Z.

Pestova
CĂLĂTORIE LA SAROV
„Dea ţie Domnul după inima ta
şi tot sfatul tău să-l plinească”
(Psalm 19,4)
Am fost lăsată să merg la Sarov, în iulie 1915, împreună cu prietena mea Liza şi cu două
monahii, dintre care una era măicuţa Evanfia, iar cealaltă – măicuţa Varsanufia. Tata era foarte
îngrijorat, mi-a dat sfaturi şi îndrumări, şi mi-a făcut semnul crucii la plecare cu lacrimi în ochi.
I-am făgăduit să nu fac baie în apă rece, căci tuşeam mai mereu. Mama era supărată peste
măsură şi mă speria pe tema „ce se poate întâmpla”, imaginându-şi tragedii dinte cele mai
înfricoşătoare…
Învăţătoarea Natalia Dimitrievna a venit să o conducă pe Liza. Stăteau amândouă în susul
bulevardului şi discutau în linişte. N-am îndrăznit să mă apropii, iar ele nu m-au chemat şi nu mi-au
adresat nici un cuvânt. Îmi părea rău şi eram puţin invidioasă, dar dragoste cu sila nu se poate! Liza
se mândrea cu prietenia mea! Ne sfătuiam amândouă în probleme de şcoală, câteodată ea îmi corecta
exprimarea mea în limba germană. Eu o apăram de atacurile colegelor, iar ea venea în casă la noi.
Socoteam că desăvârşirea ei duhovnicească era neobişnuit de profundă… Eu sînt departe de aceasta :
cu îndoielile mele, cu firea mea comunicativă. Iubesc natura, îmi plac versurile, sînt în căutarea unor
oameni interesanţi, discut cu fetele despre rostul vieţii. Multe lucruri îmi par nelămurite, vreau să
ştiu multe şi mărunte! Pentru Liza însă totul este limpede, nu-i trebuie nimic altceva decât mântuirea
sufletului. Atâta doar avea în minte: să meargă la părinţii din Pustia Sarovului şi să le ceară
binecuvântare pentru împărtăşania cât mai deasă cu Sfintele Taine şi pentru călugărie.
„Hai să rămânem în mănăstire” - îmi spunea.
„Nu ,eu mă întorc acasă!” – i-am răspuns.
„Cel care se uită în urmă nu-i de încredere pentru Împărăţia lui Dumnezeu!” – rosti Liza. Aşa-
mi răspundea ea: cu citate din Evanghelie şi din psalmi.
Imediat ce am urcat pe vapor şi am intrat la cabine, Liza a repartizat locurile. Eu credeam că
măicuţa Evanfia va face acest lucru, fiind mai bătrână. Amândouă măicuţele erau obosite, căci
aşteptaseră pe chei toată ziua vaporul care a întârziat foarte mult, şi au adormit îndată. Am aprins
lumânărelele pe care le luasem cu noi şi am citit din Evanghelie.
„Cincizeci de mătănii!” – zise Liza.
„Nu pot, am obosit, mă doare capul!” – i-am răspuns aproape adormită.
„Ai şi început să te sclifoseşti! Şi mai vrei să mergi la Sarov, mai bine stăteai acasă!” – mi-a
tăiat-o scurt Liza şi a început să facă plecăciuni spre răsărit.
Dimineaţa s-a pus problema mâncării. Toate luaserăm pâine, pesmeţi, ouă şi alte provizii, dar
nu carne, căci era timp de război, era scumpete mare, iar pe vapor totul era foarte scump.
Liza a hotărât să mâncăm la început ce este al meu. „Eu am conserve, ouă, vor fi bune la
întoarcere. O să le mâncăm atunci”. Şi-a pitit mai la o parte rucsacul greu. Am băut ceişor cu pâine
albă. La prânz am luat de la bucătăria vasului ciorbă de varză şi cartofi.
„Plăteşte tu, că eşti cea mai bogată dintre noi. Îţi ajunge cât ai mâncat! Mănâncă mai multă
pâine neagră!” Ea singură mânca bucăţi mari şi râdea de mine: „N-avem brioşe aici, te-ai deprins cu
bulion şi cotlete, de aceea te doare capul… De aceea zaci! Răsfăţato!”
Mă intimidam când mi se adresa astfel, străduindu-mă să le ajut pe bătrânele călugăriţe la
orice, ţinându-mă aproape de ele. Ele mă îndemnau să iau prânzul singură în sufrageria vasului, fără
să mă ruşinez de ele. Am luat prânzul, dar am mâncat împreună.
Măicuţele aveau o atitudine mai favorabilă faţă de mine decât faţă de Liza, iar Liza se străduia
să le evite. Când se afla pe puntea vasului, îşi găsea de lucru şi acolo: îşi făcea cruce înspre bisericile
care se vedeau albind pe malurile Volgăi.
Pe punte erau soldaţi răniţi. Oamenii ascultau povestirile lor îngrozitoare despre cruzimile
nemţilor, despre viaţa grea a soldaţilor în tranşee, cum toţi voiau să se întoarcă acasă la soţiile şi la
copiii lor, în satul lor, în casa lor! Rănile şi le socoteau drept o fericire care, poate, îi vor scăpa de

1
ucideri şi de moarte. Aceştia erau ţăranii bătrâni, cu barbă. Însă cei tineri erau înrăiţi şi-i înjurau pe
ofiţeri, pe comandanţi şi pe ţar. Duhul revoluţiei se răspândise peste tot, nemulţumirea poporului era
făţişă.
Unul îşi dă viaţa, iar altul (ştiam cine) se procopsea de pe urma războiului.
Peste două zile am ajuns la Nijni Novgorod şi am petrecut noaptea la mănăstire. Şezând la
fereastră în noaptea caldă de iunie, am început să mă rog la cer. Prin cuvintele mele îi ceream
Domnului să mă îndrume, să nu rătăcesc calea, să nu pierd viaţa veşnică, uitând de Evanghelie şi de
Biserică.
„Arată-mi cum să trăiesc pe mai departe!” - aceasta era strigarea sufletului meu. Era strigătul
unei rugăciuni pline de ardoare. Ştiam că peste un an, când eu şi sora mea vom termina gimnaziul şi
institutul, va veni o nouă viaţă fără tatăl meu, care visa atât de mult să trăiască „pentru sine”.
Dimineaţa Liza a mers la liturghie, unde s-a şi împărtăşit, şi s-a întors ostenită şi nemulţumită
de ceva.
La Ardatovo ne-am tocmit cu un căruţaş pentru 5-6 zile: cele două monahii cu bagajele, iar noi,
fetele, mergeam pe jos pe rând, întrucât era greu pentru cal să ne care pe toţi. Căruţaşul era om
umblat, nu era primul an când mergea la locurile sfinte cu pelerini. Aprecia foarte mult deprinderile
Lizei: cum ştia să mâne calul atunci când el mergea pe jos.
„Tu mergi mereu, iar ea l-a dat jos şi pe vizitiu din căruţă - vrea să şadă numai ea”, bodogăneau
călugăriţele.
„Îmi place să mân caii!” – zicea Liza cu semeţie, ciupind calul cu biciuşca.
„Eu însă nu ştiu să mân caii!”
„Atunci mergi pe jos, domnişoară!”
Am mers pe timpul nopţii şi am întâmpinat zorile în câmp. „Fetelor, să cântăm „Slavă Ţie,
Carele ne-ai arătat lumina”! – ne-au rugat măicuţele. Am cântat toate în cor, apoi am cântat şi alte
rugăciuni. Nişte pelerini – două femei, o fată şi un bărbat şchiop – s-au aşezat lângă noi şi a ieşit un
cor. Aceştia merseseră 60 de verste pe jos. Noi însă aveam căruţaş, aşa că ne-am despărţit.
O panoramă măreaţă s-a deschis în faţa ochilor noştri, atunci când au început să apară din
pădure bisericile şi apoi întreaga mănăstire Diveevo. Monahiile îi întâmpinau pe toţi, le luau bagajele
şi îi conduceau la casa de oaspeţi. Părea că erau în aşteptarea pelerinilor, iar noi eram ca nişte rude
pentru ele. Am refuzat să mergem la casa pentru nobili şi am mers la „comun”, ca lumea simplă. Era
curat acolo, dar nu eram deprinsă să dorm pe pat tare de lemn, să mănânc din blide simple de tablă,
să mă spăl într-un spălător comun. În afară de aceasta, aici copiii plângeau, te durea capul de
înăbuşeală şi de aerul închis. Şi acestea toate după ce locuisem în camera mea luminoasă şi
confortabilă! Toată noaptea n-am avut odihnă… Dimineaţa a urmat liturghia. Liza iarăşi s-a
împărtăşit.
„Dar când te-ai spovedit?” – am întrebat-o.
„Vezi-te pe tine şi ajungă-ţi!” – a fost răspunsul ei.
După liturghie şi micul dejun, constând în caşă de arpacaş adusă la masă într-o căldare, am
mers să vedem gospodăria mănăstirii. Pe mine mă interesau atelierele. Erau nişte odăi luminoase şi
încăpătoare, aşezate una după alta. Monahiile şi posluşnicele cos, brodează lucruri minunate în aur şi
în fir de mătase, cu mărgele şi perle; fac apoi epitafuri, diverse panouri, pandantive. Ce muncă
manuală migăloasă, câtă măiestrie! În altă sală se cos albituri, îmbrăcăminte, căci în mănăstire sînt
peste o mie de vieţuitori; totul este al lor şi pentru ei. Iată şi lenjerie pentru armată, ghimnastiorci de
culoare verde, cămăşi din pânză aspră. Sala pentru cusut cu fir de aur: aici se cos epoleţii, însemne
de armă, se ţes eghileţi pentru armată, aceasta fiind sarcina guvernamentală.
Toate atelierele sînt conduse de monahii.
Întreb: „De unde atâta bun gust, atâta delicateţe a desenului?”
„Învaţă încă din copilărie, la ascultare, iar Domnul le înţelepţeşte pe toate – îmi explică
îndrumătoarea – hărnicia dă naştere talentului”.
Am vizitat orfelinatul pentru fetiţe. Măicuţele – dădace se îngrijesc de copii. Ai cui sînt aceşti
copii?

2
 „Sînt diferite cazuri de orfani şi de copii săraci, iar acum sînt şi refugiaţi din guberniile ocupate
de nemţi - ni se răspunde. Orfanii sînt întreţinuţi pe seama mănăstirii”.
În atelierele de pictură se desfăşura lecţia de desen. Pe lângă mănăstire există o şcoală pentru
copii. Fetiţele învaţă să deseneze icoane, însă acum sînt învăţate să modeleze diferite figuri din
cuburi mici de mulaj. Sînt câteva fetiţe de 10-12 ani în rochii lungi, negre şi cu scufii pe cap.
„Ele vor să se facă monahii”.
„La 10 ani?!” – îmi exprim temerea.
„Aşa se vede după caracterul lor şi după dispoziţia sufletească, că au aplecare spre viaţa
monahală, nu le place lumea”.
Monahiile mature pictează icoane. Mi-a rămas mult timp în minte o Răstignire minunat pictată.
Pretutindeni hărnicie, tăcere şi rugăciune!
La mănăstirea Diveevo sînt primite numai fete, văduve nu. Aşa a dat povaţă preacuviosul
Serafim. Aici totul este gata pentru vieţuitorii care vin: şi îmbrăcămintea şi masa. Dar nimeni nu se
plânge de munca ce i se dă, toate lucrează „după ascultare”.
Multe alte lucrări fac monahiile: grădina de zarzavat, livada, animalele, stupina – pe toate nu
reuşeşti să le vizitezi.
După cină – tocmagi de post cu ciuperci – o monahie a început să treacă pe la toţi cu un platou.
„Cât face pe zi socotit pentru patru persoane?” - am întrebat. „După râvna fiecăruia” - a venit
răspunsul. Măicuţele noastre au apreciat: nici nouă să nu ne fie prea scump, dar să arătăm şi râvnă.
Seara a trebuit să mergem pe „cărăruia lui Serafim”, un terasament puţin ridicat cu o cărare
bătută. Ne urmam calea cu metanierul în mână, rostind rugăciunea lui Iisus. „Antihristul nu va trece
de această cărăruie” – ne explică o călugăriţă. „Dar oare va veni curând?” – a întrebat cineva. „Oh,
pentru tine va fi curând!”
Dimineaţa am mers la liturghie, era duminică. A cântat „corul mare”. Ne-am întors pe la ora
două, abia ţinându-ne pe picioare de oboseală. Liza a refuzat toate treburile gospodăreşti şi să le
ajute pe măicuţe. Îşi cruţa proviziile şi răspundea îmbufnată la întrebări. „Lasă! S-avem răbdare, om
trăi şi om vedea” – mă mângâiau măicuţele, mângâindu-se şi pe sine.
Liza ţinea o listă a cheltuielilor, împărţind totul în mod egal la patru, şi mânca cât trei,
uimindu-ne cu apetitul ei. Pâine albă nu mai era deloc, doar dimineţile mâncam prescuri.
Spre seară am pornit la drum către Sarov, cu acelaşi căluţ, odihnit acum, şi cu acelaşi căruţaş.
Nu ştiu din ce cauză, acesta din urmă era flămând. A luat pâine de la noi şi am rugat-o pe Liza să-i
dea din proviziile ei. Am rămas foarte mirată, când am văzut cum căruţaşul mânca ouă fierte stricate,
date de Liza, care erau chiar negre unele. Vremea era călduroasă şi ouăle s-au stricat. „Poftim, nouă
nu ni le-a dat!” - „Uită-te cum mănâncă! – zicea înduioşată Liza. - Iată ce înseamnă foamea. Iată ce
înseamnă un om simplu, nu ca voi!” Iar căruţaşul, tot bând apă din ploscă, a mâncat pe drum
douăzeci de ouă şi o tot lăuda pe Liza, cum ştie ea să ţină calul în frâu.
S-a terminat pădurea de pini, am străbătut câmpurile şi în faţa noastră erau acum zidurile
Sarovului. Lume de pe lume, mergând încoace şi încolo, dădea impresia că aici se merge la bazar şi
se vine de la bazar. Ţărani mordvini în sarafane brodate, cu basmale şi şorţuri deschise la culoare, în
opinci din coajă de tei şi cu obiele, umpleau drumul. Mergeau cu copiii după ei, trăgeau cărucioare
cu invalizi şi cu bolnavi. Întâlneai adesea pe drum oameni sărmani, calici, ologi, orbi, care stăteau
jos şi cântau „Lazăr”. În dreptul porţii, la intrare, un monah înalt îi îndruma pe cei veniţi pe jos sau
cu căruţa la adăposturi. Peste tot erau săgeţi cu cifre, aşa că am găsit repede „adăpostul pentru femei
fără copii”. Mai erau şi adăposturi pentru familii şi pentru bărbaţi.
Pe teritoriul mănăstirii de monahi, femeile şi copiii nu aveau voie să meargă. Ni s-au adus la
cunoştinţă orarul slujbelor în biserică şi locurile pe unde putem să mergem: în pustia din apropiere,
la piatră şi la izvor. Ni s-a spus că în trei zile se poate face totul şi apoi „mergeţi la casele voastre”,
adică nu este voie să se stea mai mult, şi nici n-ai ce face. Scurt, clar şi cu stricteţe, fără prea multe
plecăciuni. Nişte copii-posluşnici de 12-14 ani ne aduceau ceainice cu apă fierbinte şi o strachină cu
pâine neagră. Aceştia aveau rol de „băieţi de alergătură”, care îndeplineau iute şi întocmai poruncile

3
unui monah bătrân şi cărunt. Nu se ţineau de şotii. Se vedea că era mare stricteţe: „Aleargă câte opt
ore – ne explica părintele Paisie – şi ţin totul curat şi în ordine”.
Dimineaţa la ora cinci, înainte de liturghie, se făcea o spovedanie comună. Biserica era plină de
lume. Am mers prima oară la spovedania în comun, dar am înţeles că aici o spovedanie individuală
ar ocupa două zile întregi. Uitându-se în trebnic, un preot enumera păcatele, iar lumea răspundea cu
voce tare: „Am păcătuit! Am păcătuit!” Iar eu care mă gândeam şi tot visam la o spovedanie la
stareţ! M-am apropiat mai la urmă şi mi-am spus dorinţa mea. „N-avem timp, n-avem timp! Vezi şi
tu câtă lume este! Dar pentru ce-ţi trebuie? Ai cântat cântece lumeşti? Ai dansat? N-ai postit? Atunci
de ce vrei separat? Dumnezeu cu tine, fetiţo. Mergi în pace! Crede şi roagă-te!” - „Dar poate că să
merg la mănăstire?” „La mănăstire? Mai întâi trebuie să te întăreşti în credinţă în lume, să treci prin
toate încercările. Doar faceţi parte dintre fetele nobile. Se vede după dumneavoastră. Vă interesează
viaţa duhovnicească? Citiţi cărţi. N-avem când să vorbim cu fiecare. Nu vedeţi câtă lume?! Nu-i
timp!”
Eram supărată şi amărâtă în sufletul meu. Liza citea cu glas tare „Pravila pentru Sfânta
Împărtăşanie”. Se cânta Heruvicul. Corul monahilor intona cu glasuri de bas o cântare parcă ştiută de
mine, care îmi amintea de prima şi fericita mea copilărie la vila de lângă Uglici la mănăstirea
Uleimenovsk.
Ce caut eu aici? Pentru ce am venit aici? La Uglici sînt monahi bătrâni şi nu există gloata
aceasta de mordvini, norod simplu şi păcătos, care nu înţelege nimic. Am căutat oameni care să-mi
slujească drept „model de viaţă”, şi am văzut astfel de oameni, dar „exemplul” lor nu mi se potrivea.
Aveam 15-16 ani şi trăiam într-un mediu necredincios, încă din copilărie am auzit opinii
antireligioase, dar eu credeam în Dumnezeu, Îl iubeam pe Hristos şi nu voiam să fiu necredincioasă.
Monahii şi preoţii îmi erau prezentaţi ca personaje negative în viaţă. Erau luaţi în derâdere şi
batjocoriţi în prezenţa mea, dar sufletul meu era atras înspre ei, iar în viaţa lor găseam fapte
minunate. Vedeam oameni desăvârşiţi din punct de vedere moral, ucenici ai lui Hristos, depărtaţi de
păcate, şi vedeam oamenii care mă înconjurau. Aici auzeam vorbe de ocară, dincolo – rugăciune;
aici era ură, răutate, răzbunare, bârfe, iar la credincioşi – iubire, iertare şi neosândire. Cineva a spus
că sufletul omului este prin natura sa creştin şi depinde numai de om să-şi păstreze şi să-şi cruţe
sufletul său. „Chipul slavei Tale celei negrăite sînt…” – sufletul este chipul lui Dumnezeu…
„Oare nu ştiţi că sînteţi locaşul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu trăieşte în voi?” Jurnalul
meu era plin de astfel de citate.
Şi, dacă tatăl meu visa să-şi părăsească familia după un an sau doi, eu voiam să plec din casa
unde creştinismul nu era iubit. Dar unde? Căci nu voi putea să-mi câştig pâinea… Totul era tulbure
şi înfricoşător înaintea mea. Lăcaşul liniştit al mănăstirii mă ademenea cu simplitatea vieţii şi a
rostului său. Dar mintea mea nu se învoia şi cerea educaţie şi activitate intensă. „Să pierzi cele ale
vieţii în mănăstire înseamnă să-ţi păstrezi sufletul pentru veşnicie!” - mă învăţau tovarăşele mele de
drum, măicuţele. „Şi în mănăstire există păcat şi ispite, dar toate pot fi biruite cu ajutorul rugăciunii!
Dar în lume nu te aşteaptă decât pieirea!”
Măicuţa Evanfia, care m-a înţeles, mă alina: „Aici vei primi răspuns, şi chiar mângâiere; roagă-
te şi nu te tulbura cu nimic”.
Am mers la catedrală ca să ne închinăm la moaştele preacuviosului Serafim. Rândul celor care
aşteptau se întindea prin biserică. Se citeşte acatistul preacuviosului, iar lumea repetă în rânduială
cântările. La cutia cu lumânări se aude zornăitul monedelor numărate. Se vând lumânări de toate
dimensiunile, un monah le duce pe un platou la raclă. Iar acolo e numai sclipăt de argint şi aur de la
mulţimea de lumânări şi candele aprinse. Îmi revin îndoielile: are oare nevoie de toate acestea
sfântul? Şi ce-i cu babilonia asta aici? Rândul de la moaşte este respectat cu străşnicie. Un monah
înclină capul indicând un anumit loc. N-ai voie să zăboveşti nici o secundă, căci se apropie
următorul pelerin… se pune în mişcare lanţul de o mie de oameni… Atunci când să plângi la moaşte,
să-ţi verşi amarul, să-ţi ceri iertare, ajutor şi întărire? Mai repede, mai repede!
Am mers la izvor. Un drum prin pădure, o pădure seculară de pin. Făgaşul e larg, bătut de
mulţimile de pelerini. Iarăşi femeile mordvine cu rochii aprinse la culoare, în opinci, şi creştini ruşi

4
mulţi, un grup de monahi de la o mănăstire – toţi merg la izvor. Sînt şi fete cu băsmăluţe albe, cum
sînt şi eu cu Liza. Îţi vine în minte tabloul „Sfânta Rusie” a lui Nesterov. Merg oameni trudiţi,
împovăraţi de nevoi… Cei mai mulţi sînt oameni din popor.
„Domni cu joben nu sînt, filfizoni nu sînt; din cei veseli nu, din cei bogaţi nu”, socoteşte Liza.
„Pe cei bogaţi şi pe cei veseli Domnul nici nu i-a chemat la Sine – spune o măicuţă. N-au ce căuta şi
n-au ce face aici!”
Dar eu trebuie să merg, căci sînt împovărată de îndoială şi de osteneală! Soarele arde
neîndurător, este iunie, este bine să mergi prin pădure în speranţa de a bea apă de la izvor. Pe
marginea drumului sînt chioşcuri unde se vând prescuri. Un monah moaie în apă partea de jos a
prescurii cumpărate şi scrie cu un creion chimic numele celor pomeniţi „pentru sănătate” şi „pentru
odihnă”. Prescurile sînt duse în coşuri diferite.
„Pe toţi îi vom pomeni, pe toţi, zice un monah bătrân. Mâine le veţi primi în pridvorul bisericii.
Ei, şi ce dacă nu primiţi prescura cu numele voastre? Noi toţi sîntem un singur Trup al lui
Dumnezeu! Noi toţi sîntem la fel: şi tânăr şi bătrân, şi sărac şi bogat. Toţi sîntem la fel în faţa lui
Dumnezeu!”
Zuruie bănuţii lăsaţi în cutii metalice. „Peste tot trebuie bani!” - se tânguie Liza, care nu şi-a
găsit loc pentru tot neamul pe o prescură uriaşă. Dar eu nu vreau să scriu pe nici un necredincios,
însă măicuţa mă sfătuieşte să-i scriu tocmai pe aceia, căci se va face rugăciune pentru ei în Biserică
la pristol. „D-apoi cum să nu trebuiască bani? În mănăstire trăiesc peste o mie de persoane, toţi
trebuie îmbrăcaţi, încălţaţi, hrăniţi. Apoi noi toţi pelerinii sîntem hrăniţi pe degeaba cu pâine şi cvas”
- ne povăţuieşte cineva.
„Da, cvasul e minunat aici, iar pâinea neagră din făină opărită e mai bună ca turta dulce!”
Mergem mai departe. Pe margine stau oameni nevoiaşi ologi, cântă Lazăr”, îşi împart banii,
stau culcaţi, dorm. Am întâlnit o căruţă care aducea un om fără picioare.
Oh, tu, Rusie, atât de răbdătoare şi nevoiaşă!
Iată şi izvorul. Unde e?
Coborâm 10 trepte şi ajungem la o scăldătoare. Podeaua este betonată. Sus, în tavan, e o ţeavă
de fier cu găuri din care curge un şuvoi puternic de apă, apă rece de izvor. Liza şi măicuţele îşi fac
cruce şi se bagă sub şuvoiul rece ca gheaţa. Eu nu vreau: i-am făgăduit tatei să nu o fac, pentru că
tuşesc. „Ai să te scalzi şi n-ai să mai tuşeşti în veac! - îmi spun măicuţele. „- Nu, nu vreau!” „- Aşa
ai să tuşeşti totdeauna!” – îmi proorocesc măicuţele1.
„N-are credinţă pentru aceasta – adaugă Liza şi se bagă iarăşi sub şuvoi. – M-a cuprins ca o
fierbinţeală” - din corpul ei ieşeau aburi. Eu tremur, mă lupt cu mine însămi. „Nu, nu trebuie!” Mă
apropii de fântână şi mă uit în adâncul ei: văd acolo icoana preacuviosului Serafim. Toţi vin buluc la
mine. Cum? Unde era? Cum ai văzut?
„Minţi, n-ai văzut nimic! Ia te uită la ea ce sfântă s-a găsit!” se aprinse Liza. „- Mi s-a părut
că… am văzut, de ce mă repezi aşa?” „- Cuviosul se arată numai la oamenii deosebiţi!” – mi se
explică. „- Ea nici măcar nu s-a scăldat! – îşi ieşi din fire Liza. Nu se vede nimic!” „- Bine, lăsaţi-o
pe Zoia în pace” – mi-a sărit în apărare măicuţa. Eu eram jignită şi speriată. Oamenii din jur
ascultau. Toţi se uitau în fântână şi la mine.
Aici se află şi un chioşc. Se vând sticle şi nişte cutii de lemn pentru ele. Am luat o sticlă şi am
umplut-o cu apă pentru mama: „poate că se va vindeca”.
Am mers mai departe în pădure - „la piatra” pe care preacuviosul Serafim s-a rugat 1000 de
zile. Piatra este îngrădită cu gratii de fier, alături pinii sînt încătuşaţi în fier până sus. Pelerinii strică
totul, luând bucăţele pentru tămăduire. Pământul din jurul pietrei este răscolit, aşa încât s-au format
gropi din nisip galben, care este turnat în săculeţi. Monahul care este de pază la piatră, împarte
pietricele.
Alături, la un chioşc, se vând foi cu molitve: care ce vrea. Se mai vând panglici, semne de
carte, iconiţe şi cruciuliţe cu şnur. Care nu aveţi bani – luaţi gratis, căci vor plăti alţii pentru
dumneavoastră.
1
Previziunea pentru necredinţă s-a adeverit: do o viaţă tuşesc şi nimic nu mă poate ajuta.

5
 Însă oamenii noştri cu simţul ruşinii aproape că nu iau niciodată pe degeaba, poate câte o foaie-
două. Costă o copeică, două, un pitac.
Mătănii negre de mătase am cumpărat şi eu şi Liza.
„Pentru ce ai nevoie?” – mă interoghează Liza. „- Ca să le fac cadou mamei”. „ -Ia te uită!” –
supărată mai e şi Liza asta!
Aveam sufletul răscolit: peste tot se târguieşte, peste tot bani… Oare aşa să fie Împărăţia
Cerurilor? Oare aici este adevărul? Oamenii venerează nisipul, venerează piatra, venerează apa…
Nu-mi trebuiau toate acestea, îmi erau străine. Mă simţeam ostenită de toate…
Mergem iarăşi în „chiliuţa cea depărtată”, în care a vieţuit preacuviosul Serafim: o izbă mică,
plină de icoane şi candele. Un monah bătrân, părintele Afanasi, împarte pesmeciori. Pe unul îl
mângâie pe cap, asupra altuia face cruce, altuia îi spune o vorbă bună, ba cântă câte-o rugăciune. Mă
apropii şi eu: „Nu-i nimic, nu te mâhni, totul o să fie bine!” Aceste cuvinte m-au încurajat. Ne
întoarcem osteniţi şi, după o cină modestă, aflăm de la un monah că în mănăstire există un stareţ
zăvorât. Demult nu mai primeşte pe nimeni, dar poţi să-i scrii o scrisoare şi primeşti răspuns. M-am
bucurat, deşi viermele îndoielii nu mă lăsa în pace. „Cum să-mi răspundă mie?”
Toată viaţa am ţinut tăinuită această scrisoare.
Am rescris textul pe curat. Liza a oftat a neîncredere: „Când să-ţi citească stareţul epistola? Ce-
ai scris?” Nu i-am dat scrisoarea s-o citească. Aşa am protestat împotriva bombănelilor ei. „- Despre
mine ai scris ceva?” „- N-am să-ţi spun nimic!”
În jurul nostru se auzeau discuţii: „Când poate să citească stareţul toate scrisorile noastre? Şi
unde? Are ştiinţă de carte? Va înţelege? Cum va răspunde?”
Un monah ne-a dat plicuri: „Puneţi ceva şi pentru sfântul locaş”. Iar bani! Dar cine va deschide
scrisorile? Cine le va citi? Aşa îmi şoptea diavolul îndoielii! Îmi aduc aminte cuvintele lui Hristos:
„Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu!” Se cerne sufletul, se cerne prin sita îndoielilor şi
necredinţei; se scutură pleava, rămâne credinţa. Toţi scriu, dau bani şi cred că vor primi răspuns.
Credinţă, e nevoie de credinţă!
Scrisorile se pun într-o cutie poştală uriaşă. Cine să le citească!... Câte lacrimi, rugăciuni şi
rugăminţi sînt în ele! Şi toate în nădejdea unui răspuns.
A doua zi spre seară mergem toţi după răspuns. Mulţimea se îndreaptă spre casa din lemn cu
etaj, balcon şi scară. „E absurd! - cuget. E o înşelătorie: să răspundă la toţi?! O, Doamne, de ce am
venit aici? Totul e minciună, înşelarea poporului…” – îmi şopteşte satana în suflet. Mă depărtez de
mulţime. În balcon iese un călugăr, se aduc cărţi, icoane din viaţa preacuviosului Serafim. Mulţimea
se agită, toate privirile sînt îndreptate spre balcon. Monahul este ajutorul de chilie al stareţului,
părintele Anatolie, care se află zăvorât, nu iese, nu primeşte pe nimeni, nu vede pe nimeni…
Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Stăteam în afara mulţimii… de-acum fără să mai aştept ceva, având sentimentul că nimeni nu-
mi va da nici un răspuns la scrisoare, întrucât acest lucru este cu neputinţă. Încă din ajun, când am
scris scrisoarea, am spus acest lucru măicuţei Evanfia. Aceasta, deşi era supărată din cauza
neîncrederii mele, nu a încetat să se roage zi şi noapte pentru mine. Avea ochii înlăcrimaţi şi se
simţea oarecum îndatorată mie, căci ea m-a sfătuit să merg la Sarov, parţial eu i-am plătit drumul, iar
dorinţa mea de a vedea pe stareţ, de a primi un sfat - nu se împlinise. Iar seara trebuia să plecăm mai
departe…
Lumea începu să se agite, să murmure. Întorcându-mă, am auzit glasuri: „Pe tine te cheamă! Pe
tine!” Măicuţa Evanfia îmi face semn cu mâna: „Mergi, pe tine te cheamă!” Toţi s-au întors către
mine, se dădură la o parte. Am zburat ca o păsăruică către balconul în care se afla monahul.
Monahul înalt, uscăţiv, de vreo 45 de ani, cu ochi albaştri ca cerul, îmi pune mâna pe umăr.
Rămân uimită, nu pot rosti nici un cuvânt, iar el începe să vorbească. Are glasul tremurat, parcă
bâlbâit, parcă emoţionat: „Iată, a venit o fată după răspuns la stareţ, iată că am să-ţi răspund. Nu
tânji, crede numai şi roagă-te la preacuviosul Serafim, şi totul va fi bine în viaţa ta. Înveţi, aşa că
învaţă mai departe, o să munceşti şi o să câştigi atâta cât îţi trebuie”. „- Dar mama? tata? familia?... –

6
mă grăbesc să întreb. – Sînt atât de nefericită! Familia noastră… - şi am început să plâng amar - e
dezbinare în familie…”
„Tu o să trăieşti singură, dar să nu-ţi laşi mama. Dezbinarea lor nu te priveşte pe tine, nu te
amărî pentru asta. Prin suferinţe vor ajunge la pocăinţă, iar tu roagă-te pentru ei, dar nu trebuie să
trăieşti cu ei, singură vei trăi”. „La mănăstire?” „Calea ta nu-i către mănăstire, nu trebuie, după aceea
n-o să mai fii singură: va fi şi soţ, vor fi şi copii, ba şi nepoţi, o să vezi… Dar acum învaţă şi nu tânji,
totul va fi bine pentru tine. Domnul îţi va arăta calea cea dreaptă. Uite ce tinerică eşti, dar ai voit şi ai
venit aici. Aceasta este plăcut Domnului şi preacuviosului Serafim… „Bucuria mea”, ţi-a spus
sfântul, uite ce fetiţă a venit…” Monahul m-a mângâiat pe cap, lacrimile mă podideau.
„Am puţină credinţă, la izvor nu m-am scăldat. Tuşesc şi…” „După credinţă trebuie să faci,
după credinţă! Dar tu eşti sănătoasă. Deşi îţi va fi puţintel greu în viaţă, căci nu poţi trăi fără chin, tu
întăreşte-te în credinţă şi te vei înzdrăveni. Fă bine oamenilor întru slava lui Dumnezeu, nu uita să
dai milostenii. Astfel toate vor fi bine şi limpezi pentru tine. Ţi-am spus tot. Nu trebuie să mai mergi
la nimeni altcineva, nu mai căuta, trăieşte cu mintea ta şi roagă-te…” „- Dar tatăl meu?” „- Nu, nu,
singură, fără el; el se va căi numai după aceea, şi mama şi el” „- Oare să merg la Moscova?” „- Da,
trebuie să înveţi la Moscova” „- Dar cu ce să mă ocup? Aş vrea să ajut pe oameni… aş vrea să fiu
soră pe front…” „Unde să te duci? Nu-nu! În tot locul poţi să ajuţi” „- Dar în ce specialitate?” „- Fii
mai apropiată de lucrul de mână, unei fete nu-i foloseşte să cugete prea adânc, ci să facă lucruri
simple. Vei avea familie, copii, griji în casă. Să nu mergi la studii înalte!” Şi a repetat: „Domnul îţi
va orândui toate, preacuviosul Serafim te va apăra de toate. Dacă acum ai venit la el, toată viaţa va fi
cu tine! Numai să nu uiţi aceste zile şi discuţia noastră de astăzi. Poftim o carte, citeşte-o. Să te
însoţeşti cu oameni buni, ţine-te de Biserică şi mergi la biserică. Te vei împărtăşi cu Sfintele Taine,
iar viaţa ta va trece cu bine. Viaţa ta e limpede pentru mine. Mergi în pace!”
Mângâiată în urma convorbirii paşnice, am coborât şi m-am repezit în întâmpinarea măicuţei
Evanfia. „Ei, poftim, acum ai primit răspuns!” – mi-a zis plângând bătrâna. În jur curgeau
întrebările: „Ce-a spus? Ce-a poruncit? A răspuns?”
Eu, împăciuită, având o linişte minunată în suflet, mă aşez undeva pe o buturugă şi răsfoiesc
cartea „ Calea împărătească a Crucii Domnului, care duce la viaţa cea veşnică”. Cartea cuprinde
convorbirea Îngerului cu o fată despre viaţă, despre calea cea dreaptă, despre cruce.
Mergem acasă. Monahul le-a dăruit măicuţelor câte o iconiţă. Toată plânsă, Liza boceşte cu
suspine. Eu tac, nu vreau să vorbesc nimic cu ea, sînt prea plină de cele trăite. Mă simt atât de calmă,
am atâta linişte în suflet!
„Ştii cum te-a chemat? mă întreabă măicuţa. Te-a strigat prima dată pe tine: Zoia! Zoia! Asta
minune! În mulţime nu mai era altă Zoia. Am înţeles numaidecât că pe tine te caută. Nu Zinaida, ci
pe Zoia o cheamă… e o minune… pe tine prima dată”.
Şezând una lângă alta, îi tot povestesc măicuţei Evanfia, iar ea plânge cu lacrimi de fericire:
„Şi doar m-am rugat! E o minune!” „- Dar de ce plânge Liza?” „- Şi ea s-a năpustit pe scară după
tine, i-a spus ceva, dar el a împins-o de pe scară, i-a şi spus ceva. Oh, ce obidită se simte! Cu tine el a
vorbit atât de mult, iar ea, oh, se simte jignită”. (Liza i-a cerut binecuvântare să se împărtăşească
zilnic, dar monahul i-a zis: „Nu ai nevoie!” – şi a gonit-o).
Au început să vină credincioşii: „Mie mi-a dat o cărticică, mie mi-a dat mătănii, pe mine m-a
binecuvântat cu o icoană, mie mi-a poruncit… iar mie mi-a spus…” – şi toţi erau bucuroşi… O
suflete simple ruseşti!
Era greu să te apropii de Liza, atât de supărată era. Nu i-am spus nimic despre mine, pentru că
nu voiam s-o aud vociferând.
La revărsatul zorilor am ajuns la mănăstirea Znamenski. Acolo există o icoană mare
„Znamenie”. Spre mirarea mea, Liza nu s-a dus să se împărtăşească şi era tare posomorâtă. Aflase
câte ceva de la măicuţă, că eu primisem răspuns şi nu vorbea cu mine. Prietenia noastră se destrăma
tot mai mult. La aceasta a contribuit şi faptul că Liza nu-şi desfăcea sacul cu alimente, iar nouă ni se
făcuse foame. Îmi era ruşine pentru ea şi mă amăra grosolănia şi lăcomia ei…

7
 Pe vapor a avut loc o întâmplare foarte neplăcută. Liza s-a hotărât în sfârşit să ne servească cu
nişte conserve, dar, când le-a deschis, borcanele fâsâiau şi răspândeau un miros neplăcut. Toate
conservele s-au stricat după cinci zile de caniculă şi în urma zgâlţâiturilor tangajului. Am deschis
fereastra şi am aruncat în valurile Volgăi cutie după cutie, până la ultima.
Însă toate eram flămânde, nu aveam bani şi mai aveam zile bune de mers. La Râbnisk am luat
un prânz de o rublă şi patruzeci de copeici (cum mai cresc preţurile!) şi am mai rămas cu două
copeici. „Liza, poate că o să cumperi tu?” „Eu mai am de mers după Uglici până acasă…” – a
refuzat ea, tot strângând gura pungii.
Astfel am pierdut o prietenă.
„Am crezut că o să te întorci de la Sarov înduhovnicită, dar tu eşti rea! – mi-a zis mama. O sută
de ani n-am să uit aceste cuvinte! „ – Sînt obosită! Nu vreau să vorbesc!”
Au citit însemnările mele fără acordul meu, au răscolit totul. Tata s-a interesat foarte mult de
călătoria mea, dar nu a scăpat ocazia să ironizeze: „Ai crezut c-o să găseşti sfinţenia? Pupă piatra?
Beau apă sfinţită. Ei, fetiţo, eşti mulţumită? Nu te-ai săturat de câte ai văzut? Ţi s-au deschis ochii?!”
M-am închis în mine şi, ca să nu-l irit pe tata, am scris în jurnal minciuni pentru tata şi mama,
precum că: „la Sarov n-am găsit ceea ce-am căutat!” Acest lucru a plăcut celor de acasă.
Oare eu însămi eram mulţumită de călătorie? Conştientizasem oare tot ceea ce se întâmplase cu
mine? Fireşte, eram mulţumită şi conştientă. La şaisprezece ani era greu să mă descurc cu toate. Nu
voiam să nu dau ascultare părinţilor, îndeosebi tatălui meu, care era bucuros că –am rămas la
mănăstire, că nu m-am îmbolnăvit. Undeva în adâncul sufletului mi-a rămas discuţia cu monahul.
Aceasta m-a însoţit toată viaţa, fiind firul călăuzitor al vieţii mele. Sufletul mi-a fost împăcat, calea
limpede!
Peste un an şi jumătate am plecat la Moscova. Am învăţat cu sârguinţă şi am ajuns ingineră. Au
existat greutăţi şi amărăciuni, dar nu mi-am pierdut credinţa, nu m-am abătut de la calea
creştinească. Şi soţ, şi copiii… şi nepoţi văd în jurul meu. Curând va veni şi moartea – slavă lui
Dumnezeu pentru toate!
Preacuvioase părinte Serafime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Am plecat din oraş în august 1917. în octombrie s-a dezlănţuit revoluţia. Am venit în ianuarie
1918 la tata şi am vizitat-o pe fosta prietenă Liza. Avea părul tuns scurt (şi ce cosiţă minunată
avusese!) legat cu o bentiţă roşie ca focul. Şedea la pianină şi intona un cântec vesel.
„Te-ai schimbat atât de mult… În Dumnezeu mai crezi?” – am întrebat-o totuşi. „În Dumnezeu
mai cred, dar în viaţa veşnică nu! Da, m-am schimbat, iar convingerile mele sînt acum cu totul
altele…” „- Eşti bolşevică?” „- Da, se poate spune şi aşa!”
Revoluţia a venit şi în fundul nostru e provincie. După un an monahiile mi-au povestit că „Liza
a făcut măsurători de cadastru la mănăstire, căci ea ştie aici pe toţi şi pe toate. Ea le-a izgonit din
mănăstire pe monahii”.
Am aflat că la intrarea în partid cineva i-a pus o întrebare privind credinţa ei, iar ea a spus:
„Atunci m-am aflat sub influenţa învăţătoarei Krâlova N. D.” – şi s-a lepădat public de credinţă (şi
de Natalia Dimitrievna).
Au trecut anii. Când am vizitat Uglici, am aflat că Liza „a făcut carieră”. Apoi, în anii ’30, am
auzit despre moartea tragică a celor două fiice ale ei. Soţul a părăsit-o. locuia la Moscova, studia,
lucra în aparatul de partid.
Odată, când a venit la noi, N. D. m-a rugat să merg cu ea la Liza, dar eu am refuzat. „Va fi
ultima mea întâlnire cu ea” – m-a rugat N. D. Dar era în anul 1938. era periculos să mergi la un
neprieten, aşa că am refuzat. Au umblat zvonuri că Liza a murit în perioada „cultului personalităţii”.
Cât de mult aş vrea să cred că s-a pocăit înainte de moarte. Monahul a prevăzut calea ei! A văzut în
ea vrăjmaşul credinţei creştineşti…
Doamne, iartă greşalele şi lepădările, şi primeşte ca ispăşire moartea cea mucenicească!
Preacuvioase părinte Serafime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!