Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

Facultatea de Litere Galați

Procesul de comunicare
Cuvântul discursului hristic –
parabola biblică
- Referat -

Coordonator:
Conf. univ. dr. Oana Cenac
Student:
Corina Tuchilă
Anul I, ID

- Galați -
- 2022 –
1. Comunicarea – consideraţii generale
1.1 Definiţii

Comunicarea, unul dintre termenii cei mai la modă ai lumii postmoderne, se poate
defini, la modul general, ca fiind procesul de interacţiune între persoane ori grupuri de
persoane, prin intermediul cuvintelor, imaginilor, gesturilor, simbolurilor sau semnelor. Cu
ajutorul acestor mijloace, oamenii îşi împărtăşesc cunoştinţe, idei, experienţe, interese,
păreri sau chiar simţăminte. Ȋn termeni de specialitate, am putea-o numi procesul prin care
un emiţător transmite o informaţie unui receptor prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte.

Atât substantivul comunicare, cât şi verbul a comunica au numeroase înţelesuri

astfel încât conceptul de comunicare implică o multitudine de operaţiuni a căror
interacţiune sau asemănare sunt greu de definit. Consultând dicţionarul explicativ al limbii
române, aflăm principalele definiţii ale comunicării, fără a ne propune să-i epuizăm toate
sensurile:
 înștiințare, știre, veste, informație;
 raport, relație, legătură, contact;
 prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o
problemă științifică;
 schimb sau transfer verbal de gânduri sau idei;
 interacţiune;

Definirea comunicării a fost, evident, abordată de majoritatea autorilor de

specialitate, fie ei sociologi, antropologi, filosofi sau lingvişti, ale căror perspective de
abordare sunt extrem de variate. Ne-am oprit asupra a două dintre definiţii, una cu
caracter foarte general aparţinând lui Charles E. Osgood:

„Ȋn sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor
semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”.1

şi alta care se constituie într-un demers exhaustiv, încercând să cuprindă toate înţelesurile
termenului (noi vom cita mai jos doar câteva din cele peste 15) enunţată de Franck E. X.
Dance:

 „schimb verbal de gânduri sau idei;

 proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi, alternativ, ne străduim să fim înţeleşi de
ei;
 interacţiune (chiar la nivel biologic);
 proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv
şi de a apăra sau întări eul;
 proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, emoţiilor sau priceperilor, prin
folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame, etc.);
 proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i
influenţa comportamentele ulterioare”.2

Este lesne de observat că definiţiile comunicării se înscriu într-un registru foarte

larg, mărginit la un capăt de înţelesul larg de interacţiune iar la celălalt capăt de înţelesul
mai restrâns de schimb sau transfer verbal de gânduri sau idei.

1
apud Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, Teoria Comunicării, Tritonic, 2014, p. 24
2
apud Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea, O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg Iaşi, 2004, p.16
1.2 Evoluţia termenului comunicare

Ȋncă din cele mai vechi timpuri, comunicarea s-a dovedit a fi un reper al existenţei
umane. Vom aminti doar câteva dintre jaloanele sale evolutive şi începem această scurtă
incursiune în istoria comunicării cu antichitatea care ne desluşeşte însăşi provenienţa
termenului. Rădăcina latină a acestuia este communis, care înseamnă a pune de acord
sau a fi în legătură / relaţie cu. Aplicaţiile practice ale comunicării au fost, de altfel, strălucit
ilustrate şi de vechii greci pentru care arta cuvântului şi măiestria discursului erau condiţii
absolut necesare pentru orice cetăţean doritor să îşi exprime vederile în agora. Astfel,
lumea antică a dat lumii câteva dintre cele mai remarcabile modele ale retoricii universale,
dacă ar fi să amintim doar pe Sfântul Augustin, Sfântul Ioan Hrisostom, Pericle, Aristotel,
Demostene, Platon ori Cicero. Omileticile Sfinţilor Părinţi precum şi unele dintre operele
filosofilor antici au stat la baza închegării cu succes a comunicării ca domeniu de sine
stătător.

„Sofiştii greci, prin retorica lor speculativã, au provocat marea reacţie a lui Platon şi Aristotel
de "civilizare logicã a discursului", dialogurile lui Platon şi tratatele lui Aristotel care au
întemeiat spiritul raţional şi sistematic, instituind primele organizãri teoretice şi metodice ale
unor discipline cognitive: logica, matematica, fizica, biologia, metafizica etc.“3

Cei doi mari filosofi ai Antichitãţii au cercetat şi expus condiţiile dialogului, ale argumentãrii,
ale discursului raţional şi convingãtor. Lucrarea lui Aristotel "Despre interpretare" poate fi
cititã foarte bine în „cheia“ comunicãrii şi consideratã o operã care cuprinde foarte multe
judecãţi şi aserţiuni de mare valoare pentru înţelegerea comunicãrii. La fel stau lucrurile cu
dialogul lui Platon despre mitul peşterii.4

Un moment important în evoluţia comunicării s-a produs odată cu apariţia scrisului.

Având drept scop iniţial înregistrarea tranzacţiilor economice, comunicarea scrisă a permis
stocarea, diseminarea şi utilizarea materialelor originale permiţând totodată şi conservarea
tradiţiilor culturale şi religioase. Poate că marele câştig al acestei invenţii a fost acela că
accesul la conţinutul comunicării nu mai trebuia să fie sincron cu actul împărtăşirii
informaţiei, aceasta putând fi accesată ulterior, în locuri şi timpuri diferite. Astfel, unul
dintre elementele esenţiale ale procesului de comunicare, anume canalul, îşi îmbogăţea
registrul cuprinzând pe lângă limbaj şi suportul material scris.

Ȋn Evul Mediu, creştinismul a fost, fără tăgadă, cel care a facilitat dezvoltarea
comunicării dându-i noi dimensiuni. Dezvoltarea bisericii şi rolul covârşitor pe care aceasta
îl juca în viaţa oamenilor a constituit un adevărat pol de înflorire a culturii şi educaţiei
medievale, una dintre îndeletnicirile clericilor din mânăstiri fiind aceea de a păstra şi copia
texte religioase dar şi laice.

Odată cu invenţia şi difuzarea rapidă a tiparului în secolul al XV-lea, comunicarea

scrisă a cunoscut un real progres determinând creşterea semnificativă a numărului
cunoscătorilor de carte dar şi a publicaţiilor periodice. Telegraful şi telefonul, ambele
inventate în secolul al XIX-lea vor aboli practic atât spaţiul, cât şi timpul, plasând
comunicarea pe noi temelii. La acestea se adaugă fonograful şi fotografia, mijloace de
stocare a informaţiei auditive şi vizuale şi ulterior radioul care

3
Pârvu, Ilie, Filozofia comunicãrii, Comunicare.ro, Bucureşti, p.7
4
Paul Dobrescu, Alina Bârgãoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunicării, Editura Comunicare.ro, 2007, p.
23
 „aduce comunicarea orală la nivel de masă şi devine principalul mijloc de comunicare,
punând în pericol supremaţia tiparului în spaţiul public”.5

precum şi televiziunea şi calculatorul.

„Trecerea de la paradigma electro-mecanică la paradigma electronică spre jumătatea

secolului XX a permis transmisia sunetului şi imaginii concomitent către un public de masă
şi inventarea primelor maşini analogice de calcul. Către 1950 comunicarea cuprindea trei
câmpuri: mass media, telecomunicaţiile şi informatica”.6

1.3 Comunicarea verbală

1.3.1 Definiţii

Comunicarea verbală este cea mai răspândită formă de comunicare fiind specifică
omului şi având în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) dar şi limbajul
nearticulat (paralimbajul).

„Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi

sentimentelor, atitudinilor, opiniilor, de la un individ la altul, de la un individ către un grup
social şi de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de
semnificaţii între persoane.”7

Faţă de alte tipuri de comunicare, comunicarea verbală se deosebeşte prin câteva

trăsături distincte. Ȋn primul rând, comunicarea verbală este o necesitate umană ce derivă
din nevoia omului de a interacţiona. Pe lângă aceasta, comunicarea verbală este
caracterizată de prezenţa unui mesaj ale cărui elemente constitutive trebuie să fie actuale,
clare şi coerente dar şi să ţină cont de interesul ascultătorului. Ȋn acest sens, trebuie
reţinut faptul că procesul de comunicare verbală trebuie întotdeauna adaptat situaţiei şi
ocaziei care îl determină, receptarea mesajului fiind deseori influenţată de motivaţia şi
dispoziţia receptorului. Nu în ultimul rând, comunicarea verbală este circulară şi permisivă,
putându-se reveni asupra unor informaţii, fie cu detalii ce nu au fost furnizate iniţial ori cu
modificarea mesajului iniţial.
Suportul principal al comunicării umane îl constituie limbajul în toată diversitatea şi
resursele sale de expresivitate.

„Limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar
totdeauna conform unor tehnici istoric determinate („limbi").
În limbaj pot fi distinse trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual, niveluri
care, pe de altă parte, se disting mai mult sau mai puţin clar şi din punct de vedere practic.
La nivel universal, limbajul considerat ca activitate este vorbirea (în general),
nedeterminată istoric, considerată ca tehnică, deci, „a şti să vorbeşti în general"
(competenţă elocu-ţională); considerat ca produs, este „vorbitul", totalitatea a ceea ce s-a spus
(sau ceea ce se poate spune, cu condiţia să se considere ca „lucru făcut"). La nivel
individual, limbajul ca activitate este „discursul", adică actul lingvistic (sau seria de acte
lingvistice conexe) al unui anumit individ într-o anumită situaţie; din punctul de vedere al
competenţei, el este competenţă expresivă (cunoaştere cu privire la elaborarea „discursurilor");
iar ca produs este un „text" (vorbit sau scris). În mod analog, la nivel istoric, limbajul ca activitate
este limba concretă, aşa cum se manifestă ea în vorbire, ca determinare istorică a acesteia.”8

Comunicarea verbală poate fi atât orală, cât şi scrisă.

5
Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, op. cit. p. 32
6
ibidem, p.32
7
ibidem, p. 46
8
Coşeriu Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC 2000, p. 233 - 236
 „După estimările unor cercetători, vorbirii şi ascultării (prin care se realizează comunicarea
orală) li se dedică mai mult timp şi, implicit, mai multă importanţă decât scrierii şi citirii (prin
care se realizează comunicarea scrisă).9

Pe câtă vreme comunicarea orală este relevantă atâta vreme cât se leagă de cadrul
spaţio-temporal în care se manifestă, comunicarea scrisă „face posibilă oprirea, revenirea
şi pauzele reflexive, în măsura în care nu reclamă coexistenţa interlocutorilor în acelaşi
cadrul spaţio-temporal.”10

1.3.2 Elementele procesului de comunicare verbală

Roman Jakobson, un influent lingvist din secolul al XX-lea a dezvoltat unul dintre
cele mai cunoscute modele ale comunicării lingvistice. Elementele acestuia le vom descrie
şi noi pe scurt în cele ce urmează.
Orice proces de comunicare presupune, ab initio, cel puţin doi protagonişti care
emit şi receptează mesaje într-un anumit context. Emiţătorul sau sursa este obiectul sau
fiinţa capabilă să transmită informaţii şi care decide ce mesaj să trimită. Se mai numeşte şi
codificator întrucât el este cel care selectează semnele şi le combină pentru a compune
mesajul. La rândul său, Receptorul sau decodificatorul este elementul aflat în simetrie
faţă de emiţător şi se referă la primitorul care recepţionează şi interpretează mesajul. Este
numit şi decodificator întrucât el reconstituie mesajul dându-i sens.

Cu privire la cei doi actanţi ai procesului de comunicare, vrem să semnalăm că,

uneori, în literatura de specialitate, rolul unuia sau altuia este considerat privilegiat,
abordare care ni se pare eronată. Ȋn sprijnul acestei păreri, notăm:

Cele două poziţii extreme sunt deopotrivă păguboase întrucât, pe de o parte, este sugerată
posibilitatea de a identifica şi măsura o „performanţă comunicativă individuală”, iar pe de
altă parte, succesul sau eşecul comunicării este pus în seama unui singur participant, deşi el nu
controlează tot ceea ce se petrece în contextul acesteia. (.....) ...emitentul şi receptorul au
acelaşi statut, rolurile pe care le îndeplinesc sunt la fel de importante iar contribuţiile lor
determină în proporţii egale reuşita versul eşecul comunicării. Comunicarea nu este un joc
individual, ci unul de echipă.”11

Mesajul (sau enunţul) constituie ansamblul format din datele şi informaţiile

transmise prin care se oferă un înţeles specific, particular acestora. O altă definiţie a
mesajului aflăm de la Saundra Hybels şi Richard Weaver care consideră că „mesajul este
alcătuit din ideile, emoţiile şi sentimentele pe care emiţătorul vrea să le transmită
receptorului sub forma materială a semnelor.” 12

O altă variabilă a procesului de comunicare o reprezintă referentul. Cu privire la

acest element, Roman Jakobson precizează:

Destinatorul (emiţătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru a fi operant,

mesajul necesită mai întâi un context la care să facă trimitere (ceea ce, într-o terminologie
oarecum ambiguă, este numit „referent”), context sesizabil de către destinatar şi care, fie
este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat.”13
9
Gheorghe-Ilie Fârte, op. cit. p.108
10
ibidem, p. 115
11
ibidem p. 40-41
12
apud Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea, O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004
p. 43
13
apud Irina Stănciugelu, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, op. cit. p. 165
 De fapt, prin termenul context, cunoscutul lingvist a desemnat în bloc trei factori,
anume: situaţia comunicatorilor, contextul şi referentul, de unde şi diversitatea termenilor
pe care îi întâlnim în literatura de specialitate. Destul de greu de încadrat într-o definiţie
precisă, contextul se referă la cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea are loc.
Contextul comunicării este influenţat de factori fizici, psihosociali, de proximitatea (distanţa
dintre emiţător şi receptor) dar şi de similaritatea (dată de interese, credinţe, activităţi şi
scopuri comune) ori apartenenţa de grup.

Ultimii doi parametri ai procesului de comunicare pe care dorim să-i amintim sunt
codul, respectiv sistemul de semne sau înţelesuri specifice unei culturi dar şi ansamblul
regulilor de combinare a acestora precum şi contactul sau canalul de comunicaţie care
include mijlocul fizic prin care se transmit semnalele.

Acestei scheme de comunicare hexadice, Jakobson îi atribuie şase funcţii (dintre

care trei fuseseră deja definite în 1934 de Karl Buhler, un psihiatru şi psiholog german):
 funcţia emotivă sau expresivă, centrată pe emiţător şi care exprimă starea
afectivă a acestuia, sentimentele şi valorile lui;
 funcţia conativă, centrată pe receptor în încercarea de a-l incita la acţiune şi
a obţine un răspuns din partea acestuia;
 funcţia poetică, centrată pe valorificarea mesajului;
 funcţia metalingvistică, prin care se atrage atenţia asupra codului utilizat;
 funcţia referenţială, care vizează cadrul situaţional în care are loc
transmiterea mesajului;
 funcţia fatică, care are în vedere caracteristicile mijlocului de comunicare
(canalului) şi controlul bunei funcţionări a acestuia.

2. Cuvântul discursului hristic

2.1 Hristos-Logos sau Emiţătorul comunicării dumnezeieşti

Ioan 1:1 „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu.”

Aflăm aceste rânduri în prologul Evangheliei după Ioan, primul apostol care
lansează conceptul de Hristos-Logos. Afirmaţia "La început era Cuvântul" aminteşte izbitor
de Geneza 1:1: "La început Dumnezeu a făcut......". Departe de noi gândul de a ne
înhăma la vreo încercare de lucrare hermeneutică, lipsindu-ne atât cunoştinţe elementare
cât şi limbajul adecvat. Ce înţelegem, lato sensu, din aceste cuvinte e că Logos-ul este
exprimarea lui Dumnezeu, comunicarea Lui despre El însuși, la fel cum un cuvânt vorbit
este exprimarea gândurilor interioare și nevăzute ale unui om.
Din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel aflăm că:

„Dumnezeu, care în multe feluri a vorbit părinţilor noştri, în „sfârşitul vremii”, ne-a vorbit prin
Ȋnsuşi Fiul Său”14.

Acest Ȋnsuşi Fiul Său se numeşte şi Cuvânt al lui Dumnezeu care, sălăşluind în om,
reia lucrarea de reînchegare a acestuia după căderea în păcat. Am putea înţelege acest
Cuvânt ca pe o energie creatoare, nu doar ca o informaţie oarecare. Să nu uităm că
Logosul suferă o transformare miraculoasa, kenoza, anume Cuvântul devine trup în
persoana lui Hristos, aşadar hrană aleasă care ni se dă ca împărtăşanie.
14
Evrei 1 1-2
 „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”15

Dacă cele de mai sus ar putea părea smintitoare unui ateu sau necunoscător al
Bibliei şi Sfintelor Scripturi, să ne amintim că Sfântul Augustin, în minunatele sale
Confesiuni, îşi pune nenumărate întrebări care îi zdruncină confortul minţii, culminând cu
convertirea sa la creştinism şi ieşirea din infernul sinelui izolat de Dumnezeu. Printre
acestea, Augustin abordează şi problema Cuvântului, întrebându-se:

„Aşadar, Tu ai vorbit şi lucrurile au luat fiinţă şi prin Cuvantul Tau le-ai creat. Dar în ce chip
ai vorbit? Oare în chipul în care o voce a ieşit din nor şi a spus: Acesta este Fiul meu ales?”16

apoi explicând:

„Cuvântul Tău nu este o vorbire în care fiecare parte se sfârşeşte după ce a fost rostită,
pentru a fi urmată de o altă parte, în aşa fel încât toate părţile să poată fi rostite;prin
Cuvântul Tău totul este rostit dintr-odată şi în veşnicie”17.

Dacă până acum am voit să definim oarecum cuvântul ca Logos dumnezeiesc, în

continuare ne vom axa pe o perspectiva mai "pământească" a felului în care acesta a
ajuns să fie transmis, perceput şi interpretat de contemporanii Mântuitorului. Hristos
Cuvântul îşi ia trup de carne, se înomeneşte şi se „comunică” pe sine însuşi mulţimilor. Cu
siguranţă că Logosul brut ar fi fost imposibil de livrat unor oameni obişnuiţi, de multe ori
neşcoliţi, aşa că modalitatea aleasa este cea narativă, anume povestea.

2.2 Discursul prin parabole

Cunoscute sub sintagma de parabole, poveştile hristice nu sunt însă simple

comunicări, ele au „viaţă”, sunt concrete, vivante, lumeşti, au peisaje, personaje,
întâmplări şi afecte ale acestora. Cu alte cuvinte, „nu dau ceva de gândit fără să dea ceva
de trăit”18, discursul dumnezeiesc constituindu-se în mesaj. Astfel, această „afinitate cu
spectacolul vieţii face ca poveştile să aibă un auditoriu mult mai divers şi mai larg decât
orice construcţie doctrinară”.19

Toate parabolele abordează marile probleme, marile întrebări ale umanităţii, acelea
la care, de obicei, ne trezim în criză de limbaj sau de reprezentări plauzibile. Este, aşadar,
de aşteptat ca să recurgem la analogii, metafore, figuri de stil.

„Pentru a transmite ce avea de transmis, Iisus a ales ca mod de expunere vorbirea în

parabole. Asta înseamnă că parabola I s-a părut, structural, în perfect acord cu El Ȋnsuşi,
cu substanţa a ceea ce voia să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor.”20

Parabola ca mijloc de explicare a diferitelor pasaje veterotestamentare era destul

de cunoscută şi utilizată de învăţaţii iudei însă unii cercetători sunt de părere că parabolele
lui Iisus sunt complet diferite de acestea, constituind o noutate în peisajul narativ al
antichităţii. Prof. Dr. Arland J. Hultgren, de pildă, defineşte şase trăsături ale unicităţii
parabolelor hristice:

15
Matei 4-4
16
Sfântul Augustin, Confesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 545
17
ibidem, p. 547
18
Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 17
19
ibidem, p. 18
20
ibidem, p. 25
 „1. Modul direct de a angaja participarea auditoriului; 2. Caracterul nelivresc; 3. Legătura cu
experienţa cotidiană; 4. Dimensiunea teologică dar fără abuz de abstracţiuni; 5. Recursul la
elementul surpriză, la comportamentul atipic, imprevizibil şi 6. Dozajul fără precedent între
tradiţia sapienţială iudaică şi tradiţia eshatologică.”21

Că acest discurs este bine primit de mulţimi şi nu doar atât, căci pe măsură ce
predicile şi învăţăturile, dar mai ales minunile Sale ajung să fie cunoscute, oamenii încep
să se înghesuie să-L vadă şi să-L audă, o dovedesc nenumăratele mărturii prezente în
toate evangheliile sinoptice.

„Şi toată cetatea era adunată la uşă.”22

"Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei
unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul."23

"Isus* a ieşit iarăşi la mare. Toată mulţimea venea la El; şi El învăţa pe toti."24

Oferta Mântuitorului e deplină, el asigură "pachetul" complet: instruieşte, deci se

îngrijeşte de hrana spirituală însă nu omite nici hrana fizică (vezi arhicunoscutul episod al
înmulţirii celor 5 pâini şi 2 peşti cu care Iisus hrăneşte mii de oameni) sau vindecarea
diferitelor boli şi vătămări trupeşti. Este o misiune universală pe care numai „Cel care a
şters zapisul ce era asupra noastră”25 ar fi putut să o împlinească.

„Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând poporul în sinagogi, propovăduind

Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă care era în
popor.”26

2.3 Receptorii comunicării hristice

Să privim mai atent la „mulţimile” cărora se adresează Iisus. Sunt incluşi aici atât
ucenicii, care de multe ori au ei înşişi probleme serioase de înţelegere a miezului
parabolelor, apoi masa oamenilor de rând şi, nu în ultimul rând, fariseii, arhiereii şi
cărturarii vremii. Aşadar, o paletă foarte pestriţă şi largă a auditoriului. Am putea fi tentaţi
să credem că ucenicii sau chiar învăţaţii iudei aveau o poziţie privilegiată în perceperea
parabolelor, care neîndoielnic, au un conţinut enigmatic, uneori de-a dreptul opac şi de
neînţeles. Şi, dacă ar fi să ne luăm după răspunsul Ȋnvăţătorului la întrebarea ucenicilor cu
privire la alegerea acestei modalităţi alambicate de comunicare, acesta confirmă explicit
statutul lor aparte. Hristos Ȋnsuşi le spune:

"Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor,
iar lor nu le-a fost dat."27

„Voi sunteţi sarea pământului.”28

ceea ce denotă că aceştia ar avea un simţ ori un dar aparte al înţelegerii şi că sunt
capabili să penetreze platoşa groasă în care este ambalat misterul pildelor hristice.

21
apud Plesu Andrei, Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012
22
Marcu 1-33
23
Marcu 2-4
24
Marcu 2-13
25
Coloseni, 2-14
26
Matei, 9-35
27
Matei 13-11
28
Matei 5-13
 Şi ce-i drept, în unele situaţii, ucenicii beneficiază de explicaţii detaliate, de natură
să mai descâlcească sensul poveştilor, ca atunci când ucenicii solicită explicit lămuriri
suplimentare la parabola neghinei, primind explicaţii clare, în cuvinte simple, am zice chiar
mură-n gură.

"Ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: „Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ogor.
El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ogorul este lumea;
sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău."29

De cele mai multe ori însă, ei sunt copleşiţi de Cuvânt, miraţi, nedumeriţi, incapabili
să selecteze şi să asimileze mesajul hristic, exact ca marea masă a mulţimilor. Ceea ce îl
face pe Ȋnvăţător să constate, uneori exasperat, neputinţa discipolilor săi.

„Isus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi?”30

„Isus a înţeles lucrul acesta şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu
pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită?”31

Un alt aspect al parabolelor pe care vrem să îl semnalăm este tonalitatea diferită a

discursului hristic. Acesta nu este liniar, Mântuitorul nu e un predicator, un profet oarecare
mereu ancorat într-o lâncezeală plictisitoare sau stăpânit de extaz sau beatitudine
perpetuă. După cum am văzut mai sus, Iisus nu este dispus să-şi menajeze învăţăceii, el îi
mustră pentru opacitatea lor. La fel procedează şi cu celelalte categorii ale auditoriului său.
Să ne amintim accesul de furie care îl încearcă la vederea pângăririi templului sfânt.

"Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în
Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau
porumbei."32

sau când îi ceartă pe păcătoşii unor cetăţi.

„Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaida!"33

"Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?"34

ori când li se adresează explicit cărturarilor ipocriţi şi fariseilor, numindu-i făţarnici, nebuni,
şi orbi. Expresia "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!" se regăseşte în fragmentul
dedicat nelegiuirilor cărturarilor şi ale fariseilor din Evanghelia lui Matei de cel puţin 8 ori.

Reţinem, de asemenea şi un alt detaliu semnificativ privind compoziţia publicului

care asista la predicile Ȋnvăţătorului, despre care se ştie că era extrem de
eterogen incluzând toate păturile sociale: oameni simpli şi cărturari aleşi, femei şi bărbaţi,
vameşi, soldaţi, etc. Se poate presupune că toate aceste mulţimi, în special oamenii
sărmani, veneau însoţiţi de copii la aceste adunari. Hristos îi aminteşte, îi invită şi îi include
printre auditorii săi.

29
Matei 13, 36-38
30
Matei 15-16
31
Marcu 8-17
32
Matei 21-12
33
Matei 11-21
34
Matei 23-33
 "Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a
celor ca ei.”35

Dacă până acum am prezentat câteva dintre caracteristicile emiţătorului şi

mesajului (Hristos-Logos şi respectiv, parabola) ca elemente specifice ale procesului de
comunicare, să ne aplecăm puţin şi asupra felului în care acest discurs este primit de
receptorii săi. Nu vom detalia în această lucrare şi nici nu vom insista asupra minunilor pe
care le face Mântuitorul deşi ele prilejuiesc ori însoţesc deseori discursul hristic. De cele
mai multe ori, minunile sunt primite cu uimire, cu bucurie sau produc adevărate revelaţii
sau convertiri. Există însă şi cazuri în care ele provoacă frică, teamă sau chiar respingere,
ca în cazul vindecării unor demonizaţi prin transferul entităţilor demonice într-o turmă de
porci.

"Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus; şi, cum L-au văzut, L-au rugat să
plece din ţinutul lor."36

Andrei Pleşu are o foarte interesantă opinie cu privire la auditoriul parabolelor

hristice, anume că discursul se adresează doar aparent tuturor. Ȋn fapt, întreaga sa
învăţătură ar fi părtinitoare, anume destinată doar celor pregătiţi să o primească sau
măcar aflaţi într-un anumit stadiu de disponibilitate ori de asumare a unor interogaţii
esenţiale.

"El nu oferă acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat. Nu dă, fără o
garanţie de receptivitate."37

"Iar ce încearcă parabola hristica nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să

invite în spaţiul întrebării (care, într-o primă fază, poate fi unul al perplexităţii."38

Concluzia pe care o formulează domnia sa este că

"parabolele rămân procedeul didactic cel mai adecvat pentru un auditoriu în care se
regăsesc de-a valma înţelepţii şi smintiţii, cei puri şi cei impuri, bunii şi răii, grâul şi
neghina."39

2.4 Mesajul comunicării hristice

Am putea despărţi ori clasifica, desigur în linii foarte mari, discursul hristic în două
părţi: una ar fi cea a indicaţiilor, sfaturilor şi recomandărilor limpezi, uşor de înţeles şi de
asimilat de oricine şi alta a parabolelor, al căror inţeles este încriptat şi ascuns. Ȋn prima
parte putem include: Cuvântarea de pe munte - Despre Fericiri, Despre ucidere, Despre
jurământ, Despre preacurvie şi despărţire şi chiar rugăciunea domnească, Tatăl nostru,
prezentate în formatul decalogurilor (Să nu….) dar şi texte care abundă in indicaţii şi
recomandări. A doua parte conţine parabolele, texte alcătuite din nuanţe, paradoxuri, tot
felul de surprize menite să "ghideze" ascultătorii pe drumul de la credinţa simplă la
cunoaşterea profundă.
Parabolele au subiecte variate, personaje pitoreşti, provenind din diverse medii şi
pături sociale, personificarea, alegoria sau metafora fiind prezente la tot pasul. De pildă,

35
Matei 19-14
36
Matei 8-34
37
op. cit p. 42
38
ibidem p.46
39
ibidem, p. 54
secvenţa celor trei parabole din Luca 5, cea despre oaia rătăcită de turmă, cea a drahmei
pierdute şi cea a fiului risipitor sunt, aşa cum se poate bănui din titlu, despre omul pierdut,
căutarea lui şi bucuria regăsirii sale. Toate vorbesc despre o pierdere sau o despărţire
dintr-un întreg, fie din turmă, din sumă sau familie. Alte două parabole aduc în prim plan
una dintre figurile cele mai detestabile ale vremii, cea a vameşului, cel care colecta taxele,
anume pilda vameşului şi fariseului, două tipare morale clasice antagonice dar şi cea a lui
Zaheu, vameşul cel lacom şi nedrept a cărui stare duhovnicească se schimbă spectaculos
după întâlnirea cu Iisus. Altele se arondează tematicii agricole, cum ar fi parabola
Semănătorului, o paralelă între plugarul care îşi seamănă ţarina şi Iisus, Cel care
împrăştie Cuvântul în lume sau cea a lucrătorilor nevrednici ai viei, un text ce aduce în
discuţie problema autorităţii şi recunoaşterii acesteia, recurgând iarăşi la analogia dintre
"stăpânul" viei şi Dumnezeu.

Paradoxul tuturor parabolelor este că limbajul, codul lingvistic este simplu, neted,
lipsit de elitism iar cuvintele, nepretenţioase, totuşi mesajul este tulburător, bulversant,
zdruncinător şi prea abrupt pentru a fi asimilat.
Iată de pildă, parabola talanţilor, preferata noastră şi una dintre cele mai încriptate
pericope ale cărei penultime două versete nu încetează să ne producă uimire:

"Pentru că celui ce are i se va da şi va avea din belşug; dar de la cel ce n-are, se va lua şi
ce are!"40

La o primă vedere, fraza este smintitoare de-a dreptul. Ce sens ar avea să dai celui
care deja are de toate şi să iei de la cel care şi aşa are puţin? Mai mult, de ce să mai faci o
redistribuire de vreme ce lucrarea s-a încheiat şi stăpânul s-a întors să vadă rezultatele
fiecăruia?
Aparent, darurile pe care le primim sunt diferite: cinci talanţi, doi talanţi, un talant. Ȋn
realitate, cantitativ, numărul darurilor primite nu are importanţă. Nu despre cantitatea
darurilor este vorba, ci depre calităţile lor specifice. Orice om a primit un dar sau mai
multe, care îi aparţin lui şi numai lui. Depinde doar de el ca darul să devină lucrător.
In nuce, omul cu cinci talanţi face efortul personal de a se împlini, multiplicând
natural darurile primite. Omul cu doi talanţi îşi împlineşte şi el lucrarea pentru care a fost
chemat, cu consecvenţă, potrivit putinţei lui. Omul cu un singur talant este cel care nu vrea
să fructifice talantul oferit, blocându-se în propria neputinţă, mulţumit cu starea de
amorţeală în care se află. De aceea, singura cerinţă care modelează structura darului este
că acesta trebuie întrebuinţat continuu pentru semenul nostru.

2.5 Ȋncheiere

Scurtul nostru periplu prin lumea pericopelor evanghelice ne face să ne întrebăm

(şi, cu siguranţă, nu suntem singurii) cum ar fi fost primit astăzi discursul lui Iisus. Cum am
fi reacţionat oare la auzul parabolelor şi la vederea vindecărilor sau a învierii fiicei lui Iair
ori a lui Lazăr din Betania? Cum am fi receptat oare comunicarea hristică, astăzi când
există atâtea şi atâtea mijloace, studii şi cercetări în acest domeniu, în epoca televizorului
şi a telefonului mobil, a speakerilor motivaţionali şi a influenceri-lor, a online-ului şi
distanţării sociale? Nu ne vom hazarda să răspundem, este o pălărie prea mare pentru
umilul nostru cap.

40
Matei 25-29
BIBLIOGRAFIE

Augustin Sfântul, Confesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018

Cornilescu Dumitru, Ieromonahul, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament,
Societatea Biblică Română, 2014

Coşeriu Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC 2000

Dobrescu Paul, Alina Bârgãoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunicării, Editura Comunicare.ro, 2007

Fârte Gheorghe-Ilie, Comunicarea, O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004

Pârvu Ilie, Filozofia comunicãrii, Comunicare.ro, Bucureşti, 2000

Pleşu Andrei, Parabolele lui Iisus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Stănciugelu Irina, Raluca Tudor, Adriana Tran, Vasile Tran, Teoria Comunicării, Editura Tritonic,
2014