PSIHOLOGIA SOCIALĂ – ÎNTRE PSIHOLOGIA RĂULUI ȘI PSIHOLOGIA EROICULUI

O privire inițială constată îndoielile și ezită rile nu numai în definirea domeniului și

în precizarea obiectului psihologiei sociale, ci chiar în denumirea sistematică a disciplinei:
între psihologie socială și psihosociologie pare să fie, din partea autorilor, o alegere bazată
pe predilecție. Psihologia socială este direcția de cercetare dominantă în mediile
universitare și este definită a știință a normelor, regularită ților, legită ților de funcționare
ale insului în mediul social (Neculau:25). Psihosociologia, de inspirație clinică , se spune,
este preocupată mai mult de studiul proceselor, relațiior, dinamicilor și modifică rilor
psihice ale indivizilor în relații de interdependență . Se consideră , de asemenea, că
psihosociologia are o vocație aplicativă , acțională , chiar militantistă , plasâ ndu-se în centrul
preocupă rilor foarte prezente despre democrație, participare și comportament cetă țenesc,
asumâ ndu-și misiuni de redresare socială .
„Demersul psihosociologului nu este doar cunoașterea, ci și acțiunea, organizarea
proiectelor de schimbare a unor situații inadecvate, intervenția asupra câ mpului social”
(idem). Această cercetare-acțiune, susținută de cele mai multe ori de cunoașterea-
experiment, angajată în provocarea de schimbă ri sociale, se află , așadar, angajată în slujba
proiectelor de schimbare socială . Cui servește psihologia socială ? Oricui este interesat de
orientarea sau provocarea acestor schimbă ri, în colectivită ți mai mici sau mai mari.
Reproșurile aduse de concurența domeniilor de cunoaștere psiho-comportamentală
și socio-umană se referă , de obicei, la aspecte privind organizarea „muncii” științifice:
dezinteresul pentru viața socială reală , tehnicismul, ermetismul. Dincolo de acestea se
poate întrevedea, din perspectiva deontologică a disciplinelor socio-umane, orgoliul
proiectă rii și tentativelor de realizare a unor noi realită ți sociale, experimentale.
Produs al societă ților industriale vest-europene, psihologia socială a fost exportată
în SUA unde s-a întemeiat ca disciplină cu statut aplicativ (de rezovare de probleme
sociale) și de unde s-a reîntors în Europa de vest la jumă tatea sec. XX. Restul societă ților și-
au asumat mai curâ nd statutul de „consumatori” sau „subiecți” de psihologie socială
(Neculau: 28).
Unul dintre cei mai riguroși autori româ ni de manuale ale psihosociologie, Septimiu
Chelcea, definește psihosociologia ca fiind „studiul interacţiunii comportamentelor prezente
sau trecute, reale sau imaginare în context social; ea studiază totodată rezultatele acestei
interacţiuni: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea. Astfel
concepută , psihosociologia nu se substituie nici uneia dintre ştiinţele socioumane, chiar
dacă uneori interesul ei de studiu se îndreaptă asupra domeniului, considerat tradiţional, al
psihologiei, sociologiei, antropologiei, pedagogiei etc. Distinctă este şi perspectiva în care
este abordat respectivul fenomen sau proces. Cum şi cu ce rezultate se soldează
interacţiunea comportamentală ? Cum influenţează comportamentul meu acţiunea
celorlalţi? Cum modifică activitatea mea prezenţa altuia? Care este mecanismul? Ce rezultă
din prezenţa laolaltă a oamenilor? Ce efect au asupra unui individ comportamentele trecute
ale altora? Acestea sunt întrebă rile principale pe care şi le pun psihosociologii.” (Chelcea,
2001: 3).
*
Etapele de dezvoltare ale acestei foarte noi discipline se jalonează încă din
antichitate.
a) Preistoria durează din sec. al VI-lea î.Hr.-sec. al XIX-lea d. Hr.: reprezentative sunt
codurile de legi (Legile lui Manu) sau scrierile lui Confucius. În Europa, antichitatea
clasică greacă constituie, prin Platon și Aristotel, un model al omului social prin
însă și natura lui. „Zoon politikon” – omul ca ființă politică în esența sa este cel care
există prin comunitatea polis-ului; „Cel incapabil să existe într-o comunitate sau care
nu are nevoie să o facă din cauza autarhiei sale nu este o parte a cetă ții, ci este o
fiară sau un zeu” (Politica, 1253a). Preponderența naturii sociale/culturale a omului
este vizibilă și în sentimentele prieteniei: prietenia este un suflet cu două trupuri“,
care leagă oamenii din interes, din plă cere şi din virtute, pentru a le oferi utilul,
plă cutul şi binele. Pentru stabilirea unei relaţii de prietenie se cer - după Aristotel -
trei condiţii: existenţa a cel puţin doi oameni, reciprocitateaa sentimentele și
conștientizarea acestei reciprocită ți. Lui Aristotel îi datoră m - după cum susţineau
Mihai Ralea şi Traian Herseni - „cea mai potrivită definiţie a psihologiei sociale: „A
tră i înseamnă a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă , a tră i laolaltă înseamnă a simţi
împreună şi a cunoaşte împreună “ (Chelcea, 2001, 13). Filosoful stoic Lucius
Annaeus Seneca (4 î.e.n. - 65 e.n.) credea că esența umanită ții este „de a tră i în
conformitate cu natura“ (vivere secundum naturam), iar îndreptarea morală conduce
 la perfecţionarea omului, care trebuie să personifice curajul, justiţia şi libertatea. În
lucrarea „Scrisori că tre Luciliu“ gă sim reflecţii precum „omul este sfâ nt pentru om“
(homo sacra res homini)1.
Lunga preistorie a psihologie sociale include, pe lâ ngă „tradiția socială ” (omul este
social și sociabil prin virtutea sa), și o tradiție a psihologiei occidental-europene „asociale”
(Todorov, 2009). Aceasta pleacă de la concluzia că , din filosofia europeană decurge, deși
neformulată în mod explicit, ideea că viața în comun nu este necesară și că omul este o
ființă predilect solitară . Montaigne (1533-1592) își sfă tuia astfel semenii: „Să facem ca
mulțumirea noastră să atâ rne de noi; să desprindem toate legă turile care ne leagă de altul,
să că pă tă m de la noi învrednicirea să tră im cu bun înțeles în singură tate și în largul nostru”
(Eseuri, vol. I, cartea 1, apud. Todorod, 2009:14). Pascal (1623-1662), cu o viziune diferită
de a lui Montaigne, afirmă , cu accente deosebite, idei asemă nă toare: „Noi nu ne mulțumim
cu tră irea ce avem în noi și în propria noastră ființă ; voim să tră im în ideea celorlalți, cu o
tră ire imaginară ; și facem, în acest scop, eforturi ca să pă rem altfel decâ t suntem” (Cugetări,
apud. Todorov, 2009:14). Socialul este, pentru Pascal, dis-tracția, de-centrarea omului. Ea
este reală , ca dispoziție socială (socialitate) și constituie mediul nostru de viață ; însă ,
idealul, ca adevă r profund al naturii noastre, este solitudinea.
De aici înainte, concepția individualistă , individualizatoare, a că pă tat nuanțe mai puțin
morale. Machiavelli (1469-1527) și Hobbes (1588-1679) au devenit figurile emblematice
ale gâ ndirii care definește omul prin puterea și, consecutiv, prin egoismul să u. Ca ființă
egoistă și interesată , el este și ființă solitară , că ci nu poate să -i privească pe ceilalți oameni
decâ t ca pe rivali. Pentru „îmblâ nzirea” acestei naturi egoistă și solitare, sunt impuse
constrâ ngerile morale (și legale) de socialitate și de solidaritate. Francois de la
Rochefoucauld (1613-1680) susține necesitatea și noblețea acestei morale, că ci crede că
idealul social este preferabil celui individual; natura umană este însă dominată de amorul-
propriu: ”Nu putem iubi ceva decâ t în raport cu noi”, spune el, în acord cu contemporanul
să u, Pascal, care condamnă eu-l profund egoist: „le moi este haisable” (eu-l este demn de
ură), că ci „este nedrept în sine pentru că se face centrul tuturor lucrurilor și este supă ră tor
pentru ceilalți prin aceea că vrea ca ei să i se supună . Ș i, în adevă r, fiecare eu este dușmanul
1
După o jumă tate de veac Thomas Hobbes va spune: „omul este lup pentru om“ (homo homini lupus)... O altă
idee a lui Seneca menținută în memoria morală colectivă este din De Beneficiis: ră splata unei fapte bune este
a fi fă cut-o – una dintre cheile de explicare a ceea ce psihosociologia va denumi comportament prosocial.
și ar vrea să fie tiranul tuturor celorlalți” (Cugetă ri – apud. Teodorov, 2009:16). Legă tura
dintre oameni, lă udabilă , că ci este sinonimă cu generozitatea, altruismul, solidaritatea,
devotamentul, abnegația etc., este bazată pe amă gire, pe înșelă ciune. „Oamenii nu ar tră i
multă vreme laolaltă dacă nu s-ar amă gi unii pe alții”, spune Montaigne, iar Pascal adaugă :
„Legă tura care există între oameni nu este fondată decâ t pe această înșelă ciune reciprocă .”
(ibidem:17). Antropologul bulgar Tzvetan Todorov, care face analiza critică a acestor
evoluții, concluzionează : Credem în mod eronat că ceilalți ne vor binele; dacă am deveni
lucizi, societatea ar dispă rea” (17)
Explicarea naturii paradoxal sociale a omului ca ființă solitară continuă și la Kant
(1724-1804), care vorbește despre „sociabilitatea antisocială ” a omului, sfâ șiat între
aspirația sa spre putere și slă biciunea de a depinde de alții: „Dacă nou-nă scutul strigă , o
face nu pentru a cere complementul necesar vieții și existenței lui, ci pentru a protesta
împotriva dependenței sale față de celă lalt” (ibidem: 19). Pasiunea umană centrală , care
menține egoismul uman ca forță vitală și sufletească principală este, după Kant, de
recunoscut în trei modalită ți de exprimare: ca sete de onoruri, ca sete de dominație sau ca
sete de bunuri.
Nietzsche (1844-1900), profetul ră sturnat al moralei moderne are viziunea
supraomului solitar; animați de voința de putere, toți oamenii sinceri îi percep pe ceilalți
drept rivali, colaboratori (dacă pot împă rți puterea) sau supuși.

b) Fondatorii psihologiei sociale se desfă șoară de la finalul sec. al XIX-lea pâ nă în 1934:

Gabriel Tarde (1843-1904) teoretizează imitația ca proces social fundamental care
asigură legă tura între generații (tradiția) sau în interiorul unei generații (moda).
Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imitației, dar o explică drept fenomen de
contagiune mintală care are loc odată cu apariția mulțimilor sau maselor. Primul
experimentalist este menționat a fi Max Ringelmann, care mă sura, în 1880,
performanțele individuale și de grup în executarea unor sarcini fizice. Totuși,
psihologia socială atribuie primele experimente sistematice din domeniu
americanului Norman Triplett (1861-1931), care a experimentat de asemenea
influența socială – în sensul facilită rii sociale.
 Termenul de psihologie socială este folosit prima dată în 1864 de italianul Carlo
Cattaneo, care o vedea ca un domeniu de studiu sistematic al conflictului. Floyd
Allport (1890-1978) este autorul unuia dintre primele manuale de psihologie
socială , inspirat mai ales de studiile sale experimentale.

c) Perioada clasică a psihologiei sociale debutează tot cu experimente: Muzafer Sherif

(1906-1988) și Kurt Lewin (1890-1947) susțin că au demonstrat că fenomene
sociale complexe (precum emergența unor norme de grup) pot fi probate în
laborator. Ei vor fi urmați pe aceeași linie a gestaltismului și fenomenologiei de că tre
Solomon Asch (1907-1996). Leon Festinger (1919-1989) va formula teoria
compară rii sociale (1954) și teoria disonanței cognitive (1957).

d) Perioada modernă (1961-1989) este marcată de influența lui Serge Moscovici

(1925-2014), Erik Erikson (1902-1994) ș.a. Este perioada traversată de criza
morală și valorică care dă brusc valoare, dar și tensiune domeniilor psihosociologiei.
Anii ’60 -’70 sunt momentul pră buşirii moralei, adică pragul uneia dintre cele mai
însemnate discontinuită ţi mentale. Sociologul francez Henri Mendras spunea, în anii
’70, că , după cel de-al doilea ră zboi mondial, Franţa a tră it o revoluţie la fel de
importantă ca cea din 1789. Expansiunea economică , consolidarea societă ții
industriale și apariția celei postindustriale (similară dominaţiei computerului),
apariţia primului supermagazin în Franţa în 1957 (în SUA apă ruseră deja, pâ nă la
acel moment, 20 000 de supermagazine), invazia televiziunii (din 1965 se
generalizează posturile private), înmulţirea maşinilor de spă lat şi a automobilelor,
contracepţia – sunt numai câ teva din semnalele acestei discontinuită ţi.

e) Perioada contemporană (după 1990) aduce modifică ri în perspectivele disciplinei,

aflate în reconstrucție, fiind relativizată inclusiv metoda experimentalistă .

*
Domeniul specific al psihosociologiei se originează în percepţiile de la nivelul
experienţelor cotidiene, numai că se desprinde de acestea în demersul de explicare a
acestor experienţe prin integrarea lor în configuraţii mai largi, „colectivită ţi
neîntâ mplă toare alcă tuite din actori legaţi laolaltă într-o ţesă tură de dependenţe reciproce
(dependenţa fiind o stare în care probabilitatea ca o acţiune să fie îndeplinită şi şansele ei
de succes se schimbă în funcţie de cine sunt, ce fac sau ce ar putea face ceilalţi actori)”2.
Cunoaşterea personală a problemelor sociale, cunoaşterea practică orientată că tre
rezolvarea problemelor cotidiene sunt, în multe situaţii, punctul de plecare pentru
raţionamente mai generale, în care psihosociologul are deopotrivă percepţia exterioară a
experienţelor de viaţă , dar şi una interioară . Dintre cei care ne influențează viaţa, numai o
proporţie infimă ne sunt cunoscuţi, şi asupra unora, şi mai puţini, putem avea, la râ ndul
nostru, o oarecare influenţă . Conform sugestiei filosofului Alfred Schutz (1899-1959) că ,
pornind de la poziţie fiecă ruia, se poate construi un continuum de poziţii de familiaritate
(cei mai apropiaţi au cel mai proeminent contur, cei mai îndepă rtaţi sunt cel mai puternic
schematizaţi, conform cunoaşterii tipificante), cu câ t sunt mai îndepă rtaţi de experienţa
noastră imediată , cu atâ t mai tipizantă este cunoaşterea noastră asupra lor. Un alt tip de
relaţie de cunoaştere problematică , dar operabilă atâ t în experienţa cotidiană , câ t şi în
perspective mai generale, este relaţia cu antecesorii şi succesorii. Ei pot fi integraţi, prin
rituri, existenţei noastre cotidine, sau pot fi expulzaţi din aceasta, ca plasâ ndu-se la limita
continuum-ului lui Schutz.
În ceea ce privește nivelul de solitudine sau de social din om, sau ponderea
psihologimului sau sociologismului în psihologia socială , preferă m concluzia lui Tzvetan
Todorov. Relația cu celă lalt, atrage el atenția, nu este o creație a eu-lui, ci este anterioară
atâ t eu-lui, câ t și interesului formulat. „Nu este cazul să ne întrebă , ca Hobbes: de ce aleg
oamenii să tră iască în societate? Sau ca Schopenhauer: de unde vine nevoia de societate?
Deoarece oamenii nu înfă ptuiesc niciodată această trecere spre viața comună : relația
precedă elementulo izolat. Ei nu tră iesc în societate din interes sau din virtute sau din alt
motiv, oricare ar fi el; o fac deoarece nu există pentru ei altă formă de existență posibilă ”
(op.cit.:18).

2
Bauman&May, 2008[1990], p. 14.