Tămăduire

Pe Alexandra o știam din vedere de la Biserică, de la Antim. O urmăream

la privegherile de sâmbătă seara, când stătea la rând la miruit și eram fascinată:
nu semăna deloc cu fetele pioase care abundau pe acolo dar, dincolo de ținuta ei
modernă, trăda o trăire profundă a credinței, dublată de realism.

Apoi ne-am regăsit la mănăstire, unde ajunsese cu un an înaintea mea.

Comunicativă, amuzantă, energică, era foarte îndrăgită de maici. Așa cum o
cunoscusem la Antim, o regăseam doar în Biserică. Nu-i plăcea să pozeze în
persoană duhovnicească; deși avea o trăire profundă, era cea mai năstrușnică
persoană din mănăstire.

Pentru că aveam probleme cu integrarea în obște, mi-a fost mai ușor să

mă apropii de ea. Nu știam dacă e o alegere bună, însă un fapt mărunt, dar
semnificativ, m-a convins.

Unei maici, foarte iubitoare de animale, îi murise pisica preferată,

zdrobită de motorul unei mașini. Îndurerată, ea o lăsase în iarbă, în fața chiliilor,
unde o abandonase șoferul. Alexandra a certat-o pentru asta, dar aceea i-a
explicat duios:

- Nu suportam s-o văd așa zdrobită, de-aia am lăsat-o acolo!

Ea însă i-a replicat cu convingere:

- Dacă o iubești, o iubești până la capăt, și o și îngropi!

Atunci am înțeles: dacă iubește până la capăt până și o pisică moartă, mă va

iubi și pe mine!

Și am început insistent, cu nădejde, să caut prietenia ei.

Prilejul a apărut într-o zi când maicile de la bucătărie m-au trimis să-i cer
arpacaș pentru o colivă. Ea era la bucătăria de protocol.

Cum privea la fiecare om ca la cineva trimis de Dumnezeu, m-a poftit să

rămân la ea, să îl alegem împreună, dacă vreau. Am rămas cu bucurie, foarte
emoționată. Nu știam dacă să deschid vreun subiect teologic sau să tac și să zic
”Doamne Iisuse” în gând, cum bănuiam că făcea ea.

1
 Dar, cu inima ei caldă și înțelepciunea pe care o avea, a dat un curs foarte
firesc și uman discuției; până la urmă am vorbit despre noi, ne-am cunoscut mai
bine. Am povestit lucruri simple dar, dincolo de cuvinte, din ea se revărsa o
dragoste profundă, care mă îmblânzea. Și așa am devenit prietene.

Mergeam la ea în fiecare seară și-mi deschideam sufletul, cum ți-ai arăta o

rană. De obicei o găseam plângând liniștit. Fie că se ruga, citea sau desena,
plângea necontenit, domol... Fața îi era deosebit de blândă, ca în icoane, iar
prezența ei răspândea multă pace și mângâiere; iar acestea erau ca un balsam
pentru rănile mele.

La nedumeriri nu îmi răspundea după priceperea ei, ci urmând calea

smereniei, îmi citea din cuvintele Părinților. Cartea sfinților Varsanufie și Ioan,
cu întrebări și răspunsuri, era manualul nostru.

Și așa, alături de ea, se hrănea, se mângâia și creștea sufletul meu.

O numeam ”fetița cu chibrituri” și mi-a mărturisit că așa îi spunea și tatăl

ei. Avea expresia unei mari extenuări, dusă cu inimă bună.

Stătea, iarnă de iarnă, într-o cameră friguroasă, pentru că nu-i funcționa

caloriferul. Nu făcea prea multe demersuri să-l repare, de vreme ce așa rânduise
Dumnezeu.

Noaptea își punea un scăunel în pat, pe care ținea cartea de rugăciuni și

veioza, se înfășura într-o pătură subțire și se ruga, până când adormea, ostenită,
în genunchi, cu capul pe scăunel. Și era foarte mulțumită de puțina căldură pe
care i-o dădea becul de la veioză.

Într-o seară, pe nepregătite, a venit și m-a anunțat:

- Te superi, nu te superi, te-am cerut la Psaltire împreună cu mine! La

ora aia e nevoie de două persoane!
Bineînțeles că mă bucuram. Citea la Psaltire în Biserică noaptea, iar eu de
multe ori mergeam și stăteam cu ea, de drag. Acum măcar aveam și
binecuvântare.
Aici, la Psaltire, am cunoscut-o și mai bine. Spre surprinderea mea (care
știam că nu trebuie să citim reviste mirenești) lua ziarul și începea să-mi spună:
”În localitatea cutare, o bătrânică a fost dată în stradă, pentru că nu a reușit să-

2
și achite chiria”; și o lacrimă curgea din ochii ei... Apoi continua: ”Ieri s-a închis
fabrica X, cu două sute de muncitori”. Și alte lacrimi i se prelingeau...
Începea să-mi explice, îndurerată: ”Îți dai seama, două sute de familii
rămase fără principala sursă de venit, copii care n-au bani de rechizite, n-au
zahăr să pună în ceai... iar noi aici ne supărăm că nu ne-a ajuns o prăjitură.
Apoi lua Psaltirea și mergea un pic mai încolo să citească, iar lacrimile
curgeau șiroaie din ochii ei.

Despre ascultare ea avea păreri mai profunde și mai limpezi decât noi, care
o asociam uneori cu docilitatea și servilismul. Nu asculta, ca noi, prioritar de
superiorii mănăstirii, ci de orice om pe care Pronia lui Dumnezeu i-l scotea în cale.
Îl privea pe fiecare ca pe un membru al familiei.

Odată, maica Stareță, o bătrânică blajină, ne-a rugat să pregătim

castraveți umpluți pentru masă, fiindcă aveam mulți. Era o muncă migăloasă și eu
am refuzat, pretextând că nu e călugărește. Știam că, de fapt, îi plac dânsei,
pentru că așa mânca în copilărie.

Alexandra însă, cu inimă bună, s-a apucat de treabă; eu am admirat-o

pentru ascultarea ei, dar mi-a mărturisit:

- Mă, ... eu fac și pentru ascultare... dar fac mai mult așa, de milă,
pentru că știu de la bunică-mea că bătrânii au și ei poftele lor.
Și pe noi ne ajuta cu același firesc. Venea pe la ateliere și, cu dezvoltatul
ei simț artistic, ne ajuta să facem lucrurile mai frumos. Nu ne lăsa să lâncezim, ci
întotdeauna ne stimula să începem ceva un pic mai greu decât puteam. Mie,
uneori, îmi ieșeau sculpturi stângace dar, cu discreție, mi le corecta ea noaptea,
apoi le prezenta drept ale mele.
Se silea mereu să se micșoreze pe sine, să stea în umbră, iar pe noi ne
punea în lumină, ne promova.

Și pentru că noaptea era singurul ei timp liber, tot atunci le ajuta și pe

maicile care erau pe la școli, făcându-le referate și lucrări de licență în teologie,
arte plastice, drept internațional... deși ea studiase arhitectura.

Mă necăjeam că nu mai apuca să se odihnească, dar mă liniștea cu duioșie:

”Dacă eram în lume și aveam copii la școală, nu stăteam noaptea să le fac temele?
Iar ziua m-aș fi dus la serviciu”.

3
 Se raporta la obște ca la familia ei adevărată.

Pentru ea, ascultarea nu dura șase ore pe zi, cât era programul,ci
douăzecișipatru din douăzecișipatru. Cum remarcase cineva, ”nu mânca, nu
dormea, nu-și făcea pravila până nu-ți termina ție ce o rugaseși”.

La început, văzându-i bunăvoința, aveam senzația că-i facem o favoare,

lăsând-o să ne slujească. Iar cu timpul ni s-a părut că e datoare să stea neîncetat
la dispoziția noastră și ne supăram dacă vreodată nu reușea.

Ajunsese atât de obosită, încât adormea în picioare, sprijinită de perete,

în timpul discuțiilor neinteresante. Uneori adormea sub racla Sfântului, când se
așeza să se roage, iar alteori dormea pe la chiliile maicilor pe care mergea să le
ajute. Venea pe la tine, ca să-ți arate la broderie sau sculptură și câteodată, din
cauza oboselii, i se făcea rău. Atunci te ruga frumos să o lași să se odihnească
zece minute în patul tău și, dacă aveai ghinionul să adoarmă, era clar că două ore
nu mai puteai să faci nimic. Dar ăsta era somnul ei pe câteva zile.

Iar pentru noi era înduioșător să o vedem cum doarme așa, fragilă,
delicată, răpusă de oboseală, ca o mamă cu mulți copii. Ne simțeam norocoși că
cineva ne iubea atât de mult, încât se jertfea pentru noi.

Așa vedeam și noi, pe viu, cum arată un om care își tămăduiește sufletul de
egoism, înlocuindu-l cu iubirea jertfelnică, după Porunca Domnului.

Așa înțelegeam și noi, la modul practic, ce înseamnă creștinismul autentic,

ortodoxia inimii, și ne tămăduiam de închipuirile noastre strâmbe, superficiale,
despre el.

Exp.

Maica Rafaela Bucă

Mănăstirea Bistrița, com. Costești, 127A

247115, Vâlcea, Tel. 0766908275

Dacă premiați acest eseu, vă rog să publicați doar inițialele R.B.