectivă (indică emoţiile pozitive sau negative); 5) funcţia de formare a impresiei (comunică
modul în care persoana doreşte să fie percepută); 6) funcţia persuasivă (de creştere a
capacităţii de convingere).
Haptica (contactul tactil). Erving Goffman (1967) a remarcat că atingerile în cadrul
comunicării sunt semnale care pot trăda superioritatea sau inferioritatea de status social. Un
subaltern poate accepta ca şeful lui să îl atingă pe umăr sau pe spate, dacă ar încerca acelaşi
lucru, ar fi, probabil, reprimat. Anumite cercetări – efectuate mai ales în spaţiul anglo-
american – relevă faptul că în spaţiul public, femeile recepţionează mai multe semnale
cutanate din partea bărbaţilor decât emit, fără ca aceste comportamente să aibă conotaţie
sexuală; explicaţia dată se înscrie în aceeaşi teorie a diferenţei de status, bărbaţii având un
status social superior. Acelaşi lucru a fost observat şi în interiorul familiilor, membrii familiei
cu status înalt iniţiind mai multe contacte fizice şi primind mai puţine atingeri decât alţi
membri ai familiei. Deşi cercetările sunt concentrate pe cultura nord-americană şi pe anumite
categorii de populaţie accesibile studiului, câteva concluzii pot fi reţinute: 1) atingerile în
cadrul aceluiaşi sex sunt mai frecvente decât cele între sexe; 2) femeile, mai ales cele
vârstnice, stabilesc mai des decât bărbaţii atingeri cu persoanele de acelaşi sex; 3) iniţierea
contactelor tactile între sexe este asimetrică, bărbaţii iniţiind mai multe contacte decât
femeile; 4) iniţierea atingerilor este variabilă, fiind determinată, pe lână sex, de vârstă, de tipul
relaţiilor dintre persoane, de situaţie sau de status.
Tipuri de atingeri: Salutarea prin strîngerea mâinii este un gest de socializare foarte
răspândit în culturi şi epoci diferite. Există reguli prin care se stabileşte cine iniţiază salutul
(cel mai în vârstă, femeile, cei cu statut superior), în ce ordine se strâng mâinile (femeile între
ele, femeile şi bărbaţii, apoi bărbaţii între ei) şi cum se salută (apropierea spaţială, contactul
vizual, atingerea, în acelaşi timp, a altor părţi ale corpului – antebraţ, braţ sau umăr). Poziţia
palmei, atunci când se întinde mâna, poate transmite tendinţa de supunere (palma în sus) sau

31
tendinţa de dominare (palma în jos). Mâna fermă („mănuşă”), cea moale („peşte mort”) sau
cea demonstrativ puternică („menghină”) sunt tot atâtea moduri de a sugera anumite atitudini
sau grade de interes în cadrul relaţiei.
Salutarea prin sărutatul mâinii este un alt tip de salut care consacra relaţiile de
inegalitate (între vasal şi senior, mirean şi preot, bărbat şi femeie). Era un gest de fidelitate şi
credinţă care astăzi pare demodat, jignitor chiar atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Pare să
se impună, în schimb, sărutatul obrajilor în semn de salut atunci când facem cunoştinţă, ne
întâlnim sau ne despărţim de cineva.
Sărutul pe gură semnifică legături extrem de apropiate între persoane care, schimbând
răsuflări sau fluide corporale (salivă), sunt neapărat egale. Anumiţi istorici ai mentalităţilor
susţin că sărutul pe gură evocă schimbul de sânge între cei care, străini anterior, deveneau,
prin acest gest, organic înrudiţi.
Vocalica sau paralimbajul. Interesul pentru controlul şi evaluarea vocii s-a
manifestat mai puternic odată cu anii ’30, atunci când s-a răspândit radioul ca mijloc de
comunicare. Aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite paralimbaj, vocalică sau,
atunci când sunt incluse şi fenomene ca plânsul, râsul sau tuşitul, elemente extralingvistice.
Multe din aceste elemente (care se referă la intonaţie, intensitatea sau timbrul vocii, accent,
repetarea unor sunete, ritmul, debitul vorbirii, pauzele etc.) sunt determinate cultural.
Intonarea diferită a aceleiaşi fraze poate conduce la reţinerea unor aspecte diferite ale
mesajului. De asemenea, suntem obişnuiţi cu multe situaţii extrem de formalizate, când tonul
şi intonaţia sunt cu mult mai relevante decât cuvintele. Timbrul vocii (scăzut sau ascuţit, grav
sau copilăresc) are conotaţii subiective şi ţine de situaţia şi subiectivitate celui care le
utilizează sau le receptează. Intensitatea sau înălţimea vocii sunt ceva mai puternic
obiectivate: un ton înalt este, în general, agresiv (semnal pentru tendinţe de dominaţie), iar un
ton jos trădează fie nesiguranţa, fie importanţa mesajului verbal: bârfele, secretele se spun în
şoaptă, căci canalul de comunicare este individual (de la om la om), excepţie făcând
comunicarea lor unui grup. De obicei, ceea ce gândim cu mai multă claritate, noţiunile pe care
suntem mai siguri sunt enunţate mai tare, mai răspicat decât lucrurile pe care nu le cunoaştem
la fel de bine. Viteza sau ritmul vorbirii sunt, de asemenea, interpretate ca semnale asupra
zonei de provenienţă (francezii, italienii au ritmuri de vorbire mai mari decât ale românilor
sau germanilor; oltenii vorbesc mai repede decât ardelenii sau moldovenii), nivelului de
şcolaritate (cei cu studii superioare emit mai multe silabe pe minut decât cei cu studii
elementare, mai ales atunci când se referă la domeniul de competenţă), profesiei sau
familiarităţii interlocutorului cu tema respectivă (militarii, elevii, alte categorii pot creşte

32
ritmul vorbirii despre anumite teme, prescurtând sau eliminând unele silabe din noţiuni foarte
familiare).
Olfactica şi semnalele olfactive. Experimente din puericultură au evidențiat că
sensibilitatea olfactivă este nu numai importantă, ci chiar primodială și la om (importanța ei în
cadrul speciilor animale fiind evidentă). Între nou-născut şi mamă se stabileşte, chiar din
timpul naşterii, o relaţie olfactivă biunivocă, care slăbeşte pe măsura creşterii copiilor. În
cadrul interacţiunilor, se recomandă, pe de o parte, eliminarea mirosurilor indezirabile,
dezodorizarea (spălarea cu apă şi săpun, periajul dinţilor etc.) şi, pe de altă parte, odorizarea
(loţiuni şi parfumuri). Identitatea olfactivă este puternic asociată cu identificarea sexuală,
rasială şi de clasă. De aceea, dezodorizarea are ca scop respingerea stigmatizărilor sociale
(apartenenţa la grupuri considerate inferioare), iar odorizarea are ca finalitate construirea unei
identităţi cât mai agreabile, prin influenţarea subiectivităţii celorlalţi. Nu întâmplător, anumite
loţiuni sau parfumuri sunt recomandate la serviciu, în timpul zilei, şi cu totul altele seara, la
întâlnirile romantice.

COMPETENȚELE COMUNICĂRII NONVERBALE

Competenţa socială. Abilităţile de comunicare pot facilita o parte a succesului social
sau profesional urmărit de o mare parte dintre oameni. Unul dintre autorii studiile de
comunicare spune că puterea de a-i convinge pe alţii „depinde în proporţie de cca 90% de
semnalele limbajului corpului nostru” (Vera F. Birkenbihl, apud Chelcea et al., p. 213).
Comportamentul în viaţa cotidiană este condiţionat de contactul cu ceilalţi oameni, contact
care poate avea rezultate mai bune sau mai puţin bune, în funcţie de abilitatea de a stabili sau
păstra relaţii a fiecăruia sau de nivelul de sociabilitate. Interpretarea sociabilităţii şi a
socialităţii la nivelul strict al capacităţii de comunicare a fost numit în literatura de specialitate
competenţă socială: modele sau „pattern-uri de comportament care îi permit individului să
producă efectul dorit asupra celorlalţi” (Serge Moscovici, apud Chelcea et al., p. 214). Măsura
competenţei sociale ar fi, conform acestei definiţii, puterea de a-i convinge, influenţa sau
determina pe alţii. Această influenţă poate fi negativă sau pozitivă, condiţia de a putea fi
calificată drept competenţă este capacitatea „autorului” comunicării de a o planifica. Sunt,
aşadar, excluse influenţele involuntare (atunci când anumite aspecte sau modele ale
comportamentului nostru scapă controlului conştient) pe care le avem asupra celorlalţi, care
„trădează” atitudini, idei sau sentimente pe care nu le-am dori comunicate. O altă definiţie
accentuează mai puţin efectul comunicării asupra celorlalţi şi mai mult acea parte care ţine de
individ şi de capacitatea lui de ajustare a propriului comportament la ceilalţi: competenţa

33
socială este „o flexibilitate constantă a comportamentului în relaţie cu ceilalţi” (M. Argyle,
apud. Chelcea et al., p. 214).
Indicatorii-cheie folosiţi pentru a explica şi a urmări în practică această măsură a
competenţei sociale au fost: 1) capacitatea insului de a-i influenţa pe ceilalţi şi de a-şi impune
ideile proprii; 2) modul în care oamenii devin populari oferind gratificaţii celorlalţi; 3) modul
în care oamenii comunică verbal şi non-verbal; 4) capacitatea empatică, de a „se pune în locul
celuilalt”; 5) cooperarea, ca mod prin care indivizii îşi ajustează scopurile propării la cele
comune; 6) capacitatea de a rezolva probleme; 7) prezentarea sine-lui social 3 sau
managementul impresiei ş.a.
Legată de competenţa socială este competenţa emoţională, care se referă, potrivit
specialiştilor, la flexibilitate şi autoeficienţă. Emoţiile noastre trebuie să fie adaptate situaţiei,
dar şi contextului socio-cultural: de pildă, o manifestare zgomotoasă a emoţiilor poate să fie
bine privită la un eveniment de viaţă dintr-un sat, dar reprimat într-o situaţie similară din
mediul urban. În legătură sau în continuitate cu aceste preocupări, în 1985, psihologul
american Wayne Leon Payne a lansau conceptul de inteligenţă emoţională; în anii următori,
acesta a fost explicat în diferite moduri, luându-se în considerare: abilitatea de a stabili şi
păstra relaţii cu alte persoane, empatia, capacitatea de a interpreta şi controla emoţiile,
flexibilitatea, cooperativitatea etc.
Toate aceste competenţe sunt sesizabile şi se manifestă preponderent prin buna
practică a comunicării non-verbale.
Competenţa de comunicare non-verbală. Această abilitate de comunicare non-
verbală constă, după anumiţi autori, în expresivitatea emoţională şi controlul sinelui, fiind
legată de „stilul expresiv” al personalităţii. (Allport). În general, se consideră că măsura
abilităţii de comunicare non-verbală este mare atunci când există posibilitatea înţelegerii sau
„traducerii” corecte a expresiilor faciale sau a comportamentelor non-verbale ale oamenilor.
Detectarea emoţiilor, recunoaşterea mesajelor contrafăcute (a minciunii), interpretarea
corectă a atitudinilor corporale etc. sunt performanţe care ilustrează competenţa non-verbală.
Această abilitate se formează spontan, depinzând de mediul socio-cultural (anumite culturi
încurajează manifestarea și deci comunicarea afectivă, altele, dimpotrivă, o inhibă), de
experiențele personale (inclusiv de experiențele socio-ocupaționale sau profesionale) și de
anumite caracteristici (abilități, deprinderi, trăsături de personalitate, sex, vârstă) ale fiecărui

3
Sinele social a fost definit în sociologia interacţionistă ca efect, impresie sau imagine pe care ceilalţi şi-o
formează asupra insului. El poate fi compus, ajustat sau corectat, asemenea unei imaginii oglindite, pentru a
obţine efectul dorit din partea « publicurilor » la care cineva se expune. Acest proces este cunoscut ca
management al impresiei.

34
ins. În general, aceasta capacitate de a decodifica limbajul nonverbal apare în intervalul
aproximativ de patru-nouă luni după naștere (copilul recunoaște fețele, distinge expresiile
prietenoase și abia mai târziu pe cele exprimând stări negative) și crește odată cu vârsta. Se
pare, conform experimentelor, că deja copiii de doi ani pot descifra cele șase expresii faciale
considerate fundamentale în culturile europene: bucurie, surpriză, mânie, teamă, tristețe,
dezgust. În ceea ce privește deosebirile sexuale, se pare că femeile descifrează expresiile
faciale cu mai multă ușurință decât bărbații; în schimb, aceștia par să fie mai eficienți în
disimularea sau inhibarea emoțiilor negative – tristețe, anxietate, teamă.

EFICIENȚA COMUNICĂRII

Preocupările și teoriile recente asupra comunicării sunt interesante în mod secundar de

explicarea contextului, structurii, istoriei și filosofiei comunicării. Ele se focalizează, mult mai
pragmatic, asupra modului eficient de comunicare, adică asupra felului în care comunicarea
unui actor concret poate conduce la atingerea cât mai bună și mai rapidă a obiectivelor sale,
poate urmări cât mai îndeaproape interesele sale: succesul ca persoană în mediul în care
trăiește este totuna cu succesul comunicării. Pentru această abordare, sunt esențiale
cunoașterea scopului comunicării, angajamentul și inteligența locutorului.
În recomandările acreditate astăzi ca studii științifice (și ne referim aici la Andy Green,
expert în probleme de comunicare și creativitate, autor al volumelor Creativity in Public
Relations, 2001, și Effective Personal Communication Skills for Public Relations, 2006, rapid
reeditate în mai multe limbi) se pornește, de aceea, de la suportul fiziologic al comunicării – și
anume de la centrul de organizare a informației, creierul, imaginat ca un aspirator de
informații, capabil să funcționeze atât la nivel conștient, cât și inconștient (unde, de altfel,
nivelul de procesare a informației este de aproximativ 4 000 de ori mai mare decât la nivelul
conștient) – și de la unitatea care stă la baza procesului de comunicare, informația, definită în
sens larg, ca orice stimul care vine în contact cu cu oricare dintre simțurile noastre (vizual,
olfactiv, auditiv, tactic sau gustativ) ori cu capacitățile noastre intelectuale și emoționale.
Datorită capacității mai mari de stocare și prelucrare a informației la nivel inconștient,
impresiile, intuițiile, semnalele provenite de aici sunt mai profunde și mai valoroase; totodată,
așa cum arătat mai sus, comunicarea nonverbală, care oferă date despre aspectele emoționale
sau relaționale dintre care multe sunt nonintenționale, oferă o mai bună perspectivă asupra
calității informației verbale, raționalizate, intenționate, fie în sensul întăririi acesteia, fie în
sensul infirmării ei.

35
 Harta mentală. Hărțile mentale sunt unul dintre instrumentele prin care luăm contact
cu realitatea, reprezentând-o într-un anumit fel. Fiind instrumente strict personale, care depind
de capacitățile insului de a percepe, asocia faptele din realitate, ele nu coincid la mai mulți
interlocutori ci sunt, rigorus vorbind, unice. Desigur că există structuri generale care pot
semăna: indivizii aceluiași grup de referință (familie, cultură, grup confesional, educațional
sau profesional etc.) împărtășesc aceleași reprezentări asupra aspectelor generale ale vieții; cu
toate acestea, fiecare își nuanțează propria ghartă conform dispozițiilor și predispozițiilor
interioare care îi compun subiectivitate și care nu au cum să coincidă la mai mulți indivizi.
Astfel, ceea ce trebuie să avertizeze disponibilitatea de împărtășire a unei informații în
comunicare este: „Indiferent de ce am face sau am spune, vom fi, într-un fel sau altul, înțeleși
greșit” și „Vom înțelege greșit, într-un fel sau altul, orice vom vedea, percepe, simți sau auzi”
(Green, 2009, p. 27).
Harta mentală, ca instrument de cunoaștere și, așadar, de comunicare cu ceilalți, are,
ca piloni de bază, convingerile și valorile pe care se edifică cunoașterea. Convingerile, ca și
credința, sunt lucruri pe care le considerăm adevărate în afara probelor raționalității practice.
Ele iau, de obicei, forma unor generalizări despre noi, ceilalți sau lume și determină modul de
a gândi, de a simți și de a acționa. Pot acționa ca stimulente sau ca frâne ale acțiunii; de aceea,
pentru „a scăpa” de convingerile contraproductive în ceea ce privește acțiunile noastre,
antrenorii în comunicare recomandă selectarea lor conform întrebării: „Este ea (convingerea
respectivă) necesară, mă ajută cu ceva?” (Green, 2009, p. 29). Sunt, de asemenea, propuse
convingeri care, odată create, duc la creșterea succesului în comunicare: 1) Nu există eșec, ci
numai reacție (feedback), care poate fi pozitivă sau negativă, dar care este, în orice caz,
folositoare în perfecționarea comunicării; 2) Scopul comunicării este declanșarea unei reacții,
ca probă a faptului că mesajul a ajuns (și a fost corect receptat) la interlocutor; 3) Intențiile
celorlalți sunt pozitive.
Valorile, celelalte repere ale hărții mentale, sunt lucrurile importante pentru noi. O
condiţie a subiectului conştient este voinţa liberă, care poate îndrepta acţiunea spre o valoare
sau alta. Valoarea este considerată criteriu fundamental de orientare şi evaluare a acţiunii
umane, fiind privită nu numai ca ceva dezirabil, ci mai ales ca ceva demn de a fi dorit. La noi,
Tudor Vianu stabileşte, ca trăsături ale valorilor, că 1) sunt personale (suportul lor reprezintă
întotdeauna o valoare; fapta bună a unui imoral nu este morală); 2) au suport spiritual (nu
material), 3) sunt aderente (faţă de personalitatea umană), 4) sunt scopuri, nu mijloace ale
vieţii (singurele recompense pentru urmărirea sau realizarea valorii morale sunt recunoaştere
socială şi catharsis-ul – purificarea, eliberarea de păcate). Norma morală asigură

36
conformitatea cu valorile, fiind modalitatea prescriptivă de manifestare a valorii. Ele
orientează acţiunea oamenilor, ca recomandări, interdicţii sau modele (1942, 1998). Lucrurile
importante sau cele de care nu ne pasă, creează ariile de prioritate sau cele de indiferență,
adică domeniile în care suntem dispuși sau nu să ne implicăm, să acționăm. O comunicare
eficientă este aceea în care valorile transmise prin mesaj sunt aceleași sau converg cu valorile
publicului sau interloctorului.
Un exemplu dat în cadrul campaniilor de relații publice (și destul de des întâlnit în
practica de marketing din ultimii ani) este corelarea unei campanii (de vânzări, de pildă), cu o
cauză caritabil sau de interes general, creându-se astfel o comuniune între valorile clienților și
cele promovate în cadrul campaniei.
Atitudinile reprezintă o rezultantă a valorilor și comvigerilor, dar și a intereselor
noastre, o interfață între noi și mediu sau între noi și ceilalți. Ele nu sunt influnețate de
informația pură, de aceea, atunci când dorim schimbarea atitudinii publicului/interlocutorului
față de ceva, ceea ce trebuie să oferim nu sunt numai datele de cunoaștere, ci și – și mai ales –
convingeri și valori consonante cu ale acestora. Andy Green a indentificat, pe caza a două
dimensiuni (încrederea în capacitățile proprii și maleabilitatea privind datele noi) patru tipuri
generale de atitudini cu care fie preluăm, fie respingem informațiile primite. Prima din ele,
denumită hubris, este dată de un maxim de încredere în sine și de un minim de maleabilitate
(sau rigiditate) față de informațiile noi. Ea este specifică celor care se bucură să-și savureze
succesul, aroganți și având, adesea, sentimentul omnipotenței și suficienței. Datorită rigidității
și lipsei de atenție și de interes pentru datele noi, este caracterizată ca „succesul dinaintea
prăbușirii” (Green, 2009, p. 35). Eșecuri sau decăderi parțiale ale unor companii după
perioade de înflorire s-au datorat acestui tip de atitudine. Atitudinea de victimă este definită
printr-un nivel foarte scăzut de încredere în sine și anticipare a eșecului, împletit cu lipsa de
maleabilitate fată de informația nouă. Este anticiparea efectului negativ: „orice ar fi, va fi
rău”, întâlnit în mai multe compartimente ale sectorului public, unde funcționarii anticipează
percepții publice negative și adoptă, în consecință, reacții de așteptare ostile, reci sau
suspicioase. Un al treilea tip de atitudine sau mentalitate este cea hibris, care caracterizează
locutori cu mare încredere în sine și în succesul pe care îl pot obține, dar cu o mare deschidere
către nou, curioși în legătură cu lumea exterioară și atenți la experiențe care pot contrazice
modelele mentale. De cele mai multe ori, este atitudinea cel mai aproape legată de succesul
comunicării. În sfârșit, definită cu un nivel scăzut de încredere în succes, dar cu o mobilitate
de gândire și orientare spre noutate crescută, este atitudinea de tip oscilant. Sunt cei care știu

37
că ceva trebuie schimbat, caută soluții, dar nu au încredere în finalitatea demersului propriu;
dacă nu trec către o stare hibris, este posibil să degenereze spre situația de victimă.
În ceea ce privește capacitatea reflexivă sau cognitivă (analizată, din punct de vedere
teoretic, mai sus; vezi Perspectiva psihosociologică asupra comunicării. Competența
cognitivă), această este evidențiată de capacitatea de a reacționa potrivit și cu rezultate
satisfăcătoare în situații diferite. Această capacitate este determinată de ceea ce autorii numesc
coeficient comunicațional (QC), care denumește „abilitatea de a ne folosi diferiții coeficienți
(performanțe cognitive – n.a., C. B. P.) în planificarea și susținerea comunicării pe care o
avem de făcut” (Green, 2009, p. 41). Acești coeficienți ale căror măsuri și a căror convergență
dă seama asupra performanței sau coeficientului comunicațional sunt: coeficientul de
inteligență (QI), coeficientul de inteligență emoțională (QE), coeficientul de viziune (QV) și
coeficientul de adversitate (QA).
Coeficientul de inteligență, cel a cărui măsurare a devenit o obișnuință în testarea
capacităților cognitive și adaptative, este înregistrarea unor abilități asociate cu o resursă
individuală considerată, îndeobște înnăscută, inteligența. De fapt, deși adesea considerată o
variabilă dată, inteligența este cea mai greu de definit și de măsurat ca premisă a succesului
sau insuccesului școlar, profesional sau social. Anumite culturi organizaționale apelează la
testele de inteligență ca un fel de evaluare ce poate prezice rezultatele indivizilor în
organizațiile respective. Din experiența acestor culturi a reieșit că testele sunt, de fapt, relative
ca valabilitate sau validitate, fiind dependente atât de contextul în care au fost elaborate
(laboratoarele și colectivele de cercetate în cadrul cărora sunt standardizate și etalonate etc.),
cât și de contextul în care sunt aplicate (persoanele, familiarizarea lor cu acest tip de testare,
încrederea în fidelitatea testării etc.). În comunicarea eficientă, mobilizarea resurselor
reprezentate de acest coeficient este necesară în adunarea de informații pentru pregătirea
mesajului (a cunoaște evoluția pieței, politica guvernului, sarcinile de rezolvat, obiectivele
comunicării, a prevedea situațiile care pot apărea, a supraveghea lucrurile care pot favoriza
sau împiedica obținerea succesului) și în analizarea comunicării (înțelegerea cerințelor și
stabilirea obiectivelor, gândirea strategică, în funcție de contaxt, analizarea informației și
relaționarea rezultatelor, anticiparea efectelor deciziilor luate). Valorificarea logicii și a
faptelor concrete, folosite ca argumente, pot determina succesul unei comunicări.
Coeficientul de inteligență emoțională (definit, pentru prima dată, de Daniel Goleman,
1995) este înțeles ca abilitatea de a simți, înțelege și explica funcționarea și puterea emoțiilor.
Prin empatie și comprehensiune situațiile în care se plasează interlocutorii, inclusiv stările lor
emoțional ne pot deveni inteligibile, iar reacțiile noastre pot fi mai bine proiectate ținând cont

38
de această cunoaștere. Manifestarea inteligenței emoționale în activitatea de comunicare este
evidentă atunci când arătăm interes față de ceilalți, avem înțelegere sau respect față de
situațiile diferite, nefamiliare nouă, în care se află interlocutorii, interacționăm informal,
nonverbal cu colegii, folosim umorul sau alte metode de stimulare a emoțiilor pozitive pentru
detensionarea situațiilor cu potențial conflictual etc.
Coeficientul de viziune, mai rar întâlnit în literatura de specialitate (Green, 2009, p. 48)
este cel care se referă la capacitatea de a proiecta destinația, finalitatea demersurilor noastre.
Acest coeficient este măsura în care suntem capabili să imaginăm „o imagine covingătoare a
unui viitor dezirabil și posibil de atins” (idem). În comunicare, acest lucru se trasude prin
capacitatea de a anticipa succesul comunicării, de a stabili finalitățile comunicării și de a te
mobiliza în scopul atingerii lor. Pentru creșterea eficienței în definirea viziunii, țelurile
formulate și vizate trebuie să fie specifice (nu generale), măsurabile (nu imprecise),
realizabile (nu utopice), realiste, determinate în timp și, lucru important, să reprezinte un nivel
superior de aspirații, o depășire a unor repere existente.
Coeficientul de adeversitate (ibidem, p. 51) se referă la piedicile inevitabile pe care
urmărirea unui țel, atingerea obiectivelor le poate avea și la capacitatea de a le depăși.
Instrumentele cu ajutorul cărora obstacolele pot fi depășite sunt asumarea responsabilității (a
nu atribui piedicile întâlnite unor factori exteriori incontrolabili, ci a te considera autorul
eșecurilor, și deopotrivă al reușitelor demersurilor proprii), atribuirea unui sens pozitiv
demersului întreprins, perseverența și flexibilitatea.
Combinarea capacităților reprezentate de cei patru coeficienți depinde de situație sau
de obiectivul comunicării. Astfel, în cazul unui reportaj de investigație, unei comunicări
științifice, unui raport sau unei campanii de informare, este foarte important coeficientul de
inteligență; pentru o comunicare sau un reportaj de senzație, trebuie exploatată inteligența
emoțională; când sunt întâmpinate situații de criză sau blocaje, depășirea lor cere un bun
coeficient de adversitate (capacitate combativă); când trebuie proiectată o campanie nouă, este
nevoie de o viziune coerentă și bine integrată.
Despre vorbire și prezentarea verbală în comunicarea eficientă. Vorbirea în public
sau prezentarea sunt mijloace la care specialiștii sau profesioniștii din domeniul terțiar
trebuie să apeleze uneori; cei din domeniile care presupun comunicarea (marketing, știițe
politice, mass media, învățământ etc.), adesea. Sfaturile oferite de Andy Green și de alți
specialiști în comunicarea publică (public speaking) sunt următoarele:
- Oratorul trebuie să își asume dreptul de a vorbi publicului;

39
 - Oratorul trebuie să fie conștient că are ceva de oferit publicului (este expert într-o
anumită chestiune, ceea ce nu înseamnă neapărat că este specialist în acea chestiune;
e suficient să știe câteva lucruri în plus sau să poată determina auditoriul să
experimenteze ceva);
- Oratorul trebuie să fie empatic (să se poată imagina în locul auditoriului, pentru a
anticipa starea de spirit și așteptările acestuia);
- Vorbitorul trebuie să comunice bine și prin limbajul trupului, să își arate destinderea,
să zâmbească „din priviri”;
- Entuziasmul este contagios și indică nivelul de interes față de temă; un orator
entuziast are mai multe șanse decât unul dezinteresat;
- Observarea permanentă a publicului și menținerea comunicării pentru adaptarea
mesajului sunt esențiale în a păstra atenția asupra comunicării.
Atunci când o persoană dorește să controleze o întâlnire, tehnicile pe care le poate
folosi sunt:
- Vorbirea pe un ton mai ridicat;
- Vorbirea un timp mai lung;
- Alegerea unui loc distanțat sau marcat în spațiul de comunicare (un podium, un
pupitru, capul mesei, un scaun masiv sau numai luarea distanței față de ceilalți);
- Întreruperea discuției;
- Privirea mai insistentă.
Sunt de evitat cititul sau memorarea mesajului de transmis. Prezentarea trebuie însă
să fie structurată, să aibă o introducere (care să o integreze în „peisajul” mai general al
întâlnirii, în care se poate face trimitere la un antevorbitor, la organizatori etc.), un cuprins
și o încheiere (care este bine să fie destinsă, optimistă).
De asemenea, o bună metodă de păstrare și confirmare a legăturii cu auditoriul este
interacțiunea (a-i determina pe interlocutori să facă ceva – să răspundă, să reacționeze într-
un fel sau altul). Emoțiile potențează și conving, de multe ori, nefiind astfel un factor de
blocare, ci unul de stimulare a comunicării.
Mesaje, meme și manipulări. Memă este un termen inventat de biologul Richard
Dawkins (1976) pentru a desemna „vehicolul prin care diverse date ale ideilor și informațiilor
sunt adunate laolaltă, precum și capacitatea lor de a răspândi mesajul mai departe de la un
singur individ la lumea întreagă” (Green, 2009, p. 86). Pentru comunicare, memele au rolul pe
care îl au genele în ereditate. Stereotipurile de gândire, reprezentările sociale, uzanțele șcl.
sunt meme, în sensul că nu le-am învățat la un curs, ci sunt mesaje la care am fost expuși și pe

40
care le-am deprins și interiorizat adesea fără participare conștientă sau voluntară. În
demersurile de controlare a comunicării sau de manipulare, capacitatea de a crea și controla
meme eficiente este foarte importantă.
Conform studiilor, mema se constituie din trei elemente: o longevitate care să îi
permită să fie transmisă de la o persoană la alta; coerență, continuitate cu celelalte concepții
pe care le avem; posibilitatea de a fi copiată sau reprodusă, fără ca acest lucru să impună o
fidelitate excesivă (dimpotrivă, preluarea memei și reproducerea ei presupune de multe ori un
proces de adaptare a informației la tipul de personalitate care o vehiculează, astfel că, de
multe ori, ceea ce se transmite nu mai este identic cu ceea ce s-a receptat). Memele sunt
uneori confundate cu ideile sau cuvintele, fără a fi, de fapt, același lucru cu acestea. Ele sunt
mai degrabă combinații de elemente care formează o unitate memorabilă („ultimul răcnet”,
„desene animate”, „postmodernism”, „teoria conspirației” etc.), care se propagă de la un
interlocutor la altul, prin imitație.
Felul în care cineva se raportează la realitatea simbolică, adică la tot ceea ce constituie
cadru al comunicării, este determinat de sistemul propriu de referință, tributar culturii,
educației, eredității și altor factori care au contribuit la formarea, într-un anumit fel, a
personalității respective. Filtrul unic al persoanei, prin care ea percepe această realitate,
reprezentat de convingerile, valorile, experiențele și relațiile noastre, este desemnat drept
cadru sau paradigmă. Paradigma înseamnă, în spațiul științelor , sistem de idei de referință;
într-o accepțiune comună, ea se referă la cadrul de referință care determină felul în care
vedem/percepem lumea; și mai restrâns, ea poate desemna starea de spirit generală a unei
persoane. Manipularea paradigmelor, depășirea, „rotirea” sau reinterpretarea lor sunt strategii
ale manipulării în comunicare.
Minimalizarea importanței unui mesaj se poate face plasându-i paradigma în cadruș
căreia a fost conceput într-un cadru (paradigmă) mai mare. Un anumit individ cu
comportament devinat sexual se poate erija în apărător al libertăților și drepturilor omului,
deși ceea ce i se impută la nivel social sau lega este încălcarea concretă a unei norme.
Maximizarea importanței este strategia complementară, care constă în exagerarea importanței
unei paradigme minore, cum ar fi contestarea valorii unui mesaj din cauza unui detaliu minor,
a unei erori nesemnificative care, bine exploatat, ducea la concluzia că întregul mesaj este
greșit. Distragerea atenției este folosirea unei paradigme irelevante în scopul mascării sau al
distragerii atenției de la subiectul principal.

41
 CULTURA DE CONSUM, MASS MEDIA ȘI DEGRADAREA COMUNICĂRII

Televiziunea
Spre deosebire de mediile tradiționale de comunicare, răspândirea pe scară largă a
televiziunii presupune trecerea de la cuvântul-simbol la imagine: „ (...) televiziunea este cea
care modifică prima şi într-un mod fundamental, natura însăşi a comunicării, deplasând-o din
contextul cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii” (Sartori, 2005, p.
25). Comunicarea prin imagine nu presupune, aşa cum s-a considerat îndeobşte, o dezvoltare,
un adaos, ci este altceva, o „substituire care răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea”
(idem), evident, în defavoarea celui dintâi şi cu impunerea celui de-al doilea fapt. Extrem de
importantă în e(/in)voluţia umanităţii, televiziunea nu rămâne numai la condiţia unui mijloc
de comunicare, ci constituie deja un instrument antropogenetic, adică un mod de formare a
omului.
Acest proces este evidenţiabil în cazul copilului consumator de televiziune.
Videocopilul, cum îl numeşte Giovanni Sartori, nu are altă şansă decât să devină un adult
atrofiat, „surd pe viaţă la stimulii cititului şi ai cunoaşterii transmise de cultura scrisă”
(Sartori, 2005, p. 28). Mesajul şi avantajul principal al noii culturi telegenice este
popularitatea, accesibilitatea mult mai mare a audio-vizualului faţă de cultura cărţii sau a
povestirii, a cuvântului scris sau vorbit. Dezvoltarea comunicării prin proliferarea ecranelor
este un simptom de progres negativ (maladiv chiar, în opinia etologilor) şi pur cantitativ.
Frecventarea crescută a televiziunii ca mod de comunicare și informare sărăcește
înțelegerea prin faptul că blochează progresia de la sensibil (perceptibil) la inteligibil.
Producţia supraabundentă de imagini blochează conceptele, atrofiază capacitatea noastră de a
gândi şi de a abstractiza şi, odată cu aceasta, capacitatea de înţelegere. Aceasta este posibil de
vreme ce ceea ce noi percepem este integrat conceptual şi ideatic în ceea ce înţelegem (sau
ştim deja); iar homo videns, videoadultul, renunţă de bună-voie la limbajul conceptual în
favoarea limbajului-imagine, perceptiv, concret şi sărac. Altfel spus, înţelegerea prin văz nu o
completează pe cea prin concepte, căci televiziunea nu explică sau, dacă o face, explică
insuficient.
Democrația și sondajele de opinie. Democraţia este, la rândul său, o guvernare a
opiniei, nu a conceptului. Televiziunea, ca formatoare de opinie, devine intrumentul
inseparabil al democraţiei. „Democraţia reprezentativă nu este o guvernare a cunoaşterii, ci o
guvernare a opiniei” (Sartori, 2005, p. 53). Condiţia suficientă pentru exercitarea ei este ca

42
publicul să ajungă la a avea opinie, adică, astăzi, tele-opinie: „televiziunea se exhibă ca
purtătorul de cuvânt al unei opinii publice care în realitatea este ecoul propriei sale voci”
(idem). Ideea că televiziunea se limitează numai la a reflecta schimbările sau fenomenele în
curs din cadrul societăţii sau din lume este falsă; de fapt, televiziunea reflectă şi popularizează
schimbări şi fenomene pe care ea însăşi le promovează şi le inspiră. Apelul la sondaje, menit
să reprezinte capacitatea televiziunii de a reprezenta întreaga societate, este un alt tertip
manipulator. Interviurile întâmplătoare, sondajele de opinie nu fac altceva decât să genereze
răspunsuri nerelevante, atât pentru chestiunea urmărită, cât şi (mai ales) pentru starea
societăţii. Opiniile slabe ale sondajelor se manifestă în întrebările despre „ceea ce crezi”, fără
a verifica „ceea ce şti”, menite să atragă răspunsuri inventate, opinii mimate. În afară de
statistici false şi interviuri la întâmplare, dezinformarea televizată este alimentată de două
distorsiuni datorate imperativului ca informaţia să fie cu orice preţ excitantă: promovarea
excentricităţii şi a agresivităţii. Poziţiile extreme, surprinzătoare sunt favorizate ca distribuire
pe posturile de televiziune, ceea ce dă prioritate căutării de noutăţi cu orice preţ şi judecăţilor
superficiale; de asemenea, spiritul critic, adversitatea ca etică profesională proliferează în
relaţie cu realitatea autentică.
De fapt, în ceea ce priveşte infomarea şi informaţia, televiziunea este cea mai săracă
dintre mediile de comunicare. Pe de o parte, dacă o informaţie nu este vizibilă sau filmabilă,
ea nu se mai difuzează; pe de altă parte, însă, sunt difuzate pseudo-evenimentele, de multe ori
inventate special pentru camera de filmat. De aici porneşte şi imensa capacitate de distorsiune
sau de ignorare totală a adevărului de către canalele televiziunii. Dictonul celebru al omului
de televiziune Walter Cronkite „imaginea nu minte” trebuie reformulat în sensul în care
imaginea mincinoasă este o minciună mai eficace şi, de aceea, mai periculoasă decât celelalte.
Imaginea reuşeşte să decupeze, să decontextualizeze lucrurile, să le desprinde din universul
semnificaţiilor în care au apărut şi să le lipească altui context. Astfel, în politică, de exemplu,
televiziunea „personalizează” ideile sau discursurile; promovează nevoia de „personalităţi
puternice cu limbaje ambigue (...) care să permită fiecărui grup să caute în acestea (...) ceea ce
doreşte să afle (Fabbrini, 1990, apud. Sartori, 2005, p. 86). Cursele electorale sunt regizate
asemănător jocurilor sportive, relatate de reporteri şi tind să adopte regulile reportajului de
televiziune, în care spectacolul este elementul esenţial, iar informaţia este un reziduu.
Videopolitica boicotează atât partidele, cât şi opiniile publicului despre acestea, iar oamenii
politici, la rândul lor video-dependenţi, nu mai revendică independenţa propriilor poziţii.
Televiziunea, ca „video-sat global” (McLuhan) este tot mai mult un loc în care lumea
şi satul, depărtarea şi apropiatul se amestecă. Democraţia reprezentativă nu mai este

43
suficientă, drept pentru care se cere creşterea „directismului”, a implicării directe a indivizilor
tele-audienţi în decizia politică; numai că incompetenţa politică a populaţiei, menţinută sau
creată tot de televiziune, este din ce în ce mai mare. Educaţia, instruirea nu conduce la
creşterea nivelului de educaţie şi de inteligenţă politică, ci poate dimpotrivă. Apatia, inerţia
devin maladii inseparabile omului a cărui muncă se reduce la apăsarea pe butoane, fără
contact cu realitatea, fără experienţe proprii, puternic în sensul vederii şi al fantazării (adică al
prezenţei sale în universuri virtuale), dar incapabil de reprezentări. „În realitate, tehnologia, cu
cât avansează mai mult, produce un om chiar mai prostănac de credul decât omul medieval.
De ce? Pentru că omul medieval credea în absurdităţile care erau însă delimitate de o
Weltanschauung, de o concepţie asupra lumii, în vreme ce omul contemporan este un om
vlăguit care trăieşte fără suportul unei viziuni coerente asupra lumii [...] În această absenţă a
unor repere stabile, omul [...] crede fiindcă nu există niciun motiv de a nu crede” (Galimberti,
1994, apud. Sartori, 2005, p. 112). Omul telecomunicativ este redus la pura relaţie, este homo
comunicans. Comunicaţiile sunt un formidabil instrument de autopromovare – ne comunică
neîncetat să trebuie să păstrăm comunicarea – ceea ce a condus la proliferarea stilului de viaţă
suficient în afara gândirii, în care omul „alege pentru sine the living of self-demand, acel mod
de viaţă tipic bebeluşului care mănâncă atunci când îi vine, plânge când simte un disconfort,
doarme, doarme, se trezeşte, îşi satisface nevoile la întâmplare” (Ferrarotti, 1997). Cultura
audio-vizuală este noncultură, chiar anticultură.

44