Nu mustra cu asprime pe un bătrân,

ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i

ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame;
pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia!
1 Timotei 5:1-2

CONSILIERE
CREȘTINĂ RELAȚIONALĂ

Curs Intensiv de Consiliere și Psihoterapie Pastorală

pentru Seminarii Teologice și Școli Biblice

prof. Felix SAULEA

 CARACTERUL UNIC
AL CONSILIERII CREȘTINE
Introducere1

În cadrul consilierii creştine, Biblia reprezintă autoritatea finală care guvernează şi

orientează întreg procesul terapeutic. Biblia este standardul la care consilierul se raportează în mod
permanent, ştiind că ea nu doar oferă iluminare pentru comportamentul uman, ci aşează orice
înţelegere sau problemă într-o perspectivă corectă. Consilierul pleacă de la premisa că o conştiinţă
este validă în măsura în care ea se armonizează cu adevărul Cuvântului dumnezeiesc revelat în
Scripturi. Orice conflict dintre conştiinţă şi Cuvântul Bibliei invalidează conştiinţa, o descalifică.
Biblia oferă răspunsuri pertinente şi corecte la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde
venim, încotro mergem, care este adevărata noastră natură, care este semnificaţia şi scopul
existenţei, etc.
Consilierea creştină nu depinde doar de voinţa şi posibilităţile umane, ci este susţinută prin
puterea Duhului Sfânt care poate domina problematica umană.
Consilierea creştină porneşte de la premisa că cei credincioşi, fiind justificaţi prin credinţă
şi locuiţi de Duhul Sfânt, sunt capabili prin harul dumnezeiesc şi prin puterea Duhului Sfânt să-şi
răstignească firea păcătoasă egoistă, aflată în duşmănie în raport cu Dumnezeu.
În timp ce multe şcoli psihoterapeutice se ocupă în mod exclusiv de trecutul pacienţilor,
consilierea creştină oferă o perspectivă mai largă. Deoarece creştinii se află în situaţia de a fi iertaţi
de evenimentele trecute, se pot simţi cu adevărat eliberaţi de complexul de vinovăţie, cf. 1 Ioan
1:9, putând privi încrezători în viitor, cf. Fil. 3:13-14. Deşi este posibil ca unele probleme ale
trecutului să fie complexe, necesitând înţelegere analitică, iluminare şi rugăciune în vederea
vindecării, credincioşii au o poziţie privilegiată în Hristos şi, în consecinţă, resurse dumnezeieşti
care să le asigure dezvoltarea.
Consilierea creştină este fundamentată pe dragostea Lui Dumnezeu. Pe de o parte
consilierul creştin este un canal prin care dragostea şi grija divină se revarsă către cel consiliat. Pe
de altă parte, indiferent de complexitatea problematicii umane, dragostea Lui Dumnezeu este
atributul permanent al Lui Dumnezeu de care putem fi siguri în fiecare etapă sau experienţă.
Consilierea creştină abordează fiinţa umană în ansamblul său, din perspectiva holismului
biblic, consilierul creştin fiind conştient de interdependenţa dimensiunilor bio-psiho-socio-
spirituale ale persoanei.

1
Structura cursul de faţă este ancorată în sintetizarea unor idei şi teme abordate în lucrarea Consiliere şi psihoterapie
pastorală, de Sorin Săndulache, Casa Cărţii, Oradea, 2009.

2
 Consilierea creştină nu vizează doar reconfortarea psihică a pacientului, ci şi restructurarea
relaţiei personale cu Dumnezeu.

Caracteristicile consilierii creştine

1. Premise unice2
Orice consilier este tributar într-o anumită măsură unui sistem de valori în privinţa
premiselor. Procesul consilierii, în complexitatea lui, va fi influenţat inevitabil de convingerile şi
opiniile personale, de propria filozofie de viaţă. Încrederea în fiinţa Lui Dumnezeu, concepţia
biblică despre natura fiinţei umane, convingerile biblice asupra autorităţii Scripturii, asupra
păcatului, problematica iertării şi speranţa pentru viitor reprezintă temelia oricăror premise ale
procesului terapeutic.

2. Obiective unice
Dezideratele oricărui consilier în procesul terapeutic ţintesc modificarea
comportamentului, atitudinilor, valorilor şi percepţiei. În acest sens, consilierul:
- oferă suportul necesar formării unor capacităţi şi abilităţi
- încurajează recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor
- asistă pacientul în asumarea responsabilităţii
- stimulează înţelegerea, mobilizarea resurselor interioare
- oferă suport în necazuri
- oferă călăuzire în luarea deciziilor
- în situaţiile de criză preocuparea este de a transmite aptitudini în soluţionarea
problemelor, ajutând pacientul să crească în competenţă

În cadrul procesului psihoterapeutic, consilierul creştin trece dincolo de toate acestea,

aducând întreaga experienţă în contextul interacţiunii cu Dumnezeu. Orice consilier creştin ştie că
cel mai important aspect de care depinde în ultimă instanţă succesul procesului este tocmai
prezenţa Lui Dumnezeu în ecuaţie. De aceea, el va urmări să stimuleze dezvoltarea spirituală a
consiliatului oferind suportul necesar în vederea restructurării relaţiei personale cu Dumnezeu. În
acest sens va încuraja mărturisirea păcatelor, asumarea responsabilităţii, obţinerea iertării Lui
Dumnezeu dar şi a oamenilor, va încuraja consacrarea faţă de Hristos şi adoptarea unui stil de viaţă
potrivit înţelegerii pe care o oferă Evanghelia asupra vieţii noi în Hristos. Toate acestea, desigur,
în contextul unei societăţi ale cărei standarde urmează tiparul relativismului umanist şi
postmodern. Fără această perspectivă biblică, consilierea spirituală rămâne împotmolită în religia
naturalismului umanist.

2
PREMÍSĂ - 1. Fiecare dintre propozițiile inițiale ale unui raționament, din care se deduce concluzia. 2. Idee de
bază, punct de plecare.

3
 3. Metodologia unică
Procesul consilierii creştine va utiliza aceleaşi metode de ajutorare care se regăsesc în orice
proces psihoterapeutic:
- formularea convingerilor că există soluţii, că este posibil ajutorul
- corectarea convingerilor eronate despre lume și viață
- dezvoltarea competenţelor în relaţiile sociale
- ajutarea consiliatului în a se accepta pe sine ca o persoană cu valoare intrisecă

Ceea ce face diferenţa între consilierea creştină și cea necreştină, seculară, este filosofia
care stă în spatele sistemului de valori a fiecăreia dintre ele. Astfel, consilierii creştini vor evita
tehnicile şi strategiile inconsecvente cu învăţătura biblică, introducând în schimb tehnici creştine:
rugăciune, mărturisire, studiul Cuvântului, relaţia cu Dumnezeu, implicarea în comunitatea locală.

4. Caracteristicile consilierii
În fiecare situaţie de consiliere, consilierul trebuie să răspundă la patru întrebări:
- care este, de fapt, problema aici?
- ar trebui să intervin pentru a oferi ajutor?
- ce ar trebui să fac pentru a fi de folos?
- ar putea altcineva să ofere un sprijin mai calificat?

Dincolo de răspunsul la aceste întrebări, trăsăturile personale au o semnificaţie mai

importantă. Eficienţa consilierului depinde în foarte mare măsură de faptul că poate să ofere
consiliatului o relaţie umană autentică. O relaţie definită nu atât de mult prin prisma tehnicilor
utilizate cât mai ales prin ceea ce este terapeutul, nu atât de mult prin ceea ce face cât prin modul
cum face. Experienţa demonstrează că acei consilieri care dau dovadă de căldură, sensibilitate,
înţelegere şi preocupare sinceră sunt cei mai eficienţi. Exemplul suprem în acest sens este Însuşi
Domnul Isus Hristos.
O componentă specifică consilierii creştine şi care o face să fie unică este prezenţa şi
influenţa Duhului Sfânt prin care consilierea creştină poate fi considerată cea mai eficientă. Avem
în vedere aici atât implicarea Duhului în procesul consilierii, cât şi relaţia personală şi dependenţa
consilierului de Persoana Duhului Sfânt pe de o parte şi experienţa personală a consiliatului cu
Duhul Sfânt pe de altă parte. Obiectivul oricărui consilier creştin ar trebui să fie acela de a fi folosit
de Duhul Lui Dumnezeu pentru a atinge vieţile oamenilor aflaţi în nevoi.

Modelul consilierii creştine

Scopul fundamental al consilierii creştine este de a sluji la eliberarea, capacitarea şi

dezvoltarea integralităţii fiinţei umane, în contextul suportului şi conlucrării cu Duhul Lui
Dumnezeu. Integritatea spirituală şi etică reprezintă esenţa şi fundamentul tuturor celorlalte
aspecte ale vieţii fiinţei umane.

4
 - Consilierea creştină trebuie să utilizeze şi să integreze atât valorile teologice şi
spirituale cât şi pe cele psihologice şi terapeutice în situaţia celui care se adresează
pentru terapeutică şi vindecare
- Are caracter holistic biblic, creştin
- Ţine seama de stadiul dezvoltării cronologice, psihilogice, biologice, sociale sau
spirituale a consiliatului
- Ţine seama de faptul că pacientul este contextualizat în societate, familie, rude,
prieteni, vecini, comunitate religioasă, etc
- Consilierul creştin trebuie să fie eliberat de orice prejudecăţi şi idei preconcepute
privind discriminările de orice fel. Să manifeste grijă pentru a nu se identifica doar cu
clasa căreia îi aparţine
- Consilierul să-şi utilizeze poziţia şi identitatea unică de slujitor al Lui Dumnezeu, să
facă uz de statutul său, să folosească aşteptările sociale privind poziţia şi prestigiul său
ca reprezentant al Lui Dumnezeu, dar cu temere şi demnitate, fără complexe şi
timidităţi nejustificate
- Consilierul se află într-un permanent proces de creştere în cunoştinţe, aptitudini,
capacităţi, profesionalism, comuniune personală cu Dumnezeu

Bazele biblice ale consilierii creştine

Adevărurile biblice privesc fiinţa umană din perspectiva dificultăţii în care se află ca
urmare a prăbuşirii în păcat şi a înstrăinării de Dumnezeu. De asemenea, conţinuturile Scripturilor
vizează şi nevoia de asistenţă, de recuperare şi reabilitare a fiinţei umane. Integralitatea şi unitatea
primordială este scopul întregului proces de mântuire care, până la un punct, se suprapune cu actul
terapeutic.
Având o mentalitate biblică autentică şi fiind pătrunşi de spiritul Scripturilor, putem genera
atitudini şi disponibilităţi în persoanele asistate, astfel încât acestea să fie aduse în sfera voii,
intereselor şi scopurilor Lui Dumnezeu, facilitând în acelaşi timp vindecarea şi maturizarea.
Conţinuturile Bibliei comunică adevăruri profunde despre viaţa şi existenţa umană
reprezentând un izvor inestimabil pentru o motivaţie sănătoasă, oferind soluţii, principii şi modele.
Pentru cei care au o concepţie înaltă despre Scripturi, în mod evident Biblia reprezintă etalonul
Lui Dumnezeu. Biblia oferă o înţelegere superioară, mult mai realistă şi mai profundă a
integralităţii fiinţei umane, decât psihologia umanist-seculară.
Conştientizarea propriilor limitări şi a naturii umane căzute în păcat este esenţială în
vederea dezvoltării tuturor capacităţilor necesare slujirii semenilor. O atare perspectivă oferă o
înţelegere reală şi înţeleaptă a decăderii morale şi spirituale a firii omeneşti păcătoase.
Conţinuturile Bibliei relevă adevărul fundamental că viaţa creştină înseamnă mai mult decât
credinţă şi încredere, ea este un mod viaţă împreună cu Hristos, o experienţă transformatoare,
adeseori dramatică. Este o experienţă care poartă amprenta agoniei răstignirii omului vechi şi
îmbrăcării omului nou.

5
 Chiar dacă toate acestea sunt realizate prin intervenţia şi puterea Lui Dumnezeu, subiectul
experienţei resimte profund şi dureros aceste transformări. Ele presupun adesea luptă şi de aceea
uneori eşecuri, poticniri sau dezamăgiri, motiv pentru care are nevoie de susţinere, înţelegere,
acceptare, empatie, încurajare şi în nici un caz acuzare incriminatoare şi legalistă. O viziune biblică
realistă vede păcatul în contextul mai larg al mântuirii; disperarea în contextul speranţei; moartea
în contextul învierii; judecata în contextul harului.
De aceea, procesul vindecării în care este implicat consilierul creştin este integrat în
procesul mai larg al mântuirii. Deşi cele două nu trebuie confundate, adesea ele se suprapun până
la un anumit moment. Biblia oferă fundamentul unei mentalităţi în cadrul căreia slujirea semenilor
dobândeşte o importanţă şi o valoare unică, superioară oricărei alte perspective.
Modul în care un consilier creştin se consumă pentru cei pe care îi slujeşte este bine ilustrat
în cuvintele Scripturii, „oricine îşi pierde viaţa (se consumă, se risipeşte pe sine) pentru Numele
Meu, o va câştiga în veşnicie”, cf. Matei 16:25. Implicaţia este că acela care se conservă în mod
egoist se va pipernici, va dispărea în ultimă instanţă, pe când cel care se investeşte ajutându-i pe
alţii să se dezvolte, se dezvoltă pe sine însuşi, creşte până la statura plinătăţii Lui Hristos - Modelul
nostru de slujire.

Etiologie3 psiho-spirituală

Motivele pentru care oamenii solicită consiliere sunt foarte diverse: incapacitatea de
administrare a banilor, o relaţie extraconjugală, depresie cauzată de evenimentele sau etapele
critice ale maturizării, confruntarea cu afecţiuni fiziologice permanente, confruntarea cu boli
terminale, etc. Toţi aceştia ajung să aibă temeri mai mult sau mai puţin justificate, anxietăţi,
depresii, sentimente contradictorii tulburătoare. Ei întâmpină dificultăţi în a se accepta, se
consideră lipsiţi de valoare, neputincioşi, incapabili să facă faţă presiunii celor din jur în sensul de
a fi mereu la înălţimea aşteptărilor acestora, sunt dominaţi de teama că vor pierde la un anumit
moment stima, dragostea şi suportul celor din jur, etc. Pentru a fi împliniţi, oamenii au două tipuri
de nevoi fundamentale:
- un simţământ al valorii personale şi al acceptării de sine ca persoană întreagă, și
- nevoia de semnificaţie, scop, importanţă, siguranţă şi dragoste necondiţionată, acceptare
permanentă din partea celor din jur.
Semnificaţia şi siguranţa sunt nevoi şi calităţi în acelaşi timp, aşezate de Dumnezeu în
structura personalităţii umane prin creaţie. Ele joacă un rol energetic important menţinând
persoana în contextul autodezvoltării permanente. Sentimentul valorii personale provine din
satisfacerea celor două nevoi fundamentale: nevoia de siguranţă şi nevoia de semnificaţie. Se pare
că pentru bărbaţi principala cale de a dobândi valoare personală este semnificaţia, iar pentru femei
este siguranţa, nevoia de a fi iubite.

3
ETIOLOGÍE - Ramură a medicinii care studiază cauzele și factorii care determină apariția diverselor boli.

6
 Premisa fundamentală a consilierii creştine rezidă în conştientizarea că nevoia de
semnificaţie poate să o împlinească numai Dumnezeu. Problemele legate de nevoia de semnificaţie
derivă tocmai dintr-o înţelegere eronată a ceea ce poate împlini şi asigura această semnificaţie.
Atunci când oamenii îşi pun încrederea în pseudo-valori pentru satisfacerea nevoii de semnificaţie,
acest lucru poate conduce la dezechilibre şi comportamente reprobabile.
Consilierea persoanelor care se confruntă cu teama de respingere implică abordarea
problematicii nevoi de securitate, de siguranţă, de dragoste. O relaţie bazată pe încredere este
necesară în procesul maturizării şi dezvoltării personale.
- Mulţi consilieri seculari depun efortul de a-i ajuta pe oameni să-şi satisfacă nevoile egoiste, să
procedeze aşa cum doresc pentru a se simţi împliniţi indiferent de consecinţe sau standarde
morale. Expresiile frecvent folosite sunt: „Fii tu însuţi!”, „Exprimă-te aşa cum eşti!”,
„Împlineşte-ţi nevoile fundamentale de putere şi plăcere în orice mod, dacă aceasta nu
stârneşte mânia socială. Fii un căutător şi un împlinitor de sine, socializat!”.
- Alţii încearcă să descopere conflictele împovărătoare care ameninţă satisfacerea nevoilor
fundamentale. Potrivit lui Freud4 maturizarea psihologică este caracterizată de nevoia de
satisfacţie. În consecinţă terapia presupune o explorare a trecutului în vederea descoperirii
problemelor ascunse care odată descoperite vor elibera persoana de problemele sale
psihologice. Baza acestui demers este consideraţia că boala mentală constă doar din aceste
conflicte inconştiente nerezolvate.
- Terapeuţii directivi consideră că dacă o persoană va ajunge să se comporte responsabil
problemele vor ajunge să se rezolve. Consilierul în acest caz este un diagnostician care
identifică comportamentele iresponsabile după care îl învaţă pe consiliat şi îi cere să se
comporte responsabil.
Problema este însă mult mai complexă şi, din perspectiva creştinismului biblic, abordările de
mai sus complică şi mai mult situaţia. Atunci când oamenii simt că nevoile fundamentale le sunt
ameninţate tind să adopte căi iresponsabile pentru satisfacerea lor, ceea ce conduce la un mod de
viaţă iresponsabil în încercarea de a dezvolta mijloace de apărare împotriva simţămintelor de
nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie (implicarea în relaţii extraconjugale, câştigarea banilor, a unor
bunuri prin mijloace ilegale sau imorale, etc). În acest fel se dezvoltă modele greşite de vieţuire şi
acestea provin din concepţii şi filosofii greşite despre viaţă şi existenţă. Toate acestea conduc la
dezechilibre psihologice, oamenii dezvoltând idei şi convingeri eronate, care sunt de fapt miezul
problemelor lor psihologice.
Consilierea creştină presupune corectarea fundamentelor greşite ale persoanei, ajutând-o
să vadă calea reală pentru dobândirea valorii personale. Atâta timp cât cineva crede că trebuie să-
şi sacrifice sau să-şi rişte simţământul valorii personale dacă trăieşte responsabil, va alege să
trăiască iresponsabil. Nici un consilier nu-l va putea ajuta doar îndemnându-l să trăiască

4
FREUD, Sigmund (1856-1939), psihiatru austriac. Stabilit la Londra (1938). Întemeietorul psihanalizei
(„Introducere în psihanaliză”). A contribuit la constituirea psihologiei clinice prin tehnica explorativă a
inconștientului. Cercetări asupra simptomelor nevrotice (angoase, fobii, obsesii). A studiat rolul sexualității în viață și
în artă, al viselor, al actelor de fiecare zi, ca și al impulsurilor de autoafirmare („Interpretarea viselor”, „Psihopatologia
vieții cotidiene”, „Trei eseuri asupra teoriei sexualității”, „Totem și tabu”).

7
responsabil. Acesta este motivul pentru care adesea nu se ajunge la rezultate pozitive, faptul că
procesul terapeutic este focalizat şi se rezumă doar la atât. Persoana trebuie ajutată să-şi schimbe
gândirea, reperele, premisele, dobândind astfel o bază solidă pentru un comportament responsabil.
Adevărata noastră semnificaţie depinde de înţelegerea a ceea ce sunt şi reprezint în Hristos
Isus. Nevoile personale de siguranţă, de a fi iubit necondiţionat, de a fi acceptat şi protejat, sunt
împlinite în contextul unei relaţii personale autentice cu Dumnezeu. O relaţie în care jertfa Lui
Hristos, justificarea prin credinţă, pocăinţa şi conştientizarea Lui Dumnezeu în toate atributele Sale
revelate reprezintă fundamentul oricăror manifestări şi împliniri. Adevărata semnificaţie şi
siguranţă sunt disponibile numai creştinului autentic, care şi-a pus toată încrederea în viaţa Lui
Hristos şi în moartea Sa substitutivă.
Aşadar, nevoile umane fundamentale (semnificaţie şi siguranţă) pot fi satisfăcute doar de
Dumnezeu. Fără Dumnezeu ele sunt pervertite: nevoia de semnificaţie devine nevoia de putere, iar
nevoia de siguranţă devine nevoia de plăcere senzuală. În acest stadiu se pot întâmpla două lucruri:
fie (a) omul constată vidul şi neîmplinirea cauzate de setea de putere şi plăcere senzuală şi poate
decide să se întoarcă la Dumnezeul care poate împlini nevoia semnificaţiei şi siguranţei, fie (b)
omul continuă să se îndepărteze de Dumnezeu, îndreptându-se inexorabil către etapa consecinţelor
unei vieţi fără de Dumnezeu, în care setea de putere degenerează în violenţă iar setea de plăcere în
imoralitate şi perversiune.

Motivaţia: de la trebuinţă umană la simptom

Mulţi oameni se confruntă cu o confuzie teribilă în legătură cu propriul comportament.

Sunt intrigaţi de faptul că sunt în stare să comită lucruri atât de reprobabile. Potrivit Rom. 7:7-25
acest comportament nedorit pare să fie rezultatul unei legi care operează în profunzimile
structurilor noastre instinctuale, în ciuda Legii Lui Dumnezeu pe care o acceptă conştiinţa şi
spiritul uman. Rezultatul este adesea o luptă agonică între tendinţele firii pământeşti şi intenţiile
lipsite de putere ale omului de a acţiona conform voii Lui Dumnezeu.
În faţa acestei lupte agonizante, răspunsul nu poate fi constituit din clişee precum: nu te
încrezi suficient în Dumnezeu; trebuie să-ţi răstigneşti firea; roagă-te şi posteşte mai mult; rosteşte
Numele Domnului în faţa ispitelor; etc. Problema este că mulţi încearcă să se schimbe în mod
conştiincios şi totuşi experimentează un sentiment de neputinţă și vinovăţie în confruntarea cu
dificultăţile de autocontrol.
Care este atunci problema? Răspunsul este complex şi ţine de structura fiinţei umane.
Oamenii care acceptă răspunsuri simpliste se vor orienta fie (a) către o atitudine legalistă, autoritară
și rigidă, ceea ce îi va dezamăgi cu siguranţă, deşi adeseori acest lucru nu este recunoscut fiind
reprimat, fie (b) vor abandona lupta şi vor adopta un mod de viaţă uşuratic, neglijent, libertin. Iată
câteva afirmaţii axiomatice în legătură cu motivaţia umană:
- motivaţia ţine de nevoia de împlinire a propriilor trebuinţe fundamentale

8
 - motivaţia este o expresie care se referă la aspectul dinamic, este forţa care conduce înspre
un anumit comportament. Este tendinţa care-şi face loc în conştiinţă, în gândire, precedentă
comportamentului
- comportamentul motivat este direcţionat întotdeauna către un scop. Convingerea că o
anumită trebuinţă va fi împlinită de ceva, determină ca acel ceva să devină obiectivul
personal
- dacă obiectivul nu este atins apare un dezechilibru resimţit ca anxietate, fiind o sursă de
emoţii negative şi dezechilibre sufleteşti
- orice comportament este motivat. Lenea, izolarea, refuzul, tăcerea, retragerea sunt
motivate de dorinţa de protejare a sinelui, de simţăminte crescânde ale devalorizării; exe.:
eschivarea sau refuzul de a presta o slujire publică în Biserică pot fi motivate de dorinţa de
protejare a sinelui; de teama de a nu fi criticat, de a nu greşi, de a nu fi confruntat cu
respingere sau neacceptare. Aici pot fi intuite ambele nevoi, cea de semnificaţie şi cea de
siguranţă
Pentru a înţelege comportamentele trebuie să ştim ce nevoie constituie motivaţia lui. O
înţelegere unitară a comportamentului presupune cunoaşterea ideilor pe care persoana le are în
legătură cu ceea ce ar putea să-i împlinească trebuinţele. Considerând pentru exemplificare un
creştin, în cazul în care obiectivul câştigării cât mai multor bani este unul prioritar, problema reală
nu trebuie să fie neapărat dragostea de bani ci credinţa eronată că semnificaţia personală depinde
de bogăţia financiară. Până când această problemă nu este în mod deliberat respinsă individul va
fi tot timpul însetat de bani. Credinciosul nu poate avea simţământul unei depline împliniri până
nu va reuşi să-şi schimbe concepţia în legătură cu ceea ce-l transformă într-o persoană
semnificativă.
Adevărata transformare depinde de reînnoirea minţii noastre, cf. Rom. 12:1-2. Dacă
eforturile personale pentru schimbare sunt focalizate mai ales asupra comportamentului decât
asupra gândirii, o schimbare autentică nu va fi realizată niciodată. Dacă (a) nu pot să-mi ating
scopul care presupun că-mi împlineşte trebuinţele cele mai profunde şi dacă (b) nu pot nici să-mi
corectez propria concepţie, atunci este posibil să se adopte strategii incorecte, nebiblice. Asta mă
va face să mă simt vinovat. Mulţi care ajung aici vor continua totuşi, în ciuda remuşcărilor,
deoarece motivaţia de a-şi împlini nevoile personale este copleşitor de puternică.
Această abordare poate conduce la împietrire, gratificând persoana cu un sentiment fals al
împăcării. Alteori persoanele apelează la manevre defensive menite să le protejeze de sentimentul
devalorizării personale, căutând să valorifice dezvoltarea unei simptomatologii psiho-somatice
(migrene, oboseală psihică, depresie, insomnie, etc.), fie se victimizează adoptând o atitudine de
izolare, supărare, suferinţă interioară, amărăciune, prin care doresc să arate că sunt neînţeleşi,
neiubiţi, neacceptaţi şi astfel alţii sunt vinovaţi pentru popria stare.
Toate acestea sunt folosite drept paravan în atenuarea durerii provocate de simţământul
lipsei de valoare. Omul se mângâie cu convingerea că numai datorită stării precare de sănătate sau
a împrejurărilor stresante a înregistrat eşecuri, adeseori caută vinovaţi în familie sau în Biserică,

9
salvând în acest mod imaginea de sine, cel puţin în ochii lui însuşi. Desigur, o abordare de acest
fel este ineficientă.
Când în cele din urmă nu mai există nici o posibilitate de refugiu în acceptarea faptului de
a fi lipsit de valoare, atunci inclusiv actul suicidar poate fi considerat de unele persoane o
alternativă raţională. Pentru a înţelege mobilul comportamentului creştinilor trebuie să înţelegem
că de cele mai multe ori acţionăm din perspectiva unui deficit motivaţional încercând să obţinem
ceea considerăm că ne va împlini trebuinţele personale. Când acest obiectiv nu este atins suntem
motivaţi să ne protejăm de simţămintele dureroase de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie.
Felul în care se simte cineva la un moment dat este determinat de două aspecte
fundamentale: (a) modul în care persoana evaluează mintal ceea ce s-a întâmplat şi (b) atitudinea
Exe. 1: O tânără care se confruntă cu sentimental de nesiguranţă, respingere, neacceptare
(la şcoală, în familie, în Biserică) poate ajunge uşor să cedeze avansurilor unui bărbat.
Exe. 2: Un tânăr care se confruntă cu sentimentul lipsei de semnificaţie (datorită unor
temeri nejustificate sau datorită eşecurilor şcolare, profesionale, în slujire, în relaţii) se va eschiva
să-şi asume responsabilităţi ale slujirii în Biserică, poate deveni critic şi negativist vizavi de ceilalţi
care se implică. Va căuta să-şi protejeze imaginea adesea adoptând comportamente şi decizii
discutabile: câştigarea banilor prin mijloace necinstite sau de o moralitate îndoielnică; va investi
banii în lucruri care speră că îi dau valoare; va ceda uşor presiunilor anturajului (alool, droguri,
sex, etc).
Firea noastră pământească este acea dispoziţie înnăscută de a ne opune Lui Dumnezeu,
având o înclinaţie naturală de a răspunde sistemului fals de valori a lumii în care trăim, considerând
că noi înşine ne suntem suficienţi în vederea realizării valorii de sine. Satan încurajează dezvoltarea
acestor convingeri prin sistemele sociale concepute de el tactic şi strategic pentru a veni în
întâmpinarea dorinţelor pervertite ale firii pământeşti. Datorită înclinaţiilor fireşti suntem
predispuşi să dezvoltăm presupuneri greşite în legătură cu modalitatea în care vor fi împlinite
trebuinţele noastre iar acest lucru va determina comportamentele adoptate. Iată de ce bătălia
supremă care se dă astăzi este pentru mintea oamenilor. Influenţând o persoană în convingerile
sale, îi influenţezi practic întreaga existenţă.
Există câteva idei comune care se regăsesc în fiecare sistem de convingeri eronate:
- Trebuie să mă bucur de succes financiar (un anumit confort material) pentru a fi cu
adevărat semnificativ
- Trebuie să nu fiu criticat niciodată pentru ca să mă simt în siguranţă, să fiu iubit
- Toţi ceilalţi trebuie să recunoască calităţile mele pentru a fi cu adevărat semnificativ
- Siguranţa mea depinde de maturitatea mea spirituală
- Semnificaţia mea depinde de succesul meu în slujire, de ceea ce fac
- Trebuie să nu greşesc, să nu eşuez niciodată pentru a avea o imagine de sine acceptabilă
Dacă în evaluarea evenimentelor depindem de criterii asemănătoare celor de mai sus avem
toate şansele să devenim anxioşi, depresivi, dezvoltând sentimente de vinovăţie sau resentimente.
Explorarea sistemului de valori şi de presupuneri a consiliatului este un demers extrem de util
pentru consilierul creştin.

10
Orientarea fundamentală în viaţă

În lumina revelaţiei biblice există doar două direcţii fundamentale între care oamenii au
posibilitatea să aleagă: (a) să trăiască pentru sine sau (b) să trăiască pentru Dumnezeu. Libertatea
umană prost înţeleasă îi conduce pe oameni spre independenţa de Dumnezeu irosindu-şi viaţa prin
această înstrăinare de singurul izvor al împlinirii umane autentice, singura sursă de semnificaţie şi
siguranţă.
Dacă dimpotrivă, omul alege să-şi trăiască viaţa din perspectiva oferită de orientarea
biblică, theocentrică, el devine capabil să respingă sistemul lumesc de valori eronat. În acest mod
el este aşezat pe o cale a transformării permanente potrivit cu imaginea Lui Dumnezeu la care se
raportează. Astfel, chiar dacă traversează evenimente tulburătoare, dureroase, creştinul nu rămâne
devastat în urma experienţei, conştient că Dumnezeu Suveran gestionează deopotrivă binele şi răul
cu care se confruntă cel credincios la un moment dat, cf. Plâng. Ieremia 3:38.

Voinţa

Dincolo de ceea ce se întâmplă la nivelul minţii şi orientarea fundamentală în viaţă, omul

dispune de capacitatea de a alege cum să se comporte. Orice concepţie despre funcţionarea
persoanei care nu ia în calcul voinţa este o abordare incompletă. În mod specific, concepţia despre
lume şi viaţă va determina modalitatea de comportament pe care oamenii o vor alege.
Libertatea de alegere a persoanei este restrânsă de limitele înţelegerii raţionale.
Problematica liberului arbitru ar trebui să ia în calcul adevărul că oamenii aleg să se comporte
numai după criterii pe care le înţeleg şi le resimt ca semnificative. De pildă, cel care are o concepţie
despre lume şi viaţă eronată nu-l va alege pe Dumnezeu pentru că nu-i permite concepţia sa, nu
pentru că ar fi incapabil să aleagă. Altfel spus libertatea lui este limitată de anumite condiţionări.
Ceea ce îi lipseşte nu este neapărat o voinţă puternică, ci iluminarea minţii prin prezenţa şi
lucrarea Duhului Sfânt. Voinţa umană nu este o entitate cu totul liberă, ci este condiţionată de
modul de înţelegere al persoanei, de moştenirea culturală şi spirituală, de capacităţile mentale de
care dispune în interpretarea informaţiilor şi în formularea unor judecăţi de valoare. Mediul
eclesiastic a supralicitat adesea libertatea individului negând determinismul, deşi Biblia are destul
de mult de spus în legătură cu aspectele deterministe ale vieţii. În mod evident ne confruntăm cu
un paradox care nu trebuie soluţionat prin acceptarea unei părţi şi excluderea celeilalte, ci privit ca
atare!
Aşadar, înainte de a face efortul de a produce schimbări comportamentale, este necesar
efortul de a corecta concepţia. Motivul pentru care adeseori creştinii percep viaţa ca pe o sumă de
tensiuni, lupte şi contradicţii rezultă tocmai din faptul că ei încearcă să aibă o viaţă corectă, fără
săşi corecteze erorile de înţelegere în legătură cu ceea ce le poate satisface pe deplin trebuinţele
fundamentale. Pentru unii viaţa astfel trăită poate deveni o corvoadă împovărătoare.

11
 Totuşi, ascultarea nu decurge automat dintr-o înţelegere corectă. Voinţa este o componentă
reală a personalităţii prin care ne exercităm libertatea de alegere în mod responsabil. Deoarece
etalonul la care ne reportăm în alegerile noastre este Scriptura, alegerile nu sunt tocmai uşoare, ele
implică eforturi stăruitoare împotriva firii noastre pământeşti. Un principiu important: să alegem
ceea ce este corect în prezent, acum, moment după moment. Fără o exercitare clară a voinţei nu
există o ascultare consecventă.

Emoţiile şi afectivitatea

Componenta emoţională a personalităţii umane este importantă, orice demers

psihoterapeutic eficient trebuind să acorde importanţă şi atenţie deosebită acestui domeniu. Ceea
ce simte o persoană este important şi semnificativ pentru persoana în cauză aspect care nu poate fi
neglijat. Consilierea spirituală este concepută ca un efort de a învăţa să gândim corect dar şi să
trăim simţăminte corecte. O gândire corectă este o bază importantă pentru emoţii corecte.
Creştinii sunt adeseori confuzi în legătură cu domeniul sentimentelor. Mulţi consideră şi
dau altora impresia că umblarea împreună cu Dumnezeu, pocăinţa autentică şi dedicarea pentru
Dumnezeu determină ca cineva să se simtă bine în orice moment. Alţii consideră că şi creştinii pot
să se confrunte cu emoţii negative, dar că ele trebuie reprimate, ascunse în interior fără a le exprima
vreodată. Pentru astfel de creştini, simţămintele negative, nefericite sau dureroase, sunt ruşinoase
în lumina experienţei creştine şi din acest motiv nu ar trebui văzute niciodată de alţii, nu ar trebui
exteriorizate, ci reprimate. Asemenea concepţii produc tulburare şi confuzie spirituală, deoarece
fiecare se simte la un moment dat descurajat, depresiv, nesemnificativ, etc.
Simţămintele negative şi dureroase nu sunt neapărat un păcat, o eroare morală, un indiciu
al slăbiciunii sau un semn că ceva nu funcţionează bine în relaţia cu Dumnezeu. De fapt ele sunt
parte a experienţei oamenilor Lui Dumnezeu (Iov, Moise, David, Ieremia), parte a experienţei
creştine (Isus, Pavel, Petru, Timotei, etc), vezi Isaia 50:10.
Totuşi, este important să ştim că unele simţăminte negative rezultă dintr-o modalitate
eronată de a gândi sau de a trăi, de aceea trebuie examinate şi abordate constructiv în vederea
soluţionării problemei. Împlinirea pe care o oferă Hristos celor credincioşi nu presupune o viaţă
lipsită de griji, fără necazuri, o succesiune nesfârşită de fericiri şi bucurii. Un punct de vedere de
acest fel ar fi nerealist în contextul războiului spiritual în care suntem implicaţi ca şi creştini.
Atunci în ce constă împlinirea nevoilor fundamentale? În conştientizarea că aparţinem
Dumnezeului Suveran care ne-a promis împlinirea supremă în viaţa eternă şi nu în viaţa aceasta
pământeană.
Creştinii care nu reuşesc să înţeleagă această realitate se simt vinovaţi, îşi pun întrebări în
legătură cu credincioşia lor, se întreabă de ce nu pot fi fericiţi, de ce experimentează necazuri,
eşecuri, pierderi, dezamăgiri, persecuţii dureroase, cf. 1 Pet. 4:12-16. O simplă evaluare biblică a
vieţii oamenilor Lui Dumnezeu din toate vremurile ar trebui să spulbere orice tulburare în acest
sens.

12
 Unele simţăminte negative sunt acceptabile altele sunt cauzate de păcat. Un criteriu
important de deosebire a acestora este următorul: orice simţământ negativ care exclude
compasiunea faţă de semeni şi iubirea autentică a aproapelui, implică păcatul. În consecinţă, scopul
consilierii spirituale nu este acela de a dobândi în primul rând fericire individuală, iluzorie şi
temporară, ci preocuparea pentru o relaţie personală mai profundă cu Hristos - Sursa adevăratei
împliniri a fiinţei umane.
Consilierea spirituală adecvată trebuie să aibă drept scop maturizarea spirituală şi
psihologică, ajutându-l pe pacient să progreseze pe calea ascultării în urma reînnoirii minţii, a
schimbării atitudinii, a dorinţelor şi intereselor, să adopte în cele din urmă un mod de viaţă biblic
potrivit modelului Lui Hristos. Această perspectivă este radical diferită de ceea ce urmăreşte să
obţină consilierea seculară focalizată pe demnitatea, valorile şi interesele pur umane. Pentru
consilierul secular, fericirea pacientului este scopul suprem, indiferent cât de corect sau de greşit
este sistemul de valori al acestuia.

Autoritatea consilierului creştin şi autonomia individului

Perspectiva consilierului creştin asupra sursei sale de autoritate joacă un rol foarte
important în procesul asistării celor aflaţi în dificultate. Aşadar, cine-i conferă autoritate,
Dumnezeu, ştiinţa sau poziţia pe care o are? Oricare ar fi sursa, aceasta se descoperă treptat în
calitatea şi procesul relaţiilor. Autoritatea înseamnă putere indiferent de sursa ei. Consilierul
creştin trebuie să aibă sursa de autoritate în afara lui, să fie derivată din relaţia sa personală cu
Dumnezeu.
Desigur, o parte a autorităţii se regăseşte în sine însuşi: calitatea relaţiei personale cu
Dumnezeu, felul său de a fi, modul cum şi-a rezolvat propriile probleme, conflicte, răni, eşecuri,
traume. Autoritatea sa derivă şi din sistemul de valori după care se orientează în viaţă şi din
capacitatea sa de a mijloci pentru alţii, de a simţi împreună cu ei. Puterea reală de vindecare derivă
din capacitatea consilierului de a comunica semnificativ şi profund, de a transmite celuilalt valori
pe care îl invită apoi să le şi adopte.
De fapt valorile transmise sunt propriile valori pe care terapeutul însuşi le trăieşte.
Consilierul este ascultat, crezut şi acceptat în măsura în care există o concordanţă între ceea ce
spune şi ceea ce el însuşi face. Autoritatea consilierului nu trebuie exercitată în detrimentul
autonomiei consiliatului. O persoană matură trebuie să înveţe să ia decizii personale şi să nu
accepte ca libertatea să-i fie acordată sau îngrădită de ceilalţi, să nu aştepte să fie controlat şi
manipulat de alţii, dar nici să aibă tentativa de a manipula el pe ceilalţi. Autonomia trebuie
exercitată înaintea Lui Dumnezeu şi închinată, supusă Lui Dumnezeu.
Totuşi, socializarea presupune negocierea autonomiei, a responsabilităţii şi a libertăţii,
inclusiv între semeni. Autonomia este exprimarea de sine a eului şi poartă amprenta propriilor
răspunsuri nu acelea determinate din afară. Este câştigarea libertăţii prin schimburi cu exteriorul.
În procesul consilierii spirituale, terapeutul trebuie să-i ofere pacientului libertatea de a accepta

13
pentru sine sau de a respinge ceea ce i se oferă. Sarcina terapeutului este să fie suportiv şi creativ
astfel încât procesul vindecării să progreseze.

STRUCTURA PROCESULUI
TERAPEUTIC
Fazele consilierii

a) Stabilirea contactului. Această etapă implică iniţierea, construirea şi menţinerea relaţiei

dintre consilier şi consiliat. Consilierul ascultă cu atenţie arătând o preocupare sinceră pentru
problemele consiliatului în vederea susţinerii şi oferirii suportului necesar.
b) Explorarea. Consiliatul este încurajat să-şi împărtăşească simţămintele, să vorbească
despre gândurile sale, să-şi descrie acţiunile. Consilierul va asculta cu atenţie, va întreba sau cere
periodic precizări şi va răspunde cu empatie, respect şi sensibilitate. În acest mod consilierul şi
consiliatul edifica un raport în vederea clarificării necesare înţelegerii problemelor.
c) Planificarea şi elaborarea unei strategii. La acest nivel se discută obiectivele şi
acţiunile care trebuie întreprinse în continuare pentru a descoperii şi apoi aplica cele mai eficiente
soluţii. Se caută răspunsuri la întrebări de tipul: Cum ar putea să se schimbe? Ce ar trebui schimbat
sau învăţat? Există lucruri care trebuie făcute pentru a îmbunătăţi cursul evenimentelor? Lucrurile
care nu pot fi schimbate, pot fi acceptate? Există păcate care trebuie mărturisite? Împreună cu cel
consiliat, se va elabora un plan de acţiune pe care consiliatul să-l urmeze. Unii consilieri sar peste
aceste etape şi încearcă să ofere direct soluţii, trec direct la procesul de sfătuire provocând oamenii
să treacă la acţiune. Uneori poate da rezultat această abordare, dar cel mai adesea este un demers
ineficient pentru că se încearcă schimbarea comportamentelor sau îmbunătăţirea relaţiilor fără a
trata cazele care conduc la problemele respective.
d) Exerciţiul activ. După planificare oamenii trebuie încurajaţi şi motivaţi să acţioneze pe
direcţia planului stabilit. Altfel planificarea nu este utilă. Consilierul oferă suport, orientare,
încurajare. Dacă se întâmplă ca pacientul să eşueze consilierul trebuie să intervină pentru a corecta
ce a fost greşit sau pentru a reevalua situaţie, eventuale de a replanifica.
e) Finalizarea. Când se constată că problemele au fost soluţionate, se poate face o evaluare
şi un rezumat a ceea ce s-a învăţat. Se discută cum pot fi folosite achiziţiile în continuare, cum va
face faţă în viitor unor probleme similare lăsându-se portiţa deschisă pentru eventuale contacte
viitoare pentru consiliere.

14
Tipologia consilierii - Modelul SIPEIS

În procesul consilierii, consilierul va urmării toate aspectele privind valorile spirituale,

trebuinţele fundamentale ale persoanei, contextul în care trăieşte, resursele de care dispune, etc.
Tipologia consilierii poate fi enunţată printr-o formulă mnemothnică, SIPEIS - suport, înţelegere,
probare, evaluare, interpretare, sfătuire:
S. Suportul. Printr-un răspuns care reflectă susţinerea, consilierul caută să asigure, să
inspire şi să susţină persoana în cauză (Voi păstra confidenţialitatea! Poţi avea încredere! Poţi să-
mi spui doar dacă ştii că ai încredere! Îmi pare rău! Ştiu cum este! Nu-mi pot imagina, dar sunt
sigur că este traumatizant! Sunt alături de tine! Am să mă rog pentru tine! Ce greu trebuie să-ţi fie!
Ai dreptate! Te înţeleg! Da, dar la Dumnezeu este speranţă pentru cei sinceri! Pentru persoane ca
tine Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său! etc.)
I. Înţelegerea reflectă empatia pentru sentimentele şi atitudinile consiliatului, adeseori
consilierul urmăreşte feed-back-ul că a înţeles corect sau că cel consiliat percepe ca atare răspunsul
său (Vrei să spui ….? Să înţeleg că ….. ? Asta înseamnă că … ? Ideea este că … ? etc.). Asemenea
întrebări sunt reformulări a celor afirmate de consilier, ele ajutându-l adesea să vadă problemele şi
din alte unghiuri, aspect care va contribui dobândirea unei înţelegeri aprofundate.
P. Probarea este demersul prin care consilierul investighează problemele în profunzimea
lor. Se pun întrebări, se caută obţinerea mai multor informaţii, se provoacă la o discuţie mai
profundă.
E. Evaluarea. Răspunsul evaluativ al consilierului transmite judecăţile de valoare ale
acestuia vizavi de problemele consiliatului. Adeseori consiliaţii nu au o înţelegere complexă asupra
situaţiilor pe care le experimentează, fie le înţeleg şi evaluează eronat. De aceea, evaluarea
consilierului joacă un rol foarte important obţinerea insight-ului. Mai mult, aceste răspunsuri
evaluative transmit şi implică ceea ce consiliatul trebuie să facă sau ar fi de dorit să facă.
I. Interpretarea este în strânsă relaţie cu evaluarea şi se referă la abilitatea şi
disponibilitatea consilierului de a învăţa pe celălalt, de a transmite semnificaţii consiliatului, de a
explica cum sau de ce.
S. Sfătuirea este demersul prin care consilierul oferă recomandări, sugerează anumite
abordări, acţiuni, convingeri sau atitudini. Cei mai mulţi consilieri au tendinţa de a manifesta o
atitudine suportivă şi de sfătuire fără să fie conştienţi de aceste tendinţe. Consilierii moralişti tind
să fie în primul rând evaluativi şi probativi. Cei care dispun de cunoştinţe de psihologie sau
psihanaliză tind să fie interpretativi. Cei care sunt centraţi pe persoana consiliatului au răspunsuri
care reflectă mai ales înţelegerea. Un consilier care nu are nici un fel de pregătire, utilizează foarte
rar răspunsuri de tip înţelegere.
Este recomandabil ca în orice tip de consiliere toate tipurile de răspuns de mai sus să fie
utilizate proporţional. În stadiile iniţiale, este important să aibă prioritate răspunsurile de tip
înţelegere. În consilierea centrată pe o anumită criză răspunsurile suportive trec pe primul loc. În
consilierea educaţională (de exe. premaritală) probarea, aspectele suportive şi interpretative sunt
prioritare. În toate stadiile consilierii răspunsurile de tipul înţelegere sunt mereu importante. O

15
persoană aflată în dificultate va fi anxioasă şi reţinută în luarea iniţiativei, de a se adresa sau de a
vorbi despre propriile probleme.
De aceea, capacitatea de a susţine de a ieşi în întâmpinarea problemelor este esenţială.
Primul contact trebuie să exprime căldură, deschidere şi înţelegere din partea consilierului, a. î.
clientul să se simtă acceptat şi în siguranţă. Întâlnirile se vor stabili de comun acord şi se va
respecta orarul din partea ambelor părţi. Nerespectarea programului stabilit poate sugera adesea
existenţa unor probleme care trebuie identificate şi rezolvate.
Pe parcursul sesiunilor, se vor întâmpla mai multe lucruri specifice:
- Prin ascultare focalizată şi reflectare empatică a simţămintelor consiliatului, se va produce o
eliberare a simţămintelor blocate, dureroase experienţă care-i va aduce consiliatului un
sentiment de uşurare, de eliberare.
- Consilierul va începe să dobândească o înţelegere a cadrului intern de referinţă al consiliatului,
cum arată existenţa şi viaţa acestuia, reperele lumii în care se mişcă.
- O înţelegere asupra modului în care persoana îşi defineşte problema, modul în care relaţiile
sale au eşuat sau modalităţile prin care nevoile sale fundamentale au fost împlinite sau nu.
- Începe să înţeleagă ce resurse şi ce limite are consiliatul pentru a face faţă situaţiei.
- Pe baza acestui diagnostic consilierul va recomanda o anumită abordare în vederea acordării
ajutorului, fie prin continuarea consilierii fie printr-un consult interdisciplinar.
- Se definesc obiectivele şi aşteptările relaţiei terapeutice.
- Relaţia terapeutică se dezvoltă pe măsură ce consilierul se implică în situaţia problematică a
persoanei care are nevoie de terapie.
Un consilier experimentat îşi va focaliza energia pentru a fi conştient şi pentru a participa
împreună cu persoana la o relaţie de viaţă reală. Aceasta înseamnă prezenţă, factorul care
contribuie la stabilirea unei relaţii pline de semnificaţie.

Anamneza5, evaluare şi diagnostic

1. Caracteristici generale.
Anamneza reprezintă totalitatea datelor pe care consilierul le capătă interogând pacientul
cu privire la apariţia şi evoluţia problemelor cu care se confruntă precum şi antecedentele ei.
Comunicarea şi relaţia cu pacientul reprezintă elementele principale ale evaluării respective.
Interviul trebuie să faciliteze rezolvarea problemelor, să îmbunătăţească cooperarea pacientului,
dorinţa de schimbare şi dezvoltarea personală.
De obicei, pacienţii cu probleme mai delicate încearcă sentimente contradictorii vizavi de
nevoia de ajutor profesional. Deşi îşi doresc susţinere în rezolvarea problemelor realizează că
acesta este un proces care presupune vulnerabilitate ceea ce-i poate face să se simtă umiliţi, chiar
înfrânţi. Mai ales dacă pastorul sau consilierul sunt persoane rigide, perfecţioniste, având reputaţia

5
ANAMNÉZĂ - 1. Reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existență anterioară. 2. Totalitate a
datelor pe care medicul le obține interogând bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă, la
antecedentele ei, etc.

16
de moralişti gata să judece orice abatere fără prea multă sensibilitate, persoanele care se confruntă
cu probleme traumatizante şi umilitoare în acelaşi timp vor căuta să evite consilierea. La aceasta
se mai adaugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi stigmatizarea asociată tratamentului psihiatric.
Procesul anamnetic este adeseori tulburător pentru pacient generând conflicte interioare
uneori traumatizante. Consilierul trebuie să ţină seamă de această realitate manifestând empatie,
respect, înţelegere, răbdare şi, foarte important, o atitudine prin care să transmită speranţă. O
atenţie deosebită trebuie acordată comunicării non-verbale. Cu cât este mai acută suferinţa, cu atât
trebuie acordată o atenţie sporită observaţiei. Datele anamnetice trebuie completate din surse
auxiliare: familie, prieteni, colegi, fişe medicale, şcolare, situaţia de la locul de muncă. Este
fundamentală respectarea demnităţii pacientului şi păstrarea confidenţialităţii. „Scăpările de
informaţie” descalifică distrugând încrederea şi relaţia.

2. Tehnici ale interviului

Orice anamneză poate avea trei faze: ascultarea; raţionalizarea; tranziţia. Fundamental
pentru un proces terapeutic de calitate este relaţia dintre consilier şi consiliat bazată pe încredere
reciprocă. Cel mai puternic instrument în tehnica interviului este empatia care poate fi manifestată
concret prin următoarele tehnici normative pe care le formulăm imperativ:
a) Oferă confort pacientului, linişte şi intimitate!
b) Respectă regulile fundamentale referitor la stilul adresării întrebărilor:
- nu se pun două întrebări deodată
- se pun întrebări deschise care invită la dezvăluire şi nu întrebări închise (care
presupun răspunsuri de tipul da sau nu)
- nu se pun întrebări care sugerează răspunsul negativ
- se evită atitudinea de judecare implicită sau explicită
- se folosesc afirmaţii încurajatoare
- se cer explicaţii suplimentare
c) Fii natural, comunicare în ambele sensuri!
d) Încurajează exprimarea sentimentelor!
e) Ia în considerare nivelul de dezvoltare al pacientului, stadiul stresului, al crizei, al
vârstei!
f) Acordă atenţie stării de nelinişte a pacientului!
g) Fii receptiv, percepe rapid schimbările subtile de atitudine, gândire, comportament!
h) Repetă frazele pacientului, atunci când apare împotmolire fără a face exces!
i) Menţine liniştea terapeutică!
î) Fii atent la limbajul non-verbal!
j) Mergi de la general la specific, focalizează, acordă atenţie detaliului!

3. Arta ascultării
Ascultarea reflectivă şi empatică este esenţială în orice consiliere. Consilierul trebuie să se
deprindă să asculte cu ochii, urechile, gândul, mintea, simţămintele, inima, să se pună în acord cu

17
cel care vorbeşte, să simtă şi să înţeleagă ce se află în spatele cuvintelor, în spatele evenimentelor
relatate, să vadă problema reală, să o scoată la suprafaţă; consiliatul să trăiască insight-ul, să
realizeze ceea ce se întâmplă în viaţa lui şi care este cea mai potrivită soluţie.
Este important să aflăm mai întâi ce simte consiliatul vis-à-vis de problema cu care se
confruntă şi cum o înţelege el, fără a ceda primului impuls de a oferi o soluţie. În timpul ascultării,
consilierul parafrazează uneori ceea ce aude sintetizând esenţa lucrurilor focalizând atenţia asupra
a ceea ce este mai semnificativ. Printr-o rezumare periodică se ajunge la clarificare şi concluzii
treptat, iar consiliatul poate să înţeleagă mai clar propriile probleme.
Consilierul trebuie să cunoască şi să evite acele aspecte care-i pot bloca sensibilitatea. Iată
câteva dintre ele:
- Tentativa prematură de a elabora soluţiile întrezărite
- O anxietate excesivă şi incapacitatea de focalizare din partea consilierului
- Eventualele prejudecăţi pe care le are faţă de persoana consiliată
- Nerăbdarea, dezinteresul, minimalizarea problemelor sau dimpotrivă exacerbarea lor
- Incapacitatea de a empatiza cu persoana consiliatului
- Propriile conflicte interioare îl vor lipsi de capacitatea de a fi conştient şi vigilent la
problemele similare ale pacientului
- O prea mare preocupare şi efort asupra teoriilor şi tehnicilor, vor slăbi capacitatea intuitivă
în perceperea clientului
Consilierii începători sau lipsiţi de experienţă ar trebui să evite încercarea de a se gândi la
soluţia problemelor cu care sunt confruntaţi, în schimb să se concentreze asupra înţelegerii şi
capacităţii de a fi împreună cu cel consiliat într-o manieră plină de grijă şi respect, lipsit de orice
atitudine legalistă sau acuzatoare. O astfel de atitudine va contribui la creşterea capacităţii
consiliatului de a-şi înţelege problema, capacitându-l să înţeleagă singur soluţiile cele mai
potrivite.

Motivare, intervenţie, diagnostic

Încă de la prima întrevedere consilierul trebuie să găsească momentul pentru a adresa

câteva întrebări importante: De ce ai găsit oportun să alegi acest moment pentru a solicita
ajutorul? De ce mi te-ai adresat mie? Care este problema aşa cum o vezi dumneata? Te simţi rănit
sau jicnit din cauza presiunii exercitate de altcineva? Cum te simţi acum fiind aici? Ce fel de ajutor
te aştepţi să primeşti de la mine? Asemenea întrebări au o importanţă crucială pentru că au de-a
face cu gestiunea fundamentală a motivării consiliatului. Dacă sunt neglijate, relaţia terapeutică
nu va fi stabilită sau va suferi un eşec. Abordarea întrebărilor facilitează ajungerea la concluzii
comune.
La prima întâlnire, consilierul face o tentativă diagnostică, acordând atenţie tipului
simţămintelor, problemelor şi relaţiilor consiliatului. În acest mod îşi formează o perspectivă
asupra înţelegerii pe care consiliatul o are asupra problemelor şi a resurselor de care acesta dispune
pentru a face faţă. În funcţie de natura problemelor şi structura personalităţii pacientului,

18
consilierul decide durata necesară terapiei. Diagnosticul trebuie să includă şi o evaluare a stării
generale a clientului.
O atenţie deosebită va fi acordată stării spirituale a acestuia: valori, priorităţi, convingeri,
vitalitate spirituală. Consilierul trebuie să-şi pună întrebările următoare: Va beneficia pacientul de
ajutorul necesar având în vedere pregătirea mea, timpul şi capacitatea mea de implicare? Există
un alt cadru sau terapeut care ar putea să-i ofere asistenţă mai competentă? Este nevoie de consult
interdisciplinar? Dacă se decide continuarea consilierii, se va decide orarul următoarelor întâlniri,
locul, durata sesiunilor, obiectivele, se vor discuta aşteptările, se vor face declaraţii în legătură cu
confidenţialitatea, a căror iniţiativă o va avea consilierul.
Consilierea trebuie să-l implice în mod activ pe pacient, mobilizându-i propriile resurse
pentru a face faţă situaţiei. Aşteptările acestuia din partea consilierului de a face miracole trebuie
corectată cu amabilitate, dar ferm. Durata unei sesiuni normale este de o oră. O parte esenţială a
primelor sesiuni este catharsis-ul emoţional6, deschiderea unor acumulări dureroase de tensiune şi
conflicte interioare permiţând resentimentelor sau blocajelor să dreneze, să apară alinarea, chiar
vindecarea. Este o despovărare a spiritului celui consiliat prin descoperire, verbalizare, exprimare,
clarificare în prezenţa consilierului care-l acceptă şi nu-l condamnă, înţelegând şi apreciind onest
problemele. Catharsis-ul deşi foarte important, nu este aspectul fundamental al consilierii, ci ceea
ce apare şi se produce după el. Chiar şi aşa, dacă procesul consilierii nu depăşeşte faza catharsis-
ului, el are efecte benefice şi virtuţi vindecătoare. Consiliatul are sentimentul de despovărare, de
eliberare, regăseşte putere, energie şi speranţă să lupte, să facă adaptări pe calea schimbării.

Obiective, categorii diagnostice, relaţia terapeutică

1. Obiectivele consilierii
În elaborarea lor vom considera motivele şi nevoia persoanelor care se adresează
consilierilor. Deci, ce doresc ei să realizeze? Se apreciază că aproximativ 10% din consilierea
creştină pastorală are de-a face cu aspecte religioase (doctrină, îndoieli, probleme spirituale,
aspecte legate de rugăciune, păcat). În mod frecvent, oamenii se adresează pentru probleme
familiale, maritale, crize personale sau familiale, conflicte interpersonale, etc. Înainte de toate,
orice consilier creştin va urmări acelaşi obiectiv la fel ca şi Hristos în procesul consilierii şi anume
viaţa veşnică, cf. Ioan 3:16.
În sensul acesta, un principiu călăuzitor este acela că indiferent de situaţia întâlnită şi de
persoanele implicate, binecuvântarea divină şi viaţa veşnică presupun o relaţie personală cu
Dumnezeu incluzând o trăire în armonie cu voia şi învăţătura Lui Dumnezeu. În mod normal,
obiectivele specifice ale consilierii depind în mare măsură de problemele consiliatului. Având în
minte dezideratul formulat mai sus, consilierul ar trebui să se orienteze după următoarele obiective
specifice formulate în termenii performanţei care să poată fi evaluată. Astfel consiliatul ar trebui:

6
CÁTHARSIS - 1. Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În
psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate.

19
 a) Să-şi înţeleagă şi să-şi recunoască eventualele atitudini dăunătoare ascunse - înţelegere
de sine. Aceasta reprezintă adesea primul pas în procesul vindecării. (de exe. un consiliat nu
reuşeşte să înţeleagă că are o perspectivă tendenţioasă şi o atitudine autodistructivă. El se plânge
tuturor că nimeni nu-l acceptă, nu-l ia în considerare, abordând o atitudine negativistă în dialogul
cu alte persoane. Ei bine, el trebuie ajutat să vadă că tocmai acest tip de comportament îi plictiseşte
pe oameni determinându-i să-l evite sau să-l respingă).
b) Să-şi optimizeze comportamentul instruindu-l în privinţa abilităţilor de relaţionare -
comunicare. Multe dintre problemele cu care se confruntă pacienţii sunt cauzate de o comunicare
ineficientă: sunt incapabili să comunice clar; comunicarea lor conţine de obicei subtilităţi care sunt
receptate negativ de interlocutori; adoptă mereu o atitudine defensivă sau incriminatoare în
dialogul cu ceilalţi; au tendinaţa să critice, să defaime, să ridiculizeze; fie nu sunt binevoitori să
comunice. Îndrumarea vizează deprinderea unei exprimări clare, pozitive, amabile, binevoitoare.
De asemenea, vor fi îndrumaţi corespunzător pentru dobândirea abilităţilor de a recepta eficient
mesajele celorlalţi.
c) Să ia decizii în privinţa unor schimbări a stilului de viaţă - schimbarea comportamentală.
Consilierul ajută pacientul să se dezveţe de comportamentele ineficiente şi să înveţe pe cele
eficiente, constructive (nu se are în vedere comportamentele păcătoase care trebuie complet
eliminate, ci comportamentele problematice, cele cauzatoare de probleme). Consilierul poate oferi
propriul exemplu sau exemple cunoscute adecvate. În caz de eşec se vor analiza cauzele şi se va
încuraja reluarea procesului.
d) Să manifeste consecvenţă şi progrese pe cale realizării de sine în Hristos, cf. Efes. 4:13-
15.
e) Să se elibereze de blocajele persistente, de amintirile dureroase sau eventuale răni şi
resentimente. În sensul acesta, consilierul îi va oferi suportul necesar în perioadele de stres sau
crize majore, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să-l ajute astfel pe consiliat să atingă aceste obiective.
f) Să crească înspre maturitatea spirituală a celor credincioşi care-L urmează pe Hristos.
Consilierul creştin trebuie să devină un lider spiritual care în comuniune cu Duhul Sfânt, ajută
consiliaţii să facă faţă luptelor spirituale şi să găsească valori semnificative.
Eficienţa procesului consilierii depinde de disponibilitatea consilierului şi a consiliatului
de a conlucra în stabilirea ţelurilor şi a obiectivelor. Ele trebuie formulate concret, realist şi
organizate într-o secvenţă logică pentru a putea fi atinse progresiv. Eficienţa procesului depinde şi
de măsura în care consiliaţii trec dincolo de înţelegerea de sine şi de faptul că se simt mai bine,
ajungând să aibă aşteptări precise pe care să le şi poată exprima.
În ceea ce-l priveşte pe consilier, el trebuie să înţeleagă clar obiectivele procesului evitând
confuzia și determinând procesul să dobândească virtuţi terapeutice. Preocupările sale de-a lungul
etapelor procesului vor avea în vedere următoarele performanţe:
- Restructurarea personalităţii
- Descoperirea inconştientului
- Generarea unor interese sociale
- Conştientizarea semnificaţiei vieţii

20
 - Rezolvarea şi vindecarea unor tulburări emoţionale
- Examinarea unor hotărâri şi decizii mai vechi; înlocuirea lor cu altele noi
- Dezvoltarea încrederii de sine conştientizând poziţia avută în Hristos
- Reducerea anxietăţii
- Diminuarea comportamentului mal-adaptativ şi învăţarea unor modele adaptative noi
- Câştigarea unui control eficient asupra propriei vieţi
2. Categorii diagnostice
În vederea înţelegerii problemelor ce ţin de controlul impulsurilor este de folos pentru
consilier posibilitatea încadrării corecte a pacienţilor într-o anumită categorie, posibilitate care
are la bază cunoştinţe de psihopatologie7.
a) Grupul obsesional - compulsiv sunt persoanele care tind să se manifeste în mod sever
inhibat. Ele trăiesc o nemulţumire profundă fără să-i poată identifica cauza. Astfel de persoane îşi
reprimă sentimentele de vinovăţie, au o conştiinţă puternică şi rigidă. Eu-l lor are de-a face cu tot
felul de interdicţii, prohibiţii şi control al acestei conştiinţe, păstrând un nivel de satisfacţie pentru
aspectele impulsive. Nu-şi pot rezolva conflictul dintre dorinţă ca expresie directă a impulsului, şi
inhibarea acesteia. Simptomele specifice obsesive (derivate din idei fixe care tulbură voinţa) sau
compulsive (care constrâng) devin o modalitate de menţinere a controlului. În acelaşi timp, menţin
o exprimare parţială a unor impulsuri inacceptabile, a unui anumit nivel de autopedepsire şi alinare
a suferinţei. Rolul consilierului este să-i ajute să-şi aducă simţămintele la suprafaţă, să descopere
în ce măsură reactualizează simţăminte din copilărie faţă de persoanele apropiate, mai ales faţă de
părinţi.
b) Grupul persoanelor care manifestă o reacţie isterică. Conflictul interior al acestor
persoane este cauzat de tensiunea dintre controlul şi impulsul împotriva controlului, ambele foarte
puternice. Simptomele de natură isterică devin o expresie deghizată a impulsului, oferă deopotrivă
satisfacţie şi o formă de autopedepsire pentru vinovăţia implicată de impuls. De obicei, impulsurile
pe care le determină anxietatea, vinovăţia şi suferinţa legată de acestea, sunt cele de dragoste,
sexualitate şi mânie. Conflictul interior, adeseori neconştientizat deşi există o conştientizare
intensă asupra simptomelor, generează un simţământ de înstrăinare faţă de propriul eu. Astfel de
persoane sunt extrem de solicitante în procesul terapeutic. De obicei încearcă să stabilească
condiţiile procesului, urmărind protejarea faţă de durerea autodezvăluirii. De asemenea, caută să
protejeze eu-l patologic perpetuând astfel aceeaşi stare. Pot exploda rapid şi violent în mânie, de
obicei limitându-se la violenţă verbală. Adesea descriu simptome somatice în mod defensiv
încercând astfel să înlocuiască simptomele psihice reale.
c) Grupul persoanelor care se confruntă cu suferinţe de tip fobic8. Pacienţii din această
categorie pot dezvolta temeri nerealiste imposibil de controlat, faţă de multe obiecte sau aspecte
ale realităţii. Indiferent de obiectul faţă de care se manifestă fobia, există o conexiune simbolică
între acel obiect şi impulsul de care se tem. În timp ce se teme de impulsurile sale (sexuale, de

7
PSIHOPATOLOGÍE - Disciplină care se ocupă cu tulburările activității psihice; patologia psihicului.
8
FOBÍE - Stare patologică de neliniște și de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă. ♦ Repulsie,
antipatie pentru ceva.

21
mânie, sau de orice natură), înlocuieşte teama cu fobia faţă de un obiect exterior care îi reprezintă
această dorinţă. Persoana poate să suferă o anxietate intensă, îşi restrânge sever activităţile,
încearcă să exercite control asupra familiei sau asupra diferitelor grupuri. Aceste persoane nu vin
la tratament deoarece consideră că temerile lor sunt justificate de condiţii. Dacă se întâmple să
consulte un consilier o fac pentru a obţine o soluţie simplă care să le rezolve doar efectul, anxietatea
pe care o resimt.
d) Persoanele care au pierdut controlul asupra impulsurilor, pot avea un comportament
impulsiv sexual, de obicei lipsit de sentimente de vinovăţie. Ceea ce le produce tulburare este
anxietatea că vor fi descoperiţi, că slăbiciunea lor va deveni publică. Unii pot fi foarte pasivi şi
dependenţi în timp ce alţii reacţionează cu agresivitate. Adesea, se implică în practici
comportamentale care au consecinţe distructive pentru ei dar şi pentru alţii din jurul lor.
e) În cazul persoanele depresive conflictul dintre impulsuri şi o conştiinţă moralistă,
severă, este deosebit de intens. În diagnoză consilierul va trebui să deosebească între depresia de
intensitate nevrotică şi depresia endogenă sau psihotică. Depresia nevrotică este reactivă fiind un
efect al unor evenimente traumatizante. Aceasta se pretează la psihoterapie. Depresia psihotică
este efectul unor condiţii psihopatologice interne şi necesită tratament psihiatric, constituind
adeseori o urgenţă datorită potenţialului suicidar.

3. Relaţia terapeutică
Ingredientele fundamentale care asigură contextul unei relaţii terapeutice cu rezultate
durabile sunt onestitatea, sinceritatea, acceptarea, înţelegerea şi spontaneitatea. Gradul de
înţelegere din partea consilierului, grija, disponibilitatea, ajutorul, autenticitatea şi originalitatea
sa, un respect autentic faţă de oameni, o atitudine pozitivă şi nonjudicativă, un simţ al umorului
dezvoltat, căldura, bunăvoinţa de a recunoaşte şi dezvălui propriile greşeli, reprezintă calităţi şi
factori importanţi determinanţi într-o relaţie terapeutică.
Consilierul trebuie să ştie că nu va reuşi să lucreze eficient cu fiecare pacient, că nu va avea
succes în fiecare caz. Unii pacienţi răspund mai bine altor consilieri având un alt tip de
personalitate şi un stil terapeutic diferit. De acest adevăr se va ţine cont în evaluare şi diagnostic.
Corespondenţa dintre consilier şi consiliat are implicaţii serioase. De aceea, consilierii care au
prejudecăţi, rezerve sau carenţe pentru o anumită personaă, categorie socială sau grup etnic,
religios (deşi nu ar trebui să fie aşa), sau pur şi simplu se simt depăşiţi, nepotriviţi, vor proceda
corect declinându-şi competenţa şi responsabilitate, orientând pacienţii înspre un alt psihoterapeut.
În relaţia terapeutică este necesar din partea consilierului să manifeste o preocupare
autentică şi respect pentru particularităţile individuale ale pacientului. Cele mai multe vieţi
distorsionate merită respectul şi demnitatea care trebuie acordate oricărei fiinţe umane. Persoana
şi problemele sale necesită acceptare. Obiectivul fundamental constă în ajutarea pacientului de a
găsi mijloacele de vindecare, de reducere şi înlăturare a conflictului, de găsire a mijloacelor
necesare de dezvoltare. Consilierul trebuie să fie conştient de existenţa câtorva ingrediente majore
care vor influenţa relaţia terapeutică. Iată câteva dintre ele:

22
 a) Identitatea consilierului ca persoană şi terapeut joacă un rol central în cadrul relaţiei
psihoterapeutice. Dacă identitatea lui conţine elemente de neîncredere, de dubiu va constata că îi
va fi foarte greu să stabilească o relaţie de lucru bazată pe încredere. Dacă este confuz în legătură
cu propria lui identitate va reacţiona cu anxietate, va deveni dogmatic şi moralist, va manifesta
nesiguranţă. Toate aceste trăiri le va transmite în cadrul relaţiei terapeutice ducând la ineficienţa
procesului. Un consilier eficient trebuie să se simtă încrezător şi puternic, bazându-se pe propria
lui relaţie cu Dumnezeu.
b) Autonomia este o altă calitate care este adusă în relaţia terapeutică. Autonomia şi
încrederea reprezintă condiţia unei existenţe sănătoase. În măsura în care consilierul nu şi-a
dezvoltat autonomia, va tinde să o blocheze şi în celălalt. Opusul autonomiei este controlul
autoritar. Acesta poate fi justificat pe baza consideraţiei că este spre binele sau în interesul
pacientului. Unele persoane sunt atât de bolnave încât simt nevoia de a fi controlate de altcineva.
Această nevoie de dependenţă poate să fie problema centrală care trebuie rezolvată. Consilierul
trebuie să urmărească dezvoltarea treptată a autonomiei şi bizuirea naturală pe forţele proprii,
proces care se derulează lent, dar care trebuie să înceapă de la prima întrevedere. În relaţia
terapeutică, pacientul trebuie să devină autonom, a. î. să aibă un impact decisiv asupra propriei
vieţi.
c) Reciprocitatea reprezintă o calitate importantă în cadrul relaţiei terapeutice şi se referă
la acceptarea reciprocă a ambilor participaţi, consilierul şi consiliatul. Astfel, relaţia de lucru
devine un parteneriat, cei doi conlucrând uniţi, într-o atmosferă de echipă. Consilierul nu va da
impresia că el este conducătorul, dimpotrivă va rămâne cu o jumătate de pas în urma pacientului,
oferindu-i acestuia şansa de a prelua conducerea şi asumarea responsabilităţii pentru ceea ce aduce
în procesul terapeutic. Consilierul evaluează ceea ce aduce pacientul şi oferă răspunsuri terapeutice
conform competenţelor şi cunoştinţelor sale, însă este privilegiul şi dreptul pacientului de a
respinge unele răspunsuri. El trebuie să se simtă liber să facă afirmaţii şi să participe la procesul
terapeutic.
Ne aşteptăm ca pacientul să aducă în procesul terapeutic următoarele:
1) Suferinţa personală
2) Se aduce pe sine ca persoană unică. Consilierul trebuie să ştie să accepte şi să se
adapteze tipului respectiv de personalitate. Astfel, pacientul aduce cu sine împreună cu suferinţa
şi anxietăţile, mijloacele sale de apărare, obiceiurile de a se raporta la ceilalţi, obiceiurile
comportamentale, atitudinile dominante, etc.
3) Bunăvoinţa şi disponibilitatea de a lucra pentru a dobândi înţelegere de sine şi de a
accepta procesul terapeutic.
4) Încredere, dedicare şi angajare faţă de consilier şi procesul psihoterapeutic.
5) Autonomie şi responsabilitate, atât cât să se poată începe procesul.
6) Potenţialul şi resursele de a deveni o persoană matură, capabilă să ia decizii.
7) Limitele personale pe care consilierul trebuie să le accepte, să lucreze cu ele în speranţa
activării potenţialităţii acestuia.

23
 d) În cadrul relaţiei terapeutice pot avea loc experienţe de tipul transferului cărora
consilierul trebuie să le facă faţă încercând să le înţeleagă cu competenţă profesională, evitând
orice tulburare emoţională personală. Ţinta urmărită este înlocuirea simţămintelor, a atitudinilor,
a răspunsurilor din relaţiile precedente şi din experienţele trecute, aduse în relaţia terapeutică
prezentă. Un exemplu de transfer este atunci când pacientul are faţă de terapeut simţăminte ca
acelea pe care le-a manifestat toată viaţa faţă de unul dintre părinţii săi (faţă de soţ, faţă de şef, faţă
de subaltern, etc). Acest transfer este un proces inconştient din partea pacientului şi modifică relaţia
prezentă. De pildă, o persoană pasivă va avea o atitudine pasivă faţă de consilier, în timp ce o
persoană dominantă va căuta să-l domine, să-l controleze. Un pacient dispus să facă totdeauna
concesii fiind de acord cu orice va adopta o astfel de atitudine şi în raport cu consilierul. Consilierul
trebuie să fie conştient de ceea ce încearcă pacientul să facă şi cum să răspundă fiecărei categorii.

Tehnici şi metode de consiliere spirituală

Eficienţa procesului psihoterapeutic depinde în mod evident de strategiile adoptate de

consilier, fiind o reflectare a competenţei acestuia de a îmbina o gamă largă de proceduri în
propriul stil terapeutic. Un bun consilier nu se va limita doar la proceduri de tipul reflectării
simţămintelor şi al simplei ascultări terapeutice, foarte utile de altfel la un nivel, dar care într-o
terapie eficientă trebuie depăşite.
Consilierul va căuta să identifice care sunt demersurile terapeutice cele mai potrivite pentru
un anumit tip de problemă, pentru un anumit client. Oricât de eficace ar fi o tehnică terapeutică
singulară, un consilier care urmăreşte eficienţa în activitatea sa va ştii să integreze şi să îmbine
adecvat în procesul terapeutic tehnici cognitive, afective şi comportamentale. Procedând astfel,
pacienţii sunt ajutaţi să gândească asupra propriilor concepţii şi convingeri, asupra presupunerilor
şi prejudecăţilor, să experimenteze la nivel afectiv simţămintele, conflictele şi frământările lor şi
apoi să treacă la acţiune prin însuşirea unor modalităţi comportamentale mai eficiente. Strategiile
adoptate depind de scopul consilierului, de personalitatea şi stilul acestuia, de problema abordată,
de profilul pacientului.
Toate acestea determină ca fiecare proces terapeutic să fie un eveniment unic. În cele ce
urmează prezentăm câteva tehnici de bază care se regăsesc frecvent în cele mai multe procese
terapeutice:

1. Atenţia
Consilierul trebuie să ofere consiliatului o atenţie neîmpărţită care poate fi realizată prin:
a) contact ocular care transmite preocupare şi înţelegere
b) postură relaxată, destinsă sugerând simpatie şi atenţie
c) gestică naturală, echilibrată care induce o atmosferă de calm şi siguranţă

Consilierul urmăreşte să fie amabil, delicat, blând, împăciuitor, sensibil faţă de problemele
consiliatului şi puternic motivat pentru înţelegere, manifestând vigilenţă faţă de ceea ce încearcă

24
pacientul să-i comunice sau să aducă în derularea procesului. De asemenea, consilierul trebuie să
fie atent şi asupra propriilor sale trăiri, simţăminte de oboseală, nerăbdare, iritare, nelinişte sau alte
probleme care-i pot distrage atenţia. În măsura în care reuşeşte să-şi controleze propria stare
lăuntrică va decide dacă va continua sau dacă va amâna procesul.

2. Ascultarea
Ascultarea eficientă este un proces activ prin care consilierul îi comunică pacientului că
este în mod real interesat de problema lui şi că doreşte sincer să-i ofere ajutorul de care are nevoie.
Evitarea ascultării face loc consilierii prin conversaţie ceea ce poate indica propria insecuritate a
consilierului sau incapacitatea de a face faţă unor situaţi confuze cu potenţial emoţional crescut.
Iată câteva principii ale ascultării eficiente:
a) Lasă deoparte propriile conflicte, supoziţii, concepţii şi preocupări focalizând întreaga
atenţie asupra consiliatului şi asupra mesajului pe care-l transmite
b) Evită expresiile verbale şi nonverbale de judecare sau dezaprobare a conţinuturilor
spuselor pacientului chiar dacă sunt ofensatoare sau jicnitoare
c) Utilizează ochii şi urechile pentru a detecta mesajele transmise prin tonul vocii, mimică,
postură, gestică
d) Manifestă preocupare pentru receptarea a ceea ce este lăsat deoparte intenţionat
e) Manifestă aşteptare răbdătoare pe parcursul perioadelor de linişte, tăcere, plâns, oferind
consiliatului posibilitatea de a se aduna în vederea clarificării sau pentru a-şi împărtăşi
simţămintele dureroase
f) Priveşte spre consiliat în timp ce vorbeşte, fără a-l fixa insistent. Nu permite ochilor să
rătăcească indiferenţi
g) Evită să fi distras şi nu întrerupe pacientul pentru a rezolva probleme personale. Atenţie
şi grijă la telefon. Dacă aştepţi un telefon important, anunţă pacientul de la început că este posibilă
întreruperea respectivă, cerându-i îngăduinţa
h) Acceptă consiliatul chiar dacă nu eşti de acord şi nu aprobi ce spune, ce face sau ce simte

3. Răspunsul
O ascultare autentică permite răspunsuri eficiente acestea reprezentând un ajutor potrivit
furnizat de consilier concretizat prin acţiune şi răspunsuri verbale:
a) Directivitatea (orientarea, conducere) este capacitatea consilierului de a orienta şi
direcţiona conversaţia prin întrebări ajutătoare: „ce s-a întâmplat după aceea?” „cine a mai fost de
faţă?” „familia cum a reacţionat?” „care crezi că a fost cauza?” etc. Astfel de întrebări aduc
informaţii utile în evaluare.
b) Reflectarea este modalitatea prin care permitem consiliatului să înţeleagă că suntem
împreună cu el, că suntem capabili să înţelegem cum se simte sau cum gândeşte: „Probabil te
simţi…”; „Presupun că trebuie să fie deosebit de frustrant / dureros / stresant, etc.”; „Asta poate
părea foarte plăcut /distractiv / de dorit, etc.”. Nu exercita reflectare după fiecare frază şi evită
tendinţa de a repeta expresii stereotipe. Periodic este benefic să faci un rezumat a ceea ce a fost

25
spus rezumând simţămintele: „Asta trebuie că te-a rănit”; „Toate acestea par că te-au făcut să te
simţi neîmplinit / te-au umplut de teamă / de nesiguranţă, etc.”; „ Probabil îţi vine să renunţi la
tot, să nu te mai implici”; „Cu siguranţă te gândeşti că toţi ceilalţi te desconsideră acum”. După
asemenea rezumări şi reflectări i se oferă consiliatului posibilitatea de a confirma sau infirma
înţelegerea la care a ajuns consilierul, făcând corecţia necesară.
c) Întrebările formulate competent şi adresate cu tact pot aduce o cantitate importantă de
informaţii. Sunt eficiente întrebările deschise care presupun răspunsuri minim una sau două
propoziţii: „Vorbeşte-mi despre relaţia ta cu părinţii/familia”; „Care evenimente din viaţa ta te
fac nefericit?”. Prea multe întrebări vor fragmenta discuţia de aceea, se decide asupra strictului
necesar. Se vor evita întrebările care încep cu de ce şi care sunt urmate de obicei doar de justificări,
scuze, lamentaţii sau vor avea o atitudine de judecată.
d) Confruntarea nu înseamnă atac sau condamnare vicioasă, ea reprezintă un demers prin
care consilierul prezintă ideile pe care consiliatul nu le sesizează. Eficienţa ei depinde de maniera
iubitoare, amabilă, lipsită de judecăţi şi prejudecăţi. Uneori reacţia consiliatului înseamnă decizia
de mărturisire ceea ce-l poate conduce la experienţa semnificativă a iertării.
e) Informarea presupune oferirea unor exemplificări, fapte, atitudini, sau evenimente,
persoanelor care au nevoie de aşa ceva. Consilierul trebuie să aprecieze câtă informaţie poate oferi
pacientului cât să-i fie cu adevărat folositor. Oricum într-o sesiune nu este eficientă o generozitate
prea mare în acest sens.
f) Sfătuirea este un demers controversat datorită capcanelor pe care le implică. Este posibil
ca sfătuitorul să fie lipsit de experienţă, să fie ignorant în anumite domenii, să cunoască insuficient
o anumită problemă, eveniment, stare, etc., să se pripească datorită unor presiuni, să fie subiectiv,
să fie părtinitor mai ales dacă supralicitează empatia, să considere că soluţiile eficiente în anumite
cazuri vor da rezultate şi de data aceasta, să fie indus în eroare de consiliat, să fie manipulat de
consiliat pentru a obţine soluţiile dorite, etc.
Atunci când oferă un sfat, consilierul să se asigure că este competent şi foarte bine informat,
că nimic din cele de mai sus nu are influenţă asupra sfatului pe care-l dă. Orice sfat trebuie evaluat
în lumina consecinţelor posibile: Este cel mai bun? Ce consecinţe poate genera? Există riscuri?
Dacă da, merită asumate? Pe cine va mai afecta? Va crea dependenţă sau independenţă? Dacă
va fi respins cum vei reacţiona? Există alternativă? Există un consilier care ar putea gestiona mai
bine situaţia? Ori de câte ori se dă un sfat este recomandat să fie oferit sub forma unei sugestii! De
pildă: Cum apreciaţi dacă s-ar proceda astfel…? Credeţi că…? Ar fi posibil să …? Ar putea fi o
soluţie … ? etc.
g) Interpretarea ajută consiliatul să înţeleagă semnificaţia, perspectiva, detaliile, cauzele,
relaţiile care se află în profunzimea problemelor. Presupune competenţă, abilitate şi claritate,
având un potenţial deosebit în atingerea insight-ului. Interpretarea poate dăuna dacă este utilizată
înainte ca pacientul să fie pregătit emoţional să opereze cu informaţia şi conţinutul interpretării.
De aceea, alegerea momentului oportun este deosebit de importantă. Se formulează în termeni
simpli într-o abordare sugestivă: Ar putea însemna oare…? Crezi că s-ar putea înţelege…? I se
oferă pacientului timp să răspundă.

26
 h) Suportul şi încurajarea sunt importante şi au un efect benefic mai ales la început când
oamenii se simt copleşiţi de nevoi, dureri, conflicte, vinovăţie, descurajare, etc. Stabilitatea şi
atitudinea suportivă a consilierului, empatia şi acceptarea pe care le transmite reprezintă cel mai
bun mod de întâmpinare a persoanei care vine la consiliere.

4. Învăţarea
În procesul psihoterapeutic, consilierul este un educator care instruieşte prin propriul său
exemplu, prin călăuzire şi informaţiile necesare, iar consiliatul învaţă treptat să facă faţă
problemelor cu care se confruntă. Un instrument important este răspunsul cu aplicabilitate imediată
și discutarea deschis şi direct asupra experienţei prezente despre ceea ce se întâmplă în timpul
relaţiei terapeutice.

5. Filtrarea
Un bun consilier nu este un sceptic, neîncrezător în tot ceea ce spune un pacient, dar nici
naiv sau credul. Adeseori consiliaţii nu spun întreaga poveste, fie o prezintă prin prisma propriei
interpretări. Nu tot ceea ce spune reprezintă cu adevărat trebuinţele sale şi în general oamenii lasă
deoparte, ascund, orice detaliu sau aspecte care i-ar putea incrimina, creionând o imagine
incompletă chiar distorsionată, a realităţii.
De obicei persoanele sunt atât de preocupate de problema pe care o consideră responsabilă
de propriul disconfort, încât nu reuşesc să vadă dimensiunea contextualizată a problemei. De
aceea, consilierul trebuie să acorde atenţie oricăror indicii care i-ar putea sugera alte aspecte
contextuale care au condus şi fac să persiste problema: Ce îşi doreşte în mod real persoana? Există
alţi factori determinanţi? Ce aşteaptă de la consiliere? Consilierul abil va observa pe măsură ce
procesul se derulează, aspectele subiacente care nu sunt cunoscute de pacient sau sunt ascunse, fie
reprimate.
Iată de ce ascultarea dobândeşte o importanţă covârşitoare, oferindu-i şansa consilierului
să nu accepte totul ca având aceeaşi valoare şi astfel să definească o ierarhie a importanţei
problemelor şi a priorităţilor. Experienţa, discernământul, rugăciunea, călăuzirea Duhului Sfânt şi
o relaţie personală autentică cu Dumnezeu reprezintă atuurile consilierului aflat într-o asemenea
situaţie.

Consilierul creştin - caracteristici şi valori personale

1. Caracteristicile terapeutice personale

Tabloul caracteristicilor consilierului creştin creionează imaginea ideală spre care va tinde
oricine îşi asumă acest rol, înscriindu-se astfel într-un proces continuu al propriei deveniri şi
perfecţionări.
a) Consilierii eficienţi au identitate, ei ştiu cine sunt, ce sunt capabili să devină, ce doresc
în viaţă şi ce este esenţial. Sunt conştienţi de propria valoare personală, dar sunt dispuşi să-şi

27
reexamineze valorile şi ţelurile. Nu reprezintă doar reflexia a ceea ce se aşteaptă de la ei, ci vor
trăi după propriile standarde interioare ale propriei conştiinţe
b) Respectă şi apreciază atât propria persoană cât şi pe semeni în general
c) Îşi recunosc şi acceptă propria putere. Se simt confortabil în prezenţa altora oferind
ajutor şi iubire izvorâte din sentimentul propriei valori. Nu încearcă să-i diminueze pe alţii pentru
a-şi putea păstra sentimentul de putere. Îşi folosesc puterea în favoarea celorlalţi şi nu pentru a-i
manipula sau controla
d) Sunt deschişi pentru schimbare. Nu se mulţumesc cu puţin şi nici nu consideră că au
atins plenitudinea sau suficienţa. Sunt mereu dornici să se dezvolte, să se perfecţioneze, să crească,
fiind dispuşi să facă schimbări acolo unde este cazul, să-şi reorganizeze valorile, priorităţile,
cunoştinţele. Sunt conştienţi că o creştere autentică presupune abandonarea a ceea ce este familiar
şi intrarea într-un teritoriu necunoscut de aceea, vor fi capabil să accepte un anumit grad de
ambiguitate în viaţa lor şi astfel să experimenteze un nou comportament
e) Îşi dezvoltă conştiinţa de sine şi pe a celorlalţi. Sunt de acord că dacă dispun de o
conştiinţă limitată vor avea şi o libertate limitată. În loc să investească energie şi timp pentru un
comportament defensiv menit să le blocheze experienţele, se vor concentra asupra sarcinilor
realiste pe care realitatea le aduce în experienţa personală
f) Îşi dezvoltă un stil personal în consiliere ca expresie a propriei lor concepţii şi filosofii
despre lume şi viaţă. Se simt liber să împrumute idei şi tehnici de la alţi terapeuţi fără să
implementeze noile achiziţii mecanic, ci într-o manieră personală
g) Sunt capabili de empatie. Fiind conştienţi de propriile lupte şi dureri ei au un cadru de
referinţă pentru a se identifica cu celălalt fără a-şi pierde identitatea şi evitând supra-identificarea
cu pacientul
h) Alegerile lor sunt orientate către viaţă. Nu permit evenimentelor să-i modeleze, ci
păstrează controlul asupra lor
i) Sunt autentici, sinceri şi oneşti. Nu pretind că sunt ceea ce nu sunt, în schimb încearcă
mereu să fie ceea ce gândesc şi simt. Nu se baricadează în spatele măştilor, defenselor, rolurilor
sterile şi faţadelor
j) Au simţul umorului. Sunt capabili să vadă în perspectivă, îşi pot aşeza problemele şi
imperfecţiunile într-o perspectivă adecvată a. î. să continue să progreseze. Nu uită să râdă de
propriile gafe, imperfecţiuni şi contradicţii fără să fie iresponsabili sau insensibili
k) Sunt gata să-şi admită greşelile fără a se lăsa copleşiţi de vinovăţie, fără a acţiona
defensiv pentru a le ascunde, fiind mai degrabă preocupaţi să înveţe din propriile erori
l) Trăiesc în prezent ştiind să nu rămână blocaţi în sechelele trecutului şi nici să trăiască
visând la un viitor iluzoriu. Sunt capabili să experimenteze prezentul alături de ceilalţi, în bucurii,
necazuri, succese sau înfrângeri
m) Apreciază influenţa culturii având respect faţă de diversitatea culturală din care pot
proveni consiliaţii
n) Sunt creativi depunând eforturi pentru a deveni ceea ce doresc

28
 o) Fac alegeri care le modelează viaţa. Sunt conştienţi de deciziile precedente care i-au
vizat personal sau pe ceilalţi. Nu sunt victime ale acestor decizii fiind gata să le revizuiască dacă
este necesar
p) Sunt preocupaţi pentru bunăstarea şi binele celorlalţi. Asta presupune interes, respect,
grijă, încredere şi o valorizare reală a acestora
r) Sunt capabili să menţină graniţe sănătoase. Deşi empatizează cu pacienţii nu vor lua cu
ei acasă sau în timpul de relaxare problemele acestora. Ştiu să spună nu, atunci când este cazul
pentru a trăi echilibrat. Sunt vigilenţi, sesizând imediat semnele de epuizare. Eficienţa unui
consilier nu implică epuizare în favoarea altora. Aceasta ar zădărnici propria eficienţă
s) Au o relaţie personală cu Dumnezeu autentică acţionând sub autoritatea cunoaşterii
oferite de Cuvântul Său şi fiind oameni cu adevărat duhovniceşti
ş) Consilierul creştin se ştie pe sine ca fiind un slujitor în serviciul Lui Dumnezeu pe care-
L şi reprezintă şi Căruia Îi va da socoteală de responsabilitatea încredinţată

2. Supervizarea
Terapia personală are un caracter instrumental care mijloceşte vindecarea vindecătorului.
Asta presupune recunoaşterea că şi consilierul poate avea propriile răni sufleteşti, lupte personale
interioare, conflicte cu alţii, anxietate, momente depresive, temeri etc. Dacă acestea nu sunt
rezolvate la timp vor influenţa negativ eficienţa procesului terapeutic. De aceea se impune
recunoaşterea şi acceptarea lor, aducerea lor la suprafaţă, explorarea profunzimilor. Aceasta poate
fi o experienţă dureroasă, dar care trebuie acceptată ca atare şi soluţionată.
Dacă nu există disponibilitate pentru un astfel de demers, succesul consilierii altora va
ajunge cel mult până la nivelul performanţei personale în rezolvarea problemelor. Consilierul care
nu este conştient de propriile nevoi şi conflicte, poate folosi terapia mai mult în favoarea sa decât
în favoarea pacientului, chiar va avea tendinţa de a-l folosi experimental dacă problemele sunt
similare. Niciodată un consilier nu va reuşi să deschidă pentru pacienţii săi acele uşi pe care nu
le deschide pentru sine. Este necesar şi înţelept să ne acceptăm propriile limitări, vulnerabilităţi şi
slăbiciuni.
A accepta consilierea în relaţie cu un alt consilier nu este un semn de slăbiciune sau
devalorizare, ci o secvenţă absolut necesară pe calea propriei deveniri şi a dobândirii
competenţelor cerute de o astfel de implicare.

3. Valorile personale ale consilierului creştin

În general şcolile seculare de psihoterapie învaţă faptul că un psihoterapeut nu ar trebui
niciodată să implice propriile valori în procesul consilierii. Pe de altă parte, mulţi consilieri creştini
manifestă mult zel în ajutorarea pacienţilor, considerând că dispun de suficientă înţelepciune
pentru a oferii răspunsuri şi soluţii la toate problemele acestora. Totuşi consilierea nu este
sinonimă cu predicarea sau cu învăţarea. Conştientizând existenţa acestor extreme se impune
analiza gradului în care valorile personale ale consilierului pot fi implicate în procesul terapeutic.

29
 Pentru consilierul creştin nici nu se poate pune problema să fie cu totul neutru din acest
punct de vedere. Din perspectiva responsabilităţii divine care apasă pe umerii slujitorilor Lui
Dumnezeu aceştia vor practica o psihoterapie hristocentrică / theocentrică, raportându-se
consecvent la adevărul dumnezeiesc revelat în Cuvântul Scripturilor. În acest context omul este
valorizat chiar dacă antropocentrismul rămâne în plan secundar.
Aşadar, în consilierea creştină sistemul biblic de valori al consilierului este parte integrantă
a teoriei şi procesului psihoterapeutic. Rolul consilierului este acela de a-l asista pe consiliat creând
un climat care să-i permită acestuia să-şi examineze / reevalueze propriile sentimente, gândiri,
fapte şi să identifice cele mai bune soluţii pentru ei înşişi. Fără a-i obliga sau constrânge să-şi
însuşească un curs al acţiunii dictat de consilier, pacienţilor li se oferă posibilitatea să-şi evalueze
propriile sentimente, convingeri concepţii şi să stabilească în ce măsură le sunt utile sau sunt
eronate. În acest context consilierul le poate oferii alternativele izvorâte din sistemul său de
convingeri, iar ei au posibilitatea să opteze în favoarea lor adoptând modalităţi noi de gândire sau
acţiune.
Astfel manifestăm respect faţă de dreptul lor de a decide pentru sine în ce direcţie vor
merge, dacă vor rămâne la sistemul lor de valori sau dacă se vor decide pentru un altul, superior şi
eficient. În nici un caz terapeutul nu-şi poate permite să devină manipulator, profitând de
autoritatea lui pentru a constrânge consiliaţii să adopte anumite deciziile mecanic, iresponsabil sau
inconştient. Un consilier onest şi dedicat nu va fi arogant considerându-se infailibil, impunând
rigid propriile valori şi convingeri pacienţilor săi.
Desigur, Dumnezeu este infailibil, dar faptul că sistemul nostru de valori reflectă valorile
Scripturilor nu anulează dreptul şi libertatea pacienţilor de fi sau nu de acord cu valorile şi
standardele pe care noi le considerăm acceptabile. În mod evident, nu este obligatoriu să lucrăm
cu toţi pacienţii mai ales dacă există incompatibilităţi în sistemul de valori fapt care ar putea fi
contraproductiv. Consilierul poate decide să îndrume pacienţii spre alţi terapeuţi în vederea
obţinerii unui consult eficient.

Consilierul - motivaţie, atitudini, calităţi

1. Motivaţiile consilierului
Dorinţa sinceră de a veni în întâmpinarea semenilor pentru a-i asista şi ajuta să-şi
depăşească problemele cu care se confruntă reprezintă în mod evident un bun început. Asta
presupune cu siguranţă dragostea de semeni şi responsabilitatea derivată din chemarea divină de a
le sluji. Conştiinţa însărcinării divine şi însuşirea sistemului biblic de valori întăresc şi
responsabilizează implicare personală în acest tip de experienţă şi relaţie. În practică se întâmplă
şi nu de puţine ori când cei implicaţi în consiliere sunt inspiraţi şi puşi în mişcare de motivaţii
eronate. Iată câteva dintre acestea:
a) Nevoia de relaţie. Consilierul care percepe această nevoie care poate avea cauze
diverse, poate tinde să urmărească tot felul de ocazii pentru a prelungii relaţia terapeutică:
telefoane, vizite, acţiuni comune, pentru împlinirea propriei nevoi mai degrabă decât pe cea a

30
consiliatului. Relaţia dintre cei doi a încetat astfel să mai fie o relaţie profesională folositoare
consiliatului.
b) Nevoia de control. Este cazul consilierului autoritar care-şi asumă din plăcere rolul
celui care rezolvă orice problemă. El poate avea tendinţa să-i forţeze pe oameni chiar şi atunci
când aceştia nu cer sau nu au nevoie să le ofere ajutorul „specializat”. Dacă se întâmplă să
întâlnească persoane care manifestă dependenţă şi îşi doresc un astfel de consilier la care să poată
apela oricând (click pentru orice şi ai soluţia), va contribui şi mai mult la cultivarea dependenţei
lor şi le va strivi personalitatea sub propria lui personalitate.
c) Nevoia de salvare. Se concretizează în oferta consilierului care doreşte sincer, dar
neinspirat să ajute persoana. În loc să-l asiste pe consiliat în procesul propriei formări sau
transformări, consilierul îşi asumă responsabilitatea acestuia acţionând în locul lui. (În loc să-l
ajute să-şi ceară iertare de la părinţi, o face consilierul în locul lui).
d) Nevoia de informaţie. Curiozitatea de a ştii toate detaliile fiind incapabil să păstreze
confidenţialitatea este specifică acelor consilieri care manifestă indiscreţie şi plăcere de a stoca
informaţii intime, sensibile sau periculoase despre alţii. De obicei, astfel de persoane se complac
în construirea diverselor scenarii ipotetice, combinând şi recombinând informaţiile acumulate.
Devin „experţi” în evaluările şi judecăţile pe care le emit pe baza acestor scenarii, pretinzând a fi
foarte buni cunoscători ai omului. Nu vor fi buni consilieri chiar dacă sunt bine informaţi deoarece
au tendinţa de a eticheta oamenii mai întâi şi plecând de la premise formulate prematur fără a
cunoaşte adecvat profunzimea problemelor, să le ofere soluţii. Problema lor este că supralicitează
informaţia de care dispun pierzând din vedere că adesea această informaţie este fragmentară, că
întotdeauna vor fi destule detalii care le scapă, motiv pentru care judecăţile formulate s-ar putea să
fie neconforme cu realitatea.
e) Nevoia de vindecare personală. Nevoile şi sechelele ascunse pot să interfereze cu
activitatea psihoterapeutică. Consilierul nu va fi eficient dacă tinde să manipuleze pacientul, să-şi
atenueze sentimentele de vinovăţie, să-şi asume un rol autoritar, să-şi rezolve conflictele sexuale,
să-şi dovedească sieşi, dar şi celuilalt că este capabil intelectual, matur spiritual şi stabil psihologic.
Astfel de nevoi trebuie satisfăcute în şedinţe de supervizare, relaţionând cu un alt consilier, de
preferinţă mult mai experimentat.

2. Ineficienţa consilierii
Alături de motivaţiile eronate care subminează procesul terapeutic există o serie de
atitudini nefaste cauzate de faptul că psihoterapeutul nu are o imagine clară asupra rolului şi a
responsabilităţilor sale. Iată câteva domenii identificate de Maurice Wagner9:
a) Vizitarea în locul consilierii înlocuieşte activitatea specifică consilierii cu centrarea ei
pe o problemă, direcţionată către un obiectiv.

9
Maurice Wagner, Hazards to effective pastoral Counseling, articol din, Journal of psychology and theology, Word
Publishing, UK, 1973, p. 35-41; 40-47.

31
 b) Atitudinea repezită, nechibzuită, iute, în locul deliberării. Graba şi complexitatea
vieţii de astăzi îi face pe oameni să fie ocupaţi peste măsură a. î. doresc un proces terapeutic rapid,
cu soluţii eficiente şi cu efecte imediate. Totuşi un proces al consilierii necesită timp, efort şi
concentrare. Când consilierul este grăbit şi doreşte să realizeze prea multe într-o sesiune,
consiliatul se simte copleşit şi confuz. El nu poate asimila decât unul sau două insight-uri majore
într-o sesiune.
c) Lipsa de respect în locul simpatiei sau empatiei. Uneori consilierii au tendinţa de a
eticheta şi cataloga rapid persoanele cu care interacţionează: creştin carnal; firesc; lumesc;
neprincipial; leneş; plângăcios; viclean, fariseu, etc. Ca urmare va reacţiona corespunzător făcând
evaluări rapide, pripite, provocatoare, sfaturi rigide şi insensibile, propuneri şi soluţii greu de
acceptat de consiliat, chiar dacă există alternative mai bune pentru tipul lui de personalitate. De
obicei consiliatul simte că este încolţit nu ajutat, că este tratat cu superficialitate şi lipsă de respect,
chiar provocat să reacţioneze negativ. În asemenea situaţii, consilierii nu reuşesc să-i asculte pe
oameni fiind pregătiţi să reinterpreteze totul prin lupa etichetelor puse. Ne le va oferi nici înţelegere
şi nici respect autentic. Consilierea va fi un eşec poate chiar va tensiona relaţia, nu neapărat pentru
că pacientul este dificil cât mai ales datorită rigidităţii consilierului.
d) Atitudinea judicativă în locul echidistanţei. Confruntarea consiliatului cu propriul său
păcat nu trebuie să însemne condamnarea persoanei şi nici să constituie un motiv de predică. O
abordare de acest fel l-ar determina pe consiliat să se simtă atacat provocându-l la atitudini
defensive, la mânie, şi regret că a ales consilierea. Rareori efectul va conduce la pocăinţa autentică
a celui consiliat, în timp ce consilierul ar putea fi evaluat drept o persoană a cărei atitudine reflectă
propria anxietate, incertitudine sau nevoia de a-l controla pe consiliat.
e) Consilierul este directiv în loc de a fi interpretativ. Aceasta este o eroare comună
putând fi o nevoie inconştientă a consilierului de a domina şi controla. Când i se spune cum trebuie
să procedeze, pacientul poate confunda opinia consilierului cu voinţa divină. Experienţa
demonstrează clar că adeseori consilierii creştini fac uz în procesul consilierii de opiniile derivate
din experienţa personală şi mentalitatea religioasă formată în contextul în care s-au dezvoltat.
Există destule situaţii când consilieri sinceri şi dedicaţi, buni creştini, oferă soluţii foarte
diferite şi cu implicaţii majore: de exemplu, posibilitatea recăsătoriei după divorţ; ordinarea unui
frate recăsătorit după decesul soţiei; procedura de binecuvântare a copiilor ilegitimi sau a căror
părinţi nu sunt membri ai Bisericii; aspecte legate de ţinută; problematica contracepţiei, etc.
f) Supra-implicarea în locul obiectivităţii profesionale. Poate conduce la pierderea
obiectivităţii consilierului afectând eficienţa procesului.
g) Nerăbdarea mai degrabă decât o atitudine realistă. Atunci când rezultatele nu apar
imediat consilierul poate deveni anxios, descurajat fiind tentat să renunţe adesea. Totuşi, unele
probleme necesită timp îndelungat, efort şi investiţii, de aceea este nerealistă aşteptarea prematură.
În unele situaţii, mai rar, se pot produce schimbări imediate. De obicei însă pacienţii şi problemele
lor au nevoie de timp pentru schimbare.
h) Atitudinea superficială. Consilierii cu atitudini şi concepţii perfecţioniste nu sunt
dispuşi să-şi asume propriile limite (cunoştinţe, lacune, lipsa experienţei, slăbiciunea sau anumite

32
greşeli). Sunt preocupaţi pentru succes şi competenţă profesională într-atât încăt se comportă
artificial, formal şi adesea sofisticat. Pacienţii nu se vor simţii relaxaţi în a-şi comunica problemele
sau temerile având sentimentul că stau în faţa unuia perfect, care controlează totul cu uşurinţă, care
nu se luptă cu slăbiciuni personale şi deci nu poate empatiza, înţelege, susţine dimpotrivă poate că
în sinea lui desconsideră slăbiciunile şi problemele clientului. Consilierii autentici, nu ar trebui să
se ascundă în spatele unui rol profesional, ci să admită că sunt ceea ce sunt de fapt demonstrând
că se încred în Cristos.
i) Atitudinea defensivă în locul celei empatice. Uneori consiliaţii au tendinţa să atace
persoana consilierului aducându-i critici, suspectându-l de vinovăţie, rănindu-l intenţionat. În
asemenea situaţii consilierii se pot simţii ameninţaţi în procesul consilierii, uneori sunt conştienţi
că sunt descoperiţi, se pot confrunta cu teamă, nelinişte, vinovăţie, remuşcări, etc. Când apar astfel
de sentimente, este important aflarea cauzei lor. Este recomandată vigilenţa pentru a evita riscurile
consilierii creştini au pretenţia că opiniile şi soluţiile lor sunt cu adevărat inspirate reprezentând
voinţa divină. Ar fi ideal şi de dorit să fie aşa, spre asta trebuie să tindem mereu, dar este o atitudine
corectă şi umilă să fim mai ponderaţi şi smeriţi atunci când transmitem asemenea valori, mai ales
când ştim că nu există un punct de vedere comun printre colegii păstori şi consilieri creştini. Dacă
se întâmplă să greşim, cerem iertare şi continuăm să ne perfecţionă, să asistăm consiliaţii, să le
oferim în continuare ajutorul.

Alte dimensiuni importante ale persoanei consilierului care vor

influenţa eficienţa procesului psihoterapeutic

1. Vulnerabilitatea consilierului
O premisă importantă care asigură eficienţa consilierii este disponibilitatea consiliatului de
a colabora sincer şi deplin cu pastorul sau consilierul său. În practică lucrurile stau foarte diferit,
de obicei oricât de dornici şi dispuşi sunt oamenii pentru o angajare faţă de o relaţie terapeutică cu
păstorul consilier, vor evita o colaborare totală, nu vor comunica toate detaliile importante, vor
mărturisii anumite aspecte treptat sau vor încerca să ascundă altele.
Toate acestea reprezintă impedimente de care consilierul trebuie să ţină seama. În general
oamenii îşi prezintă problemele într-o lumină care consideră că-i avantajează sau vor încerca să se
protejeze. Din aceste motive, unii se vor dovedii necooperanţi, vor avea tendinţa de a-l manipula
pe consilier, alţii vor încerca să-i producă frustrare. Este dificil să lucrezi cu persoane rezistente
care abuzează de amabilitatea şi timpul tău. Iată trei modalităţi prin care oamenii vor putea să
crească vulnerabilitatea consilierului:
a) Prin manipulare. Este tendinţa pe care o vor afişa persoanele care obişnuiesc şi se simt
în siguranţă şi puternici atunci când pot să-i controleze pe ceilalţi. Manipularea a devenit pentru ei
un mod de abordare a relaţiilor. De obicei procedează astfel subtil şi eficient, adesea nici chiar ei
nu sunt conştienţi foarte bine de ceea ce fac. Au justificări pe care le consideră pertinente şi se simt
îndreptăţiţi să procedeze aşa. Un consilier manipulat cu siguranţă va pierde eficienţa.

33
 Consilierul care sesizează asemenea tendinţe trebuie să le abordeze frontal, să-l ajute pe
consiliat să realizeze ceea ce face oferindu-i alternative pentru o relaţionare eficientă, autentic
creştină. Probabil nu va fi de acord, dar este important să structurezi procesul consilierii într-o
manieră care să împiedice proliferarea unor atitudini de acest tip. De pildă, cineva poate să solicite
ajutor într-o problemă, dar de fapt urmăreşte să obţină atenţie sau acceptare pentru diferite
comportamente dăunătoare chiar păcătoase. Dacă se confruntă cu relaţii tensionate vor să câştige
consilierul (păstorul) ca şi aliat în conflictul personal. Alţii consideră că obţin aprobarea celorlalţi
dacă beneficiază frecvent de atenţia şi timpul consilierului, păstorului. Se laudă cu acest fapt în
faţa altora şi într-un fel le transmit că viaţa şi comportamentul lor este sub autoritatea personalităţii
păstorului.
b) Contratransferul are loc atunci când propriile trebuinţe, probleme, motive interferează
cu procesul terapeutic, când nevoile personale au năvălit în munca de consilier. Când consilierul
devine implicat emoţional vizavi de clientul său, cu siguranţă îşi pierde obiectivitatea şi în
consecinţă este compromisă eficienţa întregului proces iar păcatul „pândeşte la uşă”. Primul pas
în evitarea acestui pericol este capacitatea consilierului de a recunoaşte cât de vulnerabil a devenit
conştientizând amestec dăunător care interferează cu munca sa. Al doilea pas, îl reprezintă
disponibilitatea pentru supervizare, consilierea consilierului.
c) Rezistenţa. În general oamenii îşi doresc o rezolvare eficientă şi rapidă a problemelor
şi mai ales dacă este posibil fără mult efort personal. Atunci când realizează că este nevoie de timp,
de efort şi implicare personală, de adaptări majore, pocăinţă şi restructurarea relaţiilor cu
Dumnezeu şi cu oamenii, de depăşirea unor obstacole dureroase, devin rezistenţi faţă de consiliere.
Uneori situaţiile problematice pentru care vin la consiliere le aduc beneficii secundare a. î.
Sunt şovăielnici în a renunţa le ele: atenţie sporită în familie, Biserică; compasiunea şi grija celor
din jur; o înţelegere vizavi de evitarea asumării unor responsabilităţi; ajutor financiar, material;
etc. Prin asemenea abordări ale realităţii, unii au sentimentul de putere asupra celor din jur, mai
ales dacă pot să-i obosească cu problemele lor sau dacă le produc frustrare. Ei pot pretinde că sunt
cooperanţi, dar de fapt, adoptă pentru sine o atitudine care nu permite nici o schimbare majoră, ei
considerând că oricum ea nu poate avea loc.
Este absolut necesar îndepărtarea acelor beneficii în vederea eficienţei. Încă de la începutul
consilierii, defensele consiliatului trebuie confruntate şi demolate. Acest demers va produce
anxietate, mânie chiar agresiune verbală din partea clientului. Consilierul nu trebuie să cedeze, ci
să discute rezistenţa clientului amabil, dar foarte deschis oferindu-i posibilitatea să devină
conştient că nu consilierul este responsabil de îmbunătăţirea situaţiei, ci clientul însuşi.

2. Sexualitatea consilierului
Lucrând împreună cu persoane de sex opus (şi nu numai) timp îndelungat, acest tip
interacţiune poate trezi instincte sexuale deopotrivă în consilier şi consiliat. Posibilitatea creşte
mai ales dacă:
- Consiliatul este atractiv sau tinde să fie seducător
- Consilierul este neîmplinit emoţional sau sexual în propria viaţă privată

34
 - Consiliatul sugerează acordul pentru o eventuală relaţie cu consilierul
- Consilierea implică discuţii detaliate pe teme sexuale deşi acestea nu vor soluţiona
niciodată problemele acestora, adesea fiind rodul curiozităţii.
Simţămintele sexuale faţă de consiliat sunt comune şi orice consilier înţelept face un efort
special pentru a-şi menţine controlul.
a) Modalităţi de control şi stăpânire de sine. Protecţie spirituală. Ele includ hrănirea
constantă cu adevărurile Sfintelor Scripturi, rugăciune, umplerea cu Duhul Sfânt. Este extrem de
importantă vegherea pentru păstrarea minţii curate şi neîntinate. Atenţie deosebită fanteziilor care
preced acţiunea. Ele reprezintă semnale de alarmă iar înţelepciunea care vine de sus ne va călăuzi
spre alungarea gândurilor senzuale. Se va aplica testul din Fil. 4:8.
Gândirea: „s-a întâmplat altora dar nu mi se va întâmpla mie; eu voi fi atent să merg până
la o limită numai”, este o capcană şi o greşeală fundamentală, pentru că îţi justifică primii paşi pe
calea eşecului sau căderii, cf. 1 Cor. 10:12. Este valoros solicitarea unui prieten de încredere sau
mentor, căruia să ne confesăm în mod regulat. Pentru cei care totuşi au căzut rămâne posibilitatea
pocăinţei chiar dacă efectele şi consecinţele eşecului vor rămâne şi-l vor afecta toată viaţa.

b) Semnalele pericolului extern:

- o dependenţă crescândă pentru timp şi atenţie din partea consiliatului
- afirmaţii laudative şi aprecieri tot mai frecvente şi mai consistente
- lamentaţii privind singurătatea însoţite de aluzii la compasiunea consilierului şi dorinţa
ca acesta să-i uşureze durerea
- oferirea de daruri pentru a crea un simţământ al obligaţiei
- contactul fizic, la început discret apoi mai îndrăzneţ
- comportamente seducătoare: îmbrăcăminte, parfum, coafură, zâmbete cu subînţeles,
oferirea unor servicii ca semn al bunăvoinţei, discuţii pe teme sexuale, etc.

c) Semnale interioare ale pericolului:

- gânduri legate de consiliat între sesiuni, în momentele de linişte sau relaxare
- admiraţie faţă de trăsăturile personale
- compararea consiliatului cu soţia/soţul
- tendinţa de a căuta motive/scuze pentru a rămâne cu pacientul, sesiuni de consiliere
prelungite
- fantezii sexuale vizavi de persoana consiliatului
- dorinţa de a împărtăşi propriile probleme cu persoana respectivă

d) Stabilirea şi menţinerea limitelor. Reprezintă contramăsuri eficiente bine delimitate

şi definite la semnalele externe şi interne, menite să ajute la evitarea pericolelor de această natură.
Consilierul care constată o ataşare şi implicare periculoasă faţă de consiliat, atitudini care ameninţă
slujirea, persoana şi procesul psihoterapeutic, procedează corect transferând cazul altui consilier.

35
Etica consilierului creştin

Fiecare persoană umană trebuie respectată pentru valoarea conferită de Dumnezeu prin
creaţie fiecăruia în parte; oamenii au fost creaţi după chipul Său. Preocuparea Lui Dumnezeu
pentru salvarea umanităţii prăbuşite în păcat vizează oameni de orice rasă, categorie, statut social
sau nivel cultural. Consilierul creştin urmăreşte binele consiliatului fără tendinţa de a-l manipula
sau controla.
În procesul consilierii, Scriptura reprezintă comoara de principii şi perspective la care se
va raporta în vederea soluţionării problemelor. Desigur, toate beneficiile, experienţele şi strategiile
corespunzătoare ale disciplinelor de specialitate vor constitui un fundament care conferă
consilierului un întreg univers de idei şi practici folositoare.
Consilierul este responsabil de caracterul confidenţial al procesului în care este implicat.
Niciodată nu va divulga informaţii fără acordul consiliatului. Nu va oferi sfaturi medicale, juridice
sau de altă natură care presupun specializare, consilierul nefiind calificat suficient. Dacă este
necesar poate cere consultul unor specialişti. În deciziile cu caracter etic, consilierul va acţiona
totdeauna în acord cu tot ceea ce este spre gloria şi onoarea Lui Dumnezeu.

Calităţi necesare consilierului creştin

a) Căldură
b) Autenticitate
c) Empatie
d) Supervizare

36
 CONSILIEREA TINERILOR
1. Alegerea partenerului de viață
Introducere

Majoritatea creștinilor sunt de acord că cea mai importantă decizie a vieții este alegerea
Domnului Isus ca Domn și Mântuitor personal, următoarea ca importanță fiind alegerea
partenerului de viață. Nu tot așa stau lucrurile în cultura post-modernă în care noi trăim: societatea
actuală nu mai consideră căsătoria ca fiind sacră și permanentă! Concubinajul, legăturile
temporare, separările și divorțul sunt acceptate liber, ca parte integrantă a vieții moderne. Alegerea
atentă a partenerului de viață și dedicarea față de acesta viața întreagă a fost înlocuită de atitudinea
egoistă care vede relația maritală doar ca un aranjament convențional de conviețuire, care poate fi
întrerupt oricând și înlocuit cu altul mai bun sau mai acceptabil, în termeni extrem de relativi,
divorțurile atingând cota de 50-70% în societatea occidentală.
Prin contrast, creștinii sunt conștienți de caracterul permanent al căsătoriei, cel puțin în
teorie, dacă în practică mai dau și greș! În unele grupări este admisă ideea că Dumnezeu are
pregătită o persoană deosebită pentru fiecare și că este important să identificăm alegerea lui
Dumnezeu pentru a nu greși și a alege altcumva! Această concepție crează anxietate în rândul
tinerilor, cărora nu li s-a spus cum pot fi siguri că au făcut alegerea cea bună, cum să evite eroarea,
cum să nu păcătuiască și să piardă binecuvântarea viitoarei familii. Deseori tensiunea atinge cote
culminante și datorită intervenției părinților care cred că persoana decisă de Dumnezeu este cea
aleasă de ei!
Garry Friesen argumentează în lucrarea sa Decision Making and the Will of God că nu
există susținere biblică pentru ideea că în întreg universul Dumnezeu are o singură persoană pentru
fiecare dintre noi, pe care trebuie neapărat să o descoperim, altfel viața de familie va fi una cu
adevărat mizerabilă. Potrivit Sfintelor Scripturi atât calitatea de căsătorit cât și cea de celibatar este
acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, iar alegerea partenerului de viață trebuie să fie ghidată de o
singură regulă: partenerul să fie creștin (credincios născut din nou). În rest creștinii sunt liberi să
își aleagă partenerul pe bază de compatibilitate și criterii satisfacente.

Sfânta Scriptură și alegerea partenerului de viață

Biblia are puține de spus cu privire la alegerea partenerului de viață. Dumnezeu a creat
instituția căsătoriei, Domnul Isus a aprobat relația maritală iar Pavel a dat ceva învățături în direcția
aceasta, dar nicăieri nu este discutată problema alegerii partenerului de viață. Această tăcere
reflectă faptul că, în timpuri biblice, alegerea partenerului nu era responsabilitatea cuplului! În
Geneza 24 întâlnim povestea căsătoriei dintre Isaac și Rebeca, o extraordinară imagine a

37
convențiilor vremii! Însă imediat urmează povestea lui Iacov, mult diferită de cea a părinților săi!
Isaac și Iacov s-au căsătorit destul de târziu ... de regulă undeva în jurul vârstei de 10-12 ani părinții
celor doi făceau aranjamentele și cu asta se cam termina tot.
Însă timpurile biblice au apus și astăzi lucrurile arată complet diferit. În aceste condiții,
avem ceva recomandări în Scriptură de care să ținem seama? Da, cel puțin una: căsătoria trebuie
să aibă loc între un băiat și o fată care împărtășesc în mod obligatoriu aceeași credință în
Dumnezeu, cf. 2 Cor. 6:14-15 sau 1 Cor. 5:9, 7:17-39. În ceea ce privește călăuzirea divină,
apostolul Pavel spune că viața credinciosului trebuie să fie călăuzită de Duhul Sfânt în toate
domeniile, de unde înțelegem că și în acest aspect Duhul Sfânt are ceva de zis, cf. Gal. 5:25.

Mecanismul alegerii

Alegerea partenerului de viață este una dintre cele mai încântătoare decizii, dar și una din
cele mai grele! Unii fac alegeri greșite și existența lor devine un coșmar, alții nu fac alegeri deloc,
din prea multă teamă ... Pentru a ajuta tinerii să facă alegeri înțelepte, consilierul creștin trebuie să
țină cont de câteva aspecte:

1. Determinantele alegerii
Unii oameni consideră răspunsul de la sine înțeles: doi tineri se căsătoresc pentru că se
iubesc! Doar că expresia „dragoste” este cea mai confuză în toate limbile pământului, înțelesul ei
de bază fiind „emoție puternică” - perfect neadevărat - de unde și majoritatea problemelor:
sentimentul nu durează! Adevărata dregoste este cea descrisă în 1 Corinteni 13, dragostea agape,
iar acest tip de dragoste vine, de obicei, după căsătorie și nu înainte! E adevărat că fiecare relație
pornește de la dragostea pasională (!) dar acest tip de dragoste trebuie înlocuit repede cu dragostea
jertfitoare agape, altfel relația matrimonială va fi în pericol.
Îndrăgostirea nu este o bază solidă pentru căsătorie! Oamenii se căsătoresc pentru multe
alte motive decât dragostea, motive diverse dar centrate pe ideea trebuințelor fundamentale:
- Contrariile se atrag - este teoria conform căreia oamenii caută parteneri de viață diferiți de
ei înșiși, pentru a se completa cu aceștia.
- Asemănările se atrag - este o altă teorie ce susține că oamenii se căsătoresc cu parteneri
asemănători în gândire și trăire, pentru că vibrează la unison.
- Complementaritatea - este cea de-a treia teorie care susține că cele mai reușite căsătorii sunt
cele între parteneri care se completează unul pe celălalt, care își satisfac reciproc trebuințele
de relație, siguranță, suport, intimitate și, desigur, împlinire sexuală.
- Motive fortuite - de regulă este cea mai nefericită situație, cauzată de o sarcină premaritală,
presiune socială, profesională sau parentală, dorința de a scăpa de acasă sau de a demonstra
unui ex-partener ce a pierdut! Aceste acțiuni compulsive au de regulă consecințe dezastruoase!
Toate aceste motive arată că nevoile profunde ale ființei umane stau la baza alegerii, dar
nici unul dintre acestea nu trebuie să fie unicul motiv pentru căsătorie: Dumnezeu a instituit
căsătoria ca un mod de parteneriat, suport reciproc și expresie sexuală, cf. Gen. 1:27 sau 2:18.

38
 2. Cauzele non-căsătoriei
Cu toate că Dumnezeu a creat căsătoria, El nu se așteaptă ca toți să se căsătorească; Isus
nu a fost căsătorit! O situație similară întâlnim la Pavel, iar el se declară foarte bine așa, cf. 1 Cor.
7:1-11. Unii refuză căsătoria din dorința de a sluji Domnului, cf. 1 Cor. 7:35, alții datorită profesiei
pe care o au sau pur și simplu pentru că nu găsesc un partener potrivit. Există mai multe motive
pentru care oamenii nu se căsătoresc:
- Eșecul de a găsi un partener corespunzător: se pare că e un motiv mai des întâlnit la
domnișoare decât la cavaleri, datorită mediului în care acestea se mișcă. De asemenea, mulți
oameni doresc un partener cu interese și educație similară, dar nu știu unde să caute. Pregătirea
intelectuală sau profesională, gradul de sensibilitate, gusturile, trăsăturile de personalitate,
toate acestea pot constitui atât criterii de alegere cât și bariere în calea găsirii partenerului
ideal.
- Nu este pregătit să profite de ocaziile care se ivesc: ocupați cu educația, cariera sau
călătoriile, unii oameni amână momentul căsătoriei până la un punct unde acesta devine
aproape imposibil, datorită îngustării posibilităților de alegere. Alții au așteptări foarte înalte
și sunt în căutarea unui ideal care nu va apărea poate niciodată.
- Deși știe bine ce vrea, rămâne singur: datorită inatractivității personale. Unii oameni pot
prezenta defecte fizice, mentale sau psihologice și asta îi îndepărtează pe ceilalți. Oamenii
excesiv de timizi, temători de sexul opus, prea agresivi sau gălăgioși, insensibili și incapabili
de a lega relații sociale sănătoase, care se îmbracă prost sau sunt fără gust, persoanele care
sunt ne-manierate în general riscă solitudinea.
- Nu reușește să dobândească independență emoțională: o dependență puternică față de
părinți sau imposibilitatea abandonarii cuibului părintesc poate determina celibatul.
Deasemenea putem întâlni oameni care decid să rămână necăsătoriți pentru ca să poată îngriji
mai bine un părinte bolnav.
- Realizează intimitatea în afara căsătoriei tradiționale: fie că trăiesc în concubinaj, în secret
sau pe față, nu vor să pună bazele unei căsătorii civile sau religioase. Uneori motivele sunt
juridice, alteori materiale, iar alteori vorbim de respingerea așa-zisului „formalism”. Multe
cupluri declară că „un petic de hârtie nu are nimic de-a face cu dragostea noastră”, preferând
să trăiască în concubinaj. Acesta nu este niciodată o soluție și, dincolo de aspectele imorale,
el poate atrage multe neplăceri și complicații de natură juridică, drepturi seccesorale ale
copiilor, proprietate, etc.
- Nu vor să se căsătorească: acest grup include pe homosexuali, oamenii devastați de relațiile
precedente, cei temători de implicare într-o relație sinceră și stabilă, etc. Desigur, din acest
grup fac parte și oamenii maturi și serioși care decid să nu se căsătorească din motive bine
întemeiate.
3. Domeniul alegerii partenerilor
Cercetătorii în domeniu afirmă că, cu câteva decade în urmă, cei mai mulți oameni își
alegeau partenerii din aceeași clasă socială, economică și educațională, de același nivel, din grupuri
și categorii similare privind ocupația, vârsta, rasa, bazele convingerilor religioase sau chiar aria

39
geografică de rezidență. Desigur, oamenii depășesc adesea asemenea bariere, dar uneori ele pot fi
pricină de tensiune maritală și chiar de inadaptabilitate.
Însă în ultima decadă s-au constatat unele tendințe noi cum ar fi, de pildă, tendința femeilor
de a se căsători cu bărbați mai tineri decât ele. Cu toate că inițial relația pare să fie în ordine, cu
trecerea timpului însă diferența de vârstă devine tot mai notabilă în definirea familiei prin copii
(de obicei femeile mai în vârstă nu vor copii sau nu au timp de ei din cauza carierei), prin
discrepanțe fiziologice (femeile au o rată de îmbătrânire fiziologică mai rapidă ca bărbații),
discrepanțe sexuale (unele soții ajung la menopauză10 în timp ce soțul este la preandropauză11, iar
diferențele de apetit sexual sunt creatoare de tensiuni și deranj familial), etc.
În orice caz, cei mai mulți oameni încearcă să-și găsească un partener din aceiași sferă de
interes, cu nivel educațional, spiritual și social asemănător. Cercul se îngustează și mai mult, cu
considerații personale, standarde, aprobări parentale, ideal, etc. Deoarece puțini oameni ajung să-
și vadă standardele îndeplinite, e necesară o relaxare a acestora și o negociere serioasă, ca să nu se
finalizeze totul cu un impas acut.
Toate aceste elemente de fundal sunt în mintea tinerilor atunci când caută un partener
potrivit pentru căsătorie. La început cei doi sunt doar membri ai aceluiași grup de interese. Apoi
relațiile se accentuează: cei doi merg împreună în diverse locuri, schimbă impresii, concepții de
viață, preocupări, gusturi, etc. Într-un cuvânt, se cunosc, se apropie unul de celălalt, se plac și încep
să se iubească. Așadar, dincolo de emoții, iubire și atracție sexuală, un cuplu adevărat va descoperi
similitudini cu privire la concepțiile despre viață, idealuri, sistem de valori, priorități, mod de
abordare și trebuințe fundamentale. Iar pentru tinerii creștini condiția esențială este ca amândoi să
fie credincioși.

4. Alegeri neînțelepte, nepotrivite

Deși alegerea partenerului de viață este una dintre cele mai importante alegeri, rareori ea
este făcută critic și analitic. Influiențe subtile, presiunea familiei, presiunea socială, dorințe și
trebuințe inconștiente conduc oamenii spre relații nesatisfăcătoare. În plus, așteptările nerealiste
ăși pun și ele amprenta asupra dezastrului viitor; studiile arată că cei mai mulți oameni speră să
găsească pe cineva care „să mă iubească, în care să am încredere, care să-mi arate afecțiune, să-
mi respecte idealurile, să-mi aprecieze realizările, să-mi înțeleagă dispoziția, să mă ajute să iau
decizii, să-mi stimuleze ambiția, să fie prompt, să arate bine, să-mi confere încredere în mine, să
mă susțină în dificultăți, să mă aprecieze așa cum sunt, să-mi admire abilitățile, să mă facă să mă
simt important și să-mi îndepărteze starea de singurătate”.
Aceste așteptări sunt realiste și posibile, dar ele sunt satisfăcătoare doar în condițiile în care
sunt împărtășite de ambii parteneri, în ambele direcții! Când oamenii se așteaptă doar să primească,
fără să dea ceva înapoi, vor ajunge curând la dezamăgire, eșec și tensiune maritală.

10
MENOPÁUZĂ - Fenomen fiziologic complex, care constă în încetarea definitivă a menstruației la femei, ca urmare
a încetării funcției ovariene.
11
ANDROPÁUZĂ - Perioadă de involuție a funcției testiculare, însoțită de tulburări neurovegetative.

40
 5. Criteriile alegerilor înțelepte
Convingeri religioase creștine. În culturile vestice occidentale, cei mai mulți oameni
leagă relații prin cunoaștere, întâlniri, prietenie și dragoste. Și pentru că dragostea duce la
angajament marital, e indicat ca tinerii creștini să nu se apropie de parteneri necreștini. De
asemenea, ei trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru călăuzire când se pregătesc să se
căsătorească, pentru o alegere înțeleaptă, să se roage împreună pentru a putea lua cele mai înțelepte
decizii.
Fundament similar și trebuințe complementare. Oamenii sunt unici și au diferite nivele
de maturitate emoțională. O căsătorie nu va fi stabilă și de succes doar pentru că cei doi sunt
creștini. Alegerea cea mai bună conține variabile similare în ce privește vârsta, interesele, valorile,
nivelul socio-economic, educația. Partenerii trebuie să-și împlinească trebuințele fundamentale
reciproc, de aceea ei trebuie să-și identifice trebuințele complementare și contradictorii.
Trebuințele complementare fac ca relația să fie lină și fără smucituri; trebuințele contradictorii vor
cere frecvente negocieri, cedări și tensiuni familiare.
Rezonanță emoțională. Întrebarea „Cum aș putea ști care este persoana potrivită mie?”
nu își are răspunsul în simpla cunoaștere, dar nici în exacerbarea sentimentelor. A alege un partener
doar bazat pe sentimente nu este un lucru înțelept. Dar la fel de eronat este să treci peste sentimente.
Trăsături „de casă” sau de tip marital. Terapeuții creștini au identificat șapte trăsături
ale căsătoriilor sănătoase, și anume: a) timp petrecut împreună, b) interese spirituale comune, c)
capacitatea de negociere, d) maturitate, e) joc și umor, f) intimitate, cu exprimarea aprecierii,
împărtășirea gândurilor intime și a simțămintelor, g) bunăvoința de a se dedica și implica în relație.
Aceste trăsături nu apar, de regulă, în timpul căsătoriei ci înainte de ea. Alături de acestea șapte,
mai notăm:
- Adaptabilitate și flexibilitate – abilitatea și bunăvoința persoanei de a se adapta schimbării, de
a accepta diferențele partenerului, atunci când este cazul
- Empatia – sensibilitate mare față de suferințele, rănile și trebuințele celorlalți, bunăvoința de
a încerca să vezi și să experimentezi lupta din perspectiva celuilalt
- Capacitatea de a soluționa problemele împreună – recunoașterea emoțiilor, definirea
problemelor și identificarea soluțiilor împreună
- Capacitatea de a oferi și primi dragoste – elemente la fel de necesare, ambele
- Stabilitate emoțională – acceptarea emoțiilor celuilalt și a propriilor emoții, capacitatea de a
le controla și exprima, fără să jignim sau depreciem pe celălalt
- Aptitudini comunicaționale – obișnuința de a conversa asupra unei palete largi de teme,
împărtășind puncte de vedere, simțăminte și înțelegeri, capacitatea de a fi sensibil față de
nevoile celuilalt, capacitatea de a păstra ocaziile și căile de comunicare deschise, de a exprima
propria personalitate deschis și clar, verbal și non-verbal
- Consacrare, dedicare și angajament – capacitatea de a ceda și a te implica în aventura vieții în
doi, într-o diversitate de situații și capacitatea de a lucra împreună asupra dificultăților,
obstacolelor și provocărilor care interferează deseori cu viața de familie

41
Consecințele alegerii partenerului

Alegerea omului nu conduce neapărat la o căsătorie fericită. Dar o alegere atentă poate fi
o bază solidă pe care să se construiască relația de familie. Căsătoria presupune efort, risc și chiar
dezamăgire. Experiențele sunt complexe și reprezintă viața în sine. Dar este o experiență plăcută
și motivantă să-ți trăiești viața alături de un partener de care te simți atașat, pe când neînțelegerile,
incompatibilitățile și dificultățile pot genera multă frustrare, nefericire și eșec.
Oamenii fac alegeri care, privire retrospectiv, par neînțelepte și totuși cuplurile reușesc să
realizeze cele mai bune relații posibile în circumstanțele date. Unii descoperă că dragostea crează
simțăminte de atașament și, în timp, rezultă relații maritale foarte bune. Prin contrast, alții nu
reușesc să-și revină în urma unei alegeri nefericite. Conflictul îi caracterizează, iar relația lor
muribundă merge înainte către separare și divorț.

Consilierea în alegerea partenerului

În ciuda importanței sale, alegerea partenerului rareori este făcută cu grijă, obiectiv și
rațional. Când se îndrăgostesc, tinerii trec cu vederea orice greșeală din celălalt, ignoră semnele de
pericol, nu sunt interesați de consiliere și nici nu solicită sfatul altor persoane potențial obiective.
De regulă tinerii ajung la consiliere abia când e prea târziu ... De aceea ajutorul terapeutului este
acordat, de regulă, în conversații informale, în seminarii publice sau în predici și nu în ședințe
așezate și de specialitate. Cu toate astea trebuie să știm că consilierea procesului de alegere a
partenerului trebuie să includă mai multe etape, și anume:

Evaluarea spirituală. Biblia este clară când afirmă că credincioșii trebuie să se

căsătorească interconfesional. Deși tinerii caută scuze pentru a se întâlni cu necreștinii, declarațiile
lor sunt simptomatice pentru neascultare. Deși există cazuri în care creștinii au reușit să-și atragă
partenerul necreștin la Hristos, cele mai multe situații sunt invers: partenerul creștin a renunțat la
credință, de dragul celui necreștin. Pentru a evita riscuri și suferințe fără final, tinerii trebuie
avertizați cu privire la acest aspect.
Înainte de orice decizie cu caracter marital, tânărul/tânăra trebuie să răspundă la câteva
întrebări: Cel spre care mă îndrept este credincios? Sunt dovezi ale existenței Duhului Sfânt în
viața sa? Am discutat aspectele privind lupta spirituală, scopul, obiectivele și valorile credinței
noastre? Ne-am rugat împreună? Dacă nu, de ce nu? Suntem de acord cu privire la standardele de
vieță creștine?
Reasigurarea. Uneori oamenii vin la consilier de teamă că nu se vor căsători niciodată. Se
întreabă dacă sunt normali, dacă Dumnezeu le permite sau nu să se căsătorească. Ei trebuie să-și
admită și exprime simțămintele, oricare ar fi acestea: mânie, frustrare, teamă, anxietate; apoi
oferiți-le asigurarea că Dumnezeu le poartă de grijă, spre binele lor. Discutați deschis și sincer
asupra realităților și descurajărilor pe care le presupune viața de unul singur, dar atrageți atenția și

42
asupra faptului că singurătatea poate fi o chemare specială pentru cineva. Consiliatul trebuie să-și
clarifice dorințele și obiectivele: Dorește să rămână singur? Dacă nu, de ce nu? Tot acum încercăm
să determinăm a) Dacă persoana manifestă supraimplicare sau nerăbdare, timiditate sau lipsă de
sensibilitate, care pot îndepărta potențialii parteneri, și b) Dacă consiliatul este atât de fixat, centrat
pe dorința de căsătorie, încât nimic altceva nu mai contează! Mulți oameni trăiesc în viitor,
presupunând că viața va fi mult mai frumoasă după: a) ce vor termina facultatea, b) vor avea o
slujbă bună, și c) vor avea un partener de viață. În timp ce se hrănesc cu iluzii, viața lor prezentă
este neproductivă. Ei trebuie încurajați să trăiască viața, cu sau fără partener.
Orientarea și sfaturi practice în alegerea partenerului. Unii tineri au nevoie de
îndrumare practică în alegerea partenerului de viață. Două aspecte trebuie avute în vedere aici: a)
găsirea locului unde potențialii parteneri pot fi întâlniți, și b) însușirea modului de relaționare cu
aceștia. Este evident, dar ignorat, faptul că nu vei găsi partenerul potrivit stând acasă la televizor,
sau așteptând ca darul lui Dumnezeu pentru tine să-ți bată la ușă, oferindu-se pe tavă!
Locul unde un creștin trebuie să-și caute partenerul este în curtea lui Dumnezeu: seminarii,
excursii, conferințe, întâlniri de tineret creștin, etc ... De asemenea, găsirea unui partener de viață
nu înseamnă vânătoare explicită (asta poate împrăștia potențialii parteneri) ci așteptare implicită,
prin implicare sinceră și fără mască în activitățile curente ale grupului.
Evaluarea motivelor, idealurilor și maturității tânărului. De ce dorește consiliatul să
găsească un partener și să se căsătorească? Sau de ce nu dorește să se căsătorească? Aici se
urmărește aflarea adevăratelor motive care stau în spatele intențiilor de căsătorie sau non-căsătorie
și cât de sănătoase sau nu sunt aceste motive: nu cumva dorința de căsătorie vine ca urmare a
presiunii sociale, familiale sau de altă natură? La fel, nu cumva dorința de ne-căsătorie izvorăște
din motive greșite: teamă de căsătorie sau de sexul opus? Răzvrătire împotriva părinților sau
împotriva lui Dumnezeu? Toate aceste lucruri trebuiesc discutate deschis.
Evaluarea nivelului de maturitate a consiliatului. Un creștin matur tinde să fie asemenea
lui Hristos, dovedind existența Roadei Duhului Sfânt în viața sa. Trăsăturile maturității sunt:
- Comportament potrivit vârstei cronologice și nu altcumva
- Capacitatea de a-și asuma responsabilitatea
- Capacitatea de a se autoevalua obiectiv
- Capacitatea de a-și exprima și controla emoțiile
- Înțelegerea simțămintelor celorlalți și capacitatea de a răspunde acestor simțăminte
- Independență crescândă față de familie, părinți și prieteni
- Disponibilitatea amânării gratificațiilor imediate, pentru un scop mai profund în viitor
- Atitudine responsabilă față de sexualitate
- Simțul umorului, sănătos, fără jigniri și umiliri
- Imagine de sine realistă și pozitivă
- Capacitatea de a lua decizii în cunoștință de cauză, cu asumarea acestora
Educația privind selecția partenerului. Consilierea este o formă specială de învățare.
Încurajarea răbdării. Tânărul trebuie încurajat să manifeste răbdare, să se roage regulat și
să ceară călăuzirea lui Dumnezeu, să fructifice ocaziile apărute și să acționeze în consecință.

43
Prevenirea alegerilor nefericite.

În alegerea partenerului de viață, a fi informat și avertizat este cea mai bună protecție
împotriva eșecului. Seminariile sunt utile și bune, informările de grup asemenea, însă accentul
trebuie să cadă pe informarea individuală, fiecare caz în parte fiind unic în felul său. Cu cât
informarea este făcută mai din vreme, cu atât mai bine. De regulă aceste informații trebuie să
ajungă la tineri înainte ca fenomenul îndrăgostirii să apară și să anihileze orice umbră de
obiectivitate în judecata tinerilor. Îndrăgostirea e bună și ea trebuie să aibă loc, dar într-o inimă
deja maturată din punct de vedere informal.
Așadar pregătirea pentru alegerea unui partener trebuie să înceapă cu mult timp înainte ca
hotărârea de căsătorie să fie luată. Există persoane infantile, imature, egoiste, care pot fi ajutate
prin consiliere să ia deciziile corecte și să evite astfel catastrofa unei relații maritale nepotrivite.

44
 CONSILIEREA MARITALĂ
Introducere
Căsătoria nu mai este demult acea instituție stabilă care ar fi trebuit să fie, cel puțin în
societatea apuseană; în SUA durata unei căsătorii nu trece de 9,5 ani, iar în Europa apuseană
instituția căsătoriei a fost aproape desființată, fiind înlocuită cu concubinajul și conviețuirea prin
înțelegere mutuală. Peste un milion de căsătorii se destramă anual iar mulți din cei ce rămân
căsătoriți doar se tolerează împreună sau sunt complet indiferenți unul față de celălalt, departe de
a fi fericiți.
Cu toate astea, există și căsătorii fericite! De pildă, un studiu efectuat pe 300 de cupluri
căsătorite de peste 15 ani și care s-au declarat împlinite în relația maritală, a relevat faptul că
fericirea unui cuplu este determinată de existența a câțiva factori esențiali, și anume:
- O atitudine mereu pozitivă: cuplurile fericite au la bază o relație de profundă prietenie
și respect reciproc, definită în felul următor: „Sunt căsătorit cu cineva care are grijă
de mine, este preocupat de bunăstarea mea, îmi oferă mai mult decât îmi pretinde sau
obține, este deschis și de încredere, nu se lasă copleșit de dificultăți sau probleme”.
- Convingerea privind importanța legământului dintre cei doi: căsătoria este privită
ca un angajament ferm, prin care cei doi s-au unit pe viață, și își dezvoltă această
legătură în pofida dificultăților sau obstacolelor.
- Acordul privind țelurile și obiectivele comune.
- Capacitatea de a cultiva o astmosferă reconfortantă: căsătoriile cele mai fericite
sunt acelea unde soții au simțul umorului, sunt capabili să se reconforteze reciproc și
își petrec împreună timpul destinat recreării.

Deși există căsnicii fericite, trăim totuși într-o lume în care nefericirea și suferința în
căsnicie este mult mai frecventă decât starea de fericire, iar divorțurile și conflictele maritale sunt
tot mai frecvente și mai acute. Diferențele care par ireconciliabile devin motive pentru destrămarea
familiei și așa numitul divorț fără vină permite finalizarea prin consens a căsniciei. Pentru simplul
motiv că nu mai doresc să stea împreună, căsătoria - ca uniune creată de Dumnezeu pe viață - este
tratată de cei doi ca un angajament temporar, de conveniență.

Rolul terapeutului creștin

Pentru cel puțin patru motive terapeutul creștin are un rol extrem de important în
concilierea maritală:
- El are o poziție strategică în interiorul unui grup sau a unei comunități creștine, fiind
prezent la principalele evenimente familiale precum căsătoria, nașterea copiilor,
traversarea perioadelor de criză în dezvoltare, și astfel cunoaște momentele

45
 semnificative de bucurie cât și perioadele de conflict și durere a celor pe care îi
consiliază.
- Importanța pe care o are familia pentru starea de sănătate a membrilor ei, rolul în
susținerea și suportul lor bilogic, economic, afectiv, psihic și spiritual.
- Familia și căsătoria traversează o perioadă de criză nemaiîntâlnită în istoria omenirii.
- Schimbările profunde de rol care au loc între bărbați și femei în societatea actuală.

Sfânta Scriptură și problemele maritale

Căsătoria este unul din primele subiecte tratate în Biblie, cf. Gen. 2:18-25, este menționată
pe tot parcursul Sfintelor Scripturi și este luată în considerație profund în Noul Testament. Scopul
căsniciei, rolurile soțului și soției, importanța sexualității și responsabilitățile părinților sunt
menționate în texte precum Efes. 5:21-33, Col. 3:18-25, 1Petru 3:1-7 sau Evrei 13:4. Eșecul în
căsnicie este menționat în Vechiul Testament și tratat în detaliu de către Domnul Isus Hristos și
apostolul Pavel în tema divorțului, cf. Deut. 24:1-4, Matei 5:31-32, 19:3-9 sau 1Cor. 7:10-16.
Însă cu privire la conflictele maritale Biblia nu spune aproape nimic: credincioșii sunt
încurajați să se bucure de relația interpersonală, de relațiile sexuale în cadrul căminului între soț și
soție, relația conjugală este percepută ca un lucru bun și dătător de mari satisfacții, cf. Prov. 5:18,
18:22, Ecles. 9:9. Prin contrast, cartea Proverbele descrie dificultățile conviețuirii cu un partener
gâlcevitor, cf. Prov. 19:13, 21:9, 27:15-16.
Deși Biblia este plină de exemple de căsnicii fericite, este limpede că Avraam, Lot, Iacov,
Samson sau David au avut parte de momente de tensiune în căsnicie. Biblia este onestă în
recunoașterea problemelor maritale, dar nu le tratează în detaliu, deoarece disensiunile maritale
sunt cauzate de obicei de emoții și trăiri mult mai profunde, precum egoism, lipsă de dragoste,
incapacitatea de a ierta, mânie, amărăciune, probleme de comunicare, anxietate, abuz sexual,
elitism, complex de inferioritate, într-un cuvânt de păcat și respingerea deliberată a voii lui
Dumnezeu!

Structura de bază a mariajului

Există cel puțin patru trebuințe fundamentale ale ființei umane: angajamentul sau
încrederea, intimitatea, efectanța (nevoia de a produce efecte sesizabile) și iertarea. Fiecare dintre
cele patru nevoi fundamentale, exprimate în căsnicie, penetrează fiecare aspect al ei. În această
secțiune vom examina structura familiei, modul de operare al mariajului și principiile prin care se
produc schimbări în relația maritală, căutând să înțelegem cum sunt implicate și satisfăcute cele
patru nevoi fundamentale, în fiecare dimensiune a relației.

46
 1. Structura mariajului

Legământul sau angajamentul. Una din metaforele obișnuite pentru a descrie familia este
sistemul ori organismul biologic, trupul. Un sistem reprezintă un grup structurat și organizat: cuplu
marital, familia, biserica, etc. Teoria generală a sistemelor atrage atenția asupra faptului că fiecare
din părțile sale componente interacționează și se află în interdependență cu celelalte. Părțile unui
sistem sunt, în mod natural, inseparabile. Psihologii au reușit să demonstreze faptul că este extrem
de dificil pentru copii și părinți să-și abandoneze angajamentul unii față de alții, chiar și în cazul
dureros al unui divorț. Angajamentul și permanența relației este o realitate stabilită de Creator în
familie, chiar dacă omul firesc și societatea seculară s-au îndepărtat de modelul inițial.
Din punct de vedere spiritual, angajamentul este o certitudine: Dumnezeu afirmă că „cei
doi vor deveni un singur trup”, iar Domnul Isus afirmă că nimeni n-ar trebui să-și permită să
despartă ceea ce Dumnezeu a unit, cf. Matei 19: 4-6. Dacă oamenii fac totuși acest lucru, prețul
plătit în consecințe, suferință și înstrăinare este deosebit de greu.
Intimitatea. Structura relației maritale este bazată pe dragoste sinceră. Unele studii au
stabilit că există trei dimensiuni fundamentale în relația complexă a dragostei și anume intimitatea,
pasiunea și încrederea. Prin combinarea celor trei dimensiuni se pot naște opt relații de dragoste,
cuprinzând cunoașterea, respectul, stima, atenția, grija, satisfacerea trebuințelor, angajamentul și
încrederea. Iubirea intimă este piatra de temelie pe care poate fi construită relația maritală, iar
Biblia ne îndeamnă să trăim dragostea. Intimitatea dragostei este absolut necesară pentru o creștere
armonioasă a căsniciei. Mariajul nu se poate dezvolta armonios într-o atmosferă de neîncredere,
jignire, critică, culpabilizare și lipsă de responsabilitate.
Efectanța. Manifestarea dragostei presupune ca noi să slujim și să ne sacrificăm unul față
de celălalt, asumându-ne diferite roluri conferite de sarcinile pe care trebuie să le îndeplinim. Prin
realizarea de efecte proprii în cadrul mariajului, nucleul familial se organizează după o structură
ierarhică: copiii trebuie să fie ascultători față de părinții lor, soțiile trebuie să fie supuse soților lor
iar soții trebuie să-și iubească soțiile în mod jertfitor, după modelul hristic, cf. Efes. 5:25-29.
Mariajul a fost creat de Dumnezeu pentru a produce roade în trei domenii distincte:

- Cunoașterea lui Dumnezeu: în Eden Dumnezeu a oferit bărbatului o femeie care era
diferită de el și destinată să-l completeze, fiind provocat nu doar să înțeleagă o
personalitate diversă de a sa, ci să relaționeze și să iubească acea personalitate. Același
lucru este valabil și pentru femeie. Pe măsură ce bărbatul și femeia învață să se înțeleagă
unul pe celălalt, ei își dezvoltă capacitatea de a-L înțelege și a-L cunoaște pe
Dumnezeu, care este Altcineva!

- Limitarea egocentrismului: căsnicia se bazează pe iubirea tovarășului de viață, iar

asta presupune și sacrificiu de sine! Prin natura noastră păcătoasă, noi ne naștem
egocentrici. Trăind împreună cu o ființă umană care depinde de noi, învățăm să ne
sacrificăm dorințele personale în favoarea celuilalt.

47
 - Procreere: familia este cuibul stabilit de Dumnezeu în care trebuie să aibă loc
concepția, nașterea, creșterea și dezvoltarea copiilor.
Iertarea. Componenta finală a structurii căsniciei este iertarea. Egoismul ființei umane
este principala forță care amenință căsătoria cu dezintegrarea, printr-un efect centrifug asupra
partenerilor, îmboldindu-i unul împotriva celuilalt. După cum fierul-beton consolidează structura
de rezistență a unei clădiri, în mod similar iertarea consolidează structura căsniciei. Când
individualismul și egoismul slăbesc angajamentul și încrederea, iertarea le reface. Când dorința de
a acționa „cum te taie capul” erodează intimitatea, iertarea reface interacțiunea. Când dorința de
putere și impunere întărâtă partenerii, iertarea este cea care îi disponibilizează. Iertarea este osatura
(structura scheletică) ce consolidează structura căsniciei.

2. Dinamica mariajului

Legământul sau angajamentul. Angajamentul este o caracteristică ideală a unei căsnicii

reușite și o descriere realistă a interrelașiei dintre membrii unei familii. În funcționarea cotidiană
a căsniciei, aceasta se manifestă în diferite moduri:
- Prin menținerea unui spirit deschis, de părtășie și comunicare. Dacă fiecare dintre
soți se străduiește să mențină o relație de legământ strânsă, prin comunicare și umblare
cu Dumnezeu, cuplul va continua să se manifeste unitar, având drept garanție a acestei
unități pe Domnul Isus Hristos, ca Domn al căminului respectiv. Orice gând,
simțământ, proiect sau acțiune este gândit prin prisma relației de cuplu și nu individual.
Un astfel de cuplu nu va admite niciodată posibilitatea separării sau a divorțului.
- Prin evenimente împărtășite plenar. Acest lucru se concretizează prin modul în care
discutăm cu partenerul de viață și prin ceea ce facem pentru el. Relația de angajament
se consolidează prin descoperirea și folosirea unei game variate de mijloace prin care
ne exprimăm iubirea pentru celălalt, petrecând mai mult timp împreună, manifestându-
ne cu fiecare ocazie credincioșia, loialitatea, fidelitatea și sinceritatea față de partener.
Unul dintre aceste mijloace este refuzul total de a flirta în vre-un fel cu o altă persoană.
- Prin împărtășirea structurilor de mediu. Putem să ne aranjăm căminul sau biroul în
așa manieră încât să ne aducă aminte în orice moment de angajamentul nostru față de
partenerul de viață: o fotografie a cuplului sau a soțului/soției plasată pe colțul biroului
va proclama fără cuvinte dar cu tărie relația de angajament și fidelitate față de partener.
Intimitatea. Ființele umane încearcă să-și satisfacă trebuințele de intimitate prin modul în
care își folosesc timpul. Nevoia de intimitate variază de la bărbat la femeie și chiar și în cadrul
aceluiași sex: spre exemplu, unele femei au mai multă nevoie de intimitate decât altele. Oamenii
își reglementează aspectele intimității prin activitățile cotidiene, care produc următoarele efecte:
- Nu are nici un efect asupra intimității sau distanțării
- Optimizează intimitatea
- Stimulează distanțarea

48
 - Reglează raportul dintre intimitate și distanță
Exemplul 1: să ne imaginăm că soțul și soția sunt singuri acasă. Ei participă în liniște la
cină, apoi soțul se retrage în sufragerie și citește ceva în timp ce soția urmărește o emisiune la
televizor. Apoi merg în dormitor, fac dragoste repede și adorm imediat. Conversația sporadică din
timpul cinei a fost interactivă, dar nu a avut caracter intim. Cea mai mare parte a serii a fost
petrecută în singurătate, doar actul sexual de la urmă va puncta ceva la capitolul intimitate.
Exemplul 2: soțul are două slujbe, comunică rareori în legătură cu speranțele, temerile,
valorile sau emoțiile sale iar dorința de relație sexuală se manifestă sporadic; el se manifestă ca și
cum ar intenționa să se depărteze de relația maritală. Dacă soția va începe să se plângă și să îl
critice continuù cu privire la aceste aspecte, rezultatul va fi distanțarea și mai mare, și nicidecum
apropierea. Cu toate că ea își dorește mai multă intimitate, rezultatul acțiunilor ei este distanțarea.
Efectanța: reguli și putere. Căsniciile operează în concordanță cu anumite modele de
comportament, ca și când mariajul ar fi guvernat de un set precis de reguli! În realitate căsătoria
nu este guvernată de regulamente scrise, dar oamenii se comportă ca și cum ar fi! Trei seturi:
- Modele de comportament discutate explicit între soți: spre exemplu, într-o familie
se stabilește regula ca soțul să pregătească de fiecare dată micul dejun, iar soția cina.
- Modele de comportament stabilite în mod inconștient: spre exemplu, soțul nu
reușește să ia o anumită decizie decât numai după ce este îmboldit de soția sa. Inițial
nu a fost stabilită nici o regulă explicită în acest domeniu, dar acest tip de comportament
a devenit o constantă în cuplul respectiv, fără ca ei să fie conștienți de asta.
- Modele de comportament care stabilesc prioritatea decizională: este regula care
stabilește echilibrul puterii în familie. Spre exemplu, o soție poate afirma: „dragă, eu
sunt cu totul supusă ție” și astfel, în mod aparent, soțul este cel care deține toată puterea.
Totuși, el face acest lucru doar în virtutea faptului că soția i-a spus să o facă, ea l-a
delegat, astfel încât cea care are rol definitoriu în raporturile de putere rămâne ea!
Neînțelegerile asupra regulilor care să guverneze relația maritală determină tulburări
emoționale și chiar conflicte. De obicei cuplurile nu înțeleg faptul că principala sursă a necazurilor
familiale privește relația de putere stabilită și nerespectată în cadrul familiei.
Iertarea. În cadrul familiei, iertarea reclamă sacrificiu de sine, după modelul Domnului
Isus Hristos. Totuși sacrificiul de sine este dăunător căsniciei atunci când:
- Are efecte distructive asupra propriei personalități
- Determină cuplul respectiv să evite orice schimbare
Uneori soții se sacrifică, dar nu în sens pozitiv, ci doar pentru a întreține starea conflictuală.
De exemplu, o soție își poate sacrifica poziția ei intelectuală: în prezența soțului ea este tăcută,
retrasă și chiar ilogică în timp ce în absența lui ea redevine sclipitoare, inteligentă și cerebrală, iar
acest lucru se petrece contrar voinței soțului, care este agasat de un astfel de comportament.
Una din sarcinile consilierului familial este aceea de a-i ajuta pe oameni să folosească
disponibilitatea de a se sacrifica în favoarea altora prin schimbarea comportamentului, în loc să-și
conserve modelele greșite de comportament. Acest fapt presupune încetarea de a mai pretinde
celuilalt să se comporte conform propriei tale concepții, încetarea de a-l mai acuza, căutând mai

49
degrabă să împlinești voia lui Dumnezeu decât propriile tale plăceri și voințe. De fapt asta
constituie esența mărturisirii, pocăinței și iertării.

3. Schimbarea în căsătorie

Legământul sau angajamentul. Dacă cei doi soți nu intră într-o relație de legământ unul
cu altul, s-ar putea să nu încerce prea multă durere în relația lor maritală. Într-adevăr, un risc inerent
al angajamentului este suferința și durerea trăită în momentul în care cel pe care îl iubim ne
dezamăgește. Durerea îi face pe cei doi să caute ajutor atunci când sunt în dificultate.
Cele mai multe familii caută ajutor la prieteni sau rude, ceea ce nu este tocmai maximum
deoarece, de regulă, rudele apropiate sau prietenii se raliază cu cel aflat în suferință, făcând
abstracție de cele mai multe ori de faptul că și acesta are partea sa de vină în prezentul conflict. În
timp ce sfatul rudelor sau prietenilor este de mare ajutor în cazul problemelor individuale, acesta
poate fi extrem de distructiv în cazul problemelor maritale, fiincă susține și amplifică diferendul.
De aceea în cazul tulburărilor maritale ajutorul trebuie să vină întotdeauna de la o sursă neutră și
calificată, precum pastorul sau consilierul profesionist. Acesta trebuie să fie totdeauna conștient și
avizat de existența altor „binevoitori” care pot să interfereze negativ în procesul recuperării relației
maritale.
Intimitatea. Cuplurile pot să-și schimbe gradul de intimitate, schimbându-și modul de
interacțiune unul cu celălalt și modul de împărtășire al programului zilnic. Una din regulile
universale care guvernează relațiile interumane este „regula reciprocității”, cf. Gal.6:7: „Nu vă
înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera”. Dacă o
persoană va semăna încredere în relația de cuplu, va secera credincioșie. Dacă seamănă
complimente, va secera apreciere. Dacă va semăna critică, va secera ostilitate.
Efectanța. Deoarece relațiile sunt guvernate de ierarhii și reguli, mariajul are tendința
naturală de a opune rezistență la schimbare. Când un cuplu se simte amenințat de schimbări
produse de perioadele de tranziție naturale (nașterea unui copil, schimbarea locului de muncă,
mutare, absolvire, avansare sau deces), el are tendința de a rezista și de a perpetua modelele
comportamentale anterioare, în timp ce se stabilesc reguli noi. Oamenii sunt reticenți față de
necunoscut și caută să evite incertitudinea produsă de schimbare.
Totuși schimbările sunt inevitabile în dezvoltarea unei familii și orice mariaj sănătos
trebuie să se adapteze schimbărilor suportând turbulențe cât mai minimale, găsind soluții fezabile
și protejând integritatea membrilor. Cuplurile care nu reușesc să se adapteze schimbărilor sunt
confruntate cu momente nefericite de dezechilibru care le pot afecta grav, uneori iremediabil.
Uneori cuplurile se lasă în voia schimbării fără a deține controlul asupra destinației și sensului de
mers, ca o bărcuță fără motor rămasă în voia valurilor. Ele se confruntă cu dileme și necunoscute
care provoacă și mai mult haos în existența lor și au nevoie disperată de călăuzire și îndrumare.
Cum poate fi menținut acest echilibru delicat între rezistența la schimbare și adaptarea eficientă?
Prin decizii individuale luate de către cei doi soți, sub călăuzirea atentă a consilierului spiritual.

50
 Iertarea. În căsătorie, ca și în viața de credință, mărturisirea și regretul preced iertarea.
Mărturisirea înseamnă recunoașterea în fața lui Dumnezeu că suntem greșiți și păcătoși. Regretul
constă în abandonarea comportamentului păcătos și decizia de a nu mai păcătui. Iertarea este partea
lui Dumnezeu pe care El o exercită, dacă noi aducem păcatul sub sângele lui Hristos, prin
mărturisire și căință. Esența iertării este mila (nu ne dă ceea ce merităm) și harul (ne dă ceea ce nu
merităm). La fel stau lucrurile și în cadrul căsătoriei.
Mărturisirea trebuie să vină prima, doar că aceasta nu face parte din gândirea cuplului aflat
în dificultate! De obicei fiecare dă vina pe celălalt pentru problemele cu care se confruntă, cf. Gen.
3:11-13. Fiecare se concentrează asupra a ceea ce li s-a făcut greșit. Însă, pentru ca iertarea să aibă
loc, fiecare trebuie să renunțe la înclinația lui naturală spre evadare prin invinuirea celuilalt, și să
învețe să își asume partea sa de greșeală. Fiecare trebuie să învețe să-și mărturisească vina, cf.
Matei 5:23 sau 1 Petru 5:16, să-și exprime sentimentele și să urmeze împreună calea căinței. În
final, cuplul trebuie să renunțe definitiv la a-și arunca cuvinte provocatoare unul altuia.
Atunci când unul dintre soți mărturisește și regretă vina, în mod automat partea celuilalt
este iertarea, cf. Luca 6:37, 11:4 sau 17:4. Nu este ușor, dar fiecare cuplu trebuie să practice iertarea
aproape necontenit. Când Domnul a spus ucenicilor că trebuie să ierte necurmat greșiților lor,
răspunsul lor imediat a fost „Doamne, mărește-ne credința!”, cf. Luca 17:5. În calitate de consilieri
va trebui în permanență să avem în vedere creșterea nivelului de credință în cadrul cuplului
consiliat. Și asta și datorită faptului că, de obicei, încercările unuia dintre soți de a se căi vor fi
întâmpinare cu suspiciune și îndoială de către celălalt. Însă niciunul dintre ei nu trebuie să aștepte
până la momentul când regretul partenerului va fi demonstrat, ci ei trebuie să se ierte reciproc încă
din momentul în care unul din ei își manifestă părerea de rău, cf. Luca 17: 3-5. Odată cu afirmarea
iertării va fi mai ușor să se abandoneze resentimentele, la fel cum odată cu afirmarea regretului
este mai ușor pentru cei doi să se căiască.

4. Concluzii

Oamenii sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și simt nevoia de angajament,
intimitate, efectanță și iertare. Aceste nevoi pot fi satisfăcute prin comunicarea cu Dumnezeu și cu
semenii, iar căsătoria este un mediu foarte bun pentru satisfacerea nevoilor umane fundamentale.
Ființele umane manifestă trăsături spirituale cognitive, comportamentale și de mediu în viața lor.
Consilierea creștină maritală trebuie să abordeze fiecare dintre aceste aspecte atunci când intervine
pentru îmbunătățirea relațiilor.
Prin căsătorie oamenii se unesc într-un legământ trainic dar și tainic, foarte misterios atât
în aspectele sale pământești (naturale) cât și în aspectele sale cerești (spirituale). Cei doi își
împărtășesc valori spirituale și se influiențează reciproc printr-o relație intimă și permanentă, cu
valoare de legământ. Își modelează reciproc mentalitatea și filosofia de viață. De-a lungul vieții
împărtășesc evenimente și structuri ambientale care consolidează interdependența dintre ei.
Mariajul, ca orice altă structură, operează bazat pe principii care pot fi modificate prin acord
comun. Orice căsătorie se construiește pe acești patru piloni fundamentali: angajament, intimitate,

51
efectanță și iertare. Familiile confruntate cu probleme prezintă tulburări în unul sau mai multe din
aceste patru domenii fundamentale, iar consilierul creștin trebuie să descopere unde se află
adevărata cauză și să remedieze baza problemei, redând căsniciei fundamentul solid care o ține.

Caracteristicile ideale ale relației maritale (după Clinebell12)

- Responsabilitatea, satisfacerea trebuințelor reciproce ale celor doi

- Deschiderea și comunicarea plină de grijă și afecțiune
- Apropierea și respectul pentru trebuințele individuale ale fiecăruia
- Autonomia, fiecare având dreptul la interdependență, corectitudine și egalitate
- Dedicare față de creșterea și dezvoltarea reciprocă
- Continua creștere și schimbare de-a lungul anilor
- Abilitatea de a utiliza conflictul pentru dezvoltare
- Profunzimea și calitatea intimității
- Soluționarea diferendelor prin negociere, nu prin înfruntare sau distanțare
- Optimizarea și aprofundarea relației sexuale cu simțăminte profunde de iubire
- Creșterea intimității în domeniile semnificative ale vieții și credinței
- Întărirea identității maritale, cei doi vor deveni una!
- Fidelitatea pozitivă, bazată pe valorizarea relației și nu pe simțăminte de teamă
-
Mituri culturale asupra căsătoriei

De foarte multe ori consilierul creștin se va confrunta și va trebui să combată ceea ce

numim mituri ale căsătoriei, în special în sfera creștină, mituri bazate pe neadevăruri care nu se
verifică niciodată în practică și care au un potențial distructiv imens asupra cuplurilor care cred în
ele și se comportă ca atare. Iată câteva dintre aceste mituri:
Oamenii se căsătoresc fiindcă sunt îndrăgostiți și se simt atrași unul de celălalt printr-o
dragoste romantică, sentimentală. Nu este totdeauna adevărat. Nimeni nu neagă faptul că
majoritatea tinerilor însurăței se plac și se simt atrași unul de celălalt. Totuși există nenumărate
motive adiționale, conștiente sau inconștiente, care îi determină pe cei doi să facă acest pas:
singurătatea, siguranța materială, atracția sexuală, presiunea părinților, influiența anturajului, etc.
Majoritatea oamenilor căsătoriți sunt îndrăgostiți unul de altul și continuă să se simtă
atrași în mod romantic și sentimental. Nu este adevărat. Cele mai multe cupluri căsătorite trăiesc
un declin substanțial în atracția unul față de altul în primele șase luni de căsătorie. De regulă
cuplurile rămân împreună pentru multe alte motive decât dragostea romantică de la început.
Atracția romantică este necesară pentru ca mariajul să ofere satisfacție. Nu este
adevărat. Desigur, ar fi încântător să rămâi îndrăgostit toată viața de partenerul tău la fel cum ai

12
Howard John Clinebell a fost pastor al Bisericii Metodiste Unite și profesor de consiliere pastorală. A pionierat o
abordare de consiliere care combina psihoterapia și religia.

52
fost la început, dar acest fapt rămâne puțin probabil! Noi putem încerca să ne cultivăm dragostea
romantică cât mai mult posibil, dar dragostea sentimentală nu este elementul fundamental într-o
căsnicie reușită. Cele mai multe cupluri fericite se iubesc unul pe altul în mod profund, fără să fie
totuși îndrăgostite!
Neînțelegerile în căsătorie sunt datorate diferențelor dintre bărbați și femei. Extrem
de greșit! Bărbații și femeile sunt, într-adevăr, diferiți. Ei au capacități fizice diferite și sunt
condiționați social să aprecieze realitățile prin sisteme de valori diferite. Însă particularitățile
soților pot fi observate atât în familiile nefericite cât și în cele fericite, deopotrivă! Diferențele nu
determină în mod necesar neînțelegerile, ci abordarea problemelor de pe poziții antagonice poate
conduce către apariția și perpetuarea conflictelor.
Prezența copiilor îmbunătățește o relație maritală șubredă. De obicei așa ceva nu se
verifică în practică. Dacă unul dintre parteneri are o aplecare morbidă spre egocentrism, apariția
unui copil nu va schimba cu absolut nimic această înclinație de caracter. Este adevărat că de cele
mai multe ori apariția unui copil reprezintă o satisfacție comună și produce schimbări vizibile în
cuplu, dar fără ca acest fapt să constituie un adevăr universal valabil. Excepțiile există la tot pasul!
Cea mai bună terapie pentru singurătate este căsătoria. Nu este așa deloc. Doi
singuratici care se căsătoresc au toate șansele să devină doi singuratici căsătoriți. Și asta pentru că
singurătatea este legată de percepție și atitudine, nu de circumstanțe obiective.
În familiile fericite nu există niciodată ceartă. Aceasta este una din cele mai mari erori.
Studiile și viața reală arată că toate cuplurile parcurg perioade de contradicții, iar cele mai multe
le abordează cu o anumită doză de patimă. Ceea ce este important este cum duc această luptă și
mai ales modul cum își rezolvă neînțelegerile, fără ca acestea să le afecteze relația.
Creștinii nu au probleme maritale. Cuplurile care au această convingere de regulă își
ascund sau neagă conflictele, le lasă să degenereze până ce ajung să le amenințe relația. Aceste
persoane îndrăznesc să solicite consiliere abia atunci când orice ajutor a devenit aproape imposibil!
Dumnezeu poate vindeca suferințele maritale în mod miraculos, fără nici un fel de
intervenție umană. Cei ce susțin acest lucru fac abstracție de faptul că Dumnezeu lucrează, de
obicei, cu oamenii și prin oameni, cf. Efes. 4:11-12.
Supunerea față de partenerul de viață înseamnă renunțare la propria mea demnitate.
Nu este adevărat. La locul de muncă un subaltern se supune șefului său fără să renunțe la
demnitatea sa. Același lucru este întâlnit în cadrul forțelor armate, la școală în relația profesor-elev
sau acasa în relația părinte-copil, ca să nu mai vorbim de relația Hristos-credincios: noi ne supunem
lui Dumnezeu fără să ne pierdem însă demnitatea, ba dimpotrivă. O soție supusă soțului ei nu
reprezintă o femeie lipsită de demnitate, ci dimpotrivă!

Diferențe între normele sociale și normele creștine

Normele sociale pretind că:

- Mariajul depinde de dragostea tip eros, atracția romantică și sentimentală dintre cei doi
- Fericirea este un drept inalienabil al fiecărei persoane

53
 - Divorțul este un mod rezonabil de a-ți rezolva problemele, a-ți reface viața și a-ți găsi
în sfârșit fericirea, dacă te confrunți cu unele probleme în căsnicie
Normele creștine susțin că:
- Căsătoria depinde de dragostea tip agape, dezinteresată și sacrificială pentru celălalt
- Domnul Isus Hristos ne-a promis pace, bucurie și fericire eternă în veșnicii, nu o viață
lipsită de griji și probleme pe acest pământ
- Fericirea este o binecuvântare de la Dumnezeu, nu un drept al omului
- Divorțul este absolut interzis, în favoarea iertării și a dragostei principiale

Cauzele problemelor maritale

În Gezeza 2:24 citim că, în căsnicie, omul va lăsa pe tată și mamă, se va uni cu soția sa și
cei doi vor forma un singur trup. Avem trei verbe în acest fragment: a lăsa, a se uni, a deveni una,
cele trei verbe indicând cele trei scopuri ale căsătoriei:
- Lăsarea implică îndepărtarea de părinți și de cuibul familial doar concomitent cu
unirea legală și publică în taina sfântă a căsătoriei. Cuplurile care ignoră acest element
legal au, de fapt, o căsătorie furată. Ei se pot iubi, pot avea relații intime dar nu au
motive reale pentru a se dedica edificării unei căsnicii.
- Unirea vine din expresia ebraică vedabaq, a îmbina. Dacă încerci să separi două foi de
hârtie lipite, le vei rupe. Dacă încerci să separi soțul de soție, amândoi vor fi răniți. În
mod ideal, cuplul se unește într-un legământ de dragoste, rămânând credincioși unul
altuia și confruntând împreună situațiile care apar.
- Un singur trup - Unirea implică intimitatea, relație care trebuie înțeleasă dincolo de
elementul biologic și fiziologic.13 În concepția ebraică unirea celor doi se face atât la
nivel de organism fizic cât și la nivel spiritual, împărtășind posesiuni materiale dar și
mod de gândire, simțăminte și sentimente, bucurii și necazuri, speranțe și temeri,
succese și eșecuri, gusturi și interese.14 Cele mai multe probleme maritale se nasc
datorită faptului că standardele biblice ale căsătoriei sunt ignorate cu bună știință sau
din neștiință, dar ignorate.

1. Natura conflictului marital

Consilierea și psihoterapia admite faptul că fiecare membru din relația maritală aduce cu
el trebuințe, probleme, resurse, așteptări și speranțe, personalitatea sa și modelul său de a relaționa.
Un bărbat și o femeie sunt atrași unul de altul fiindcă speră că această relație le va produce
satisfacție în trebuințele fundamentale. Fiecare aduce în familie un model de personalitate,
așteptări și trebuințe. Aceste nevoi trebuie să primească o cantitate necesară de satisfacție pentru

13
LXX, Gen. 2:24: Και έσονται οι δύο εϊς σάρκα μίαν - și vor fi doi într-una carne.
14
De urmărit gândirea paulină din 1 Cor. 6:16. Unirea înseamnă mai mult decât relație fizică.

54
ca relația să fie una funcțională iar familia respectivă să fie fericită. Cu cât gradul de satisfacție
personală este mai ridicat, cu atât familia va fi mai fericită.
În același fel, un cămin nefericit este bazat pe un grad înalt de frustrare a trebuințelor
fundamentale reciproce. Dacă o relație produce doar răni emoționale, dacă diminuează imaginea
și stima de sine a celor implicați, din ea nu poate rezulta decât respingere, mânie și agresiune.
Conflictele maritale sunt în mod hotărât conflicte între două sisteme de trebuințe. Nevoile
unui partener intră în coliziune cu nevoile celuilalt partener. Datorită unor frustrări sau deprimări
severe ale trebuințelor fundamentale dezvoltate în primii ani de viață, mulți oameni dezvoltă
trebuințe nevrotice, în contrast cu cele normale, manifestate în cadrul căsătoriei. O trebuință
nevrotică are două caracteristici esențiale:
- Exagerarea unei nevoi normale, astfel încât nimeni nu ar putea să o satisfacă
- Poate avea caracter ambivalent (la nivel conștient persoana dorește un anumit lucru, iar
inconștient dorește exact opusul său). O astfel de persoană va fi permanent frustrată,
pentru că nu va putea să mănânce prăjitura și în același timp să o păstreze.
Consilierul trebuie să fie conștient de aceste modele self-contradictorii, al căror mecanism
odată dezvăluit va ajuta cuplul să înțeleagă și să întrerupă conflictul. Foarte frecvent trebuințele
normale se amestecă cu cele nevrotice. Pentru consilierul creștin, o primă obligație este să distingă
între conflictele acute care necesită asistență maritală de scurtă durată și destructurările grave,
cronice, care necesită terapie maritală de lungă durată.

2. Erorile de comunicare

Reprezintă cea mai comună cauză de conflict. Dacă urmărim Iacov 4:1-3 constatăm că
dificultățile de comunicare rezultă în mod inevitabil atunci când partenerii urmăresc obiective
egoiste, dar și când oamenii nu au învățat cum să comunice pentru a se face înțeleși! Comunicare
nu înseamnă altceva decât schimb de mesaje. Mesajele sunt transmise verbal, prin cuvinte, sau
non-verbal, prin gesturi, tonul vocii, expresie facială, mimică, gesturi, imagini, daruri sau tăcere.
Atunci când comunicarea verbală și cea non-verbală intră în contradicție, este transmis un mesal
ambiguù, dublu sau contradictoriu. Aceasta va duce la confuzie și comunicarea încetează. O
comunicare clară urmărește ca mesajul transmis să fie fidel realității și să fie recepționat ca atare.
Dificultățile ocazionale de comunicare sunt inevitabile între soți. Însă atunci când erorile de
comunicare sunt mai frecvente decât comunicarea clară, căsnicia se confruntă cu probleme
serioase. o comunicare proastă va altera toate celelalte relații.

3. Relații neintegrate sau supraintegrate

Apropierea și intimitatea sunt riscante, deoarece când ne deschidem ne supunem voluntar

la critică și respingere, fiindcă suntem cunoscuți așa cum suntem, cu propriile noastre nesiguranțe
și slăbiciuni. Deoarece am constatat existența măștilor, nu este ușor să te încrezi în celălalt, fie el
chiar partenerul de viață. De aceea relațiile familiale tind să fie ori subintegrate, ori supraintegrate.

55
 Într-o relație subintegrată, soțul și soția par a se dezvolta distinc și separat. Există puțină
bunăvoință de a împărtăși gândurile, simțămintele, de a face confidențe, a fi vulnerabil, a dezvolta
obiective și țeluri reciproce în viață. În schimb fiecare se dezvoltă independent de celălalt, cu
trebuințe și obiective diferite, într-o tendință defensivă de critică, jignire, umilire și manipulare a
celuilalt. Atitudinea egocentrică defensivă crează tensiune și îndepărtare între soți.
Într-o relație supraintegrată, soțul și soția se acaparează unul pe celălalt până la pierderea
propriei identități. Ei se blamează reciproc pentru problemele apărute, dar nu sunt capabili să
evalueze situația și trebuințele, să-și vadă propriile greșeli și să contribuie la soluționarea
conflictului. Tot aici apar și reacții verbale sau fizice violente, iar partenerii manifestă dorința
centrifugă de a scăpa de relație în loc să o soluționeze.

4. Tensiunile interpersonale

În căsătorie fiecare aduce experiența sa de viață, personalitatea sa și concepțiile sale deja

structurate. Fiecare are simțământul că celălalt este diferit, că nu-i împărtășește stilul și că nu poate
ajunge la o sinteză sau un compromis cu el. Ce se întâmplă dacă nu există bunăvoință de
schimbare? Apare tensiunea, care de obicei se manifestă în următoarele aspecte:
Sexualitate. În timp, cele mai multe cupluri au probleme sexuale. Cauzele dificultăților
sexuale sunt multiple și trebuie studiate într-un capitol separat, însă la nivel de cuplu ele sunt
determinate în general de stările conflictuale din cadrul acestuia. Combinate cu alte probleme
specifice cum ar fi lipsa de cunoștințe, așteptări nerealiste, temeri legate de performanță, diferențe
de apetit sexual, atitudini inhibatorii față de sex, insuficiente ocazii de intimitate, nerăbdare,
frigiditate, infidelitate, etc., ele acționează ca un detonator în cadrul cuplului. Când aceste
probleme rămân nerezolvate, relația maritală are de suferit sau poate fi chiar distrusă.
Roluri. Trăim într-o perioadă când rolurile masculine și cele feminine sunt reevaluate, și
asta crează conflicte în cadrul cuplului. Societatea laică nu are răspunsuri la așa ceva, deoarece
mentalitatea contemporană este extrem de fluidă, schimbându-se de la o zi la alta. Sfânta Scriptură
este mult mai explicită și mai de încredere, însă creștinii interpretează diferit fragmentele care se
referă la rolurile soțului și ale soției, cf. Efes. 5:21-33, Col. 3:18-25 sau 1Petru 3:1-7. Ca rezultat,
există neînțelegeri acompaniate de competiție și atitudini defensive, iar tensiunea se concentrează
de obicei asupra naturii și gradului de implicare a soției în profesie sau carieră.
Inflexibilitate. Când diferențele de personalitate sunt complementare, ele conduc către o
relație compatibilă. Căsătoria împrumută trăsăturile de personalitate a celor doi soți, devenind
unică atât în punctele tari cât și în cele fragile. Însă apar dificultăți atunci când partenerii sunt
amândoi rigizi, lipsiți de bunăvoința de a oferi sau sunt rezistenți la schimbare. Când cuplurile sunt
prea ocupate sau prea rigide, când sunt absorbite de activități și nu alocă timp pentru a-și consolida
căsătoria, pentru a o edifica și îmbogăți, cu siguranță vor apărea probleme.
Religia. Biblia ne avertizează asupra problemelor pe care le vor întâmpina căsătoriile
mixte, cf. 1Cor. 7:12-16 sau 2Cor. 6:14-16. Consilierii au observat tensiuni în cadrul cuplurilor
care aparțin unor denominațiuni diferite, când nivelul de consacrare este diferit, interesul religios

56
ori implicarea în creșterea copiilor este diferită. Uneori asta crează tensiuni și în alte domenii, cum
ar fi alegerea prietenilor, aspecte de etică și morală, donații caritabile, utilizarea timpului și a zilei
de odihnă. Religia poate fi un element care să consolideze relația, să-i dea forță prin unificarea
țelurilor, valorilor, priorităților, a ceea ce este semnificativ în viață, a realităților ultime. Când soțul
și soția au atitudini diferite în problemele religioase, aceasta poate fi o sursă de discordie și
disoluție a familiei.
Valori. Ce este cu adevărat important în viață? Cum ar trebui să ne petrecem timpul și să
ne cheltuim banii? Care sunt scopurile noastre? Aceste întrebări se ocupă de valori. Dacă au valori
similare, mariajul este sănătos și se dezvoltă. Când valorile sunt în conflict relațiile sunt tensionate,
apar lupte pentru putere și critică reciprocă. Conflictul de valori este miezul multor probleme
maritale. Iată câteva alternative care pot conduce la conflict: împrumuturi bancare, carieră vs
familia, frecvența la biserică, avort, divorț, educația religioasă a copiilor. Multe din aceste puncte
de vedere sunt păstrate cu fermitate și sunt generatoare de tensiuni.
Trebuințe contradictorii și diferențe de personalitate. Psihologii sunt de acord că ființa
umană are câteva trebuințe de bază, precum alimentația, odihna, libertatea, dragostea, siguranța,
relația cu semenii - ca să numim doar câteva trebuințe fizice și sufletești. Dar asociat cu acestea
mulți oameni par a avea trebuințe ciudate, precum nevoia de a domina, controla, poseda, a se
realiza, etc; sau nevoi pozitive precum nevoia de a ajuta, a salva. În cadrul cuplului aceste nevoi
speciale sunt extrem de importante ca și efect: dacă un soț simte nevoia de a domina iar celălalt
simte nevoia de a fi dominat, atunci putem vorbi de un anumit grad de compatibilitate între cei
doi. Dar dacă ambii parteneri sunt dominatori, ori obsedați de carieră, ori indeciși și ineficienți
atunci conflictul e ca și asigurat. De asemenea diferențele de personalitate pot genera conflict: când
unul dintre soți este deschis și împărtășește liber propriile trebuințe, tentații, atitudini și sentimente
iar celălalt este opac și interiorizat, aceasta poate fi o sursă de conflict. De obicei diferențele de
caracter sunt ignorate în timpul perioadei de logodnă, însă ele se acutizează cu trecerea anilor,
conducând la instabilitate maritală, disstres și chiar divorț.
Banii. Cum vom câtiga, cine are controlul asupra banilor, cum vom cheltui, pe ce anume,
este necesar un buget controlat sau nu, ce facem în caz de criză, cum o rezolvăm? Foarte multe
probleme maritale își au rădăcina în sectorul financiar al familiei. O relație financiară armonioasă
este esențială pentru ca relația maritală să fie, ea însăși, armonioasă.
Presiunile externe. Uneori problemele maritale apar sau sunt agravate din cauza
presiunilor pe care le exercită alți oameni sau situații stresante. Aceste surse externe pot include:
- Rudele care critică sau alte persoane care solicită cuplul
- Copiii, ale căror trebuințe și prezență interferează cu profunzimea și frecvența relației
dintre soți, ridicând deseori un zid între cei doi
- Prietenii, inclusiv cei de sex opus, care solicită cuplul și se implică în relație, generând
infidelitate
- Crizele care afectează stabilitatea familiei și creează stress
- Solicitările profesionale, vocaționale sau de carieră crează oboseală și fură timpul

57
 - Crizele financiare solicită bugetul familiei, conduc la îngrijorare și dezacorduri în
legătură cu modul în care trebuie să fie cheltuiți banii
Cele mai multe presiuni pot fi îndepărtate și rezolvate, dar fiecare constituie un pericol
potențial iar când efectul lor este cumulativ ele reprezintă un risc real pentru căsnicie.
Plictiseala. Pe măsură ce anii trec soțul și soția intră în rutină, se obișnuiesc unul cu altul,
devin absorbiți de ei înșiși, de dorințe egoiste, își plâng de milă și fiecare se simte epuizat,
rămânând prea puțină atracție pentru relația maritală. Viața devine plictisitoare și ternă. Când
relația maritală dobândește patina timpului, cuplurile încep să caute varietate și schimbare prin
infidelitate, ceea ce grăbește deznodământul și anume disoluția relației maritale și a cuplului.

Tipuri ale interacțiunilor maritale

Interacțiunile maritale, ca orice tip de interacțiune, devin rapid automatizate, decurgând

după un anumit model. Atunci când relația este bună cei doi își acordă atenție reciprocă, cultivă o
relație pozitivă și răspund unul altuia armonios relația maritală dezvoltă personalitatea, intimitatea
este satisfăcută, relația sexuală este implinitoare, comunicarea este bună, conflictele se rezolvă
rapid și cu ușurință. Atunci când apar neînțelegeri și supărare, mărturisirea și iertarea sunt spontane
și reciproce. Pe de altă parte, atunci când relația maritală este neplăcută și punctată cu neînțelegeri,
cei doi vor dezvolta modele și stereotipii dăunătoare. Iată câteva modele tipice de comportament
inadecvat, caracteristice unui mariaj confruntat cu neînțelegeri:

1. Modele de comportament inadecvat

Evitarea dialogului. Unul dintre soți poate fi mai volubil și consideră că prin dialog se
poate ajunge la aplanarea conflictului, în timp ce celălalt consideră că discutarea problemelor nu
ar face decât să înrăutățească situația. Cu cât unul despică mai mult firul în patru, cu atât celălalt
se va închide în el, evitând orice formă de dialog.
Cerere-refuz. Partenerii se angajează într-o luptă surdă de „care-pe-care” privind
influiența, efectanța și distribuția puterii. Cu cât unul dintre parteneri pretinde mai mult, tinzând
să-i controleze celuilalt simțămintele și să-l condiționeze, cu atât celălalt refuză.
Critică-apărare. Unul dintre soți este convins că celălalt greșește, trebuie corectat sau este
vrednic de dispreț. În consecință acesta face tentativa de a administra corecția, criticându-l. Cu cât
acesta îl critică mai mult, cu atât celălalt se simte amenințat, se baricadează, se fixează și se apără.
Cu cât apărarea este mai solidă, cu atât celălalt consideră critica sa mai îndreptățită.
Acuzație-negare. Uneori unul dintre parteneri suspectează că s-a produs un abuz de
încredere. Dacă celălalt neagă, acuzatorul devine tot mai convins că are dreptate.
Apropiere-distanță. Unul dintre parteneri manifestă adezivitate și, temându-se de
respingere, solicită mai multă afectivitate, dialog și apropiere. Celălalt, care prin constituția sa este
mai distant, va evita apropierea și astfel va genera conflict.

58
 Atac-retragere. Fiecare dintre cei doi soți refuză să cedeze dorințelor exprimate, ceea ce
conduce la apariția ocaziilor de critică, acuzații și încriminări sau, dimpotrivă, la retragere și
baricadare. Când soții sunt defensivi și iresponsabili, soțiile acționează critic și sfidător, iar acest
comportament al cuplului este simptomatic pentru separare sau divorț în următorii ani.
Atac-atac sau retragere-retragere. Modelul atac-retragere nu poate continua la nesfârșit;
de obicei cel care conducea atacul se retrage la rândul său iar acest tip de căsnicii se află de regulă
în stadiul terminal, cu ambii parteneri retrași fiecare în lumea lui.
Pe măsură ce într-o relație maritală conflictul câștigă teren și gradul de intimitate scade,
dragostea și prețuirea reciprocă sunt erodate, credința în viitorul căsniciei scade, speranța de a
rezolva problemele se diluează iar preocuparea pentru susținerea căsniciei este tot mai sporadică.
Din nefericire în lumea în care noi trăim modele nocive devin tot mai distructive!

2. Strategii defensive

Oamenii care se simt răniți tind să se protejeze prin adoptarea unor strategii defensive,
dintre care vom aminti aici câteva:
Metode psihologice de apărare. Cineva poate să nege existența problemelor sau faptul că
acestea îl rănesc, că îi provoacă suferință și îi amenință căsnicia (de obicei dând întreaga vină pe
altcineva, responsabil de problemele sale) sau proiectând întreaga sa nemulțumire și ostilitate pe
partenerul de viață, gândind că acesta, la rândul său, procedează exact la fel.
Atacul este cea mai bună apărare. Unul dintre parteneri încearcă să-și domolească
suferința și frustrarea atacându-l pe celălalt. Dacă celălalt reacționează la fel - cum se întâmplă de
obicei - atunci conflictul devine deosebit de aprins și de nociv.
Evitarea celuilalt. Când cineva este dezamăgit de relația cu partenerul său, învață destul
de repede că singura soluție aparentă ar fi să se izoleze și să nu mai interacționeze cu acesta.
Evadarea. Mulți oameni încearcă să adopte o strategie de evadare atunci când sunt
confruntați cu probleme. Ei pleacă trântind ușa, devin taciturni și nu mai vorbesc cu nimeni.
Baricadarea. Cei doi soți pot să ajungă într-o stare de împietrire, această strategie
protejându-i împotriva simțămintelor dureroase, devenind aparent insensibili.
Strategiile defensive îi ajută pe oameni să facă față durerii într-un mod impropriu, dar
extrem de uzual și răspândit. Doar că toate aceste strategii nu au ca rezultat altceva decât
înstrăinarea totală și apoi divorțul. Când interrelația dintre cei doi capătă stereotipii negative
stabile, cei doi ajung la concluzia că relația lor este una nesatisfăcătoare și de nedorit. Din acest
moment ei vor încerca să adune dovezi și argumente care să susțină concluzia: separarea.

59
Efectele problemelor maritale

Fiecare familie își are propria sa poveste. Însă punând toate datele cap la cap este imposibil
să separi efectele de cauzele stresului marital. De obicei se creează un determinism circular, un
cerc vicios între cauză și efect, iar terapeutul nu poate să nu observe câteva efecte specifice:
Confuzie, disperare și neajutorare. Prinși în vârtejul dezintegrării propriei căsnicii,
partenerii se simt copleșiți și confuzi în legătură cu ceea ce au de făcut. Uneori au încercări firave
de a remedia situația. Alteori întrebarea de bază care le răsună în minte este aceasta: mai avem vre-
o șansă să îmbunătățim lucrurile, mai are vre-un rost să încercăm? Oamenii se căsătoresc dorind
să fie fericiți toată viața, însă fiecare căsnicie trece prin momente de dezamăgire. Speranța este
înlocuită cu tristețe, jignire și mânie. Partenerii se simt neajutorați iar disperarea este contagioasă.
De aceea unul din scopurile consilierii este redobândirea speranței în mai bine, în salvare.
Retragerea. Este greu de estimat numărul celor legal căsătoriți, care trăiesc împreună și
împart același dormitor, dar care, emoțional și psihologic vorbind, sunt divorțați de multă vreme.
Au activități similare, par că merg în aceeași direcție, dar nu mai există căldură, preocupare,
comunicare, intimitate, dragoste sau interes unul față de celălalt. În retragerea emoțională unul față
de altul, partenerii evită durerea și stigmatul social al divorțului. Conflictele rămân, dar nu mai
sunt lupte și bătălii, iar căsătoria persistă într-un marasm15 care poate dura viața întreagă.
Abandonul. Când presiunile materiale și familiale sunt prea intense, unii pur și simplu
părăsesc căminul. Este dificil de stabilit o statistică (cam un abandon la patru divorțuri), dar există
dovezi că mii de soți și soții își abandonează familia în fiecare an și lasă în urmă durere,
nesiguranță, confuzie, răni sufletești, dificultăți financiare și copilării distruse pentru totdeauna.
Justiția poate obliga în teorie un astfel de soț să revină în cadrul familiei sau să se achite de
obligațiile financiare care îi revin, însă în practică acest lucru nu prea este cu putință, majoritatea
celor care își abandonează familia recurgând la mijloace variate de evitare a obligațiilor ce le revin.
Separarea sau divorțul. Divorțul poate fi văzut ca o finalizare juridică, legală, a unei
relații care a început promițător dar care s-a transformat în cioburi pe parcurs. Deși este extrem de
frecvent, divorțul nu este niciodată o soluție fericită a problemelor maritale, fiind doar o altă
metodă escapistă, de evadare din situația grea prin care trece cuplul. Chiar familiile creștine ignoră
în ultima perioadă interdicțiile biblice privind disoluția familială. În mod eronat, oamenii cred că
divorțul este o soluție la problemele lor când, de fapt, el nu face decât să adauge probleme noi,
suferințe și dureri, lasă în urmă inimi devastate de durere care își revin cu greu sau niciodată, multe
dintre ele reluând calvarul unei relații după același model, dând naștere la căsnicii deja moarte,
deoarece adevărata sursă a dificultăților de relaționare nu este nicidecum externă ci internă,
constând în propria personalitate telurică, rea și necredinciosă, devastată de păcat și despărțită de
Cel care a instituit relația maritală și care Singur o poate face să funcționeze: Dumnezeu.

15
MARÁSM - 1. Decădere morală și spirituală. 2. Stare de stagnare a unei activități generale (economice, sociale
etc.) 3. (Med.) Formă gravă de denutriție manifestată prin slăbire extremă.

60
Consilierea în probleme maritale

Iată câteva domenii asupra cărora consilierul trebuie să se concentreze în consilierea

maritală:
- Zonele de tensiune ale relației
- Bazele familiale de origine
- Înțelegerea căsătoriei și rolurilor
- Aspecte spirituale și creșterea, dezvoltarea pe parcursul căsătoriei
- Abilități sexuale, metode de planning și contracepție
- Relația cu familiile de origine și rude
- Aptitudini comunicaționale și pentru dezvoltarea dragostei
- Capacitatea de negociere și stabilirea unui legământ corect
- Aptitudini de rezolvare a conflictelor
- Utilizarea resurselor financiare
- Autonomia echilibrată și interdependența
- Conflictul valorilor
- Copiii și responsabilitatea pentru creșterea lor
- Grupul suport
- Trebuințele reciproce și satisfacerea lor
- Rolurile sociale
- Adaptarea în primul an de căsătorie

1. Sesiunea maritală preventivă

- Stabiliți o relație caldă, empatică și deschisă, în așa fel încât să se dezvolte relație cu
cei consiliați, cuplu sau grup
- Concepeți un contract clar asupra felului în care vor fi utilizate sesiunile și procesul
consilierii, caracterul problemelor, obiectivele care trebuiesc atinse și metodele,
mijloacele utilizate
- Permiteți dezvoltarea unei relații deschise prin întrebări non-provocative, deschise,
începând cu informații legate de aspectele pozitive ale relațiilor
- Reduceți, pe cât posibil, orice simțământ de teamă sau amenințare, în așa fel încât
cuplul să se simtă liber să-și dezvolte trebuințele reale și îngrijorările
- Asigurați-vă că partenerii au parcurs bibliografia, au înțeles relația de cuplu și sunt
conștienți de problemele cu care se confruntă în relația lor specifică
- Asigurați-vă că au înțeles dacă sunt pregătiți sau nu în diferitele domenii ale vieții de
familie și relației maritale. Gradul de pregătire diferă mult în funcție de domeniile puse
în discuție. Întrebările vor privi subiecte-cheie, parcurgând toată gama posibilă de
aspecte și situații.

61
 - Atunci când apar semne de interes și preocupare din partea celor doi, să-și comunice
atitudini constructive și informații relevante.
- Concentrează discuția asupra simțămintelor și aspectelor curente, mai mult decât
asupra problemelor anticipate în viitor.
- Învață-i să comunice eficient și oferă-le exerciții practice, între sesiuni.
- Selectează cu atenție cele mai instructive capitole din literatura creștină, pentru a fi
parcurse, iar problemele discutate împreună, între sesiuni.

2. Direcții de consiliere maritală în sesiunea inițială:

- Consilierul trebuie să comunice grijă, căldură și bunăvoința de a ajuta. Să afirme

caracterul justificat al asistenței pe care o caută cuplul.
- Dezvăluirea simțămintelor fiecăruia în sesiunea de consiliere. De ce a venit fiecare, de
ce au venit acum, ce așteptări are fiecare, ce dorințe, temeri, speranțe legate de procesul
de consiliere. Insistați asupra motivației fiecărei persoane și dorinței de a-și îmbunătăți
rolul în relația de cuplu.
- Motivați partenerul reticent, ajutându-l să clădească în mod conștient speranța realistă
pentru o satisfacție mai mare și mai puțină durere în relația maritală.
- Descoperiți cât de lungă este criza cu care a venit cuplul. Există înstrăinare cronică
tergiversată sau cei doi au avut perioade de înțelegere și fericire, de armonie între crize.
- Furnizați ocazii comparabile pentru fiecare persoană de a-și descrie problemele, a-și
exprima simțămintele, a-și spune opinia în legătură cu schimbările care trebuie să aibă
loc pentru a reface relația maritală eficientă.
- După ce mânia și rănile au fost exprimate și reduse, încercați să identificați ceea ce
fiecare dintre cei doi găsește valoros și prețios în relație și partener. Subliniați resursele
și potențialul pe care ei încă îl identifică în partener.
- Încercați să conturați decizii bazate pe ceea ce a-ți descoperit la punctele 2 și 4 privind
criza maritală de scurtă durată și terapia aferentă, sau criza maritală de lungă durată și
consilierea aferentă. Dacă după 3-5 sesiuni de consiliere nu s-a obținut nici un progres
semnificativ, atunci este nevoie de o terapie maritală de lungă durată sau chiar de
terapie inițial individuală, urmată de terapie de cuplu.
- Dacă este suficientă consilierea pe termen scurt, cereți cuplului să fie de acord cu
efectuarea a încă 3-4 sesiuni, în care vor fi precizate așteptările și obiectivele.
- Ajutați cuplul să se hotărască să se dedice între sesiuni exercițiilor, temelor pentru acasă
cât și unor acțiuni simbolice dar constructive, care îi vor ajuta să relaționeze bine cât
mai curând cu putință.
- Păstrați legătura între sesiuni, întrebați-i cum se simt și ce mai e nou, acceptându-le
simțămintele negative.
- Utilizați rugăciunea și celelalte resurse spirituale, dacă partenerii sunt de acord.

62
 - La încheierea sesiunii formulați o scurtă concluzie, reflectați asupra a ceea ce a fost
descoperit și faceți un plan tentativ de acțiune și ajutor.
Consilierea unei persoane este o sarcină dificilă, dar consilierea unui cuplu este și mai
dificil. Ea cere abilități speciale și vigilență extremă din partea consilierului. Frecvent unul sau
ambii soți sunt sceptici cu privire la valoarea actului consilierii și manifestă rezistență, uneori chiar
ostilitate. Consilierea maritală a fost considerată din totdeauna una dintre cele mai dificile și
sensibile terapii, plină de capcane psihologice și multe surprize. De aceea, înainte și pe parcurs,
consilierii trebuie să se monitorizeze pe ei înșiși și să-și clarifice propriile atitudini, prejudecăți,
motive și vulnerabilități.

3. Fii vigilent și alert cu tine însuți

Care este atitudinea ta față de problemele maritale? Ești critic față de cei ce au dificultăți
în căsnicie, înclinat să-i condamni, părtinitor, gata să iei apărarea unuia, plictisit - deoarece
problemele durează și nu se vede capătul consilierii, temător - deoarece consilierea maritală naște
și acutizează proprii anxietăți privind căsnicia? Te simți oarecum nervos și îngrijorat cu privire la
acest domeniu al consilierii? Ne reamintim că reputația unui consilier nu ține de succesul sau
eșecul într-un singur caz! Deși există sute de manuale privind consilierea, nimeni nu poate deveni
maestru în toate tehnicile și să aibă succes întotdeauna.
Activitatea de consiliere trebuie să manifeste disponibilitate față de cuplul confruntat cu
probleme, să ofere cele mai bune competențe și capacități și să stea la dispoziția Duhului Sfânt, ca
instrument al vindecării. Ajutorul tău va fi mult mai eficient dacă procesul consilierii îl așezi în
mâna lui Dumnezeu de la bun început.
Discuțiile cu caracter intim pot trezi în consilier dorințe sau simțăminte sexuale, a căror
existență trebuie admisă, dar care trebuie rezolvate profesional și moral-spiritual. Atunci când te
simți depășit, solicită chiar tu consiliere și supervizare. Uneori consiliatul îți amintește de o
anumită persoană semnificativă din viața ta. Fii atent și grijuliu în legătură cu tranferul și contra-
transferul, nu impune consiliatului simțămintele tale; poate să blocheze procesul consilierii.
De asemenea, consiliatul poate să vadă în tine, prin transfer, o persoană semnificativă din
viața sa, să-ți atribuie un rol pe care tu nu-l dorești și nu-l recunoști. O femeie poate să vadă în
consilier un bărbat amabil, plin de înțelegere și total diferit de soțul ei, care este lipsit de amabilitate
și insensibil. Soțul, în schimb, poate percepe consilierul ca o amenințare pentru relația sa maritală
și unul care nu înțelege problemele reale ale soției lui. În situații de acest gen nu acționa potrivit
cu propriile tale sentimente. Nu lăsa ca așteptările consiliaților să-ți modeleze comportamentul,
astfel încât să reacționezi sau să te lași manipulat. Trebuie să ai principii solide și profesionalism,
să știi precis problema care le afectează căsnicia și să intervii terapeutic în această relație,
producând alinare și aducând soluția salvatoare.

63
 4. Sesizează aspectele speciale, deosebite

În consilierea maritală există aspecte practice la care consilierul trebuie să răspundă:

- Vom vedea fiecare membru al cuplului separat sau împreună?
Cei mai mulți consilieri vor opta pentru împreună. Uneori, după o sesiune inițială
împreună, consilierul decide să îi întâlnească separat, pentru una sau mai multe sesiuni. Va dobândi
astfel mai multe informații și o perspectivă mai amplă asupra problemei. Uneori soții au opinii
diferite asupra problemei. Alteori soții răspund diferit la consiliere. În unele cazuri consiliații
prezintă probleme specifice care pot fi rezolvate mai ușor în ședințe individuale. În orice caz,
problemele maritale rămân probleme de cuplu, iar discutarea lor în mod deschis, uneori chiar în
prezența copiilor, poate conduce la rezolvarea conflictelor.
- Există o limită pentru durata unei sesiuni și a numărului de sesiuni?
În consilierea maritală trebuie avute în vedere trei etape majore: evaluarea, intervenția și
terminarea. Unii consilieri folosesc trei sesiuni pentru evaluare, după care cuplurile hotărăsc dacă
să mai continue sau nu. Dacă da, atunci urmează 8-16 sesiuni pentru secțiunea de intervenție,
urmate de secțiunea terminală. Sigur că această abordare nu este rigidă. Uneori consilierea ajunge
la final după câteva sesiuni, alteori poate dura luni de zile. În ultima vreme există o tendință
crescândă spre consilierea de scurtă durată. Abordările scurte sunt mai eficiente și mai centrate pe
problemă.
- Putem oficia și consiliere de grup, când problemele cuplurilor sunt similare?
Cuplurile cu probleme similare pot beneficia de consiliere de grup, dar nu vor fi comasate
până când consilierul nu are o perspectivă clară asupra problemelor implicate în fiecare dispută
maritală și până când nu are acordul fiecărui cuplu în parte.
- Consilierul trebuie să lucreze singur sau în echipă?
Uneori, un cuplu de consilieri - bărbat și femeie, cel mai adesea soț și soție - pot forma
împreună o echipă de consiliere. Aceasta le permite să aibă perspectiva ambilor parteneri, să fie
un model de relaționare și comunicare armonioasă și să pătrundă în anumite segmente ale vieții de
cuplu în care de unii singuri nu ar reuși. Un astfel de angajament consumă timp și cere sacrificiu,
dar dă rezultate mult mai bune. Cuplurile mature pot lucra eficient în consilierea maritală.

5. Evaluează relația maritală

De ce solicită consiliere acest cuplu? La această întrebare nu este ușor de răspuns. Uneori
partenerii au răspunsuri divergente, perspective diferite. adesea răspunsurile sunt vagi și
incomplete, de genul „nu mai merge” sau „ne certăm tot timpul”. Sunt necesare multe întrebări
până se atinge esența problemei. Cereți detalii cu multă amabilitate, arătați preocupare și dobândiți
informații utile. Prin întrebări deschise și sincere, consilierul va aduce la suprafață nu doar sursa
problemei, ci și simțămintele celor implicați: respingere, mânie, rănire, frustrare și imagine se sine
scăzută.

64
 Consilierul le poate cere partenerilor să facă un inventar scris al problemelor și soluțiilor
întrevăzute, pe parcursul mai multor sesiuni, și asta datorită faptului că unele cupluri au probleme
serioase în a-și defini propriile probleme și nici măcar nu înțeleg sursa tensiunilor dintre ei. Alții
se simt jenați și rușinați, le vine greu să vorbească despre problemele dureroase sau intime cu care
se confruntă. În acest caz consilierul poate alcătui un chestionar pe care consilietul să-l completeze.
Problemele unui cuplu pot varia considerabil și de multe ori sursa de conflict nu este una singură,
ci un cumul de surse: pierderea intimității, lipsa comunicării, conflicte frecvente, probleme legate
de sex, de bani, de rolurile din familie, convingerile religioase, abuzul fizic și psihic, folosirea de
substanțe toxice sau alcool, conflicte asupra valorilor, etc. Consiliații vor fi întrebați în legătură cu
simțămintele pe care le au asupra fiecărei probleme în parte.
Unii au încercat să le rezolve și în trecut, dar fără succes. Uneori soluțiile încercate au
rămas fără succes pentru că nu a fost determinată cauza reală a problemei. Conflictele izbucnesc
din motive aparente și superficiale, dar cauza lor trebuie căutată mult mai profund. Într-o evaluare
inițială, două aspecte sunt importante pentru consilier:
- Gradul de spiritualitate al cuplului. Sunt amândoi credincioși, maturi spiritual? În ce
măsură a eșuat credința lor? Conflictul apare în general între oameni care nu au o relație
bună cu Dumnezeu.
- Transmiterea de speranță. Atunci când un cuplu vine la consiliere ei au deja
simțăminte defensive, se simt înfrânți și sunt conștienți de durerea lor. Dacă întreaga
sesiune este petrecută doar făcând liste cu probleme și scormonind în străfundurile
sufletului lor amărât, ei se vor simți mai copleșiți decât cum au venit. Dobândirea
informației este importantă, însă principalul scop este acela de a inspira speranță, a
stabili un angajament pentru schimbare și începerea unui proces prin acțiuni concrete,
inspirarea unei perspective noi, alta decât cea pe care au avut-o până acum.

6. Determină obiectivele consilierii

Terapeutul și consiliații abordează procesul consilierii având așteptări și obiective vagi sau
clar definite, realiste sau nu. Este rolul consilierului de a stabili ceea ce este realist sau nu, ceea ce
este eficient și lucrativ, astfel încât obiectivele să fie armonizate și să fie acord în privința
problemelor reale. Iată obiectivele consilierii maritale, conform lui Clinebell:
- Redeschideți liniile de comunicare blocate și învățați-i să comunice mai deschis și mai
eficient. Comunicarea este esențială în depășirea problemelor și este primul obiectiv.
- Întrerupeți escaladarea și perpetuarea ciclului unor atacuri și răzbunări reciproce,
declanșate de frustrarea severă și de insatisfacția față de trebuințele fundamentale
reciproce. Deveniți conștienți de inutilitatea și caracterul sabotor al acestui
comportament, inclusiv ale eforturilor inutile de a se reforma unul pe altul, în loc să
facă reformă proprie.
- Consilierul trebuie să devină conștient de calitățile, forțele și disponibilitățile nefolosite
de parteneri în relația lor, care pot fi utilizate pentru a face schimbări constructive.

65
 - Identificați domeniile în care trebuie să apară schimbarea și creșterea, pentru a întrerupe
criza și a face căsătoria capabilă să le satisfacă trebuințele.
- Negociați pentru a adopta un plan concret, eficient, de schimbare prin care fiecare să-
și asume responsabilitatea în interacțiunea dintre ei. În acest proces își vor mobiliza
sursele latente, vor învăța noi modalități de soluționare constructivă a conflictului și
vor dobândi un nivel crescut de satisfacere a trebuințelor reciproce, în relație.
- Vor redescoperi și renaște energii pentru schimbare. O speranță realistă este generată
de: atitudinea empatică a consilierului față de așteptările cuplului, conștiența propriilor
posibilități de a reconstrui aspectele nefuncționale ale relațiilor, schimbarea
comportamentului care le produce suferință personală și reciprocă.
- Consilierea crizelor și terapia maritală este un proces continuù. Cei doi vor trebui să
vegheze și să apeleze din nou la terapie la cel mai mic semn de dificultate.
- Descoperirea, explorarea și „exorcizarea” rădăcinilor subconștiente ale conflictului, în
special a caracteristicilor sale nevrotice, exagerate sau ambivalente, așa cum au fost
însușite în familia de origine.
- Soluționarea fanteziilor legate de așteptări nerealiste, rezolvarea simțămintelor de
vinovăție, teamă, mânie.
Atunci când obiectivele sunt stabilite cu claritate, sunt realiste și acceptate de ambii
parteneri, consilierea maritală debutează cu un potențial de succes. Când sursele de conflict sunt
vagi iar obiectivele propuse sunt neclare și nesigure, consilierea și reconcilierea celor doi va trena.
Formularea obiectivelor consilierului. Este dificil să abordezi consilierea cu neutralitate
absolută, de aceea trebuie să ai în vedere câteva obiective clare:
- Identificarea și înțelegerea aspectelor specifice generatoare de conflict
- Exersarea modalităților de comunicare constructivă și eficientă
- Instruirea în soluționarea problemelor, a conflictelor și tehnici de luare a deciziilor
- Înțelegerea relațiilor în procesul de consiliere
- Facilitarea exprimării frustrărilor, dezamăgirilor și dorințelor de viitor
- Păstrarea relației maritale printr-o legătură intactă
- Speranță
- Principiile biblice ale căsniciei
Formularea obiectivelor consiliaților. Uneori obiectivele celor doi sunt identice cu cele
ale consilierului, alte ori nu. Determină formularea obiectivelor cuplului punând diferite întrebări:
- Ce speri să reușești?
- Ce aștepți de la consiliere?
- Cum crezi că ar trebui să arate căsnicia ta?
- Ce crezi că ar trebui schimbat în căsnicia ta?
- Cum trăiește fiecare partener relația maritală?
- Cam ce soluții vezi tu la situația în care te afli?
- Ce ai dori să facă fiecare chiar acum?

66
 Stabilirea obiectivelor reciproc acceptate. Mulți oameni au obiective vagi și perspective
îndepărtate, de tipul „mi-aș dori să am o căsnicie fericită”. Dar aceste obiective sunt atinse mai
bine printr-o serie de obiective specifice și imediate, de tipul pașilor mărunți, pe care partenerii
sunt de acord să-i facă împreună. Stabiliți acești pași mărunți și urmăriți efectul pe care îl au.
Atingerea scopurilor și obiectivelor. Înțelegerea problemelor, stabilirea obiectivelor și
găsirea soluțiilor nu este suficientă. Toată această scenă terapeutică trebuie urmată de aplicarea ei
zi după zi.

Consilierea problemelor de natură sexuală a cuplului

Suntem creați de Dumnezeu ființe sexuale și această dimensiune întărește și consolidează

relația maritală. Tradiția iudeo-creștină privește sexualitatea ca pe un aspect normal al vieții,
generator de bucurie și fericire autentică, ca o modalitate de regenerare și reîmprospătare a
relațiilor dintre cei doi parteneri. În viziunea creștină, sexualitatea este acceptabilă doar în cadrul
relației maritale, expresia consacrată fiind: „creștinismul promovează o sexualitate normală, în
condițiile castității premaritale și fidelității conjugale”. De asemenea, în creștinism nu este
acceptabilă nici o tulburare de orientare sexuală.
Așadar sexualitatea este permisă doar în cadrul relației maritale legitime, unde a fost
concepută să ofere bucurie și satisfacție. Însă multe cupluri, în special cele care au la activ câteva
decade împreună, trăiesc o adevărată dramă cauzată de patina timpului care a erodat relația sexuală
inițială dintre cei doi. Câteva recomandări pentru îmbunătățirea relației sexuale în cadrul cuplului:
- Păstrați o atitudine pozitivă față de viața sexuală. Dumnezeu ne-a creat ființe sexuale
ca să ne bucurăm de acest dar al Lui.
- Optimizați relația de cuplu și în mod automat se va optimiza și relația sexuală. Nimic
bun nu se poate întâmpla în patul conjugal, dacă lucrurile cu adevărat bune și care
generează fericire nu se petrec înainte de a ajunge în pat.
- Rezolvați toate neînțelegerile, resentimentele și conflictele înainte de a ajunge în pat.
- Fiți în permanență romantici și sentimentali. Fiecare perioadă are frumusețea ei.
- Utilizați-vă imaginația, practicați umorul, purtați-vă cu voioșie și gingășie.
- Descoperiți noi modalități de a vă oferi satisfacție și îndrumați-vă reciproc.
- Bucurați-vă în permanență unul de celălalt prin mângâieri, sărutări și vorbe de dragoste
- Nu vă judecați în cazul în care apar probleme de performanță, ci ajutați-vă să le depășiți.
- Evitați capcanele surmenajului, oboselii și stresului.

Prevenirea problemelor și conflictelor maritale

Trăim o vreme când rata divorțului, violenței în familie și abuzului pare să fi ajuns la stele.
În ultima perioadă au fost dezvoltate diferite mijloace de abordare și rezolvare a problemelor
maritale, însă cele mai eficiente rămân cele de prevenire. Iată câteva pentru comunitatea creștină:

67
 Seminariile de instruire privind principiile biblice maritale: acestea trebuie
administrate cu claritate și în mod atractiv, fiind conduse și moderate de lideri creștini. Trebuie
făcută clară o distincție între valorile nebiblice, necreștine ale creștinătății de masă, privind
sexualitatea și căsătoria; se va atrage atenția asupra semnificașiei profunde a dragostei.
Sublinierea importanței căsătoriei și legământului marital: deseori căsătoria ocupă un
loc secundar în lista noastră de priorități, profesia, locul de muncă, cariera, bunurile sau chiar
biserica fiind obiective mult mai prioritare. Încurajați oamenii să acorde atenție deosebită relației
maritale și vieții de cuplu.
Transmiterea principiilor comunicării și soluționării conflictelor: oamenii au fost
creați de Dumnezeu ființe comunicative. Familiștii trebuie să înțeleagă importanța ascultării
reciproce, dezvăluirii de sine și acceptării celuilalt. Totodată ei trebuie să învețe să fie empatici și
atenți la nevoile celuilalt, caracteristici care trebuie să îi însoțească toată viața.
Promovarea procesului de consiliere necesar: deseori cuplurile cu probleme evită
consilierea și le vine foarte greu să vorbească despre problemele lor. Printr-o promovare atentă și
corectă a beneficiilor consilierii, oamenii vor învăța să renunțe la temerile lor și să accepte mult
mai repede și mai ușor ajutorul de care au nevoie.

Modalități de îmbogățire a relației maritale

- Rezervați-vă timp pentru a comunica deschis, autentic, asupra unor subiecte care vă
interesează. Într-o relație comunicarea este ca oxigenul pentru organismele vii.
- Recunoașteți și dezvoltați personalitatea fiecăruia dintre voi și relația voastră: căldura,
iubirea, grija și caracterul ei constant, regulat.
- Păstrați un ecran de protecție față de sentimentele nerezolvate de mânie, jignire sau
supărare care apar și se dezvoltă între voi, discutând deschis dezacordurile.
- Negociați corect diferendele. Rezolvați conflictele și revizuiți regulat legământul
vostru fundamental, păstrându-l coerent într-o manieră onestă.
- Oferiți-vă ocazii reciproce de a descoperi și dezvolta propriile disponibilități, forțe și
posibilități lăuntrice.
- Permiteți copilului din voi să se bucure de joc și veselie în mod regulat și faceți lucrul
acesta împreună. Învățați să vă bucurați unul de altul, să vă tachinați, să vă oferiți mini-
vacanțe regulat, să petreceți cât mai mult timp împreună.
- Bucurați-vă de viața lăuntrică, spirituală și intelectuală, citind, comunicând și făcând
schimb de idei, aprecieri și referințe. Aceasta va apropia relația și vă veți aprecia.
- Dezvoltați și susțineți un grup suport, atât individual cât și ca familie.
- Creșteți propria maturizare și autonomie; oferiți-vă un spațiu personal și comun sănătos
- Găsiți cauze comune în cadrul comunității, în care să vă implicați și să vă valorizați
Relația maritală este cea mai intimă dintre toate relațiile interumane. Atunci când este
armonioasă și se dezvoltă, oferă cele mai profunde satisfacții. Când devine problematică, de rutină,
rigidă sau statică, va constitui o sursă de mare frustrare și nemulțumire. Cu siguranță Dumnezeu

68
dorește ca relația maritală pe care a instituit-o să fie de bună calitate, un model de relație minunată
conform modelului divin Hristos-Biserică, cf. Efes. 5: 23-30. Consilierul sau psihoterapeutul
creștin care înțelege învățătura biblică, va ști să-și însușească tehnicile de consiliere și psihoterapie,
pentru a fi astfel calificat să acorde ajutor celor ce au nevoie de el.

69
 CONSILIEREA FAMILIEI
Introducere

Majoritatea unităților de învățământ din lumea laică pregătesc consilieri și psihoterapeuți

cu o puternică orientare spre individ, ca și entitate individuală, și nu spre familie, ca tot unitar și
indivizibil. Ei sunt pregătiți să vadă consiliații doar ca pe persoane individuale și să ignore familia
și influiența sa pozitivă ori negativă în viața individului, un fapt nu lipsit de importanță. La o
analiză, fie ea chiar și superficială, asupra familiei contemporane vom constata că într-o proporție
nedorit de mare familia de astăzi se caracterizează prin conflicte, abuz fizic, psihic și verbal, incers,
infidelitate, crize de tot felul, egoism și egocentrism, insensibilitate și instabilitate, factori care își
pun profund amprenta asupra individului din componența ei și a modului acestuia de a se relaționa
la mediul înconjurător.
Potrivit cercetărilor efectuate de Dolores Curran16 caracteristicile unei familii (în ceea ce
privește inter-relaționarea dintre membrii acesteia) sunt următoarele:
- Comunică și ascultă
- Afirmă și se susțin reciproc
- Dezvoltă un sănătos simțământ de încredere reciprocă
- Au o atitudine jucăușă și un simț al umorului bine dezvoltat
- Manifestă responsabilitate reciprocă
- Conștientizează ce este bine și ce este rău
- Dezvoltă simțământul apartenenței familiale, reflectat în obiceiuri, tradiții și ritualuri
- Dezvoltă un echilibru al integrării tuturor membrilor
- Împărtășesc un miez al convingerilor religioase (pornesc de la aceeași bază de date)
- Își respectă reciproc particularitățile și intimitatea, caracterul privat al convivenței
- Valorizează serviciile altruiste
- Pun mare accent pe timpul petrecut împreună
- Dau importanță meselor comune și conversațiilor cotidiene
- Solicită și acordă ajutor când sunt confruntați cu probleme
Din nefericire, în societatea actuală multor familii (chiar și creștine !!) le lipsesc aceste
caracteristici și, de regulă, astfel de familii au nevoie de terapie și consiliere calificată, care are
sarcina de a îmbunătăți funcționarea familiei, de a o învăța cum să facă față stresului și cum să
dezvolte relații edificante sănătoase.

16
Sorin Săndulache, Consiliere și psihoterapie pastorală, Oradea, Casa Cărții, 2009, pp. 651-652

70
Sfânta Scriptură și problemele familiale

Conflictele între membrii aceleiași familii abundă în Biblie. Încă din prima familie creată
de Dumnezeu, a lui Adam și Eva, Cain l-a ucis pe fratele său Abel în urma unei stări conflictuale.
În familia lui Avraam, Sara era în conflict cu roaba sa Agar. Iacov și Esau - frați gemeni - au fost
în conflict aproape toată viața lor. Rebeca, în calitate de mamă, a făcut diferențe inacceptabile între
proprii ei fii. Iosif a fost vândut rob de către frații săi, care inițial au dorit să-l omoare. David a
avut o familie marcată profund de conflicte, unele dintre ele extrem de violente. Absalom s-a
răsculat împotriva propriului său tată. Eli, cu toate că era Mare Preot, nu a reușit să-și educe fiii,
același lucru întâmplându-se și lui Samuel.
În pofida acestor conflicte, Biblia nu spune foarte mult despre modul de funcționare a
familiei. În Noul Testament, în șase dintre epistolele sale, Pavel nu spune nimic despre familie.
Tot așa și Iacov, Iuda sau Ioan. În Coloseni întâlnim 4 versete despre familie dintr-un total de 95
de versete și în propoziții extrem de succinte. Un fragment paralel găsim în Efeseni (16 versete din
155), ceva mai lung dar destul de rezumativ.
Cu toate că aceste referințe sunt scurte, putem trage câteva concluzii:
- Tatăl este capul familiei, ale cărui responsabilități includ protecția și iubirea pentru copii,
și dragostea față de soție similară dragostei lui Hristos față de Biserica Sa, cf. Efes. 5:25.
- În familie trebuie să existe legământ, supunere și respect reciproc între soț și soție, cf. 1Cor.
7:5.
- Părinții sunt responsabili și datori să își educe copiii, astfel încât aceștia să devină
ascultători și să crească oameni de încredere, cf. Prov. 22:6, Prov. 29:15 sau Efes. 6:4.
Anumiți cercetători ai Sfintelor Scripturi susțin că Biblia vorbește atât de puțin despre
familie deoarece în timpurile apostolice biserica locală de confunda cu familia, cf. Col. 4:15 sau
Flm. 1:2, iar învățătura care era valabilă pentru Biserică era valabilă și pentru familie, deoarece
familia nou testamentară era privită ca o biserică în miniatură! De aceea întreg conținutul Sfintelor
Scripturi care se aplică Bisericii se aplică și familiei, în relațiile interpersonale, în ceea ce privește
dragostea, iertarea, soluționarea conflictelor, negarea de sine, spiritul de sacrificiu, integritatea
personală, grija reciprocă, maturitatea, creșterea spirituală, etc.

Cauzele problemelor familiale

De obicei o familie apelează la terapie și consiliere spirituală deoarece se găsește într-o

situație de criză căreia nu reușește să-i facă față altfel. Dacă ar fi schematizăm o astfel de criză am
putea folosi o ecuație de tipul A x B x C = X, unde
A = situația sau evenimentul cauzator de stress
B = resursele familiei respective
C = modul în care membrii familiei văd această situație
X = severitatea crizei datorată influiențelor lui A, B și C

71
 Potrivit acestui punct de vedere, terapia familială implică să ajuți membrii acesteia să
reducă stressul, să-i înveți modalități și abilități prin care să facă față cât mai bine situației și să-i
îndrumi să privească situația dintr-o perspectivă diferită. Fiecare familie trebuie să fie abordată
diferit, deoarece fiecare situație stresantă este unică. Fiecare familie are propria sa modalitate de a
învăța cum să facă față situațiilor, deoarece membrii familiei sunt diferiți, potrivit nivelului
emoțional și spiritual de maturitate. De aici și dificultatea de a rezuma problemele familiale în
câteva propoziții. Însă pe ansamblu toate familiile se confruntă cu una sau mai multe probleme din
lista de mai jos:

1. Lipsa abilităților relaționale interpersonale

Încercând să facă față crizelor de tranziție sau accidentale, multe familii sunt confruntate
cu tulburări de adaptare, deoarece le lipsește cunoștința, abilitățile și flexibilitatea de a se schimba.
Dificultățile de adaptare sunt generate de obicei de blocajele relaționale tipice familiei respective,
care anulează flexibilitatea și adaptabilitatea, și care pot fi categorisite în câteva tipuri:
Probleme legate de comunicare: membrii familiei nu știu cum să-și împărtășească
sentimentele sau cum să se exprime clar pe ei înșiși, sentimentele și ideile lor. Unele familii au
subiecte tabù!17 Membrii acestora nu vor discuta niciodată în cadrul familiei despre bani,
sexualitate, aspecte spirituale sau simțăminte. În alte familii nu se râde și nu se glumește niciodată,
fiind impusă o „seriozitate” nefirească și nesănătoasă. Unele familii nu spun aproape niciodată ce
gândesc cu adevărat, nu se ascultă unii pe alții și nu comunică cu regularitate și deschidere. În
unele familii comunicarea este însoțită în permanență de sarcasm și uneori chiar de cinism, metode
ce distrug comunicarea. Alte familii folosesc comunicarea dublă (vorbe cu două înțelesuri) sau
comunicarea inconsecventă (apare o diferență enormă între ce se zice și ce se face). Este dificil,
dacă nu chiar imposibil, pentru o familie să facă față unei crize dacă membrii săi nu au o
comunicare eficientă.
Probleme legate de intimitate: în unele familii există puțină apropiere între membrii săi,
fiindu-le teamă de intimitate. Nu petrec timp împreună și nu manifestă încredere și respect
reciproc, nu-și împărtășesc problemele și tind să înfrunte orice criză în solitudine deoarece nu au
învățat niciodată cum trebuie să colaboreze.
Reguli nescrise, nespuse dar general-acceptate, interdicții și tabù-uri: unele familii nu
au dezvoltat aproape nici o regulă și asta îi face pe copii să trăiască în confuzie. Alte familii au
reguli atât de rigide încât împiedică dezvoltarea membrilor. Familiile religioase, cele obsedate de

17
TABÚ - 1. Ceea ce este considerat sacru și în mod sacramental inhibitoriu în religiile polineziene. ♦ Ceea ce este
sacru și interzis în toate formele de religii primitive și chiar evoluate. ♦ Situație, obiect, timp, loc, persoană, funcție
făcând obiectul unei credințe sau al unor practici religioase. 2. (Fig.) Interdicție, prohibiție nejustificată. ♦ (Fam.)
Persoană de care nimeni nu se poate atinge, care nu poate fi criticată sau atacată, discutată; lucru, problemă despre
care nu se poate discuta sau care nu poate fi criticată. 3. Tip de interdicție de vocabular care duce la înlocuirea unui
cuvânt cu un altul sau cu o perifrază metaforică, ori cu o variantă formală, datorită unor motive mistico-religioase. [<
fr. tabou, cf. polinez. tabu – sacru].

72
ascensiunea socială care au cel puțin un membru proeminent, familiile militarilor sau cele
aparținând minorităților au fost identificate ca având reguli stricte care împiedică flexibilitatea și
exclud sursele înconjurătoare de ajutor, blochează capacitatea de a face față perioadelor de stress
sau crizelor.
Secretele din istoria familiei: acele chestiuni tainice pe care nimeni nu le discută și care
trebuie păstrate sub tăcere. Membrii familiei păstrează aceste secrete unii față de alții, ca de pildă
o relație din trecut, o sarcină nelegitimă, un avort comis cândva, un copil abandonat, o căsătorie
sau un divorț precedent, o adicție, o patimă sau o datorie nemărturisită. Această înșelăciune îi
determină pe unii să stea în permanență în gardă iar pe ceilalți îi determină să fie permanent
suspicioși. Uneori secretele sunt cunoscute dar trecute sub tăcere, pentru a fi salvată onoarea
familiei. Toate acestea blochează capacitatea de a face față onest perioadelor de criză, atunci când
sinceritatea și transparența sunt extrem de importante.
Obiectivele, scopurile academice, sociale, politice, etc.: un pastor creștin, de exemplu,
decide ca toți cei trei fii ai săi să intre în slujirea ordinată sau să devină misionari. Când unul din
ei este contrar acestui țel părintesc, având cu totul alte opțiuni, poate provoca indignarea sau chiar
mânia tatălui, provocând astfel o criză majoră în interiorul familiei. Poate fi nobil și sănătos să ai
anumite ambiții și ținte de atins, dar când acestea sunt susținute cu rigiditate de către unul sau mai
mulți membri ai familiei în detrimentul celorlalți, ori când sunt susținute prin constrângere,
provoacă inevitabil tulburare și declanșează situația de criză.
Valorile, concepțiile: acestea sunt în general acceptate până când sunt înlocuite cu altceva,
până când cineva începe să gândească și să dorească divers: „Fiecare copil trebuie să facă
facultate”, sau „Femeile din familia noastră nu vor face niciodată carieră”, sau „Fiecare membru
din familia noastră trebuie să păstreze aceeași confesiune”, toate acestea sunt exemple de valori
impuse cu strictețe, pe care copiii ajunși la tinerețe nu le mai acceptă! Când familia nu are
bunăvoința sau capacitatea de a se adapta schimbării apare inevitabil conflictul.
Triangulația sau deturnarea prin triangulație18: de pildă o mamă și fiica sa pot forma
o coaliție împotriva tatălui, unul dintre părinți se poate asocia cu un copil pentru a lupta împotriva
celuilalt copil sau, în cazul familiilor incestuoase, soțul și amanta coalizează împotriva soției.
Familiile în care se regăsește fenomenul triangulației nu vor funcționa lin niciodată.
Deturnarea prin fenomenul de tip „țap ispășitor”: criticând un fiu răzvrătit, o fiică cu
probleme sau un școlar mai lent, pe care părinții îl numesc neisprăvit sau incompetent, aceștia
reușesc să-și reverse toată frustrarea asupra nefericitei victime și astfel nu mai au timp să se certe
între ei! În felul acesta foarte multe probleme maritale existente în acel cuplu sunt pur și simplu
ignorate, bătălia fiind purtată împotriva unui inamic comun! Acest tip de deturnare este destul de
frecvent și în familiile creștine: prin stigmatizarea unor păcate sau prin implicarea activă în
conflictele comunității din care fac parte, membrii familiei sunt, pentru o perioadă de timp,
protejați de conflictele interne din propria lor familie.

18
TRIANGULAȚIA - Termen tehnic pentru un comportament specific în cadrul unui triunghi relațional, în care doi
dintre membrii acestuia îl exclud pe al treilea.

73
 2. Lipsa relației de legământ, a încrederii și a dedicării față de familie

Este dificil să edifici o familie care să facă față problemelor când unul dintre membrii săi
nu are nici cea mai mică intenție să se implice în rezolvarea situației. Unii oameni sunt extrem de
preocupați de cariera lor încât își consumă tot timpul, energia și angajamentul în profesia lor, locul
de munca sau afacerea devenind pentru ei ca o a doua familie. Acești oameni nu sunt dispuși să
dedice nici un moment rezolvării adevăratelor probleme familiale.

3. Lipsa rolului clar în cadrul familiei

Fiecare familie desemnează anumite roluri membrilor ei. Unele roluri implică activități
necesare, precum evacuarea gunoiului, curățenia în casă, efectuarea cumpărăturilor, pregătirea
hranei, pregătirea copiilor pentru școală, etc. Alte roluri implică acțiuni psihologice, emoționale:
unii încurajează, alții glumesc pentru a destinde atmosfera, unii au darul de a mângâia și alina
durerea, alții de a sancționa abaterea și chiar de a pedepsi neregularitatea, etc. De obicei aceste
roluri evoluează bine inițial, dar mai apoi apar conflictele, în special atunci când rolurile sunt
impuse rigid sau când se crează confuzie de roluri. Societatea modernă și post-modernă este
principalul producător de confuzie în cazul rolurilor familiale:
- Modelul femeii căsătorite cu același bărbat pentru viața întreagă, care lucrează pentru a
crește doi sau trei copii este un model tot mai rar întâlnit în societatea de astăzi
- Familiile monoparentale sunt tot mai frecvente
- Instabilitatea maritală conduce la divorț, recăsătorire, concubinaj, părinți vitregi, etc.
- Prezența rolurilor reversibile este tot mai acută: copiii care trebuie să susțină părinți
incompetenți sau toxico-dependenți, soții care trebuie să susțină financiar căminul, etc.
- Uneori părinții încearcă să placă sau să câștige aprobarea copiilor, chiar cu riscul apariției
triunghilarității
- Supra-implicarea unui părinte cu un copil, astfel încât rămân blocați împreună în activități
școlare sau altele de acest gen
Având în vedere toate aceste aspecte, nu este surprinzător să constatăm că mulți copii sau
chiar părinți sunt confuzi în privința rolurilor, rămânând blocați de regulă într-o criză care creează
tulburări, tensiune, și nimeni nu știe ce trebuie făcut pentru a ieși dintr-o asemenea situație.

4. Lipsa stabilității mediului înconjurător

Deseori problemele din familie își au cauza în afara acesteia. Deja am menționat crizele,
schimbările sociale și culturale, presiunile profesionale care crează haos în multe familii. Mass-
media, social-media, televiziunea și internetul sunt înlocuitorii cei mai frecvenți ai timpului
petrecut împreună, distrugând comunicarea și părtășia familiei. Apoi, unul sau mai mulți membri

74
ai familiei pot fi afectați de boli terminale, un părinte abandonează familia, violența familială,
dependența de droguri, alcoolismul și multe astfel de cauze influiențează stabilitatea familiei.

Efectele problemelor familiale

Platon remarca încă din antichitate că un nou născut comunică prin plânsete și țipete cu
mama sau cu părinții săi. Ideea este acum larg acceptată, dar puțini își dau seama că și adulții pot
comunica inadecvat, prin comportamente antisociale, atrăgând atenția asupra lor prin așa numitul
„strigăt de ajutor”. De regulă familiile care apelează la consiliere sunt preocupate în legătură cu o
mamă alcoolică, un tată abuziv, un adolescent care fuge de acasă sau un copil răzvrătit și
incontrolabil. Aceste comportamente și atitudini problematice sunt de fapt semne care indică
instabilitatea întregii familii.
Ca și plânsetul sugarului care atrage atenția celor din jur că ceva nu este în regulă, unul din
membrii familiei apelează la un comportament neobișnuit care este semnalul tulburărilor din acea
familie. Problemele familiale pot influiența membrii acesteia în diferite moduri: disperarea,
frustrarea, tristețea, mânia, anxietatea19, violența, abuzul verbal și fizic, etc., toate aceste efecte
sunt cauzate de problemele din interiorul familiei. Uneori unul sau mai mulți membri dintr-o
familie vor căuta soluția la problemele cu care se confruntă în mijloace escapiste, cum ar fi
consumul de alcool sau promiscuitatea.
Imoralitatea sexuală, dificultățile de adaptare, negativismul, delicvența, problemele școlare
și profesionale, depresia, autismul20 sau retragerea psihologică, dificultățile de comunicare,
scăderea randamentului, nehotărârea în carieră și chiar incestul pot fi observate ca rezultat al
tensiunilor familiale. Uneori aceste tensiuni sunt ascunse de privirile celor din afară dar în cadrul
familiei ele sunt evidente, afectând membrii acesteia.
Dincolo de dificultățile de comunicare care au fost menționate deja, membrii unor familii
disfuncționale se pot evita sau ignora unul pe celălalt, pot să abuzeze fizic, verbal sau chiar sexual
unul de altul, se manipulează sau controlează reciproc, se blamează pentru problemele familiale,
se rănesc, se jignesc verbal prin critică, atitudine judicativă, sarcasm sau umilire. Există
neîncredere, complexe de inferioritate, lipsă de cooperare, blocaje sau chiar sabotaje reciproce,
etc. De obicei aceste familii vor încerca cu disperare să salveze aparențele prin mijloace alternative
improprii, prin secretomanie și tabùuri, cu scopul de a păstra sub control o situație care poate
deveni explozivă.
Dezvoltarea spirituală este posibilă cu foarte mare dificultate într-un astfel de mediu. Nu
este ușor să devii un creștin armonios și matur într-un mediu în care viața este marcată de conflicte,
relații, atitudini și comportamente interpersonale distructive.

19
ANXIETÁTE - Stare de neliniște, de teamă nedeterminată (însoțită de tulburări fiziologice).
20
AUTÍSM - Stare patologică caracterizată prin ruperea contactului cu realitatea exterioară și prin trăirea excesivă a
unei vieți interioare, unul din simptomele fundamentale ale schizofreniei.

75
Abordări în terapia și consilierea familială

Abordarea clasică: unul din membrii familiei începe o terapie pe termen lung, cu un
consilier care folosește metode de tratament din psihoterapia individuală. Pe măsură ce această
persoană își optimizează problemele familia din care face parte va fi afectată în mod pozitiv.
Abordarea colaborativă: soțul și soția sau câțiva membri ai familiei sunt văzuți personal,
individual, de către mai mulți consilieri. Consilierii pot discuta periodic, își compară informațiile,
opiniile și aceasta poate constitui un beneficiu reciproc.
Abordarea concurențială: diferiți membri ai familiei sunt văzuți separat, dar de același
consilier. Aceasta îi oferă consilierului perspectiva fiecăruia, însă poate fi afectată de favoritism,
provocând capacitatea consilierului de a rămâne neutru, nepartinic.
Abordarea „conjoint”: familia este văzută împreună, pornind de la premisa că familia
operează ca un sistem social. Procesul de consiliere implică fiecare membru al sistemului care
acționează diferit, astfel încât să fie optimizată înțelegerea, o comunicare mai bună și un
comportament mai puțin dăunător.
Abordarea behavioristă sau comportamentalistă: problemele sunt definite în termeni
comportamentali. În acest fel de terapie componentele dăunătoare sunt dezvățate și sunt învățate
alte tipuri de comportament sau abilități.
Abordarea de criză: familia este văzută împreună și:
- Li se oferă ajutor imediat, consilierul fiind disponibil oricând este nevoie
- Problema este definită ca fiind colectivă și nu individuală, chiar dacă doar unul din membrii
familiei manifestă simptome majore
- Se concentrează asupra prezentului și nu asupra trecutului
- Reduce tensiunea familiei prin mijloace psihologice și farmacologice
- Ajută familia să soluționeze diferitele situații stresante
- Identifică sursele și cere consultul pentru familie

Abordarea tip „soluționarea conflictului”: se lucrează împreună cu întreaga familie.

Terapeutul îi instruiește privind modalitățile de soluționare a problemelor și conflictelor, ajutându-
i să-și soluționeze aceste abilități. Uneori se face tentativa de a schimba întreaga structură a
familiei, prin desemnarea de noi sarcini, roluri, schimbarea regulilor și a modalităților de
comunicare.
Abordarea de tip contractual: membrii familiei sunt ajutați să ajungă la un acord, un
consens asupra performanțelor sau comportamentelor care conduc la privilegii speciale, un fel de
răsplată pentru ceea ce s-a realizat sau pedeapsă dacă s-a încălcat regula.
Abordarea combinată: este o combinație de două sau mai multe orientări, fiecare
procedură fiind adaptată la problematica potrivită.

76
Familia văzută ca sistem suport

Deși multe familii sunt răspândite geografic sau sunt separate prin tensiuni și dezacorduri,
familia extinsă, care cuprinde bunici și verișori, mătuși și unchi, poate oferi ajutor într-o varietate
de moduri:
- Colectează și împărtășește informații despre lumea înconjurătoare
- Oferă valori și călăuzire în dezvoltarea convingerilor religioase și a standardelor etice
- Furnizează un loc în care persoanele pot obține un feedback despre comportamentul lor
- Învață aptitudini privind relațiile interumane și soluționarea conflictelor
- Oferă călăuzire în soluționarea problemelor
- Furnizează informații despre sursele de ajutor
- Mediază disputele
- Oferă ajutor practic
- Este un loc special pentru odihnă, recuperare și recreație
- Oferă identitate și acceptare
- Reglează comportamentele anormale
- Echilibrează emoții precum anxietatea, depresia, vinovăția, îndoiala și neajutorarea
- Oferă suport în perioadele de criză, adaptare la pierderi și separare
Ca și în cazul persoanelor individuale, schimbările în familie intervin în cicluri. De exemplu
preșcolarii au o experiență familială diferită de studenți. Un tânăr căsătorit trăiește experiențe
familiale diferite de cele ale unui tată cu 3-4 copii. Copiii cresc, devin puberți, apoi adolescenți,
apoi tineri și toate aceste experiențe sunt diverse. O altă categorie de experiențe luate în calcul aici
sunt cele dramatice: divorț, recăsătorire, o boală gravă, un deces, toate astea provoacă membrii
familiei la unitate, susținere și ajutor reciproc, călăuzire și încurajare.
Chiar dacă familia este disfuncțională, când lupta și conflictele sunt comune, membrii familiei
se sprijină reciproc în criză. Frecvent membrii familiei sunt ajutați și de vecini, prieteni, colegi sau
frați de credință, iar consilierul poate cere sprijinul acestei rețele, acestui sistem de suport. Sistemul
în sine oferă asistență și călăuzire, acceptare, instruire în relațiile sociale, abilitatea de a face față
problemelor, încurajare în criză, ajutor pentru a obține autocontrol și rațiunea de a spera.
Cei care au dezvoltat un sistem de suport bun, eficient, sunt mai puțin expuși la suferințe fizice
și mentale, capabili să facă față stresului. Deși cei mai mulți oameni își gândesc familia ca sistem
major de suport, uneori întreaga familie are nevoie de susținere. Acest suport poate veni de la
anumite persoane, alte familii, comunitatea socială și mai ales comunitatea spirituală, biserica.
Fiind împreună, familiile din biserică pot să ajute alte familii sau persoane să facă față crizelor sau
vicisitudinilor reale ale vieții.

77
Familia văzută ca sistem terapeutic

Există momente când familia este o parte majoră a problemelor consiliatului, ca persoană.
Chiar dacă membrii familiei vor să fie de folos, ei interferează cu procesul de consiliere și crează
mai mult stress decât alinare. Din cauza acestor probleme mulți consilieri preferă să lucreze cu
întreaga familie și nu doar cu membrul problemă. O abordare sănătoasă presupune că familia este
cadrul modelării comportamentului uman, oferă valori și convingeri, îi învață pe oameni cum să
facă față crizelor. Dacă un membru are probleme, acesta arată că familia lui este problematică.
Persoana care vine pentru consiliere este doar un purtător de simptom al problemei reale care există
și care este ignorată de întreaga familie.
Tratând o singură persoană nu suntem de mare folos, deoarece va continua să trăiască într-
o familie nesănătoasă, care-i va menține simptomatologia21. Atunci când consiliatul începe să își
schimbe comportamentul, să și-l îmbunătățească, ceilalți membri ai familiei reacționează ciudat,
sunt confuzi și întreaga familie intră într-un adevărat haos. În acest fel situația familială îi provoacă
acestuia mai multe probleme în loc să-l ajute. Înțelegerea că rolul familiei este crucial în modelarea
comportamentului uman are drept consecință faptul că toate relațiile umane pot și trebuie să fie
îmbunătățite, astfel încât să funcționeze optim, să existe susținere și nu atitudini dăunătoare care
perpetuează modele de comportament ineficient. Consilierul trebuie să ajute întreaga familie să
schimbe comportamentele vechi cu altele mai bune, capabile să facă față crizelor și situațiilor
problematice.
Indicat este ca membrii familiei să vină împreună la consiliere. Terapeutul va observa cum
interacționează familia, atrage atenția asupra modelelor caracteristice, mediază disputele, îi învață
modalități eficiente de a comunica și relaționa. Membrii familiei învață să asculte, să-și exprime
gândurile și sentimentele, să fie flexibili, să se înțeleagă unul pe altul, să facă față eficient
conflictelor, să-și dezvolte simțământul și conștiența susținerii reciproce. Ocazional, o familie va
descoperi că un gest simplu poate să reducă tensiunea și să stimuleze simțământul de apartenență.
Terapia familială, ca și alte tipuri de terapie, este cu atât mai eficientă cu cât este mai bine
structurată și are o direcție clară. Iată cele șapte etape, acceptate oarecum clasic în terapia familială:
Stadiul 1 - Răspunsul la situația de urgență: adesea familiile solicită consiliere ca
răspuns la o criză sau o urgență. Prima sarcină a consilierului este să ofere bunăvoință și să
manifeste disponibilitatea de a ajuta. Uneori pot fi oferite câteva sugestii care să capaciteze familia
să reziste până la o primă întâlnire, eveniment care trebuie să aibă loc cât mai repede posibil, chiar
imediat dacă este cu putință. Dar, cu toate că momentul de criză este de regulă profund și tragic,
încearcă să nu-ți asumi rolurile celor implicați și nu-i face să devină dependenți de tine. Sarcina
consilierului este de a oferi o direcție, nu de a-și asuma controlul asupra familiei respective.
Stadiul 2 - Concretizarea unui obiectiv: adesea familia ajunge la concluzia că un membru
al familiei este sursa problemelor. Toată lumea te va încuraja să te concentrezi asupra acelei
persoane și vor fi surprinși să constate că intreaga familie trebuie implicată în consiliere. Poți

21
SIMPTOMATOLOGÍE - Totalitatea simptomelor unei boli. ♦ Parte a medicinii care studiază simptomele bolilor.

78
începe cu persoana problemă, dar imediat trebuie să-i atragi și pe toți ceilalți în acest proces. Fii
atent: posibil ca tocmai membrul care lipsește sau se sustrage procesului de consiliere să fie veriga
vulnerabilă a familiei. Problemele familiei nu țin de faptul că sunt adunați laolaltă, bazați pe motive
biologice, de proximitate sau eroare, ci de faptul că între membrii familiei se stabilesc raporturi de
putere. Oricine are puterea de a afirma sau nega ceva, de a produce sau bloca schimbarea, trebuie
inclus obligatoriu în procesul de terapie.
Stadiul 3 - Definirea crizei: pe măsură ce asculți membrii familiei descriind problema,
caută răspuns la câteva întrebări:
- Ce a produs această criză?
- De ce s-a întâmplat acum?
- Când a fost ultima perioadă de pace și liniște în familie?
- Când a început această criză?
- S-a mai petrecut această criză și mai înainte?
Pot trece câteva sesiuni până dobândim o imagine de ansamblu asupra situației, de aceea
vom aduna informații până când vom obține o imagine clară a problemelor familiei și a modurilor
de a interacționa. Nu este nimic greșit în a admite repetat: „Nu înțeleg. Spune-mi mai mult”, pentru
a-i determina pe oameni să se deschidă, să vorbească. Putem chema diferiți membri ai familiei
separat, pentru a cunoaște perspectiva fiecăruia asupra problemei. Chiar și părerea copiilor este
importantă, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra dinamicii familiale.
Stadiul 4 - Calmarea spiritelor: pentru optimizarea situației este necesar să oferi
asigurare, să instaurezi o atmosferă calmă de lucru, să inspiri speranță și încredere. În acest stadiu
poți împărtăși câteva din concluziile tale și să punctezi problemele, ce modalități de intervenție
întrevezi și care vor fi rezultatele.
Stadiul 5 - Sugerează schimbarea: acest pas implică să faci sugestii și să călăuzești în
mod amabil oamenii să adopte schimbările consiliate. Poți ajuta familia și membrii ei să negocieze
unele înțelegeri, comportamente pe care fiecare membru al familiei le agreează și este de acord să
le aducă la îndeplinire înainte sau după sesiune. Poți aborda problemele de comunicare. Este
posibil să revezi regulile, rolurile, așteptările nerealiste, limitele și cele mai bune modalități de a
interreacționa. Părinții trebuie să învețe să fie mai fermi. Membrul problemă are nevoie de
călăuzire în schimbarea comportamentului. Familia trebuie să se adapteze la această schimbare:
trebuie să învețe să relaționeze unul cu altul, consecvent cu principiile biblice. Toate acestea
consumă timp, necesită înțelegere și mult exercițiu practic între sesiuni.
Stadiul 6 - Soluționează rezistența la schimbare: după ce facem sugestii vom descoperi
cine cooperează și cine este rezistent la schimbare. Adesea persoana cea mai opozantă nu este
aceeași cu cea identificată drept membru-problemă. Unii membri ai familiei devin critici, se retrag
din consiliere și de cele mai multe ori fac tentativa, chiar inconștient, de a-i manipula pe ceilalți în
așa fel încât schimbarea să nu se producă. În această perioadă va trebui să descoperi metodele de
triangulare și deturnare ascunse, și care acum devin evidente, pentru că blochează procesul de
consiliere. Negociați rigiditățile și inflexibilitățile, lucru anevoios și resințit deseori ca fiind
amenințător pentru familie. Această etapă este dificilă și cere abilități deosebite pentru a determina

79
oamenii să lucreze și să rămână motivați pentru schimbare, chiar dacă se simt amenințați, vinovați,
mânioși și nerăbdători.
Stadiul 7 - Finalizarea, încheierea procesului de consiliere: criza care a adus familia la
consiliere pare să dispară în scurt timp. Sarcina terapeutului este să ajute familia să facă față
situației imediate, să învețe cum trebuie să depășească blocajele și situațiile problemă. Vor trebui
echipați să relaționeze mai optim, să învețe cum să facă față situațiilor de criză din viitor. Când
simți că nu se mai înregistrează nici un progres și că nu mai este necesară consilierea, trebuie pus
punct. În acest moment lasă deschisă posibilitatea ca membrii familiei să poată apela oricând la
serviciile tale.

Prevenirea problemelor familiale

Seminarii, conferințe, grupe de studiu pe probleme de familie, lucrări de profil, dezbateri

la școala duminicală sau la studiu cu tinerii, predici, consilierea premaritală a tinerilor, procesul de
consiliere în sine, discuții cu părinții, toate acestea pot ajuta familiile să depășească problemele și
pot ajuta pe oameni să înțeleagă problemele cu care se confruntă. Stimularea studiului, a rugăciunii
împreună, a momentelor devoționale sunt deosebit de utile. De asemenea grupurile de suport în
care se întâlnesc câteva familii și dezbat problemele într-o manieră prietenoasă sunt extrem de utile
pentru suport și pentru depășirea dificultăților. Din nefericire mulți oameni evită aceste tipuri de
programe, cum sunt conferințele sau discuțiile pe tema familiei, din motive, de regulă, greșite !!

Concluzii legate de problemele familiale

Unele familii au probleme sau experiențe unice, cum ar fi un membru bolnav psihic sau
aflat într-o boală terminală, copii fugiți de acasă sau alte nevoi speciale. Orice problemă specială
necesită o abordare specială! Nici un consilier nu poate fi specializat în toate problemele. Dar
fiecare putem asculta cu atenție, putem învăța chiar de la familii cum să lucrăm cu ele, cum să le
ajutăm, cum să aplicăm principiile generale ale consilierii la cazuri specifice.
Obiectivul terapeutului este să fie disponibil, să se așeze cu bunăvoință la dispoziția lui
Dumnezeu, să se ofere semenilor și să fie deosebit de sensibil la călăuzirea Duhului Sfânt în dorința
de a ajuta familiile cu probleme.

80
 CONSILIEREA PARENTALĂ
Introducere

Consilierul creștin este solicitat adesea în tulburări de comportament, psihice sau de

educație ale copiilor. I se cere să se ocupe de copil, dar de cele mai multe ori problema este la
părinți, care trebuie călăuziți în modul de educare și relaționare cu copilul. De aceea este necesară
sprijinirea părinților cu informații, sfaturi, clarificări, susținere și alte mijloace care vor ajuta
copilul în mod indirect. În relațiile dintre părinți și copii în problemele de educație și dezvoltare
ale copilului este recunoscut faptul că părinții pot influiența mult mai profund decât consilierul și
că acesta trebuie să acționeze indirect, realizând prin părinți și cu părinții relația terapeutică.

Biblia și creșterea copiilor

Din totdeauna copiii au fost considerați o binecuvântare a Domnului, cf. Ps. 127:3-5, Ier.
22:30 sau Gen. 30:22-23 și încă de la bun început protopărinții Adam și Eva au primit însărcinarea
de a crește și a se înmulți. Chiar dacă astăzi pământul este suprapopulat (!) și asistăm în unele zone
la o explozie demografică iar în altele la o îmbătrânire a populației, per ansamblu copiii rămân un
element extrem de important. Însuși Domnul Isus Hristos le-a acordat o atenție specială, apreciind
simplitatea și încrederea lor, cf. Luca 18:15-17. Învățăturile biblice referitoare la creșterea copiilor
și sfaturile date părinților în acest sens pot fi divizate în două categorii: comentarii privind copiii
și comentarii privind sarcina părinților.

1. Copiii

În Biblie copiii sunt priviți ca daruri ale lui Dumnezeu. Ei pot să producă atât bucurie cât
și supărare. Copiii, adolescenții și tinerii trebuie iubiți, onorați și respectați ca persoane; ei sunt
importanți pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu trebuie răniți, cf. Ps. 103:13, 127:3, Matei 18:1-
10, Tit 2:4. Copiii au responsabilitatea de a-i onora și respecta pe părinți, a-i asculta și a-i îngriji
atunci când aceștia nu mai sunt autosuficienți, cf. Exod 20:12, Marcu 7:10-13, Prov,. 1:8, 4:1, 13:1,
23:22, Efes. 6:1-3, etc. „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti
pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – „ca să fii fericit
şi să trăieşti multă vreme pe pământ.”
Apostolul Pavel corectează neascultarea copiilor, însă nu le cere ca aceștia să asculte în
mod necondiționat, cf. Rom. 1:30 sau 2Tim. 3:1-5. Dacă părinții greșesc sau interferează cu voința
expresă a lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu și conștiința lor are prioritate față de atitudinea
omenească, cf. Fapte 5:29.

81
 2. Părinții

Părinții au marea responsabilitate de a modela și maturiza copii în comportamentul creștin,

a le arăta dragoste, a îngriji de trebuințele lor, a-i învăța și disciplina în mod corect, cf. Tit 2:4,
Deut. 6:1-9, Prov. 22:6, 2Cor. 12:14, Col. 3:21. Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii
voştri, ci creşteţi-I în mustrarea şi învăţătura Domnului - Efes. 6:4. De obicei întărâtarea sau
exasperarea copiilor este provocată de abuzul fizic sau psihologic, umilire, neacordarea respectului
cuvenit, neglijență, incapacitate de înțelegere, așteptări nerealiste; când le reținem dragostea
noastră dacă nu se ridică la înălțimea așteptărilor, când îi forțăm să accepte propriile noastre idei
și scopuri, când refuzăm să admitem propriile noastre greșeli.
Prin contrast, putem să-i ajutăm, să fim constructivi în atitudinea față de ei prin exemplu
personal, învățare și încurajare. Copiii, ca și părinții, au personalități diferite și nu există reguli
absolute de creștere a copiilor, ci doar principii generale, deoarece fiecare caz în parte este diferit.
În Vechiul Testament avem principii care pot să rezume învățătura biblică privind creșterea
copiilor, cu relevanță până în zilele noastre, cf. Deut. 6:1-7.

3. O atitudine parentală creștină implică următoarele:

Ascultare: un părinte bun dorește să cunoască poruncile lui Dumnezeu ca expresie a

voinței Sale, să le înțeleagă și să le imprime în inima sa, ca parte a ființei umane. Această învățătură
poate fi însușită prin studiu regulat al Cuvântului lui Dumnezeu sub iluminarea Duhului Sfânt.
Supunere: cunoștința nu este suficientă! În calitate de părinți trebuie să împlinim, să trăim
cerințele divine. Atunci când părinții au tendința de a nu asculta de Dumnezeu, copiii sunt și ei
înclinați să nu asculte de părinți.
Dragoste: noi îl iubim pe Dumnezeu și ne consacrăm Lui din toată inima, cu tot sufletul și
cu toată tăria noastră, ca și adulți. În pofida importanței pe care o au, copiii nu sunt proeminenți în
Biblie. Despre Domnul Isus citim că s-a născut și a crescut fizic și psihic, fiind plăcut lui
Dumnezeu și oamenilor, și cam atât despre copilăria Sa, cf. Luca 2:51-52. E adevărat că primii ani
sunt deosebit de importanți, dar copiii sunt meniți să crească, să se maturizeze și apoi să părăsească
căminul părintesc, formând o nouă unitate indivizibilă: propria lor familie. Dacă ne sunt dăruiți
copii, atunci creșterea lor face parte din scopul vieții noastre dar nu este singurul scop!
Instruire: există patru modalități principale prin care copiii pot fi educați:
a. Cu bunătate sau diligență: deși creșterea copilului nu este singura sarcină pe care o are
un părinte, totuși este o responsabilitate importantă și nu poate fi tratată cu superficialitate.
În mod repetat Scriptura ne arată că învățătura nu este un efort de o singură sesiune! Este
o preocupare pe care părinții trebuie să o administreze repetat și permanent de-a lungul
timpului.
b. Cu naturalețe: atunci când suntem acasă sau în călătorie, când lucrăm sau ne odihnim,
când suntem la masă sau alte activități, zilnic și în orice împrejurare copiii trebuie să

82
 primească învățătură de la părinții lor, fără ca aceasta să se transforme în cicăleală
obositoare sau discursuri moralizatoare interminabile.
c. Personalizat: fiecare copil are un caracter diferit și răspunde diferit la educație. Unii copii
au nevoie de mai mult timp, de răbdare și de repetare, alții sunt mai precoci și nu necesită
repetarea anumitor lecții de viață. Unii sunt mai reticenți la educație, alții sunt mai docili.
Educația se aplică diferit de la caz la caz, după caracterul copilului.
d. Prin puterea exemplului: ceea ce afirmă cineva are slabă influiență dacă nu este întărit
de fapte. Atunci când părinții ascultă, împlinesc și iubesc ei oferă un model pentru copii,
care întărește ceea ce se spune. Copilul va reacționa mult mai repede la puterea exemplului
părintelui decât la un simplu discurs moralizator. Copiii sunt còpiile părinților!

Cauzele problemelor de creștere a copilului

Există teorii complexe ale dezvoltării copilului și psihopatologiei22 acestuia, care încearcă
să surprindă procesul complex al maturizării și cauzele problemelor dezvoltării, a tulburărilor care
apar în cazul dezvoltării copiilor. Specialiștii au analizat rădăcinile diverselor tulburări, cum ar fi:
retardarea23, depresia, tulburări de învățare, patologia vorbirii, tulburările de comportament,
violența, autismul24, schizofrenia25, capacitatea copiilor de a se adapta la mutările frecvente ale
părinților, la divorț, spitalizare, adopție și alte surse de stress timpuriu. Toate acestea arată cât de
complexă este problema creșterii și dezvoltării copilului normal și patologic26. În pofida unor
diferențe de abordare, câteva teme par să fie universale în legătură cu cauzele tulburării copilului:
Neglijarea sau abuzul spiritual: aproape toate tratatele de psihologie neglijează
fundamentele spirituale ale dezvoltării copilului, dar acest aspect este subliniat și considerat
important de către autorii Sfintelor Scripturi, cf. Deut. 6:1-9, Prov. 22:6 sau Psalmul 78:1-8:
„Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele! Luaţi aminte la cuvintele gurii mele! Îmi deschid gura
şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au
povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va
veni laudele Domnului, puterea Lui şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a
dat o Lege în Israel şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de
cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească
despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările
lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui. Să nu fie, ca părinţii lor, un neam neascultător şi

22
PSIHOPATOLOGÍE - Disciplină care se ocupă cu tulburările activității psihice; patologia psihicului.
23
RETARDÁT - Care a rămas în urmă. Persoană care nu s-a dezvoltat normal din punct de vedere intelectual; înapoiat
mintal.
24
AUTÍSM - Stare patologică caracterizată prin ruperea contactului cu realitatea exterioară și prin trăirea excesivă a
unei vieți interioare, unul din simptomele fundamentale ale schizofreniei.
25
SCHIZOFRENÍE - Boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice
și prin pierderea contactului cu realitatea.
26
PATOLÓGIC - Care aparține patologiei, privitor la patologie; care indică o boală fizică sau psihică, care este
provocat de o boală; p. ext. bolnăvicios, morbid. ◊ Anatomie patologică = parte a anatomiei care studiază
transformările anatomice intervenite în structura țesuturilor și a organelor sub influența unor boli.

83
răzvrătit, un neam care n-avea o inimă tare şi al cărui duh nu era credincios lui Dumnezeu!”.
Copiii trebuie să primească instrucțiune spirituală, să-și pună încrederea în Dumnezeu încă de mici,
să nu fie răzvrătiți, încăpățânați sau neascultători, etc. Comparând copiii care au primit o educație
spirituală creștină cu cei care nu au beneficiat de ea se constată că instruirea spirituală este benefică
creșterii copilului, în timp ce absența este este foarte nocivă. La fel de dăunătoare este însă și
îndoctrinarea rigidă care nu face altceva decât să zdrobească dezvoltarea și maturizarea spirituală.
Instabilitatea în cămin: atunci când părinții nu reușesc să facă față stressului sau se
despart, copiii devin anxioși27 și mânioși, datorită faptului că stabilitatea din cămin este
amenințată, au complexe de vinovăție și cred că au contribuit la deznodământul acesta, se simt
vinovați și abandonați, uitați și manipulați dintr-o parte în alta, neștiind ce să facă. Deseori teama
de a fi abandonați fizic și psihologic îi terorizează și îngrozește. Pentru a scăpa de această presiune
își exprimă mânia și fug de acasă, căutând refugiu și siguranță în altă parte. Instabilitatea în cămin
va conduce în mod inevitabil la tulburări de comportament din partea copilului: abandonează
școala, devine conflictual în relațiile cu ceilalți copii și chiar cu maturii, produce acte de delicvență
juvenilă sau, la un nivel mai ridicat, găsim copii piromani sau chiar marcați de tulburări de
personalitate și psihopatologice severe. Deși mici, copiii se remarcă prin faptul că reușesc să
supraviețuiască stressului familial, într-un fel sau altul, dar este cunoscut faptul că o familie
instabilă va produce întotdeauna copii instabili, uneori fără posibilitatea de a mai fi recuperați.
Abuzul psihologic: alăturat abuzului fizic asupra copilului trebuie să luăm în considerare
și abuzul psihologic, care a atras atenția consilierilor abia în ultimele decade. Atunci când copiii
sunt respinși și criticați în mod excesiv, pedepsiți în mod nerealist sau chiar gratuit, atunci când
disciplinarea este inconsecventă, când sunt umiliți periodic și iubiți doar spasmodic sau niciodată,
atunci când sunt amenințați periodic cu abandonarea, copiii vor prezenta comportamente și
tulburări explozive surprinzătoare. Experții în dezvoltarea copilului au început tot mai des să atragă
atenția asupra efectelor dăunătoare ale supra-protecției, permisivității, stricteții și meticulozității28
excesive a părinților, care tind să crească nesiguranța și anxietatea în copil. Nu întotdeauna
tratamentul rău este deliberat-rău; mulți părinți sunt ei înșiși confuzi, copleșiți și uneori chiar
depășiți de comportamentul copilului, insensibili la trebuințele acestuia și incapabili să răspundă
adecvat, neștiind ce atitudine să adopte. Mulți părinți au o toleranță scăzută la ceea ce reprezintă
un comportament normal hiperactiv29! Acești copii (și părinții lor!) au nevoie de consiliere și
încurajare, astfel încât abuzul psihologic și consecințele acestuia să fie prevenite sau reduse la
minim.
Trebuințe neîmplinite: consilierii nu cad totdeauna de acord asupra a ceea ce ar trebui
inclus în trebuințele fundamentale ale copilului. În orice caz, nevoia de siguranță, acceptare,
încurajare și disciplinare sunt incluse în cele mai multe liste. Copiii cu probleme dificile,
psihopatologice de comportament sau cu tare organice30 au întotdeauna trebuințe speciale, dintre

27
ANXIÓS, anxioși, - Neliniștit, îngrijorat, încordat.
28
METICULOZITÁTE - Însușirea de a fi meticulos; minuțiozitate, scrupulozitate; pedanterie.
29
HIPERACTIVITÁTE - Creștere, exagerare a nivelului unei activități.
30
TÁRĂ - Defect fizic sau moral; meteahnă, deficiență, viciu.

84
care cea mai importantă este nevoia de dragoste! Când copiii sunt deprivați afectiv, maturizarea
este blocată și apar probleme grave de dezvoltare.
Influiențe biologice: este recunoscut faptul că suferințele îndelungate, spitalizarea,
intervențiile chirurgicale și altele de acest gen au efecte tulburătoare, care produc confuzie în
conștiința copilului. Intensitatea efectelor este stabilită de natura lor, organul, sistemul sau aparatul
afectat, tratamentul necesar, reacția părinților și a celor dragi din jur, ca și capacitatea copilului de
a face față. Stresul unor afecțiuni organice grave conduce la anxietate intensă, negativism,
retragere, resentimente, teamă și alte reacții psihologice. Este dificil chiar și pentru un adult să facă
față unei suferințe psihologice, cu atât mai mult pentru un copil. Principalele deficiențe psihologice
întâlnite sunt retardul mental și tulburarea prin deficit de atenție:
a. Retardul mental: reprezintă o funcționare intelectuală sub medie împreună cu un deficit
de comportament adaptiv, manifestat în perioada dezvoltării. Cei mai mulți dintre copii
prezintă un intelect la limită sau un retard mediu, fără semne evidente, fiind capabili - cu
oarecare dificultate însă - să parcurgă programul școlar sau să înveșe o profesie simplă.
Însă alții prezintă deficiențe grave: retardul mental are cauze multiple, care interferează cu
dezvoltarea creierului. Unele sunt cromozomiale31, așa cum este sindromul Down32,
tulburări ereditare ale părinților, afecțiuni prenatale sau perinatale33, complicații la naștere,
boli infecțioase sau alte boli specifice copilăriei pot interfera cu o dezvoltare psihică
normală. Toate acestea pot da tulburări ireversibile. În aceste condiții, copiii, părinții și
membrii familiei au nevoie de sprijin pentru a face față problemelor dificile. Susținerea,
încurajarea și informarea cu acuratețe îi vor ajuta pe părinți să facă față sentimentelor de
vinovăție și descurajare.

b. Tulburarea prin deficit de atenție: se estimează că jumatate dintre copiii internați într-o
clinică de neuropsihiatrie suferă de ADD (Attention Deficit Disorder). Simptomele persistă
adesea de-a lungul întregii vieți, dar au maximum de intensitate în perioada preșcolară și
școlară. Incapacitatea de a se concentra, de a da atenție, instabilitatea, nerăbdarea,
hiperactivitatea, dezorganizarea, dispoziția fluctuantă, complexul de inferioritate,
neîncrederea în sine, dificultatea de a stabili relații, tulburările de somn și anxietatea sunt
principalele simptome ale acestei afecțiuni. Învățătorii și părinții devin frustrați și nu
reușesc să facă față solicitărilor acestui tip de copil. Cercetările arată că această afecțiune
are cauze biologice și un fundament ereditar. Se pare că este vorba de o deficiență chimică
deoarece se obține o reducere a hiperactivității dacă sunt înlocuiți precursorii dopaminei34.

31
CROMOZÓM - Unitate genetică, structurală, constantă, a nucleului, cu organizare și funcții proprii, cu însușire de
autoreproducere și care deține informația ereditară specifică.
32
DOWN, Sindromul - maladie ereditară cauzată de o aberație cromozomială; idioțenie mongoloidă; embrioidie.
33
PERINATÁL - referitor la circumstanțele legate de naștere.
34
DOPAMINĂ - hormon natural produs în creierul uman care reglează starea de spirit și diferitele emoții, capacitatea
de a face față la stress și anxietatea, și este responsabil de reglementarea programului de somn. Nivelul scăzut de
dopamină poate cauza rigiditate, pierderea echilibrului, dificultăți în mersul pe jos sau a ține un discurs. Nivelul ridicat
de dopamină poate cauza diferite dependențe, fobii sau chiar apariția paranoiei.

85
 Alte influiențe: experiențele traumatice timpurii precum accidente, incendii, respingerea
anturajului de aceeași vârstă, boli somatice grave, moartea persoanelor semnificative (părinți, frați,
bunici), frustrarea și eșecul, toate acestea pot conduce către tulburări psihice majore. Ca rezultat,
copiii pot dezvolta concepte de sine nesănătoase, preocupări legate de pericol, teamă de eșec sau
respingere, sentiment continuù de nesiguranță, atitudine de amărăciune și răzvrătire. Toate acestea
par să descurajeze convingerea că un copil poate fi crescut cu adevărat în normalitate, deoarece
problemele sunt atât de multe și complexe! Într-adevăr, cu toții purtăm sechelele unor răni din
copilărie, și le purtăm toată viața. Dar la fel de adevărat este faptul că, în pofida multor dificultăți
și condiții dramatice, majoritatea copiilor reușesc să le depășească și să se dezvolte cel puțin
cvasinormal, dacă nu chiar normal, în termenii cei mai acceptabili ai cuvântului!
De asemenea, chiar și părinții care au făcut tot ce se putea pentru copiii lor pot avea parte
de copii cu tulburări de comportament și care adoptă traiectorii greșite în viață. Un părinte nu poate
fi mai desăvârșit decât Dumnezeu, și totuși profetul Isaia începe cu aceste cuvinte: „Ascultaţi,
ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar
ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului
său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.” Vai, neam păcătos, popor
încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit
pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele…” cf. Isaia 1:2-4. Problemele care apar în dezvoltarea
copilului nu sunt întotdeauna rezultatul erorii părinților și aceasta constituie o sursă de optimism
și provocare pentru părinții care se confruntă cu probleme de acest fel!

Efectele problemelor apărute în creșterea copiilor

Ne amintim istoria lui Eli, a copiilor acestuia și a lui Samuel. Eli nu a reușit să-și corecteze
copiii și din acest motiv Samuel a ajuns să îi înlocuiască, ca slujitor al Domnului și conducător al
lui Israel, cf. 1 Sam. 3:11-13. Interesant însă că nici Samuel nu a reușit mai mult decât Eli, copiii
acestuia fiind, la rândul lor, o sursă de probleme și situații jenante; nu au urmat exemplul tatălui
lor, ci au repetat istoria fiilor lui Eli, cf. 1 Sam. 8:1-5. Atunci când apar probleme în relația părinte-
copil, atât părinții cât și copiii suportă consecințele. Iată care sunt acestea:
Efecte asupra părinților: deseori părinții se simt responsabili și consideră că tot ceea ce
se întâmplă este rezultatul incompetenței lor. Aceasta conduce la frustrare, conflict între soți,
mânie față de copil, vinovăție, teamă de viitor, manifestări inadecvate ale autorității și încercarea
de a impune controlul. Deseori atitudinea părinților este contradictorie, oscilând între
hiperprotecție și pedeapsă exagerată.
Efectele asupra copiilor: atunci când există probleme în raportul parental, copiii au
atitudini similare față de părinți: mânie, ostilitate, sentimente de vinovăție și teamă. Și pentru că
ei, de cele mai multe ori, nu se pot exprima verbal, se exprimă non-verbal: devin încăpățânați,
răzvrătiți, au eșecuri la școală, practică delicvența, se bat, dezvoltă depresii, tulburări de atenție și
concentrare. De multe ori această atitudine nu este altceva decât un strigăt de ajutor, pentru a fi
luați în seamă. Deseori copiilor le este teamă să se exprime: încearcă să nege realitatea sau își

86
asumă vinovăția, se consideră incompetenți, responsabili de eșec, dezvoltă complexe teribile de
vinovăție și inferioritate, toate având drept finalitate rezultatele dezastruoase de mai târziu, când
copilul va ajunge la vârsta maturității!
Efecte patologice: uneori aceste tulburări ale dezvoltării sunt mult mai grave și se
concretizează prin:
a. tulburări psihosomatice care includ astm, ulcer, enurezis35, migrene. Unele au cauze
fiziopatologice, dar multe sunt reacții la stress, la o disciplinare rigidă, rezultatul
dezamăgirii sau pierderii unor persoane semnificative, ale unor tulburări de relație părinte-
copil.
b. tulburări în dezvoltare care se manifestă prin dislalii36, ticuri, inadecvare socială,
tulburări de gândire și alte dizabilități, inclusiv un retard la limită, datorat stresului.
c. tulburări psihonevrotice care se manifestă prin tulburări de conduită de tip impulsiv,
agresiv, tulburări de orientare sexuală, anxietate, teamă irațională, vinovăție excesivă,
tulburări de somn precum pavorul nocturn37 și coșmaruri, tulburări de alimentație de tipul
anorexiei38 sau bulimiei39 și alte asemenea comportamente compulsive.
d. tulburări de personalitate care se manifestă ori prin independență și agresivitate, ori prin
inhibare și izolare. Ambele aspecte reflectă tensiunea lăuntrică pe care o trăiește copilul.
e. tulburări sociopatice și delicvență care apar atunci când copiii se simt frustrați de mediu
și devin delicvenți, agresivi și dezvoltă un comportament impulsiv, adictiv40 și
promiscuù41.
f. tulburarea depresivă a copilului este una din reacțiile cele mai comune, ca rezultat al
dezamăgirilor. Copilul devine retras, apatic, plângăcios și înregistrează o regresie marcată
a dezvoltării intelectuale. Uneori pot apărea gânduri sau chiar tentative de suicid.
g. tulburări psihotice care, coroborat cu o fragilitate ereditară și un climat familial
impropriu, conduc la manifestări bizare, teamă severă, autism sever42, lipsa controlului de
sine, gânduri iraționale și apariția halucinației43 sau delirului44.

35
ENURÉZIS - Boală care se manifestă prin pierderea necontrolată a urinei, în general în timpul somnului;
incontinență urinară.
36
DISLALÍE - Greutate în pronunțarea cuvintelor.
37
PÁVOR - Stare de groază, provocată de imagini terifiante, care apare la copii în timpul somnului.
38
ANOREXÍE - Lipsă a poftei de mâncare întâlnită în multe boli febrile, digestive, cronice etc; inapetență. ◊ Anorexie
mintală = repulsie față de alimente, însoțită de pierderea totală a poftei de mâncare.
39
BULIMÍE - Stare patologică manifestată prin foame excesivă, continuă.
40
ADÍCȚIE - Dependență față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor.
41
PROMISCUITÁTE - Amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu
și un comportament necuviincios. ♦ Conviețuire în condiții de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane de sex
diferit.
42
AUTÍSM - Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară și intensa trăire a vieții
interioare.
43
HALUCINÁȚIE - Tulburare psihică constând în perceperea unui obiect sau a unui fenomen fără ca acesta să existe
în realitate, nălucire.
44
DELÍR - 1. Tulburare a conștiinței, manifestată prin halucinații, aiurări, iluzii etc., întâlnită în unele boli mintale,
în stări febrile etc. 2. Fig. Stare de exaltare, de extaz, de frenezie; entuziasm excesiv.

87
 h. tulburări cerebrale ireversibile și retard mental manifestate prin tulburări de învățare,
de memorie. De obicei acestea au o cauză organică, intreținută și agravată de un mediu
impropriu de educație și creștere.
i. hiperactivitatea este o condiție comună, caracterizată prin excitabilitate, incapacitate de
concentrare, atitudine distructivă, tulburări de somn și lipsa controlului. De obicei acestea
sunt puse pe seama microleziunilor cerebrale.
j. tulburările de învățare sunt cele mai răspândite, dar nu sunt întotdeauna rezultatul unui
coeficient scăzut de inteligență sau a tulburărilor de educație, ci pot fi datorate unor
tulburări senzoriale, auditive, vizuale, alexice, de vorbire sau, pur și simplu, stresului și
temerilor la care copilul a fost obligat să facă față. Atunci când apar tulburări în procesul
învățării, copiii sunt ținta atacurilor și ridiculizării colegilor, criticii părinților sau presiunii
profesorilor și aceasta le agravează starea, conducând la o imagine de sine proastă și
accentuând deficitul intelectual. Dacă acești copii se dezvoltă fără consiliere și metode
speciale de optimizare, ajung depresivi, iresponsabili sau dezvoltă sociopatii45, adicții și
dificultăți profesionale.
Toate aceste situații cresc sentimentul de îngrijorare și preocupare al părinților și au efecte
adverse asupra dezvoltării copilului. Cele mai multe pot fi tratate de o echipă de medici, pediatri,
psihologi, educatori și alții. Totuși, consilierul creștin are un rol strategic în selectarea și dirijarea
acestor copii către specialiști, de aceea el trebuie să fie primul care să intervină în rezolvarea
problemelor acestor copii, mai ales atunci când în situație se găsește o familie creștină.

Consilierea în probleme de creștere a copilului

Consilierul creștin are trei responsabilități diferite și anume consilierea copilului,

consilierea părinților și solicitarea unor consultații de specialitate. Uneori trebuie aplicate toate
trei!
1. Consilierea copilului

Diferiți de adulți, copiii - în special cei mici - nu au capacitatea de a verbaliza, nu sunt

conștienți de sine și nu pot să își descrie simțămintele sau frustrările. În aceste condiții consilierul
trebuie să fie suficient de capabil și competent pentru a intra în lumea copilului prin intermediul
jocului, al unor povestiri, al desenului, astfel încât, după ce clădește o relație terapeutică și câștigă
încredere, copilul se dezvăluie în cadrul său intern de percepere a problemei.
Uneori copilul poate să comunice și verbal, și atunci consilierul îl poate aborda prin
întrebări bine țintite, de felul se simte sau nu fericit, are vreo problemă sau vreo dificultate, care
sunt cele mai importante trei dorințe sau cele mai mari trei temeri ale sale, întrebări la care poate
primi răspunsuri foarte relevante privind condiția copilului.

45
SOCIOPATÍE - Tulburare de comportament având drept cauză defectele educației într-un mediu social
nefavorabil.

88
 Deși obiectivele în consilierea copilului țin în mare măsură de identificarea problemelor,
deseori consilierul poate reduce temerile iraționale, tulburările de comportament, rezolvă
conflictele, crește capacitatea copilului de a-și exprima simțămintele, îmbunătățește relațiile
interpersonale atât în familie cât și la școală și optimizează tehnicile de învățare. Consilierea
implică instruire, terapie prin joc, antrenament, demonstrarea bunătății și amabilității, respect față
de copil prin folosirea de gratificații sau prin reținerea acestora, pentru a obține o condiționare
eficientă.
Din nefericire, deși pare evident, deseori este trecut cu vederea faptul că și copiii sunt ființe
umane, au simțăminte, trebuințe și se simt nesiguri. Uneori încearcă să manipuleze adulții, dar
răspund la dragoste și fermitate. Ei trebuie tratați cu sensibilitate, empatie, căldură, considerație și
respect; nu trebuie sub nici o formă să fie tratați cu dispreț sau superioritate de către adult. Insă cel
mai important factor în consilierea copiilor este acela că ea trebuie să aibă loc în paralel cu
consilierea părinților.

2. Consilierea părinților

Când apar probleme în creșterea și dezvoltarea copilului, primele persoane de contact nu

sunt copiii în cauză ci părinții care se interesează și doresc rezolvarea problemei. În consilierea
copilului este foarte important să te vezi cu părinții acestuia, altfel aceștia pot deveni necooperanți
și pot zădărnici chiar procesul consilierii prin comiterea de greșeli grave. Uneori este nevoie să te
vezi cu întreaga familie, deoarece simptomele copilului pot fi doar semnale ale dificultăților din
întreg sistemul familial.

A. Aspecte generale

Există câteva principii generale de lucru cu părinții, indiferent de specificul problemei.

Acestea includ următoarele aspecte:
Apreciați poziția părinților: creșterea copiilor poate fi frustrantă, dar în pofida eșecurilor
și a greșelilor pe care le pot face, cei mai mulți părinți doresc să realizeze această sarcină cât mai
bine. Este inutil să-i blamezi, să-i critici sau să-i tratezi cu superioritate și reproș. Descurajați
condamnarea reciprocă a celor doi soți, în problemele copilului. Încercați să înțelegeți
perspectivele părinților și exprimați-vă dorința de a lucra împreună, ajutându-i și solicitând ajutorul
lor în rezolvarea problemelor copilului. La urma urmei este copilul lor!
Folosiți abordări variate, diverse: uneori părinții au nevoie de informații simple, clare,
pentru a înțelege situația; alteori este necesar sfatul, pregătirea, susținerea și încurajarea, nu doar
niște simple sugestii. Unii părinți știu ce trebuie să facă, dar au nevoie de confirmarea pozitivă a
consilierului pentru a trece la acțiune. Alteori rolul consilierului este acela de a fragmenta o
problemă care pare majoră și copleșitoare, în sarcini mărunte care pot fi abordate pe rând cu succes.
Fii sensibil față de trebuințele părinților: în creșterea copiilor, părinții sunt cuprinși de
îndoială, se simt copleșiți, se află în competiție, dezvoltă sentimente de gelozie, teamă că vor pierde

89
propriul copil, nevoia de a fi autoritari și de a controla familia. Când aceste trebuințe sunt intense
sau rămân neîmplinite, rezultă tensiuni care trebuiesc identificate, discutate și re-evaluate.
Fii conștient de dinamica familiei: terapia familială sistematică a câștigat un credit
deosebit pentru că abordează întreaga familie și nu se concentrează doar asupra celui ce manifestă
simptomele, acesta exprimând deseori doar semnalul disfuncției din întreaga familie.
Modelează rolul parental: consilierul trebuie să trateze părinții cu considerație, să le
modeleze abilitățile de a comunica, să fie capabil de înțelegere, bunăvoință dar și de fermitate.
Când consilierul vorbește copiilor în prezența părinților, acesta trebuie să fie un exemplu de respect
și interacțiune în relația adult-copil.
Recunoașteți că rolul consilierului este temporal și la un moment dat vă veți retrage.
Unul din obiectivele consilierii este acela de a promova maturitatea creștină și relația hristocentrică
între membrii familiei, consilierul fiind persoana care facilitează acest proces, apoi se retrage!
Un părinte eficient este cel mai bun consilier! Cel mai nimerit mod de a face consiliere în
creșterea copilului este de a transmite metodele de consiliere prin intermediul părinților care să-și
ajute copiii. Consilierul trebuie să se întâlnească în mod regulat cu părinții și să-i antreneze într-o
atitudine flexibilă și adaptabilă situațiilor cu care se confruntă, urmărind să le confere autoritate în
fața copilului. Au fost recomandate două abordări diferite în atingerea acestui scop:
- Când sfătuiți părinții să facă ceva neplăcut pentru copil (să fie mai stricți sau să solicite
copilul) să faceți aceasta în prezența copilului. Astfel vă asumați blamul și îi ajutați pe
părinți să se simtă și să arate mai puțin vinovați în îndeplinirea îndatoririlor.
- Când încurajați părinții să facă un lucru care i-ar face plăcere copilului, adică să relaxeze
restricția, spuneți acest lucru doar părinților, separat, fără să audă copiii. În felul acesta
părinții vor dobândi credit și ascendență pentru schimbările plăcute pe care le-au făcut.

B. Aspecte teologice

Biblia spune relativ puține lucruri despre familie, în comparație cu învățăturile despre
Biserică, dar acest lucru se întâmplă și datorită faptului că în Noul Testament familia creștină este
aproape sinonimă cu biserica locală, sediul acesteia găsindu-se deseori în căminul unor familii
creștine, cf. Col. 4:15 sau Flm. 1:2. Totuși, chiar aceste puține lucruri despre raporturile în familie
sunt esențiale, iar învățăturile adresate bisericii sunt aplicabile și familiei, ca biserică în miniatură.
Aspecte privind misiunea, educația creștină, însușirea standardelor morale, compasiunea, ajutarea
copiilor și a tinerilor să-și însușească semnificațiile fundamentale asupra vieții și a morții, sunt
aspecte cărora părinții trebuie să le facă față în procesul de creștere și maturizare a copiilor. Părinții
care eșuează în aceste domenii sunt îndemnați să ceară ajutorul lui Dumnezeu și călăuzirea Duhului
Sfânt. Consilierul creștin trebuie să abordeze aceste probleme de natură spirituală și să le elucideze.

90
 C. Aspecte psihologice

Câteva aspecte psihologice sunt comune în consilierea privind creșterea copiilor:

Înțelegerea mentalității copilului: încurajați părinții să gândească existența, lumea și
familia din perspectiva copilului. El are trebuințe precum siguranța, semnificația, acceptarea,
dragostea, aprecierea, disciplina și credința în Dumnezeu. Abordați anumite exemple de conflict
și lipsă de înțelegere: ce se întâmplă, din ce cauză, cum ar putea fi rezolvată această problemă
mai bine? Fii atent la aspectele specifice fiecărui caz în parte și încearcă să înțelegi esența
problemei. De asemenea sunt necesare recomandări bibliografice privind subiectul sau problema
aflată în discuție.
Aptitudini de comunicare: dacă doresc să adopte o comunicare eficientă cu copilul,
părinții trebuie să aibă mai întâi o comunicare eficientă între ei, ca soț și soție, ca mamă și tată.
Familia trebuie să-și rezerve zilnic timp pentru comunicare. Copiilor li se va permite să-și exprime
opinia, să vorbească despre dificultățile și experiențele lor, iar părinții trebuie să manifeste dorința
de a-i asculta. Părinții, de asemenea, să-și împărtășească ideile și experiențele, visele și frustrările
lor. Deși nu există nici o limită asupra subiectelor sau problemelor ce pot fi discutate, totuși câteva
aspecte sunt importante:
- Nu vor fi folosite expresii lipsite de respect
- Nu vor fi ținute discursuri lungi sau predici
- Fiecare membru al familiei va fi încurajat să vorbească
- Fiecare membru al familiei are dreptul la intimitate sau discreție
- Fiecare membru al familiei are dreptul la o opinie personală
- Participanții la discuție nu vor întrerupe niciodată pe vorbitor
- Orice problemă ridicată trebuie să primească un răspuns onest și deplin
Toate aceste aspecte par a fi înțelese de la sine, dar sunt destul de dificil de însușit și de
tradus în practică. Totuși acesta este un aspect important al consilierii.
Corectarea tulburărilor de comportament: acestea intră în competența terapeutului
implicat în rezolvarea problemei, deoarece părinții au tendința de a le trata cu autoritate excesivă
sau prin pedeapsă. Pedeapsa folosită irațional și frecvent își pierde eficiența și nu produce niciodată
schimbări durabile. Mult mai eficientă este gratificarea unui comportament dorit sau reținerea
acestora când este nedorit. De cele mai multe ori ignorarea unor aspecte neplăcute va conduce
către dispariția lor. Eficiente sunt și cuvintele de aprobare sau micile atenții care încurajează un
comportament bun.
Aceste principii cognitiv-comportamentale sunt eficiente când este realizată o stabilitate
de ansamblu a familiei, când există un grad suficient de înalt de implicare în relația părinți-copii.
Deseori părinții sunt descurajați deoarece copiii nu-și însușesc abilitățile sociale, politețea, fac
erori gramaticale, nu vor să facă exerciții fizice, nu-și pregătesc lecțiile sau sunt dezordonați.
Uneori părinții sunt cei care au nevoie de încurajare și de puțin umor! Aceste abateri ale copiilor
au tendința de a fi rezolvate de la sine odată cu trecerea timpului! Ajutați-i să-și amintească faptul
că au fost și ei copii cândva, să renunțe la predicile și discursurile interminabile care nu folosesc

91
la nimic, să reducă din așteptările excesive și uneori nerealiste pe care le au și să învețe să-și
aprecieze copiii și să îi iubească așa cum sunt, lăudându-i atunci când aceștia merită lăudați.

D. Aspecte speciale

Uneori părinții sunt confruntați cu probleme deosebite, precum autismul, enurezisul, fobia
față de școală, comportamentul agresiv, pavorul nocturn și coșmarurile, temeri intense ca reacție
la diferite traume, accidente sau spitalizare. Multe dintre aceste probleme sunt temporare, dar
constituie dovezi ale anxietății, uneori stimulate chiar de literatura sau programele de televiziune
urmărite de copii. Aceste temeri și anxietăți în legătură cu necunoscutul, nesiguranța, teama de a
fi abandonat sau respins se manifestă prin enurezis sau instabilitate emoțională. Părinții vor fi
ajutați să dea asigurare, să manifeste față de copil aprobare, acceptare, dragoste și suport. Totodată
vor fi evitate la maxim programele dăunătoare, atitudinea critică sau pedeapsa.

E. Părinți cu tulburări psihice

Uneori copiii sunt aduși la consiliere de părinți care au nevoie ei înșiși de ajutor, sunt prea
jenați ca să-l solicite sau nu sunt conștienți de propriile lor probleme. Simptomele copiilor sunt
rezultate din problemele părinților, iar atunci când sunt rezolvate aceste probleme este rezolvată și
situația copilului. Consilierul nu poate impune soluțiile sale unor părinți care nu le doresc, dar
trebuie să fie la curent și conștient de problemele lor în timp ce se ocupă de copil. Este ocazia de
a aborda frustrările, temerile și acțiunile discutabile ale părinților. Când părinții au tulburări grave
sunt preocupați de propriile dificultăți și probleme și astfel devin incapabili de a se mai ocupa și
de problemele copilului.
Părinții care abuzează fizic sau psihologic de copii, incompetenți social, alcoolici sau cu
grave tulburări de personalitate sunt exemple cu care este greu de lucrat deoarece, în astfel de
situații, apar certuri interminabile, resentimente, preocupări triviale, întrebări obsesive,
încriminări, nerespectarea programului de consiliere, solicitări telefonice îndelungate, întreruperea
consilierii. Procesul de consiliere este perceput ca amenințător deoarece părinții se tem de
schimbare sau că se vor înstrăina de copii, au tendința de a nega problemele sau sunt lipsiți de
bunăvoință și capacitatea de a coopera. Consilierul creștin trebuie să adopte o atitudine flexibilă
și, când este necesar, să solicite consult specializat.

Prevenirea problemelor de creștere a copilului

Mediul creștin este ideal pentru a optimiza și influiența creșterea copiilor, atât prin
instruirea lor și a părinților cât și prin grija față de mediul familial. Părinții aduc copiii la
binecuvântare, participă împreună la slujbele divine, la școala duminicală, la părtășia creștină în
general și primesc ajutor spiritual. Toate acestea au un efect benefic asupra mediului familial.

92
 Pregătirea spirituală: problemele comunității creștine trebuie să cuprindă aspecte ale
relațiilor intrafamiliale fie în seminarii, în servicii divine consacrate sau prin literatura de
specialitate. De asemenea, în grupuri mici de suport, integrare și dezvoltare, pot învăța în legătură
cu problemele copiilor, pot face schimb de experiență și pot tenta să rezolve problemele înainte de
agravarea lor.
Îmbogățirea relațiilor maritale: creșterea copiilor va fi optimizată într-o relație maritală
armonioasă, care asigură stabilitate și siguranță.
Instruirea și pregătirea părinților: creșterea copiilor este o sarcină dificilă și presupune
responsabilități copleșitoare. Părinții au nevoie de înțelegere, încurajare, călăuzire și preocupare
față de trebuințele și caracteristicile copiilor. Consilierul creștin trebuie să le ofere ajutor, călăuzire
și literatură de specialitate:
- Atrage-le atenția cu privire la nevoia copiilor pentru siguranță, dragoste, disciplină,
apreciere, acceptare și conștiența prezenței lui Dumnezeu.
- Atrage-le atenția cu privire la pericolul supraprotecției, permisivității, restricțiilor și
meticulozității excesive.
- Subliniază necesitatea ca ambii părinți să fie implicați în procesul de creștere a copiilor, de
educare a acestora în mod efectiv și afectiv.
- Tații nu trebuie să neglijeze responsabilitățile de familie
- Comunicare dintre cei doi soți și apoi între părinți și copii este extrem de importantă în
procesul consilierii
- Învață-i să se disciplineze, cum să abordeze problemele și tulburările de comportament,
cum să împlinească trebuințele copiilor.
- Subliniați seriozitatea responsabilității și a erorile comune
-
Reguli fundamentale în creșterea și educarea copiilor

- Acceptați calitatea de părinte ca pe una din cele mai importante sarcini și acordați-i timp și
efort, investindu-vă în asta
- Gândiți îndelung și cu seriozitate asupra rolului particular, de părinte, pe care trebuie să-l
îndepliniți din acest moment
- Nu priviți copilul ca pe o extensie a propriei personalități. El este o ființă umană unică,
diferită de voi
- Bucurați-vă totdeauna de copii și mereu împreună cu ei
- Iubiți-i și credeți cu tărie în ei. Nu vă vor dezamăgi niciodată
- Așteptați ceva din partea copiilor. Valorizați-i cât puteți de mult
- Fiți totdeauna onești cu ei. Copiii știu să aprecieze sinceritatea și să dezaprecieze minciuna
- Lăsați-i să dobândească independența. Ei nu sunt bunurile voastre, nu sunt nici măcar ai
voștri! În ultimă instanță, lucrul cel mai bun pe care putem să-l facem pentru ei este să le
redăm libertatea, încredințându-i în mâna și sub protecția Celui căruia aparțin de fapt și de
drept: Dumnezeu!

93
Concluzii privind creșterea copiilor

Un pastor a fost invitat să vorbească la o conferință de tineret unor adolescenți și a întrebat

pe fiica sa adolescentă cam ce anume ar trebui să le spună. Răspunsul acesteia a fost următorul:
„spune-le că trebuie să fie răbdători cu părinții, deoarece abia acum învață cum să îi crească”. E
un mesaj simplu care trebuie transmis atât părinților cât și copiilor. Este biblic să ne încurajăm unii
pe alții, să petrecem timp împreună, să ne rugăm împreună și să ne oferim suport emoțional,
amintindu-ne că nu facem decât să învățăm împreună misterele existenței și ale vieții.
S-a sugerat adesea că oamenii dau foarte ușor sfaturi privind creșterea copiilor până când
au ei înșiși copii. Există multe teorii favorite privind creșterea copiilor, dar care își pierd
valabilitatea practică în fața problemelor reale ale vieții. Iar atunci când toată știința și toată
înțelepciunea umană eșuează, când problemele sunt mai puternice decât soluțiile și când nădejdea
rămâne singurul aliat în lupta cu disperarea, lasă-L pe Duhul Sfânt să îți aducă aminte: „Isus a
răspuns: „Ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu.”, cf. Luca 18:27.

94
 CONSILIEREA VICTIMELOR
Introducere

Violența și abuzul, în special în cadrul familiei, par să fie în continuă creștere: copii
neglijați și abuzați, violență sexuală, tratament rău asupra minorilor din punct de vedere fizic și
psihic, violuri, bătăi crunte în familie (în special asupra femeilor), abuzuri asupra bătrânilor, toate
acestea fac parte din viața noastră cotidiană și par a se agrava pe zi ce trece. Conceptul de abuz
este greu de definit, tocmai datorită faptului că acoperă multe tipuri și modalități de tratament rău,
fizic și psihic:
Abuzul asupra copilului: este definit ca o agresiune și injurie fizică și mentală, abuz
sexual sau exploatare, neglijare sau tratamente rele ale copilului sub 18 ani de către o persoană
responsabilă pentru bunăstarea copilului și în circumstanțe care indică faptul că sănătatea sau
bunăstarea lui este amenințată sau lezată.
Abuzul partenerului, soț/soție: include amenințări fizice și emoționale, agresiune fizică
și constrângere în relația sexuală.
Abuzul asupra bătrânilor: constă în tratamentul incorect al vârstnicilor și privarea de
ajutor, neglijarea, condamnarea verbală, bătăile, bruscarea, înfometarea, exploatarea financiară,
tratamentul sexual impropriu și ignorarea nevoilor acestora pentru confort și contact uman.
Abuzul sexual: cuprinde actul sexual forțat sau alte componente sexuale pe care victimile
nu le acceptă, exhibiționismul, mângâierea genitală forțată a unei persoane lipsite de apărare,
propagarea de materiale pornografice.
La toate acestea putem adăuga violul, violența criminală, agresiunea fizică a elevilor de
către profesori și invers, exploatarea sexuală a consiliaților de către consilieri, hărțuirea vecinilor
de către adolescenți, exploatarea fizică și emoțională a angajaților de către angajatori, orice alt tip
de comportament care provoacă ființei umane durere fizică sau emoțională, transformând-o într-o
victimă incapabilă să reacționeze în propria sa apărare.
După cum abuzul este greu de definit, la fel de greu este de stabilit incidența lui în societate.
Multe victime nu raportează abuzul, în special dacă acesta a avut loc în cadrul familial. Mai mult,
copiii și bătrânii sunt, de cele mai multe ori, incapabili să raporteze abuzul. De multe ori
perspectiva pierderii locuinței sau a mijloacelor de trai face ca persoanele abuzate să suporte în
tăcere relele tratamente.

Biblia și abuzul

O mare parte din narațiunea biblică are de-a face cu violența! Relatările biblice includ la
tot pasul crime, războaie și martiraj. De multe ori violența este rezultatul actelor păcătoase ale

95
omenirii împotriva ordinii impuse de Dumnezeu, cf. Gen. 6:11. Alteori violența (războiul) este
mijlocul prin care Dumnezeu pedepsește pe nelegiuiți, administrând justiția divină.
Însă Biblia condamnă abuzul sexual sau fizic de orice fel. Atunci când Proverbele vorbesc
despre „să nu cruți nuiaua”, cf. Prov. 29:25, este subliniată disciplinarea și nu pedepsirea copilului
prin violență, pentru a-l preveni să nu adopte un comportament distructiv, ci să-și însușească
înțelepciunea care promovează armonia și relațiile sănătoase în familie, cf. Prov. 22:15, 23:13-14,
29:15-17, etc.
Noul Testament subliniază cu vehemență comportamentul non-violent. Domnul Isus
Hristos a condamnat nu numai crima și violența, dar chiar și gândurile care au de-a face cu așa
ceva, cf. Matei 5:21-23. Nu judecați ca să nu fiți judecați e una din zicerile cele mai celebre ale
Mântuitorului (Mat. 7:1-7). Soților li se transmite să-și iubească soțiile, nu să fie violenți în familie,
cf. Col. 3:19, taților li se spune să nu-și întărâte copiii la mânie, cf. Col. 3:21, iar angajatorilor li se
recomandă să fie corecți față de subordonații lor, cf. Col. 4:1. Nici un fel de abuz nu este tolerat!
Credincioșii sunt sfătuiți să îndepărteze orice fel de răutate și invidie; în schimb sunt
îndemnați să se poarte amabil, cu compasiune și iertare, așa cum a făcut Hristos, cf. Efes. 4:31-32.
Între credincioși nu trebuie să existe imoralitate, necurăție, mândrie, pentru că acestea sunt
improprii poporului lui Dumnezeu. Sunt interzise obscenitățile și glumele proaste, cf. Efes. 5:3-4.
De asemenea, credincioșii sunt îndemnați să se poarte cu respect și responsabilitate față de cei
vârstnici, cf. 1Tim. 5:1-8. Nu există nici o permisiune pentru tratamente rele sau abuz în mijlocul
credincioșilor, cf. 1Tim. 5:1-8, 17 sau Iacov 1:27. Toate aceste exemple descriu idealul divin;
totuși trebuie să recunoaștem că oamenii eșuează deseori în atingerea acestor deziderate!
Dar despre victimele abuzurilor vorbește Scriptura? Isus ne atrage atenția să ne iubim
dușmanii și să ne rugăm pentru persecutorii noștri. Suntem instruiți să-i iertăm pe cei ce păcătuiesc
împotriva noastră și să nu ne îngrijorăm de nimic, cf. Mat. 5:39-43, 6:14 sau Fil. 4:6. Cu ajutorul
lui Dumnezeu oamenii pot învăța să-și iubească persecutorii, să se roage pentru dușmanii lor, să-i
ierte pe cei ce-i abuzează și, prin credință, să dobândească liniște sufletească în mijlocul
dificultăților și situațiilor improprii. Dar aceasta nu înseamnă că victimele și consilierii nu vor lua
nici o măsură pentru a preveni abuzul în viitor, a proteja victimele împotriva agresiunilor și
rănirilor, riscurilor la care sunt supuse, a promova o stare conformă cu idealurile neabuzive pe care
Scriptura le învață cu claritate.

Cauzele abuzului

De ce se ajunge ca ființa umană să abuzeze fizic sau psihologic de semenul său? Nu există
un răspuns definitiv și complet la păcătoșenia ființei umane! Suntem confruntați cu un
comportament care nu are o singură cauză. Motivația violatorilor poate să difere semnificativ de
motivația unei fiice care își neglijează părinții, sau de a unui soț care își lovește cu sălbăticie soția.
Mediul stresant. Este cunoscut mecanismul frustrare-agresiune al comportamentului
uman; când un om este frustrat, acesta va răspunde în jurul lui cu agresiune: patronul care zbiară
la sărmana secretară, tenismenul care face praf racheta de terenul de joc, vecinul care lovește cu

96
piciorul în câinele de la ușă - toate acestea sunt exemple de comportament agresiv cauzat de cele
mai multe ori de frustrare. Viața domestică, țipetele, plânsul unui copil lăsat neschimbat sau
mizeria fiziologică în care zace un bătrân, toate acestea pot genera reacții agresive și violente.
Lipsurile financiare, poverile de fiecare zi, defectele de caracter și comportamentul greșit al
membrilor familiei, stresul obișnuit, toate pot genera abuz. Dar cu toate astea, stresul abuzatorului
nu este niciodată scuză pentru violență, chiar dacă victima este cauza stresului.
Violența indusă de stress apare în trei etape sau stadii:
- Stadiul 1 - apariția și escaladarea tensiunii - stresul crește iar metodele de a-i face față
sunt tot mai puțin eficiente.
- Stadiul 2 - eruperea violenței - o erupție irațională, stadiu în care atacatorul trebuie oprit
fizic, mecanic, deoarece el nu mai gândește rațional.
- Stadiul 3 - apariția remușcărilor - stadiu în care atacatorul se scuză, își manifestă regretul
pentru ceea ce s-a întâmplat, promite că nu se va mai repeta, încearcă să-și repare greșeala
prin oferirea către victimă de daruri și afecțiune. Acest stadiu este foarte periculos,
deoarece poate induce în victimă ideea că totul a fost un accident irepetabil. Apoi totul
reprinde de la capăt, ca un cerc vicios fără fine!
Abuzul învățat. Copiii care au fost abuzați, care au trăit într-un mediu violent și au învățat
actele violente experimențial în propria familie, devin abuzatori. Un studiu asupra abuzului
vârstnicilor a constatat că doar unul din 400 de copii care nu au fost tratați cu violență de către
părinții lor devin abuzivi față de vârstnici, în vreme ce din tabăra abuzaților unul din doi copii vor
deveni abuzivi. Un alt studiu arată că copiii care au fost neglijați de părinți nu vor învăța niciodată
să aibă grijă de ceilalți. Violența naște violență, iar acesta este un comportament învățat.
Insecuritatea personală. Studiile arată că abuzatorii se simt nesiguri, impulsivi și
amenințați. Ei au în general o concepție foarte scăzută despre sine. Uneori cei ce își bat soțiile sunt
geloși, posesivi sau intimidați de acestea, încercând să-și cultive propria imagine de sine, să-și
diminueze sentimentul de inadecvare prin agresivitate. Unii părinți violenți cu copiii se simt
nepotriviți pentru relația parentală, alții au o slabă toleranță față de reactivitatea normală a
copilului. Studiile asupra violatorilor au arătat că aceștia se simt sexual inadecvați, au porniri
agresive și violente și folosesc sexul ca pe o armă împotriva femeilor, încercând să se răzbune.
Lupta pentru putere. Cercetările recente au arătat că producțiile cinematografice
conținând violență sexuală, materialele pornografice și programele televizate pot promova violența
ca pe un factor de dorit în promovarea de sine și reușită. Setea de putere e un drog puternic.

Efectele abuzului

Abuzul tinde să afecteze profund victimele și să le influiențeze pentru întreaga viață. Se

constată că 98% dintre victimele molestării sau abuzului sexual resimt leziuni, sechele permanente;
83% din aceste injurii sunt de natură emoțională, depinzând de vârstă, personalitate, sex, tip de
abuz și experiențele trecute ale victimei:

97
 - Victimele incestului, spre exemplu, sunt inclinate spre incapacitatea de a se încrede în alții,
imagine de sine scăzută, conflict în legătură cu propria identitate sexuală, simțăminte de
vinovăție, rușine și izolare.
- Victimele abuzului sexual suferă aproape în exclusivitate de „sindromul post-abuz sexual”,
caracterizat prin anxietate, tulburări de somn, mânie, disfuncții sexuale, adicție față de
droguri sau medicamente și tendințe autodistructive.
- Adolescenții abuzați sau neglijați în copilărie devin, de regulă, delicvenți și au tendința de
a comite tâlhării sau atacuri cu violență.
- Soțiile abuzate simt teamă, mânie, depresie, imagine de sine scăzută și neajutorare.
- Victimele violului suferă de anxietate, depresie, dificultăți sexuale, tensiuni intrafamiliale,
incapacitatea de a se adapta profesional și social, retragere din relațiile cu semenii,
autocondamnare, apatie și inerție.
- Vârstnicii abuzați se simt confuzi, neajutorați, dar de cele mai multe ori nu se plâng și nu
raportează abuzul, chiar dacă sunt capabili să facă acest lucru. Teama de a fi abandonați,
plasați la un azil, izolați social sau pedepsiți determină aceste persoane să sufere în tăcere
și uneori chiar să găsească scuze terționarilor lor.
Aceste efecte diverse ale abuzului ar putea fi grupate în trei categorii generale:
1. Simțămintele: victimele se simt mânioase, temătoare, rușinate, vulnerabile, vinovate,
jenate, confuze și lipsite de valoare. Vorbesc de simțământul că au fost pângărite,
murdărite, le-a fost alterată propria ființă, se tem să se încreadă în semeni. Depresia,
autoblamul și lamentarea sunt frecvente.
2. Gândirea: oamenii abuzați au o imagine de sine scăzută, se percep ca neatractivi,
incompetenți, inadecvați, dependenți și nedoriți. Adesea victimele manifestă o
moralitate scăzută și au dificultăți de concentrare și atenție. Copiii abuzați, soțiile bătute
și bătrânii tratați prost se autoblamează pentru tratamentul pe care îl primesc și se
gândesc că îl merită. Adesea sunt gata să suporte abuzul și să reziste, din cauză că sunt
neajutorați și le este teamă de consecințele care decurg din reclamarea lui.
3. Acțiunile: abuzul determină victimile să dezvolte comportamente antisociale, tensiuni
interpersonale, ineficiență, să-și însușească dizabilități și tendința de a deveni ele însele
abuzive și violente. Adesea se tem să se aventureze afară, așa că rămân închise în casă,
se retrag din societate deși au cea mai mare nevoie de suport; încep să consume alcool
și se retrag în reverii. Încearcă să facă față vieții, dar nu vor mai fi niciodată ceea ce au
fost înainte de abuz.
Unde se află Dumnezeu în toate astea? Unele victime nu reușesc să înțeleagă și să rezolve
teologic această problemă, rămân confuze; mulți din cei abuzați se întreabă de ce permite
Dumnezeu să se întâmple astfel de lucruri. Dacă Dumnezeu este bun, cum este posibil să fie lăsați
să treacă prin situații atât de dureroase? Devin răzvrătiți, mânioși împotriva lui Dumnezeu și
manifestă această mânie împotriva consilierului creștin. Alții se luptă cu îndoiala, sunt incapabili
să ierte și se întreabă dacă există speranță că vor putea vreodată să se încreadă în Dumnezeu pentru
protecție.

98
 Atunci când luăm în considerare efectele abuzului trebuie să știm că victima nu este singura
care suferă. Membrii familiei, soțul sau soția, prietenii, rudele apropiate, toți aceștia reacționează
cu mânie, confuzie, prejudecată și sentimente de neajutorare. Soții soțiilor violate se simt ei înșiși
violați. Un soț se poate simți dezgustat fizic atunci când încearcă să se apropie de soția sa,
gândindu-se la relația sexuală nedorită pe care aceasta a avut-o. Toate acestea conduc la tensiune
maritală, stress și depresie, care se adaugă la abuzul propriu-zis.
În final, nu trebuie să îi uităm pe abuzatori. Acești oameni au simțăminte profunde și
durabile, remușcări intense, în special când comportamentul lor este adus la cunoștința publică.
Mulți se simt amenințați, copleșiți de simțăminte de vinovăție, confuzi; nu au parte de suport sau
simpatie din partea celorlalți, fiind considerați vinovați. Foarte puțini rămân alături de ei, îi înțeleg
și încearcă să le vină în ajutor. De obicei oamenii nu înțeleg că abuzatorul are tot atâta nevoie de
ajutor ca și abuzatul, poate chiar mai mult în unele cazuri, în special atunci când problemele lor
sunt de natură psihică sau psihiatrică.

Consilierea în situații de abuz

Poate fi dificil să consiliezi abuzatori și victimele acestora. Consilieri având compasiune,

chiar și cei cu o foarte lungă experiență în domeniu, pot să rămână șocați sau să le repugne durerea
fizică și psihologică pe care o întâlnesc la cei consiliați. Alteori sunt puși în fața faptului de a crede
sau nu rapoartele celor abuzați. Uneori trebuie să suspecteze abuzul, acesta nefiind raportat, iar
victima neagă. Pastorii constată adesea că femeile sunt prea rușinate pentru a vorbi despre
abuzurile sexuale la care le supun soții lor, astfel că procesul consilierii este deturnat. Cu toate că
fiecare situație în parte își are specificul ei, recuperarea după un abuz este un proces în patru etape:
1. Impactul. De obicei persistă de la câteva ore la câteva zile și este caracterizat prin șoc,
anxietate, teamă și chiar incapacitatea de a crede că ceea ce s-a întâmplat este adevărat.
Adesea victimele sunt confuze, nu știu dacă trebuie sau nu să raporteze abuzul și sunt
terifiate de eventualitatea repetării. Impactul poate fi agravat de intervențiile
profesionale imediate, interogatoriile poliției, o serie întreagă de procedee tipice.
- În acest stadiu consilierul trebuie să ofere suport, să-l ajute pe abuzat să ia deciziile cele
mai înțelepte, să-l ajute să găsească o sursă de ajutor, calm și mediu sigur, protejat. Adesea
nici una dintre oferte nu ajunge la victimă deoarece aceasta se teme, este confuză, lipsită
de putere sau jenată pentru a raporta abuzul sau a căuta ajutor.
2. Negarea. Încercând să facă față stresului teribil prin care trece, victima încearcă să
nege trauma abuzului și are tendința de ase reîntoarce la un stadiu de funcționare
anterior accidentului. În acest timp victima simte nevoia să fie asigurată, organizată și
să își impună controlul asupra situației. Aparținătorii și chiar victimele uneori cred că
totul va reintra imediat în normal, însă rana rămâne și are nevoie de vindecare. Stadiul
negării poate dura de la câteva zile până la câțiva ani.
3. Procesualitatea. Experiența unei agresiuni sau a unui viol nu poate fi suprimată. Orice
eveniment critic sau de stress poate declanșa așa numitele flash-back-uri, reamintiri

99
 fugitive care invadează conștiința și care readuc în actualitate imaginile terifiante ale
momentului abuzului. Este perioada în care victima are coșmaruri, stări de anxietate și
depresie și vrea să discute, să-și exprime simțămintele, să fie asistată în lupta cu
vinovăția și mânia, simțind nevoia de susținere din partea consilierilor.
4. Integrarea. De regulă se produce atunci când persoana nu se mai simte controlată sau
dominată de efectele abuzului. Evenimentele, deși dureroase, sunt localizate în trecut
iar persoana continuă să se dezvolte, să depășească nivelele precedente, să-și trăiască
din nou viața.

Asistarea copiilor abuzați

Este cea mai dificilă formă de asistență psihoterapeutică pentru un consilier. Cei care vor
să asiste copiii abuzați trebuie să se pregătească în vederea câștigării unei bătălii împotriva
neîncrederii, ostilității și hărțuirii încrucișate, ca și împotriva atitudinii pasive din partea tuturor.
De obicei consilierul este sabotat, prin tăcere și indiferență, de chiar colectivitatea din care face
parte copilul. Copiii raportează rar abuzul sexual sau fizic datorită faptului că nu înțeleg ce se
întâmplă, nu știu cui să spună și adesea se simt amenințați de o agresivitate și mai gravă dacă
vorbesc despre abuz.
Consilierul poate suspecta abuzul sau neglijența atunci când observă următoarele semne:
- Copilul arată înspăimântat și se teme de părinți în mod inexplicabil, este prost îngrijit și
hrănit, îmbrăcat nepotrivit cu anotimpul, pare distrofic și carențat 46. Echimozele47,
vânătăile, alte răni, boli sau suferințe sunt tratate incorect. Copilul este retras și depresiv
sau supraactiv și agresiv. Pare dezinteresat, incapabil să se concentreze, înclinat să se
prindă de adulți - alții decât părinții săi, incapabil să-și petreacă timpul cu cei de vârsta lui.
- Părinții sunt rigizi și pun standarde înalte copiilor sau sunt înclinați să-i pedepsească aspru.
- Este adevărat că copiii au o imaginație bogată, dar cei mici nu au capacitatea de a-și
imagina ceea ce nu au trăit niciodată! Ascultați cu atenție ce au de spus; imaginile,
metaforele, desenele și alte mijloace de exprimare indirectă sunt foarte utile în
determinarea situației de abuz.
Chiar când mărturisesc ceea ce li s-a întâmplat, copiii sunt nevoiți adesea să-și retragă
plângerile. Pe măsură ce cresc, adolescenții încep să realizeze că majoritatea oamenilor nu cred că
un adult aparent normal, atent și iubitor - cum este propriul tată - este capabil să-și molesteze
sexual, în mod repetat, propria fiică. În situația aceasta, adolescentul mânios va dezvolta un
sentiment generalizat de neîncredere care nu mai poate fi combătut niciodată. Nu uitați că abuzul
asupra copilului implică în mod necesar întreaga familie. De regulă atât victima cât și ceilalți

46
DISTROFÍE - Stare patologică constând în alterarea structurii unui țesut, a unui organ, a unui sistem sau a
organismului, în urma tulburărilor de nutriție.
47
ECHIMÓZĂ - Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la
suprafață în urma unui traumatism; vânătaie, vinețeală.

100
membri ai familiei au nevoie de ajutor și consiliere, de aceea consilierii caută să implice întreag
familie în acest proces, mai ales atunci când abuzul apare în interiorul căminului.

Asistarea victimelor adulte ale incestului sau abuzului

Nu este surprinzător ca victimele să poarte durerea abuzului din copilărie și până la vârsta
adultă, fără să fi împărtășit cu cineva această experiență traumatică. Un studiu efectuat în SUA
arată că între 20% și 30% dintre tinere păstrează sub tăcere toată viața experiența unui abuz. Dacă
suspectați abuzul sexual asupra consiliatului nu ezitați să ridicați această problemă, dar cu extremă
delicatețe. Menționați faptul că problema este comună și că nimeni nu merită să fie victima unui
abuz, iar oamenii trebuie să depășească sentimentele de rușine, umilință, vinovăție și durere
cauzate de abuz. Adesea, atitudinea amabilă, plină de grijă și de încurajare a unui consilier sensibil
este tot ceea ce pacientul are nevoie, pentru a lăsa simțămintele și aspectele neclarificate, legate de
abuz, să fie tratate.

Asistarea victimelor violului

Victimele care au fost violate pot fi clasificate în 3 moduri, după felul cum reacționează:
1. Reacția sindrom traumatic post-viol
Începe cu un stress acut imediat după viol, în care victima simte teamă, mânie, anxietate,
șoc, autoblamare și neîncredere, toate exprimate prin plâns, tensiune, greață, neliniște, agitație
psihomotorie. Victima este copleșită de simțăminte de teroare, preocupare față de propria siguranță
și este frământată de simțăminte de vinovăție. Multe femei se întreabă dacă ceea ce se întâmplă
este aievea și dacă nu care cumva au provocat chiar ele violul!
Consiliatul simte nevoia ca cineva să-l asculte, să-l accepte, să-l creadă, mai ales în
momentele în care se confruntă cu neîncrederea și respingerea din partea prietenilor, rudelor,
familiei. Consilierul trebuie să încurajeze exprimarea simțămintelor și poate ajuta victima să
găsească ajutor competent medical sau de altă natură. De asemenea trebuie să demonteze miturile
legate de viol, în special acela în care se spune că orice viol este provocat de victimă, prin
comportament și atitudini.
La două-trei săptămâni după viol cele mai multe femei încep să aibă coșmaruri, temeri
iraționale și o activitate febrilă, neliniștită. Adesea iau hotărârea de a se muta, de a-și schimba
numărul de telefon, rămân încuiate în casă sau petrec mult timp acasă la rude și prieteni. În acest
timp victimele încearcă să-și reorganizeze viața. Acum este momentul de susținere și suport, au
nevoie să-și exprime liber simțămintele, au nevoie de acceptare, de a fi considerate normale.
Este perioada când mintea lor este frământată de o sumedenie de întrebări la care caută
răspuns: De ce tocmai mie? De ce a trebuit să mi se întâmple așa ceva? Consilierul are rolul de a
le reasigura de dragostea, preocuparea și bunătatea lui Dumnezeu în viața lor. Același lucru trebuie
să-l facă și pentru partenerul lor sau pentru familie.

101
 2. Reacția complexă.
Victimele cu dificultăți, antecedente medicale, psihiatrice sau sociale dezvoltă simptome
depresive și psihotice comportament suicidar, tulburări psihosomatice, adicții față de droguri,
alcolism sau comportament sexual nepotrivit. Aceste femei au nevoie de consult medical și
psihiatric calificat, care să le ajute să parcurgă criza profundă în care se găsesc.
3. Reacția tăcută.
Victimele nu vorbesc cu nimeni despre ceea ce li s-a întâmplat, nu-și exteriorizează
simțămintele prin reacții vizibile și poartă în permanență asupra lor o teribilă povară psihologică.
Ele dezvoltă de obicei anxietate, teamă de bărbați, evită orice contact sexual, temeri inexplicabile
față de singurătate, coșmaruri și o imagine distrusă de sine. Dacă violul s-a petrecut undeva între
copilărie și adolescență, aceste femei vor fi incapabile să se căsătorească vreodată.
Atenție: Victimizarea femeilor prin viol sau prin alte mijloace este o deviație grosolană de
la planul și voia lui Dumnezeu! Cu toate acestea și violatorii sunt ființe umane, care au nevoie de
ajutor. Unii dintre ei sunt foarte tineri, alții sunt căsătoriți și au familii care sunt distruse, la rândul
lor, de ceea ce s-a întâmplat. Violatorii au nevoie de asistență și consiliere. Ei trebuie să știe că pot
beneficia de iertarea și harul lui Dumnezeu, că pot experimenta puterea transformatoare a lui
Dumnezeu care să le schimbe viața și că pot deveni, prin Domnul Isus Hristos, ființe noi, cf. 2 Cor.
5:14-19.

Asistarea victimelor abuzului conjugal

Cele mai multe abuzuri intraconjugale implică violență fizică și psihică din partea soțului
asupra soției; recunoaștem că se poate și invers, dar aceste cazuri sunt mult mai rare. În ambele
cazuri victimele au o imagine de sine foarte scăzută, iar în cazul femeilor abuzate poate fi întâlnită
convingerea eronată că rolul soțului de cap al familiei îi conferă dreptul de a fi abuziv. Uneori
victima este determinată să creadă că ea este cauza care provoacă aceste abuzuri. Alteori
abuzatorul se comportă normal și chiar tandru, cu excepția momentelor imprevizibile de violență.
În aceste situații majoritatea victimelor se obișnuiesc cu abuzul și nu îl reclamă niciodată.
Altele se feresc de consecințele ce pot urma o reclamație: mai multă violență, riscul de a rămâne
fără susținere financiară, fără adăpost sau chiar fără de copii. Unele femei creștine cred că a fi
supusă soțului tău implică automat și suportarea oricărei forme de abuz din partea acestuia.
Consilierul trebuie să fie vigilent și alert față de semnele non-verbale ale unei soții abuzate.
Acestea pot include: istoria unor avorturi, vizite frecvente la camera de gardă și la urgențe, semne
de stress, migrene, cefaleé, tulburări gastro-intestinale, utilizarea peste măsură a tranchilizantelor,
alcolism, retragere și izolare față de rude, prieteni și biserică, dispoziție defensivă și impredictibilă,
comportament trist, acompaniat de tentative de suicid, absențe nemotivate de la locul de muncă,
rapoarte ale celor din jur - rude, vecini, frați de credință - etc.
Dacă este suspectat abuzul, consilierul trebuie să pună întrebări din care să rezulte adevărul.
De asemenea, pastorii care efectuează vizite pastorale în familii trebuie să exploreze aceste aspecte
și să identifice situațiile de abuz și pe victimele acestora, îndrumându-le spre consiliere. Pastorul

102
trebuie să înțeleagă foarte bine situația din cămin și să prevadă riscurile viitoare. Rolul consilierului
creștin este acela de a salva familia de la dezintegrare, cu orice preț.
Însă uneori lucrul acesta nu este cu putință. Atunci când violența atinge cote alarmante,
consilierul trebuie să ajute soția și copiii să se îndepărteze de abuzator pentru o vreme, apelând la
rude sau prieteni, ori chiar la un centru de acoliență calificat. Iar atunci când separarea este
inevitabilă, consilierul trebuie să fie atent ca cei abuzați să beneficieze de toate drepturile ce le
revin și de tot suportul de care au nevoie. Pentru aceasta el trebuie să fie la curent cu toate legile
din domeniu și să fie în relație cu structurile de specialitate.
Imediat ce pericolul a fost diminuat, consilierul se va concentra asupra simțămintelor de
vinovăție, a imaginii de sine scăzute și a poziției biblice în relația maritală, aducând în discuție
nevoia de iertare și reconciliere între cei doi. Tot acum el se va concentra și asupra agresorului
care este frământat de sentimente de vinovăție, mânie, descurajare și insecuritate cu privire la
viitor. Mai târziu consilierul se va implica în medierea relației, pentru refacerea legăturii dintre soț
și soție, căutând să optimizeze comunicarea, să soluționeze conflictul, să ajute la însușirea rolurilor
în familie, să restabilească încrederea și alte aspecte ale consilierii maritale.

Asistarea bătrânilor abuzați

Persoanele vârstnice sunt predispuse la abuz fizic și psihic atât din partea familiei, cât și
din partea personalului medical, a asistentelor personale, a vecinilor, a prestatorilor de servicii, etc.
Puțini vârstnici caută consiliere, de aceea pastorul sau consilierul spiritual trebuie să-i viziteze
acasă pe bătrâni! Ori de câte ori o persoană în vârstă vorbește despre tratamente rele, consilierul
trebuie să îl asculte cu răbdare și simpatie, arătând sensibilitate, dar în același timp cu atenție și
discernământ; unii bătrâni, datorită vârstei, suferă de sindromul de prejudiciu - odată cu
deprecierea lor fiziologică se simt frustrați și dezvoltă personalități paranoice, în care se văd
persecutați. De multe ori tratamentul rău este mai mult imaginar decât real.
Însă abuzul asupra bătrânilor nu poate fi negat, el fiind mult mai probabil atunci când
aceștia se găsesc în stări de neputință, au diferite inabilități, infirmități sau handicapuri, iar cei care
le oferă sprijin au resurse limitate pentru a o face. Consilierea implică suportul persoanelor în
vârstă, ajutorarea familiei, sprijinirea și învățarea lor cum să facă față situației prin comportamente
non-abuzive, îndrumarea lor spre centre și comunități care să ofere suport emoțional, material și
spiritual, precum și găsirea de modalități alternative de îngrijire.

Asistarea abuzatorilor

Victimele abuzului sunt oameni răniți, care adesea au parte de multă grijă și atenție din
partea tuturor. Abuzatorul, pe de altă parte, este condamnat, respins de toți și ignorat, de multe ori
încarcerat fără ca să aibă posibilitatea vre-unui fel de consiliere. Însă abuzatorii sunt și ei oameni
creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și au nevoi specifice oamenilor! S-a constatat că

103
între 35% și 80% dintre abuzatorii netratați, dintre violatori spre exemplu, au tendința de a repeta
abuzul la prima ocazie care se ivește. Ei recidivează în mult mai mare măsură decât cei care au
fost tratați. Așadar, un mod de a preveni violența, agresivitatea și violul este tocmai tratarea
abuzatorilor!
Consilierea abuzatorilor este un proces lung și anevoios, care are de a face cu simțăminte
de mânie, imagine de sine scăzută și lipsa autocontrolului. Cei mai mulți au dificultăți de
comunicare, de rezolvare a problemelor, sunt incapabili să negocieze rezolvarea conflictelor și nu
știu să facă față stresului. Majoritatea abuzatorilor au fost ei înșiși cândva abuzați, și asta face ca
sentimentul de insecuritate și răzbunare să fie unul extrem de pregnant. Ei nu au învățat niciodată
cum să-și exprime simțămintele într-o manieră non-violentă și acceptabilă social. Sunt rigizi, au
atitudini dominatoare și nu înțeleg să-și rezolve problemele decât prin agresivitate și violență.
Toate aceste atitudini trebuie schimbate, pentru ca abuzul să înceteze, și asta cere timp,
efort, implicare și multă responsabilitate din partea consilierului. Abuzatorii trebuie să înțeleagă
că ei pot fi iertați și să-și dezvolte capacitatea de a se ierta pe ei înșiși și pe alții. Au nevoie să
înțeleagă faptul că abuzul nu este un păcat de neiertat. Dumnezeu care ne iartă, ne poate ajuta, ne
poate călăuzi pentru a ne reface, ne poate vindeca de erorile trecutului. Toți cei care în mod sincer
caută să-și refacă viața și să trăiască altfel, fără a mai răni pe cei din jurul lor, vor reuși! Aceasta
este, în fond, esența pocăinței, a întoarcerii la Dumnezeu, esența nașterii din nou, cf. Ioan 1:12-13.

Aspecte etice

Formele pe care le îmbracă abuzul sunt extrem de diverse și variate, de la violență fizică și
verbală, până la forme non-violente, cum ar fi exploatarea economică. Dar indiferent de forma de
abuz de care se ocupă, consilierul va avea în vedere câteva aspecte etice pe care trebuie să le
respecte, și anume:
1. Confidențialitatea.
Orice consilier eficient va respecta caracterul privat al consiliaților și nu trebuie să discute
cu nimeni și sub nici o formă aspectele dezbătute în cadrul procesului de consiliere. Însă ce-i de
făcut atunci când consiliatul a fost rănit fizic și psihic, și există posibilitatea ca această experiență
se se repete din nou? Ce este de făcut când copii inocenți sunt victimele unor părinți abuzivi? Care
este responsabilitatea pastorului sau consilierului atunci când descoperă că o persoană inocentă
este în pericolul de a fi rănită sau chiar suprimată? Avem dreptul în acest caz să rupem tăcerea și
să ne folosim informațiile obținute în procesul consilierii pentru a veni în ajutorul victimei?
Este o problemă dificilă care, în unele țări, a fost rezolvată prin legi obligaționale care
impun consilierilor să raporteze orice fel de astfel de abuz organelor seculare competente. În alte
țări, confesorii religioși (catolici și ortodocși) nu sunt obligați să raporteze abuzul, aici prevalând
ceea ce ei numesc „taina spovedaniei”. Dar chiar și atunci când suspectezi un abuz și vrei să-l
raportezi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, în proporție de 60% dintre cazuri victima nu
colaborează și abuzul nu poate fi dovedit!

104
 Pe de altă parte, un copil lăsat la îndemâna unui abuzator nu este tocmai idealul! Ori
păstrarea tăcerii în cazul unui consiliat care amenință cu sinuciderea, autoagresivitatea sau
heteroagresivitatea, ori chiar cu comiterea unei crime! Uneori amenințările sunt doar amenințări,
dar alte ori ele dezvăluie intențiile reale ale agresorului. Ce faci în astfel de cazuri?
Confidențialitatea nu se suprapune conceptului de secret! Secretul este promisiunea
absolută că nu vom dezvălui nimic nimănui, indiferent de împrejurări. Confidențialitatea este
promisiunea de a păstra informația și încrederea că aceasta nu va fi dezvăluită nimănui, decât în
interesul consiliatului, societății sau semenilor. Uneori consilierul trebuie și este obligat să rupă
tăcerea pentru a preveni abuzul, violența sau chiar altfel de consecințe mult mai grave.
2. Gradul de implicare.
Să presupunem că soția unui enoriaș vine la ușa păstorului și solicită protecție împotriva
soțului abuziv, cerând păstorului să sune la poliție. Una e să faci consiliere și alta e să iei măsuri
radicale de intervenție directă pentru protecția victimei. Deseori pot apărea incompatibilități între
atitudinea creștină și cea juridică (vezi cazul Barnevernet). Cu siguranță fiecare caz necesită multă
înțelepciune și lumină de la Dumnezeu, iar intervențiile radicale nu pot fi luate în calcul decât
atunci când toate celelalte mijloace de reconciliere eșuează.

Prevenirea abuzului

Abuzul și violența au devenit atât de frecvente încât prevenirea lor a fost complet neglijată.
Comunitățile creștine se pot implica eficient în prevenirea lor prin desfășurarea de seminarii și
eforturi educaționale, pot organiza locuri de scăpare sau chiar instituții care să ofere protecție
soțiilor bătute ori copiilor agresați. Alte programe cu efect preventiv vin din:
Educație: programele privind prevenirea violenței și violului sunt foarte eficiente.
Violurile se reduc drastic atunci când tinerii sunt învățați cum trebuie să se comporte, ce trebuie
să facă în situația unui atac, unde trebuie să raporteze violența sau abuzul suspectat, etc.
Stabilitatea familiei: familiile destrămate în care domnește stresul, neînțelegerea și
confuzia rolurilor sunt incubatoare de abuz. Oamenii trebuie învățați cum să facă față situațiilor,
cum trebuie educați, îngrijiți și crescuți copiii, oferindu-le asistență maritală, parentală sau de orice
alt fel ei au nevoie.
Învățarea abilităților relaționale interpersonale: deseori abuzatorii sunt lipsiți de
abilități sociale, incapabili să comunice, nu știu să facă față stresului și nu știu cum să-și comunice
simțămintele fiind incapabili să negocieze diferențele de opinie. Atât abuzatorii, cât și victimele
lor, trebuie învățați cum să facă față vieții și, mai ales, cum să relaționeze cu semenii lor.
Acțiuni sociale: focalizarea asupra circumstanțelor care favorizează abuzul, prin
implicarea activă a întregii comunități locale. Peste tot în Biblie suntem învățați cum trebuie să
venim în întâmpinarea nevoilor călătorului, orfanului, văduvei, celui sărac, celui lipsit de resurse
și neajutorat, celui aflat în nevoie. Orice urmaș al Domnului Isus Hristos are responsabilitatea să
ofere ajutor și protecție celor care din anumite motive au devenit abuzați sau abuzatori.

105
 Violența familială și abuzul sunt o problemă importantă pentru foarte mulți oameni. Sunt
aspecte pe care biserica și consilierii creștini nu le pot ignora. De aceea trebuie să fim mereu
vigilenți și pregătiți pentru a veni în ajutorul tuturor celor care ne solicită, cf. Mat. 5:42.

106