Despre minunile Parintelui Cleopa Cuvant plin de sensuri si greu de acceptat, MINUNEA se poate intruchipa si intr-un om.

Parintele Cleopa, de pilda: un monah ortodox a carui credinta si forta duhovniceasca au infaptuit, cu adevarat, mari minuni. Harul lui a largit cararea care duce spre Rai, a intors mii de oameni cu fata spre lumina lui Dumnezeu. A vindecat trupeste si sufleteste, a oferit protectie si sprijin moral. Considerat sfant inca din timpul vietii, parintele Cleopa intruchipeaza miraculoasa putere a credintei de a spulbera nelinistile viitorului, oferindu-le oamenilor temei de pace sufleteasca si bucurie, pentru inca 1000 de ani. Cu adevarat, mari minuni! Batranul meu sfant Am iubit, de cand eram copil, batranii si singuratatea! Poate de aceea s-a indurat Dumnezeu sa-mi daruiasca norocul monahismului si intalnirea cu batranul meu sfant... Interlocutorul meu este calugar si nu a implinit inca 35 de ani. In chilia sa, aflata in incinta Manastirii Bistrita din Moldova, domneste linistea, iar conversatia ne este vegheata de o uriasa icoana a Maicii Domnului, sfintita de parintele Ilie Cleopa, caruia tanarul monah i-a fost ucenic vreme de aproape doua decenii. Sa dea Dumnezeu sa fie facatoare de minuni! - a binecuvantat-o marele duhovnic, inainte de-a trece la cele vesnice... De atunci, calugarul trimis in ascultare la Manastirea Bistrita, chiar prin mijlocirea invatatorului sau duhovnicesc, nu se mai desprinde de sub vraja intristata a privirilor Fecioarei. Ucenicul mai pastreaza, cu nesfarsita evlavie, chimirul taranesc si ultimul epitrahil purtate de parintele Cleopa pana in cea din urma zi a vietii. In fiecare seara, dupa vecernie, tanarul se roaga la duhovnicul sau ca si la un sfant. In fiecare dimineata, il pomeneste la Liturghie... Lumina diminetii de primavara albeste peretii chiliei de la Bistrita. Parintele Ghenadie priveste lung icoana sfintita de duhovnicul sau mult iubit si vorbeste in soapta. Amintirile despre parintele Cleopa incep sa se depene lin, ca o poveste din Pateric. Pentru el, marele duhovnic va ramane de-a pururi un sfant, batranul meu sfant, adica acela care si-a gasit deja un loc in calendarul ortodox al sufletului sau... Mi se parea ca nu calc pe pamant, de fiecare data cand ii stateam in preajma - Cum arata parintele Ilie Cleopa pe vremea cand l-ati cunoscut? - Era inca in putere, desi imbatranise. Cand isi aseza culionul pe cap si pletele ii fluturau peste umeri, semana cu un patriarh taran. Barba ii acoperea pieptarul, iar mana dreapta strangea toiagul cu strasnicie. Uneori vorbea apasat, alteori se domolea... Avea mare temere de Dumnezeu si pazea vanjos canoanele. Tocmai pentru ca respecta cu osardie cuvintele sfintilor parinti a tunat in patru zari adevarul duhovnicesc al bisericii, fara vreo induiosare omeneasca. Inca din timpul vietii l-am crezut un sfant! - In ce fel v-a acceptat ca ucenic? - Cu mai multa blandete decat ar fi fost ingaduit sa-mi inchipui! Ma socotea un incepator al vietii de obste si nu a vrut sa ma sperie. Incet-incet, mi-a cunoscut firea emotiva, lipindu-se de sufletul meu. A fost bun si blajin cu mine. Eu l-am iubit ca pe un tata, ca pe un adevarat parinte-duhovnic. Ma numar printre putinii ucenici la care nu s-a rastit niciodata. Totusi, pe masura ce treceau anii, a devenit ceva mai aspru, caci intram in adancul calugariei ca intr-o padure uriasa... De multe ori imi spunea ca asa cum zaresti lumina, abia strecurata printre ramurile dese pana in cel mai umbros hatis, tot asa se vede si lumina Imparatiei Cerurilor, pe tacute, privita cu ochiul duhului, din mijlocul vietii calugaresti pe care o petreci in aceasta lume. - Cum il priveau ucenicii de-o seama cu dvs. pe calauzitorul lor? - Frica duhovniceasca pe care o inspira parintele Cleopa era rupta din Rai. Nimeni nu iesea din cuvantul lui! - Povestiti-mi o zi din viata celui care a fost duhovnic si invatator al cuviosiei voastre... - In scurt dialog, mi se parea ca nu calc pe pamant, de fiecare data cand ii stateam in preajma, 1

de dimineata pana seara! Randuiala sa de chilie cuprindea si ceea ce mai era de facut in biserica, atunci cand boala sau batranetea il opreau sa iasa. Se culca pe la noua seara si se trezea putin dupa mijlocul noptii. Se apuca de miezonoptica si rugaciuni, tinand-o asa pana pe la sapte-opt din zori. Cele mai multe ore ale noptii statea in pravila, oricat de obosit ar fi fost. Rareori dormea in timpul zilei, mai putin de un ceas, daca era prea ostenit. Uneori, ucenicii nu indrazneau sa-l intrerupa din rugaciuni, iar crestinii ramaneau cuminti, in asteptare, langa usa sa. Era foarte iubit de lume, chiar daca pe unii ii mai speria nitel. Dar nu refuza niciodata pe nimeni, caci i se parea ca ar lasa oaia sa se rataceasca spre primejdia prapastiei. Cel mai ades, se ostenea mai mult pentru ceilalti, decat pentru sine... - Ati inceput sa spuneti ca, stand in preajma lui, vi se parea ca nu calcati pe pamant... - Da! Parca iradia o lumina... Intr-o buna masura, nici nu mai traia pe aceasta lume, deja. Sincer sa fiu, nu cred ca laicii pot intelege asa ceva! Se apuca, de pilda, sa-mi povesteaasca, domol, cate o istorioara incredibila a vietii sale, cate o ispita din pustie. Eu il ascultam, de-a dreptul incremenit... I s-a aratat diavolul de mai multe ori! Incerca sa il sperie, batea la usa colibei, la geam, noaptea in timpul rugaciunii. Auzea o voce care il striga: Ce faci Cleopa, ma arzi?... - Ce inseamna pustie in Romania? - O singuratate salbaticita undeva in munte, departe de lume. Acolo nu intalneai decat pasarile cerului si jivine. Abia o data la un an sau doi se intampla ca parintele sa vada un om. Traia numai din ce gasea in padure. Asta era cel mai mare si cel mai greu canon! - Cat timp s-a ostenit in acest fel? - Noua ani si sapte luni... - Ce istorie din viata parintelui v-a emotionat cel mai mult? - Toate, fara deosebire! Dar unele erau de-a dreptul cutremuratoare... Pentru lumea de azi, asemenea intamplari pot parea basme fumegoase, insa pustnicia te deprinde sa intelegi altfel lucrurile. De pilda, ma infior si azi cand imi amintesc cum mi-a povestit ca i s-a aratat satana in chip de arab inalt, cu fata maslinie si ochii vineti, incercand sa-l ispiteasca sa se arunce in prapastie. - I s-a aratat in vedenie, ori in vis? - Aievea... Cum va vad si ma vedeti! S-a uitat la el si i-a spus: Ce cauti aici? Nu trebuie sa stai in pustie! Vino cu mine. Insa parintele avea intr-o scorbura de langa coliba Sfintele Taine ale Impartasaniei, adica Trupul si Sangele Mantuitorului in chip de paine si vin, slujite chiar de el... A fugit si a luat ulcica in care le pastra cu evlavie, ridicand-o in fata diavolului. Atunci, vedenia aceea cumplita s-a prabusit in rapa adanca spre care voia sa il ademeneasca. S-a auzit o bubuitura mare, a iesit o flacara si s-a raspandit o putoare de fum asa de grozava incat vreme de 40 de zile si 40 de nopti pustnicul nu a mai putut sa locuiasca in coliba unde isi facuse adapostul. Mi-a povestit ca pribegea roata in jurul locului, dormea in padure si facea Liturghia la copaci, asteptand sa treaca acel iz infiorator de pucioasa... - Unde s-a petrecut aceasta intamplare? - Undeva prin pustietatile abrupte ale Muntelui Caliman. Era pe vremea sihastriei sale de tinerete, cand se afla la inceputul anevoiosului drum ce l-a strabatut cu multa ravna duhovniceasca. Dar parintele a pustnicit prin toti muntii astia! Din cand in cand pleca din mijlocul obstei cateva zile si haladuia pe creste, ca sa poata fi de unul sigur cu Cel de Sus. Il cunosteau toate poienile si il iubeau animalele mai mult decat oamenii... - Ati stat vreodata la rugaciune impreuna cu parintele Cleopa? - Am stat, da! Uneori mi se parea sa vorbeste cu Dumnezeu, fata catre fata, asa era de transfigurat in timp ce isi murmura liturghisirea. Daca Tatal Ceresc ar fi randuit in oricare dintre acele clipe sa-mi ia sufletul la cele vesnice, as fi plecat din aceasta lume nu doar impacat, ci chiar fericit... Imi amintesc ca stateam langa el in genunchi, cuprins de o liniste duhovniceasca de necrezut. Ma afundam intr-o pace fara sfarsit, iar lacrimile siroiau tacute pe obraji, ca o usurare pe care n-am mai simtit-o niciodata. Abia daca indrazneam sa rostesc in gand 2

cuvintele Sfantului Ierarh Vasile cel Mare: Toate sunt neputincioase sub soare, Doamne! Nimic nu este vrednic de numele Tau cel Sfant.... Lasa grijile si pregateste-te pentru o singura zi, fara de sfarsit... - Ce va mai amintiti despre marele duhovnic? - La predica era la fel de emotionant, dar cu atat mai convingator. Se adunau multimi de oameni in cerdacul de lemn construit in fata chiliei sale. Veneau din toate provinciile romanesti, chiar si de peste granita, din Basarabia si Bucovina de Nord. Batranul meu se ferea sa faca politica si de aceea i-au dat pace autoritatile. Foarte multa lume s-a zidit sufleteste dupa cuvintele sale. A convertit multi sectanti pe care i-a tras inapoi pe calea cea dreapta. I-a adus la lumina adevarului Evangheliei pe toti cei ce veneau la el necajiti, oropsiti de sovaieli, descurajati, unii de-a dreptul deznadajduiti. Fiecare crestin se intorcea acasa imputernicit, intarit de evlavie. - Multi credinciosi vorbeau despre vedenii uimitoare sau infricosate, avute de parintele, aidoma celei pe care ati povestit-o mai devreme. Altii pomeneau chiar de minunea unor vindecari... Cu toate acestea, stiu ca parintele Cleopa se ferea, cel mai ades, sa sminteasca lumea, nepregatita pentru asa ceva. Cat este adevar si cat este legenda? - Este adevarat, dar fata de ucenici nu se ferea, mai ales daca ii cunoscuse bine si ii stia de mai mult timp langa el. Eu, unul, ma simt eliberat acum, de cand mosul meu s-a mutat la cele vesnice, tocmai de aceea am si acceptat sa vorbesc. Sa va povestesc inca o intamplare, ca sa va convingeti ca nu era vorba de nici o legenda... Parintele Cleopa a avut mai multe colibe prin muntii din imprejurimi, unde isi gasea refugiul periodic, chiar si dupa ce se intorsese din pustnicia de aproape zece ani. Intr-o astfel de coliba, odata, se pregatea sa inceapa scrierea cartii de predici la praznicele imparatesti. Adapostul avea un ochi de fereastra cu fata spre apus. Cand asfintea, lumina zabovea cateva clipe si in singuratatea acelei chilii improvizate. Inainte de-a purcede la savarsirea lucrarii duhovnicesti, batranul s-a asezat la rugaciuni, pentru a indupleca inspiratia Duhului Sfant. Mi-a povestit ca atunci a vazut un ierarh ce se apropie de ochiul bordeiului sau, plutind pe raza soarelui, domol! L-a binecuvantat pe pustnic cu amandoua mainile si a pierit inapoi in lumina aurie a amurgului. De cate ori isi amintea minunata vedenie, batranul era tulburat de emotie... - Ce sfaturi primeati de la duhovnic in legatura cu ispitele vietii calugaresti si nevointa monahala? - Imi spunea mereu sa fiu atent sa recunosc semnele rele, ca si pe cele bune, incercand sa le deosebesc cu mare prudenta si grija duhovniceasca. In general, sfintii parinti ai bisercii te opresc sa judeci visele sau orice alt fel de semne ca sa nu cazi in ispita vreunei amagiri. De cele mai multe ori incercarile de imbunatatire erau impiedicate de ghinioane ori de obstacole neasteptate, dar batranul ma invata sa nu ma dau batut niciodata si sa nu care cumva sa ma razgandesc de la drumul monahismului. Ma sfatuia sa nu ma las coplesit de nici o tulburare si, atunci cand mi se pare mai greu, sa ma gandesc la moarte si la vesnicia care urmeaza dupa sfarsitul trupului, dincolo de capatul acestei vieti. Deseori imi spunea: Dincolo nu mai exista <>! Lasa grijile de aici si pregateste-te pentru o singura zi, fara de sfarsit... Acolo nu mai poti indrepta nici o greseala facuta. De altfel, si-n manastire parintele Cleopa traia ca un pustnic. De pilda, ne-a impresionat intotdeauna, pe mine, ca si pe ceilalti ucenici, felul in care se hranea. Desi nu avea marea schima, pentru ca traia intr-o obste calugareasca, mosul meu manca exact ca un schivnic, iar in perioadele de izolare tinea canonul mare, dupa tipicul parintilor pustiei, adica manca o singura data pe zi, dupa asfintit, numai uscaturi sau cel mult verdeturi, legume si fructe. Batranul meu isi ingaduia dezlegare la ulei doar sambata si duminica, insa nu in posturile mari. Acest canon nu avea o anumita durata in timp, ci tinea intreaga viata... Toti ucenicii stiu ca parintele Cleopa a murit cast si fara sa cunoasca gustul carnii! In plus, de cate ori se retragea pe la una dintre colibele sale, adauga la aceasta asprime si canonul tacerii, ca la Muntele Athos, pe care nu-l putea tine cand primea credinciosii in 3

chilie. Asta inseamna ca nu are voie sa rosteasca decat sapte cuvinte pe zi! Asa l-am cunoscut eu, in ultima parte a vietii... Daca nu s-ar fi simtit dator cu sfanta misiune a pastoririi credinciosilor si a oilor ratacite, batranul meu sfant ar fi trait, poate, ca si Macarie Egipteanul sau Efrem Sirul, numai cu uscaturi din padure, in mutenie si rugaciune neintrerupta, scurtandusi cat mai mult posibil orele de somn. Asa este marea trezvie schivnica! - I-ati fost aproape parintelui pana la moartea sa. Ce amintiri aveti din ultimii sai ani de viata? - Imi marturisea, uneori, cand stateam iarna in chilia lui, la gura sobei, ca ii este foarte dor de ascultarea de la oi, prin care isi incepuse nevointa calugareasca adanca, la celalalt capat al vietii. Ascultam cum trosnesc lemnele in soba, iar el povestea agale cum statuse atunci printre necuvantatoare... Citea carti teologice, intrerupandu-se doar pentru rugaciune si somn. Mai cobora in manastire sa schimbe cartile sau pentru spovedanie. - Este curios, totusi, cum au convietuit in acelasi suflet pasiunea sihastriei, a smereniei absolute, impreuna cu vocatia de mare duhovnic?! - Asta este dovada iubirii aproapelui, asa cum o intelegea batranul meu sfant! Sufletul il tragea in singuratate, iar inima il tinea langa semeni. Fara alinarea lor, cum s-ar mai fi implinit mantuirea sa? El radea cu cel bucuros, se intrista cu cel mahnit si plangea impreuna cu cel deznadajduit. Cred ca nu exista alta intruchipare omeneasca a iubirii aproapelui ca pe tine insuti... - Chiar inainte de moartea sa au fost publicate cateva carti care cuprind predici si sfaturi, inregistrate pe banda magnetica si apoi transcrise. Este deja celebra pentru crestinii din Romania seria Ne vorbeste parintele Cleopa, ajunsa la al noualea volum. Acele texte publicate dovedesc ca duhovnicul era un mare orator si avea o redutabila cultura teologica. Totusi, a fost autodidact, nu-i asa? - Da, intr-adevar! Batranul si-a facut cultura cand era in ascultare, la oi, printre capitele de pe dealuri... Mi-a povestit ca in tinerete fusese prieten duhovnicesc cu marele monah Ioan Iacob Hozevitul, cel canonizat astazi si ale carui sfinte moaste asteptam sa se intoarca in tara. Parintele Ioan era calugar la Manastirea Neamt si se ocupa, printre multe altele, de organizarea bogatei biblioteci a lacasului. El ii dadea parintelui Cleopa carti la citit si purtau convorbiri duhovnicesti. Asa si-a facut cultura teologica. Epilog in Rai - Ati participat la inmormantarea parintelui Cleopa? - Desigur! Ma aflam pentru scurt timp in Muntele Athos, unde am fost anuntat de frati. M-am intors grabnic acasa, purtand o mare intristare in suflet. De o buna bucata de vreme batranul ma trimisese in ascultare la Manastirea Bistrita, la cererea parintelui staret Ciprian Zaharia, cu o misiune duhovniceasca si administrativa. Din acest motiv, ne intalneam mai rar. Cu o luna in urma, il vazusem pentru ultima oara. Ca de obicei cand ne desparteam vremelnic, l-am intrebat: Prea Cuvioase, ce doriti sa va aduc data viitoare?. De fiecare data imi spunea sa-i aduc fie o sticluta cu sfant mir, fie o icoana sfintita sau vreun obiect de cult, mai ales daca stia ca plec la Sfantul Munte, ori la Ierusalim, caci s-a intamplat sa fac mai multe calatorii duhovnicesti si pelerinaje dupa 1989. De data aceea, batranul imi raspunsese: Fiule, sa nu-mi mai aduci decat o lingura de tamaie!. - Isi presimtea sfarsitul? - Fara doar si poate! Numai nemarginita smerenie l-a oprit sa-mi marturiseasca deplin ca se apropiase de capatul zilelor omenesti. Am plecat la Athos foarte tulburat, desi incercam sa alung din ganduri acea prevestire a despartirii de mosul meu cel sfant si drag... - Va spusese ceva deosebit vreodata despre Imparatia Cerurilor si viata de apoi? - Nu mi-a facut o dezvaluire, un amanunt neobisnuit, ca o iluminare, dar tin minte ca imi tot repeta, in ultimii ani, de cate ori ne intalneam: Ai grija! O sa vina timpuri foarte grele peste lume si peste tara... Saraca, biata lume, cum o sa le indure pe toate? Poate ca de tarisoara noastra s-o indura Maicuta Domnului!. Apoi adauga: Fratii mei au plecat, se bucura acum la locuri luminate si inverzite, dar m-au lasat pe mine cel de pe urma... Macar prin rugaciunile lor sa se mantuiasca si un netrebnic ca mine! Mare povara este sa-ti lungeasca Dumnezeu zilele 4

prea mult, cand tanjesti dupa Rai. Dar va fi vai si amar de cei ce au starnit mania Celui de Sus si mi-e tare mila de neputinta lor.... Ma infricosam uneori, cand il auzeam smerindu-se in acest fel, tocmai el, care traise ca un sfant! - Care vi se pare cel mai pretios sfat pe care vi l-a dat dupa o asemenea viata? - Rabdarea... Ca e bine, ca e rau, tot de la Dumnezeu este! Imi rostea de zeci de ori cuvantul acesta: Rabdare, rabdare, rabdare, rabdare, rabdare!. Se oprea sa rasufle si o lua de la capat... La urma, tuna la mine: Socotesc ca nu-ti mai trebuie alt sfat!. - V-a lasat vreo rugaminte ce ar putea fi considerata drept testamentara? - Da! Mi l-a lasat in grija, inca din timpul vietii, pe parintele Nicodim, de la schitul Tarcau. Imi amintesc de intalnirile lor cu o bucurie duhovniceasca fara margini. N-am fost martor niciodata, in zilele vietii mele, la ceva asemanator... Ultima oara cand l-am adus pe parintele Nicodim la batranul meu sfant s-au imbratisat indelung. Fusese dorinta parintelui de la Tarcau de a se mai spovedi inca o data. Parca presimtea si el ca este pentru cea din urma oara... Vorbeau despre Dumnezeu si despre mantuirea sufletului exact ca doi sfinti, iar eu ii ascultam inmarmurit. Parca se intalnisera in pustie Avva Pahomie cu Avva Antonie, ca in Patericul egiptean... Mosul meu drag i-a spus: Parinte Nicodim, sa te rogi pentru mine, pacatosul!, iar parintele Nicodim i-a raspuns: Parinte Cleopa, sa te rogi la Dumnezeu pentru iertarea mea, daca ai sa ajungi acolo mai devreme!. Apoi si-au dat binecuvantarea unul altuia cu ochii plini de lacrimi. Amandoi erau coplesiti de iubire si smerenie. - Parinte Ghenadie, indraznesc sa va intreb daca puteti crede ca parintele Cleopa va fi descoperit neputrezit si canonizat? - Asta este o mare taina a Celui de Sus, dar eu nu m-am indoit nici o clipa de acest lucru... Indraznesc sa spun, inca de acum, ca in viitor, nu stiu anume cand, poate cu prilejul vreunei dezgropari si slujiri a ramasitelor sale pamantesti, vom avea confirmarea definitiva ca batranul meu a fost cu adevarat sfant! - Ati primit vreun semn de la el, din lumea de dincolo de moarte? - Va las pe dvs. sa judecati in locul meu! L-am visat de cateva ori... Era asezat pe un jilt alb, stralucitor, imbracat cu niste vesminte pentru care nu am cuvinte ca sa descriu frumusetea lor suprafireasca. Era inseninat la chip si parea scaldat in lumina, pur si simplu! De fiecare data a ridicat mana spre mine si l-am auzit in vis, de parca ar fi fost aievea: Sa faci tot ceea ce ti-am spus!. Cand se afla pe aceasta lume, tonul lui ma mangaia, dar ma si mustra uneori. Parea ca nimic nu se schimbase in vis, desi aveam impresia ca striga la mine de pe celalalt taram. Ori de cate ori l-am visat, m-am trezit dimineata in singuratatea chiliei mele, stiind ca batranul meu sfant nu ma mai asteapta la spovedanie... Cu greu imi stapanesc lacrimile, chiar si acum! Mi-a fost si tata, si prieten, si frate, si duhovnic. Nimeni si nimic nu a fost mai aproape de mine pe lumea asta niciodata. Imi este tare dor de el si imi va fi mereu, pana in cea din urma zi a vietii mele... Manastirea Bistrita In luna martie, anul Domnului 2000 citat din revista "Formula As";