Petrita astepta rabdatoare in strana privind la zidul brut de beton din fata ei, scrijelit in romburi

mari, contrastand cu fereastra ogivala. Vitraliile, ale carei fragmente de sticla, migalos combinate si
legate între ele prin rețele de plumb, il infatisau pe sfantul Gheorghe luptandu-se cu balaurul. Sub
fereasta, alte strane. In ele stateau cuminti, cu mainile in poala vreo trei-patru femei asteptandu-si
randul la spovedit. O inregistrare sonora cu vocea blanda a vreunui calugar repeta mereu Tatal nostru,
Crezul, psalmul 50 si alte rugaciuni cunoscute. O idee foarte buna, de altfel, pentru ca acoperea
conversatia pe care parintele Gheorghita o purta cu credinciosii care isi marturiseau astfel pacatele fara
teama de a fi auziti si de ceilalti crestini.

Petrita venise si ea sa se spovedeasca insa preferase sa fie ultima ca sa poate vorbi mai mult cu
parintele care era duhovnicul ei si caruia ii cerea mereu sfatul cand confortul mintii si al inimii ii erau
zdruncinate de diverse pricini. Isi aminti cu placere de prima ei intalnire cu parintele, in urma cu vreo doi
ani si ceva. Venise intr-o duminca la sfanta liturghie aproape fara sa-si dea seama ce face, probabil
ingerul ei pazitor ii calauzise pasii catre biserica, atat era de disperata dupa ce M o parasise brusc,
anuntand-o ca isi gasise pe altcineva. Relatiile erau calcaiul lui Achile al vietii ei de femeie singuratica,
retrasa, cu doar vreo doua prietene, si alea facute in vremea facultatii. Terminase automatica la
Bucuresti magna cum laudae, ar fi putut, si chiar si-ar fi dorit sa ramana in capitala, nu ducea lipsa de
oferte insa alesese sa se intoarca in oraselul ei natal de dragul mamei, in varsta si mai ales, cardiaca.
Nu avea cine sa ii poarte de grija si in plus, erau foarte legate una de alta. Acum, la cei 35 de ani, nu
regreta intoarcerea chiar daca starea mamei, desi stabila, se inrautatise, se deplasa greu si devenise si
din calea-afara de cicalitoare. Fire ambitioasa insa, Petrita era acum sefa depatamentul IT la sucursala
uneia dintre bancile din oras iar visurile ei privind cariera nu se opreau aici. Avand o inteligenta
sclipitore, Era mereu inscrisa la cate-un nou curs, se specializase in programe si tehnici complexe si
ajunsese sa isi insuseasca destul de bine temeinice cunostinte financiare, putand concura cu succes cu
oricare din sefii ei.

Daca in viata profesionala avea cu ce se lauda si stia perfect ca poate mai mult, in cea personala esua
mereu, putini barbati fiind atrasi de aerul ei aspru. Inalta, poate chiar prea inalta pentru media balcanica
a barbatilor din orasul ei, ciolanoasa, cu umeri lati si solduri inguste, avea un trup mai degraba
masculin. Fata patrata, cu fruntea inalta si globii oculati perfect rotunzi, aproape exoftalmici si nasul
carn dar cam mare completau impresia de asprime pe care intreaga ei fiinta o emana din plin.

Era a treia saptamana din postul Pastelui si Petrita spera sa primeasca sfanta Impartasanie duminica
urmatoare. Un oarece fosnet o facu sa isi indrepte privirile catre partea stanga a iconostasului, de unde
parintele Gheorghita ii facea semn ca o asteapta. Era ultima ramasa in biserica, pana si tanti Fanica de
la pangar plecase acasa. Urnindu-se catre strana din stanga iconostasului, ajunse in fata parintelui
care, sezand pe un scaunel o invita bland sa ingenuncheze pe pernita pe care marturisitorii isi desertau
multele pacate sub epitrahilul protector al blandului prelat.

Petrita isi aminti prima ei intalnire cu el, cand venise la micuta biserica din parohie, prabusita in
mlastina depresiei care o sugea lent dar sigur in abisurile putin cercetate ale sufletului. Ascultase
pentru prima oara sfanta liturghie cu atentie iar indemnul parintelui Gheorghita de dupa Crez, „Sus
inimile” i se paruse atat de personal, parca anume adresat ei, incat izbucnise in plans sub privirile
mirate ale babelor din randul din fata, unde se strecurase si ea curioasa sa vada indeapropae randuiala
slujbei. Mai apoi, dupa otpustul final, cand intreaga turba piorum venea sa se miruiasca, parintele ii
spusese sa il astepte intuind ca inca o oaie ratacita ii calca pragul razboindu-se cu patimile lumesti.

Asa incepuse un lung sir de convorbiri spirituale cu parintele a carui carisma harica o subjugase
devenind duhovnicul si sfatuitorul ei. Spre deosebire de ce credea ea despre tagma clericilor, de altfel
cunoscuse putini si pe aceia in ipostaze oficiale, nunti, botezuri, parintele Gheorghita nu avea acel tip
de gândire dihotomică care impartea lumea in păcătoși și mântuiți si viata vesnica in rai și iad. Om „de
lume”, destul de tanar, la vreo 50 de ani, de o bunatate si inteligenta asezonate astfel incat se adaptau
perfect gustului ei, parintele juca fotbal in timpul liber si preda la seminarul teologic din oras. Curand,
Petrita ii descoperise si contul de facebook, unde acesta, spirit scrutator si smerit nevoitor in urcusul
desavarsirii, vadea un ascutit simt al umrului impletit cu o adanca intelegere a problemelor laicatului
modern. De atunci, alerga

- Sarumana, parinte, sopti ea tresarind la auzul vocii ei reverberate de zidurile reci incarcate de multele
si feluritele icoane.

- Buna ziua, Petrita ii raspunse parintele chemand-o pe nume. Rareori ii spunea „fiica mea”, preferand
sa-i spuna pe numele de botez. Ce face mama? Mai bine?

- Parinte, stationar. A fost la controlul obisnuit la cardiolog si i-a schimbat un pic medicatia, sa vedem
cum o fi de-acum incolo. Mereu o intreba de sanatatea mamei, cunoscandu-i suferinta cronica.

- Vrei sa te impartasesti duminica asta? se interesa parintele. Ai reusit sa tii post?

- Sfintia Voastra, mda, saptamana asta tin da’ nu stiu daca pot mai mult. Peste cinci saptamani am
concurs, continua ea evitand privirea limpede a parintelui care ii patrundea pana in cele mai adanci
pliuri ale sufletului.

Preotul stia prea bine ce vrea sa spuna cu asta. Stia si el ce inseamna lipsa proteinei animale din dieta
unui sportiv de performanta. Petrita era inotatoare de performanta inc adrul clubului Vointa din oras si ii
povestea deseori despre cate bazine avea de facut sau cum decurgeau antrenamentele de intretinere
de la sala de fitness. Daca la inceput o incurajase in evolutia ei sportiva care o ajutase sa-si
depaseasca amaraciunile si vatamarile interioare, saltul catre profesionism se dovedise a fi o
intreprindere perdanta pentru tanara IT-ista care nu reusea defel sa depaseasca treapta de bronz a
podoiumului.

- Fata mea, zise parintele cu un ton involuntar mustrator, stiu foarte bine cat de mult conteaza sportul
asta petru tine insa uneori cred ca te incrancenezi prea mult. Competitiile astea la care tot participi si
risipa asta de timp si energie, mai ales ca ..

- Da, parinte. Stiu ce vreti sa spuneti, ca imi lipsesc medaliile care justifice toata tevatura asta. E
adevarat, marturisi ea, ca a inceput sa-mi intre oboseala in oase. Nic nu mai stiu cum am s-o scot la
capat de data asta, mai spuse ea incoltita de privirea scormonitoare a parintelui.
- Petrita, incepu Parintele, nu trebuie să ne căznim niciodată să smulgem prin propria noastră
«măiestrie» ceea ce Dumnezeu nu este dispus să dea. cumpatarea este ca un frau care disciplineaza
pornirile patimase iar tu ai strans atata patima in tine si acum o aperi ca pe sunca din pod.

- Sfintia-Ta, trebuie sa va marturisesc ceva. Am inceput sa ma rog in fiecare seara cerand Domnului
sa-mi curete ochii ca sa-mi vad mai bine pacatele si sa-mi dea lacrimi sa plang si sa ma caiesc pentru
ele.

- Intelegi tu care-ti sunt pacatele? o intreba el.

- Da, parinte, se inmultesc pe zi ce trece. Imprastierea mintii – ca uittati, mereu imi fuge mintea ba la
concurs cand sunt la banca, ba la cursul de credite la care m-am inscris vinerea trecuta, cand sunt in
bazin. Apoi mania, egoismul, indreptatirea de sine si mai ales....aici facu o pauza....preacurvia, isi
continua ea litania.

- As vrea sa intelegi, de pilda cat d eimportant este postul pentru un crestin, comenta parintele lasand
subiectul preacurviei deoparte. Postul chiar este despre mâncare, nu lua in seama pe cei care il arunca
in derizoriu predicand exagerat postirea de la alte rautati sau usuratati. Este despre flămânzire, despre
lepădare trupească, despre răbdare si despre simplitate, este cel mai bun strajer al sufletului.

- Parinte, am cazut in pacatul dejnadejdii. Sunt mereu singura, nu o am decat pe mama. Iar in rest,
inorul si banca. Si la amble sunt o ratata. Uneori parca am inima pustie si mi-e lehamite de mine insami
si as vrea sa am curajul sa fiu doar eu, o nimeni ca oricare alta.

- Petrita, szambi parintele, deznadejdea e rodul putinatatii de credinta. Inima omului nu poate fi
niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Tu ce alegi?

- Parinte, ceru Pettita, invata-ma cum sa ma multumesc cu ceea ce am. Mereu tanjesc dupa ceva si nu
stiu dupace. Am crezut ca serviciul ma implineste dar m-am izbit de invidie si stricaciune apoi am dat
din plinatatea inimii mele atat de mult sportuui si desi astfel am capatat o disciplina a mintii si a trupului,
ma lovesc de alte neajunsuri. Stiti doar ca de cand mi-am herniat un disc anul trecut la sala, nu am
reusit sa ma recuperez pe deplin. Acum efortul ca sa tin pasul cu programul de antrenmente e parca
dublu.

- Fata mea, eu nu pot sa iti livrez solutii dar stiu dupa ce tanjesti. Dupa Hristos.